Dacă este să socotim, avem o victorie cu o echipă teoretic mai bună, Ucraina. Două înfrângeri cu două echipe care ne sunt net superioare. Și un egal de care toată lumea avea nevoie cu o echipă similară cu Slovacia. Golaverajul ne este ușor defavorabil. Și toate astea într-o grupă din care toate echipele au plecat acasă.
Dar ca să poți progresa, trebuie să te uiți și la lucrurile pozitive. Și acestea există.
În primul rând avem un grup de jucători cu care putem merge mai departe. Iar grupul este mai valoros decât fiecare dintre individualitățile noastre, mai curând mediocre. Grupul acesta are legături emoționale și profesionale puternice. În următorii patru ani, se poate dezvolta, mai ales dacă de mai jos apare și o individualitate.
Pare că avem un proiect. Știm ce poate face și cum trebuie să facă această echipă mică. Și că încă se poate face mai mult cu acest grup. Pare că avem un drum.
Avem un public extraordinare care este alături de echipă și care îi dă o energie mare. Asta mai contribuie la ceva: la genul de atmosferă care face Naționala atrăgătoare și pentru copiii români născuți în alte părți de lume.
Dar dacă este să vorbim de performanță, aceasta nu o cântărim acum. Ea trebuie cântărită peste doi ani când ne putem califica la Mondial, acolo unde nu am mai fost din 1998. Intrarea în acest club ne poate spune dacă avem un sistem care funcționează, un sistem care este capabil să dea echipe performante. Iar cu adevărat performanță se poate socoti, la nivelul nostru, cu calificări succesive vreme de un deceniu. Poate cu o ieșire sau două din grupe.
Aici trebuie să fie miza și socoteala noastră. Deocamdată avem motive să fim optimiști și să felicităm această generație. Cel puțin eu nu am crezut, dar am sperat mereu că vor da tot ce pot mai bine. Și asta s-a întâmplat și este absolut în regulă. Domnilor, vă mulțumim pentru emoțiile frumoase. Vă sunt alături pe mai departe.
”Oprește un pic camera… Pauză…” Ianis Hagi se ridică din scaun cu lacrimi în ochi și ecranul se întunecă. ”Mulți spun că mi-am ratat cariera…” Denis Alibec se uită în gol și admite. ”Dacă e nevoie să curgă sânge, să curgă sânge!” Edi Iordănescu strigă peste tot vestiarul și apoi bate în mese.
Secvențele de mai sus sunt din filmul În Inima Naționalei, care prezintă calificarea la Euro din Germania cu imagini unice din vestiarul echipei și interviuri în exclusivitate. Am pus trailerul mai demult aici și unii dintre voi au fost emoționați, alții au criticat. Firesc. Filmul a avut premiera de gală în seara asta și de săptămâna viitoare e în cinematografe.
Merită să-l vedeți. Din mai multe motive.
O dată pentru că este povestea spusă din partea cealaltă. Și pentru că prezintă punctul de vedere al unui grup de oameni care a trecut printr-un blocaj psihic. Au trăit o traumă și au dreptul să povestească. Nu cred că există generație mai urâtă de public în istoria fotbalului nostru. I-am desființat ca fotbaliști, dar și ca oameni. Și acum merită ascultați.
Edi Iordănescu este un foarte bun motivator, care înțelege că în vestiar e nevoie de cuvinte simple, clare și puternice. Filmul are o sumedenie de imagini din vestiar dinaintea partidelor și este o intrare în intimitatea echipei, așa cum nu am mai văzut niciodată.
Băieții aceștia sunt un grup. Adversitatea pe care au simțit-o de la societate în atât de multe rânduri i-a unit. Și asta se simte în fiecare minut de film. De la ”băiețelile” de vestiar până la momentele grele.
Marea realizare a filmului regizat de Remus Achim, dincolo de nodul în gât pe care o să-l simțiți în permanență, este dată de interviurile cu jucătorii. Sunt cele mai sincere momente pe care le-am văzut în ultimii ani la sportivii noștri. Și zidul acela al cuvintelor cu ”facem și dregem” chiar este greu de spart. Remus Achim mi-a spus c-a stat de vorbă cu fiecare din ei între 4 și 6 ore ca să ajungă acolo. Că a închis camera de mai multe ori și le-a spus că trebuie să aibă încredere, că a luat-o de la capăt până i-a făcut să se deschidă.
