V-am mai spus eu că am pasiunea asta să mă uit la meciuri anonime. Cum ar fi o semifinală de Cupa Ligii între Man United și Sunderland. A rezultat unul dintre meciurile cele mai tari văzute în ultimul an. Cu un Man United, fără nicio vedetă, împinsă în propria poartă. Având totuși cele mai mari ocazii și conducând un meci întreg cu un gol. Și cu un puști de 18 ani în jurul căruia se va scrie viitoarea istorie a echipei, Adnan Januzaj. Strălucitor. Cu un Sunderland plin de suflet, construit cu foste vedete ale lui United.

Man United a pierdut calificarea în minutul 119, când De Gea și-a băgat mingea în poartă. A reînviat un minut mai târziu cu golul lui Chicharito. Un gol venit după cum spunea Bogdan Socol din istoria glorioasă a echipei, de la un om care literlamente nu mai putea să respire în minutul 110.

Am ajuns la 11 metri. Sunderland a ratat 3. Man United 4. Și-au plecat din nou cu capul în jos într-un sezon dezastru.

Man United a pierdut pentru că Moyes, ca antrenor, nu e nimic din ce a fost ca jucător. Scoțianul înfricoșător care sărea să-și bată colegii și le rupea picioarele când jucau prost încearcă să fie un tată împăciuitor. La gafa lui De Gea și-a strâns ochii tare ca și cum ar fi vrut să șteargă imaginea. Apoi și-a dus mână la ureche, fără soluție. Deși, zău, toți ar fi trebuit bătuți, unul câte unul. Moyes a pierdut pentru că, deși tot timpul în avantaj, i-a fost mereu teamă că o să piardă.

Sunderland a câștigat pentru că Gus Poyet e tot ceea ce nu a fost ca jucător. Omul cerebral de atunci, care juca cu capul sus, a antrenat aseară cu sufletul. I-a strâns mereu în cerc în jurul lui. Le-a dat mai multă viață și speranță. I-a strâns în brațe. Poyet a câștigat pentru că, deși tot timpul condus, a crezut mereu că o să câștige.

De sus din tribună, i-a vegheat Ferguson, roșu la față. Nu știu dacă de frig sau furie.