carte

Manualul de spionaj. Și războiul din Crimeea

Ar fi trebuit să fie foarte ușor, dar e foarte greu.  Cartea lui Sudoplatov,  Misiuni  Speciale, nu e nici roman, nici povestire, nici documentar.  E, în fapt, un noian de informații căzute brusc și amețitor peste tine. Sudoplatov știe tot despre operațiunile KGB din anii ’30 până în anii ’60. Date, oameni, întâmplări, decizii, tot, tot, tot. Sudoplatov a condus departamentul de spionaj extern al KGB,  a supervizat asasinarea lui Troțki și a furat planul bombei atomice de la americani.

În general, mie îmi plac cărțile astea, le sorb pe nerăsuflate. De data asta, a mers teribil de greu. Mi-am dat seama târziu de ce. Cartea aceasta nu e pătrunsă de niciun sentiment uman. Niciunul. Nici măcar când Sudoplatov însuși îl omoară pe liderul diasporei ucrainiene, dăruindu-i o bombă. Dăruindu-i la modul propriu, pentru că bomba era mascată într-un pachet de ciocolată.

Mai mult

Senzaționalele povești ale Tatianei

O spun de la început, ca să mă puteți învinui de subiectivism. Mă știu cu Tatiana Niculescu Bran de mai bine de 10 ani. Mi-a fost colegă, apoi șefă și am trecut împreună prin perioade dintre cele mai dificile. Pe care le-a parcurs cu caracter, delicatețe și mare putere. E unul dintre oamenii în care am încredere mare. Și o spun deși ne-am văzut cu totul sporadic în ultimii ani după ce BBC a considerat că trebuie să-și încheie misiunea în România.

Mai mult

Olimpiada domnului Ernu

Am văzut pe net ceva mârâituri la adresa spectacolului de deschidere a Olimpiadei de la Soci. De fapt, e un întreg lanț de mârâituri la adresa ce se întâmplă acolo. Și multe sunt justificate. Există însă o diferență de abordare. În privința Rusiei, toată lumea se duce și se așteaptă ca Putin și ai lui să dea rasol, uitând că ar trebui să se bucure de Jocuri. În definitiv, Grecia 2004 a fost la fel de praf. Doar că nu aveam twitter.

Mie mi-a plăcut spetacolul și-i apreciez pe ruși că nu-și reneagă istoria. Deși e plină de nenorociri. Dar e o chestiune culturală. Iar ca să-i înțelegeți mai bine trebuie să-l citiți pe Vasile Ernu cu a sa carte „Născut în URSS”.

Mai mult

Cimitirul lui Teleșpan

Nu pot să scriu cum ar trebui scris despre Teleșpan, pentru că pe blogul acesta  există și Vladimir. Iar asta implică un limbaj, așa, un pic mai ceremonios. Tot ce pot să vă spun e că e f….  de mișto. Că e simplu, că e sincer și că pici pe jos de râs când îl citești. Apoi devine incomod și te deranjează pentru că spune toate lucrurile pe care tu nu ai curaj să le spui niciodată. Că sunt chestii tabu pe care rareori le vorbești cu prietenii și pe care Teleșpan ți le pune în față și ți le flutură pe la ochi: Hai bă, că și tu ești așa, dar nu recunoști. Nu mă refer la faptul că am fi gay, pentru că asta nu e o carte pentru gay.

Mai mult

Dragă Domnule Varujan Vosganian,

 

Marele păcat al cărții dumitale e că te-ai apucat de politică. Așa că, atunci când spun că e o carte mare, toată lumea întreabă: Cine mă, Varujan?  Păi cum să le explici oamenilor că trebuie să dezlipească activitatea publică de cea scriitoricească? Oricum, cei mai mulți dintre ei te știu de la televizor și nici nu știu că dumneata scrii și cărți. Și mai e și reflexul ălă de autoapărare, firesc, al cititorului în fața cărților scrise de persoanele publice. Știi cum e. Când nu-i mai ajunge unuia mărirea sau prețuirea, e musai să o treacă și într-o carte, să ajungă intelectual. Până și omologul matale politic, Ghiță Falcă, a scris o carte.

Dar asta e politică. Ea strâmbă, denaturează, deformează.

Mai mult

O după amiază cu Sir Alex

Mare lucru nu ar fi de spus. Cartea e perfecta. Perfectă pentru ce și-a propus. A doua biografie a lui Ferguson, venită la câteva luni după emoțiile retragerii și menită să satisfacă un interes public și financiar imediat. Am așa o impresie că sir Alex avea demult contractul pentru cartea asta și banii probabil deja încasați.

Nu cred că e scrisă de el, dar pe varianta Kindle pe care am luat-o eu, nici nu apare un ghost writer.  Mai curând, cred că Ferguson a stat de vorbă cu un jurnalist (unul pe care să-l suporte) câteva ore, omul a notat și a încercat să-I facă un portret la persoana întâi, cât mai aproape de realitate. Aflu mai târziu că e scrisă de Paul Hayward, reputat jurnalist sportiv britanic.

Mai mult

Cum m-am apucat eu de recitit povești

La prima vedere Vlad Petreanu scrie frumos, ca un jurnalist bătrân. Ai zice că e un dinozaur (iartă-mă, Vlad, dar e de bine), din ăia bunii. De fapt, dacă te uiți cu atenție în jur, afli că în România încă nu se scrie în modul ăsta. Omul e înaintea vremurilor de pe aici. De abia se construiește o generație de tineri care învață să scrie de maniera asta. Am mai văzut câte ceva în textele de la Superscrieri. Vlad e mai vechi în breaslă, dar ca scriitură vine din generația asta mai tânără.

În plus, are și darul ăsta senzațional al marilor jurnaliști de a te păcăli. S-o fi dus el să vadă niște biblioteci și cum le schimbă ele viața oamenilor, dar de fapt îți pune în față niște povești de nici Andreea Marin cu Surprizele ei nu le dibuia pe vremuri.

Mai mult

Mihai Barbu: Vând kilometri

“Ce carte e aia albastră de acolo?”, mă întreabă tata.” E a unui băiat care s-a dus cu motocicleta până în Mongolia”.” Băiat isteț!, îmi spune, dar a avut oleacă de nebuneală la cap”. Îmi vine să râd. Că și Mihai Barbu spune asta printre rânduri  Am avut  așa un sentiment de bine citind cartea asta. Mihai Barbu călătorește pentru mine parcă, împlinind toate visele de aventură ale copilăriei.

Sunt 26 de mii de kilometri, 13 țări – mai toate fiind în felul lor un capăt de lume – și o mulțime de oameni, fiecare cu o poveste în traistă. A, și să nu uit, sute de fotografii extraordinare, dar absolut extraordinare, care transformă cartea asta într-o minune.

Mai mult

Vladimirisme, ora de muzică

Vladimir: Vreau și eu niște cărți de muzică, adică de artă.

Alina: Avem., Uite:  povestea lui Paganini, a lui Mozart.

Vladimir: Nu cred, aveți doar Pink Floyd, am văzut eu!

Alina: Eeeee!

Vladimir: Arată-mi!

Mai mult