Așa o să-l auzi pe Ianis vorbind despre ce înseamnă să fii fiul lui Hagi. ”Eu m-am născut cu presiunea asta.” Și ochii i se înlăcrimează și înghite în se și filmarea se oprește. Și se oprește din nou când vorbește despre accidentarea care l-a ținut afară din teren un an. ”Mie mi-a luat cea mai mare bucurie a vieții. Oprește, oprește…”
Așa o să-l auzi pe Alibec că lui nu i-a ieșit cariera. Și admite că s-a irosit. ”Au fost multe… Și când am plecat de la Inter…”
Așa o să vezi că Mihăilă are umor mult. ”După gol îi făceam un semn prietenei mele… Mă rog, fostei, că nu o mai am… Prietenei și câinelui… Câinele îl mai am. A rămas cu mine”. Apropo, am trăit mereu cu impresia că Mihăilă s-a accidentat după golul doi cu Elveția, când s-a suit pe gardul cu suporteri. De fapt, el s-a accidentat în sprint, a făcut ruptură musculară, dar nu s-a oprit nicio secundă spre poartă.
Și o să fiți curioși ce spune Pușcaș. Mult hulitul Pușcaș, vorbind despre cariera sa, care are suișuri, coborâșuri și ascensiuni, dar parcă nu e niciodată acolo.
Cred că era un film necesar. Pentru că orice poveste are mai multe fațete. Nu mai multe adevăruri, dar mai multe fețe. Și pentru că ea o să trezească bucurie pentru ”România care a uitat să se bucure.”
Vă dau și un pont. Genericul de final este montat pe piesa Tot mai sus de Marius Moga și Guess Who. O să descoperiți câteva personaje fascinante din staff-ul echipei naționale. Inclusiv bucătarul Andrei Voica, autorul unui moment de excepție.
Mulți dintre acești băieți sunt de la țară. Aflu asta din poveștile lor. E o notă cu atât mai spectaculoasă și mai importantă pentru noi. O dată pentru că arată ce bazin formidabil irosim în România. Și – doi – pentru că mulți au fost siliți să renunțe la educație sau nu au primit cea mai bună educație posibilă. Să obțină respect, victorii și să vorbească liber despre asta este mare lucru.
O notă bună pentru ce înseamnă sistem la noi, îmi atrage atenția prietenul Lorand Balint cu care am colaborat la Out of the Box. Ca să faci un astfel de film îți trebuie ideea, echipamentul, banii, procedurile și, mai ales, oamenii cu care să-l faci. Ideea vine de acum patru ani, filmări există și de atunci, aparatul de marketing și de promovare lucrează de luni bune să facă produsul final. Asta înseamnă că aici ne și pricepem la ceva.
E un film pozitiv. Asta și-a propus, asta face. Nu este documentar, nu este anchetă, ci promovarea unui grup care și-a câștigat respectul. Mi-ar fi plăcut să văd și pauza meciului cu Elveția. Nu e pusă în film din rațiuni tehnice, înțeleg. Una peste alta, menirea lui este să ne dea un pic de speranță înainte de Euro. Ce-o mai fi și acolo, vom vedea. Va mai avea Iordănescu noroc? A răspuns și la întrebarea asta. Dacă spune drept sau nu, puteți stabili voi până la urmă.
Am spus în vlogul de la Sport Extra câteva lucruri despre derapajul rasist al lui Dorinel Munteanu. Antrenorul Oțelului a zis despre câțiva dintre suporterii Rapidului că sunt ”mai bronzați.” Munteanu a explicat ulterior că a fost o reacție la cald față de lipsa de civilizație a zece suporteri din spatele băncii, care l-au hărțuit și jignit tot meciul.
Antrenorul Oțelului nu și-a cerut scuze și nu consideră declarația ca fiind cu tentă rasistă. Răspunsul este necredibil, căci altfel nu-i venea pe limbă termenul de bronzat. Toată lumea știe despre ce vorbim.
Nu e deloc surprinzător că această poveste a împărțit lumea în două. Ni se întâmplă pentru că nu înțelegem rasismul. La filmul de pe Sport Extra cineva mă întreabă șmecherește dacă ”a fi țigan este o rușine.” Iar eu să-i explic simplu că nu este cazul să o facă pe prostul. Pentru că Dorinel nu identifica etnia unor suporteri, ci folosea un termen peiorativ la adresa lor.
Așadar cum este cu rasismul?
Când te adresezi cuiva peiorativ cu termenul de țigan încarci acel cuvânt cu toate prejudecățile care vin cu acest cuvânt. Adică hoț, leneș, sau alte lucruri adânc înrădăcinate în România. Noi avem și o vorbă care definește clar situația: ”țiganul nu este om nici în ziua de Paști.” La noi în România, copiii se sperie cu expresia ”te dau la țigani.” Sau spui, ”nici răchita nu e pom, dar nici țiganul om.” Și să nu uităm clasicul ”s-a înecat ca țiganul la mal”, care s-a pierdut atât de mult în vremuri că majoritatea nu știe că desemnează un mod de omorâre a țiganilor robi. Adică îi legau cu funie și le spuneau că, dacă reușesc să treacă un râu, sunt liberi. Funia îi trăgea mereu înapoi, chiar înainte de a ajunge la mal.
Lista cu expresii poate continua cu multe exemple, dar cred că șmecherul gălățean care m-a întrebat dacă e o rușine să fii țigan, știe foarte clar că aici nimeni nu a fost lăudat vreodată cu vorba ”ce țigan ești!” Deci, încă o dată: Dorinel nu-i vorbea de bine pe oamenii aceia, ci le atribuia eticheta de persoane inferioare.
Este posibil ca oamenii care l-au jignit pe Dorinel să fie huligani. Și aici se schimbă matricea. Dar era mult mai corectă categorisirea, pentru că vizează un comportament, nu culoarea pielii sau o moștenire care nu poate fi atribuită tuturor romilor din țara asta. De fapt, asta e problema, stimate gălățean, că se generalizează. Ca atunci când se spune că ”moldovenii sunt bețivi”. Vă este cunoscută afirmația? Dar că moldovenii sunt leneși? Sunteți unul dintre ei? Bănuiesc că nu.
Așa că nu-i luați apărarea inutil. Și nici nu spuneți că ceilalți sunt vinovați. Există vinovății diferite, pentru situații diferite. Puteți să folosiți ce-am spus aici ca să vă educați copii.
Eu cred că Dorinel trebuia să-și ceară scuze și să fie amendat și suspendat. În egală măsură, cer același lucru pentru cei zece suporteri ai Rapidului, dacă se confirmă comportamentul huliganic.
În fine, nu dau mari șanse acestor idei. Este mult până departe. Recent, un prieten maghiar mi-a povestit o trăire de la unul dintre meciurile pe care le-a văzut pe stadion. Tribunele au strigat ”Afară, afară cu ungurii din țară.” Omul i-a spus unui amic că nu se simte bine când aude asta. Că este neplăcut pentru el, că nu a greșit societății românești. Amicul i-a spus: ”Exagerezi. Ce mare lucru ți-au făcut?”
A sosit episodul #30 din Vorbitorincii. Este o ediție aniversară, de asta am zis că este bine să vă prezentăm echipa cu care lucrăm. Dincolo de această întâlnire, mergem în vizită la Paul Olteanu și colegii lui de la Mind Architect.
Și am filmat fix pentru 1 aprilie cu un gând anume. Care este #mareapăcăleală trăită de noi în acești ani? Și anume că reușita societății românești este dată de reușita individuală și nu de comunitate. Discut cu Radu și Paul pe larg despre asta și am vrea să vă știm opiniile. Este un topic discutat în această săptămână de câteva dintre cele mai mari podcasturi din România, IGDLCC, de George Buhnici și Fain și Simplu, de Mihai Morar.
Discutăm cum a ajuns Rusia o distopie. De asemenea, vă spunem cum eram și ce făceam la 30 de ani. Spuma Filelor îi aduce pe Anne Applebaum, Amurgul democrației și Red Famine, Sandor Marai- Divorț în cetatea Buda, Dinu Ghika – Lungul drum al nopții către zi.
Fotbalamucul vorbește despre Christian Eriksen, iar la rubrica Oale și ulcele este plină de mâncare braziliană.
Scena depășește istoria fotbalului. Ar trebui scrisă probabil în istoria lumii. Dumnezeu nu vine deseori la Belgrad. Dar când vine din Argentina tot orașul o simte și o știe. Mai ales când e un oraș traumatizat și în care se văd urmele bombardamentelor NATO. Iar asta înțelege cel mai bine un argentinian. Că americanii chiar nu au nimic sfânt în ei. De asta se gândește să le facă o bucurie.
Iar la fiecare stop, la fiecare intersecție, Diego ridicat în scaunul mașinii, flutură mâna lui Dumnezeu către localnici, ca o binecuvântare. Lumea e uluită să-l vadă la un metru distanță, în aceeași respirație. Diego se prăbușește de râs și le strigă „Cum ți-e familia?” Și apoi se întoarce către un Kusturica fermecat: „Vezi că și aici mă știu?” Îl știu prea bine. Pe la jumătatea anilor 80 făcuse o demonstrație chiar pe Maracana sârbilor.
Maradona nu suportă ziariștii și pe cei care trag de el. Nu suportă politicienii și nici clasele superioare. Dar îi știe și-i iubește pe cei pe care-i vede drept ai lui. Doar așa se explică imensa clemență pe care a primit-o de-a lungul vieții.
Niciunui alt pământean nu i se pot ierta deodată evaziunea fiscală, amestecul de droguri cu băutură, dopingul, banii negri, depravarea până în ultima fibră, excesul dus pe culmi filigranate laoalaltă cu cele mai greșite opinii politice și anturarea cu dictatori criminali. Nicicând traiul luxos nu s-a amestecat mai șubred cu socialismul. Și nici extrema politică cu stânga caviar.
Și totuși lumea l-a iubit și l-a iertat, ba mai mult l-a cântat. L-a cântat cum nimeni n-a mai fost. Oamenii l-au iubit și l-au primit închinându-se sau devenind isterici în fața lui. De ce?
Pentru că Dieguito a fost al lor. A fost visul împlinit al tuturor copiilor și oamenilor săraci. A fost eroul pe cal alb carea înfrânt Perfidul Albion, fără să tragă un foc de armă. A fost cel care a urmat deznădejdea Bocăi, refuzând banii lui River. A fost cel care a unificat toată sărăcia sudului împotriva nordului bogat. Cel care a plecat dintr-o casă cu opt copii, în care se făcea foamea, către palatele în care banii și cocaina se amestecau. El a fost starul anti-sistem și omul care a primit totul de la viață chiar de-a beștelit-o mereu.
Și-n ciuda a toate cele pe care le-a făcut, lumea l-a iubit. Pentru finețea, delicatețea, țesătura, tușa și culoarea pe care le-a pus pe teren. Pentru că toți au știut că nimeni nu mai e ca el.
Dar cu siguranță nu a fost Dumnezeu. Și am îndoieli c-a fost măcar trimisul lui, deși sunt sigur că El s-a distrat foarte tare urmărindu-l. Păi și atunci ce-a fost?
Kusturica găsit undeva răspunsul. În inocența și știința infailibilă a unui copil. Într-un documentar din primii ani 70, unul din frații mai mici ai lui Diego îl privește fascinat cum jonglează cu mingea. Și apoi puștiul se întoarce către cameră și spune sigur pe el: ”Fratele meu este un marțian. Nicio îndoială!”
Am stricat sărbătoarea Naționalei mici cu o dilemă mare. În rubrica pe care o am în emisiunea lui Radu Constantinescu, la Europa FM, am pus problema modului în care a fost obținută calificarea la Campionatul European din 2021. Adică, felicitări pentru calificare, dar este neplăcut să vezi lipsa de sportivitate de la final.
Pentru cine nu știe, ai noștri s-au înțeles din priviri cu danezii pentru că rezultatul de 1 la 1 era convenabil tuturor. Au plimbat mingea doar între ei, vreme de 14 minute. Danemarca nu i-a atacat cu intensitate, fazele de poartă au lipsit complet. Mingea nici măcar nu a ieșit afară. nu s-au putut face schimbări. Arbitrul a prelungit meciul cu patru minute, marcând lipsa de fair-play a celor două echipe. Pro Tv a băgat reluări peste meciul live, subliniind tărășenia. Comenatorii au plusat și ei. La final, Adrian Mutu a spus că el le-a cerut jucătorilor asta, absolvindu-i. Dar, după mine, complicând situația și mai mult.
Intervenția mea o aveți aici.
După intervenție, a sunat lumea la radio și aproape toate mesajele au spus același lucru. A fost corect să fie așa. Adică, ce rost are să te mai obosești dacă ești cu sacii în căruță. Că toată lumea procedează la fel, char și-n țări mai avansate. Că e o practică generală, că scopul scuză mijloacele.
O să mă mai pun o dată contra curentului. Măcar de dragul expresiei care e ceva mai complicată. Întâi pentru că în copilărie suntem învățați că ”scopul nu scuză mijloacele.” Și apoi pentru că Machiavelli a spus altceva.
„Lasă principele să-şi asume o faptă, pentru că mijloacele vor fi considerate mereu oneste…poporul este mereu convins de aparenţele lucrurilor şi de ceea ce se obţine în final cu acele aparenţe.”
Așadar, aparența e că ceva rău s-a întâmplat, dar cum finalul e fericit, asta e. Doar că asta acceptăm dacă este vorba de sport. Nu doare foarte tare o victorie obținută în felul acesta. Nu pune mari semne de întrebare. Că e victoria noastră. Sigur că atunci când Anglia și Irlanda de Nord au făcut blat în 85 împotriva noastră a fost o problemă. Sau atunci când Suedia și Danemarca l-au făcut împotriva Italiei, nici asta nu ne-a plăcut. Șmecheria este bună, doar dacă le-o tragem altora.
Dar mai e ceva. O chestiune de educație. Acolo sunt niște copii de 20 de ani care au fost învățați de o mare vedetă că merge și așa. Doar e Mutu, a trecut prin toate marile vestiare. Vă învăț eu, copii, ce-ar fi făcut Chelsea, Juventus și alți granzi în situații de astea. Și de ce e mai bine așa. Poate e și asta o explicație pentru traseul unui jucător fabulos.
Aici tocmai s-a pus o cărămidă care va construi un zid șubred. Alte compromisuri o să apară în timp, alte situații discutabile, dar care sunt scuzabile. Pas cu pas, cu astfel de argumente se ajunge într-o zonă gri. Și alții joacă la pariuri și alții sunt neserioși. Lumea e rea maică.
Este evident că aceste situații se întâlnesc peste tot în grupuri de sportivi și-n competiții dure. Doar că nimeni nu-și face un nume de laudă din asta. Intră pe teren, știu ce au de jucat. Înțeleg ce și unde începe și ce și unde se termină. Și, cel mai sigur, nu fac o strategie din asta. Taci, nu faci o laudă, muncești pe mai departe.
Una peste alta, nu o să schimb eu lumea, dar cu siguranță nu o să merg acasă la copil să-l învăț cum să aranjeze ceva. Scurtături sunt destule în viață. O să le descopere singur. Important este să aibă bagajul corect ca să vadă și unde duce drumul.
Altfel, felicitări pentru întreg turneul, nu pentru acest meci! Asta e munca ce trebuie prețuită!
P.S. Același raționament este valabil și pentru Danemarca. Jucătorii ei chiar nu aveau niciun motiv să renunțe la spectacol și la joc. Și dacă mai luau cinci goluri, tot calificați erau. Puteau să joace și nu au făcut asta, numai ei știu de ce.
Știți care a fost ultima oară când la un meci de fotbal din România au venit 56 de mii de oameni? Cel mai probabil asta s-a întâmplat pe fostul 23 August, pe vremea când avea gradene și nu locuri. Asta pentru că Arena Națională are 55 de mii de locuri. Întreb asta pentru a vă pune în context.
Spania deține recordul de prezență la un meci de campionat de fotbal feminin cu 56 de mii de oameni care s-au aflat în tribune. E un meci în care s-a jucat campionatul între Atletico de Madrid și Barcelona. Pe teren se afla și o româncă, Andreea Părăluță, portarul naționalei noastre. E considerată unul dintre cei mai buni portari ai lumii și acum joacă la o altă forță a fotbalului spaniol, Levante UD.
Andreea ne-a fost ghid, mie și lui Andrei Tivilichi pe stadionul celor de la Levante. Și a avut vreme să stea un pic de vorbă ca să ne istorisească din viața unui sportiv profesionist. Unul crescut la noi, dar care și-a găsit împlinirea aici. De ce Be brave? Vedeți un pic mai jos!
Mulțumesc Ligii Spaniole de fotbal că ne-a facilitat această întâlnire
Este indubital că mare parte din performanța Naționalei U21 i se datorează lui Gheorghe Hagi. Construcția sa de durată a format nucleul acestei echipe. 11 jucători din lot provin de la Academia pe care a construit-o. Sigur pe el, cum îl știm, Hagi a anunțat din timp că acest lucru se va întâmpla. Ba, mai mult, a spus că și Naționala mare se va baza din 2020 pe o parte din acești jucători. Hagi este catalizatorul care ne-a oferit această performanță.
El a propus muncă cinstită și de durată în locul tunurilor care au prăbușit fotbalul românesc. O afacere populată de numeroase jivine care amușină după un teanc rapid de bani, fotbalul din România a reușit performanța de aluneca în toate clasamentele, doar ca să-și îmbogățească conducătorii. Ba, mai mult, a construit un sistem corupt care se bazează pe scandaluri ca model de publicitate și marketing. Pe cât de slabă este competiția, pe atât de mare nerușinarea de a poza în salvatori și oameni bogați cu resurse nesfârșite. Este un sistem care a ocupat și infectat întreaga Românie în același timp.
Alternativa Hagi s-a dovedit a fi viabilă, cel puțin în materie de rezultate. Nu știu cât de comod financiar îi este lui Gică Hagi, dar e clar că produsul său funcționează. Ajutat de regulile introduse de federație, cu jucătorii U21, dar și de două competiții la juniori, Liga Elitelor 17 si 19, Hagi chiar poate să facă treabă. Chestiunea importantă pe care trebuie să o observăm aici este că Hagi este singur. Nimeni nu mai este alături de el într-o astfel de întreprindere de durată.
Ca și în 1994, Hagi este omul providențial și în jurul lui se construiește tot. Atunci și acum, fotbalul românesc trăiește în jurul lui. Fie că e pe teren, fie că e în afara lui, Hagi este cel care face cărțile. Hagi construiește, pasează, centrează și dă cu capul în același timp. Gol din foarfecă cu capul cum ar veni. Este și motivul pentru care ne-am oprit în semifinale. Sportul nu poate avea succes sub formă de sinusoidă. Nu poți să dai un tun, o Cupă Mondială, și apoi să te prăbușești. Trebuie să fii în top mereu. Or, după o perioadă de secetă, Hagi de abia ne-a readus acolo. Și-i cerem, eronat, ca să ne țină doar el acolo.
Întrebarea care se pune este dacă sistemul există dincolo de Hagi. I se alătură cineva? Putem construi dincolo de un om providențial? Știm să facem sisteme funcționale care să livreze rezultate și jucători și peste doi, trei patru, zece ani?
De asta spun că adevăratul nostru succes ar fi ca peste un sau doi să mai jucăm o semifinală. Și peste trei și peste zece ani. De abia atunci vom ști că e Națională și nu echipa unui om providențial.
V-ați liniștit? A fost frumos! Mondialul acesta se încheie în lacrimile multora dintre noi. Pentru c-ar fi fost prea frumos să câștige Croația. În numele tuturor echipelor mici care nu vor avea niciodată șansa de a avea Cupa Mondială pe masă. Ar fi fost prea frumos pentru toți nedreptățiții fotbalului. Pentru cei care nu s-au născut la o masă foarte mare.
Ar fi fost prea frumos pentru Bale și Giggs, pentru Best, pentru Scifo, pentru Gascoine, Platini, Eusebio, Puskas sau pentru Cruyff. Ar fi fost prea frumos pentru toate națiile mici sau pentru toți jucătorii născuți la timpul nepotrivit, dar care s-au ridicat deasupra timpului lor.
Ar fi fost prea frumos. Mulțumim, nea Vanea, pentru acest titlu care cuprinde tot sufletul nostru la final de 4-2 pentru Franța.
Sports Illustrated a făcut colajul alăturat și-mi dau seama că trăim într-o lume în care marketingul ne dă așteptări false. Cupa Mondială nu poate fi despre Messi și Ronaldo. De ce?
Îmi pare tare rău de Messi. Pentru cum s-a scris istoria fotbalului în ultimii ani, ar fi meritat un titlu mondial. Și toate metaforele care ar fi venit odată cu acestea. ”Cel mai mare,””singurul”, ”istoria nu se va repeta.” Pictura lui Messi din ultimii zece ani ar fi meritat să primească astfel de laude.
De Ronaldo nu prea îmi pare rău. Nu pentru că e mai slab sau ceva legat de narcisismul său. Nu-mi pare așa rău pentru că mi se pare că Portugalia nu ar fi putut lua titlul mondial. Nu e o echipă mare, nu are tradiție. Nu are sistemul care să-i dea o Cupă. A avut un moment de grație și un jucător de istorie. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că îmi place mai mult forța lui Ronaldo decât filigranul lui Messi.
