fotbal

Cum se face că ai noștri nu plâng niciodată?

Ronaldo plângând. Ce imagine nepotrivită pentru personajul care mai deunăzi arunca cu microfonul unui jurnalist. Sau pentru unul care în general are imaginea că nu dă doi bani pe ce se întâmplă în afara spațiului său privat. Dovadă răspunsul în doi peri la întrebările legate de corupția în fotbal, criticile la adresa colegilor sau celebrele poze în chiloți.

De data asta nu-l judec, îl înțeleg. Când te apuci de fotbal, visezi să dai golul decisiv într-o mare finală. Până și Ronaldo are dreptul la visul acesta. Dar acesta nu este un articol despre lacrimile lui sau ale altuia, ci despre lipsa altor lacrimi.

Mai mult

România, țara în care se cară apă cu prosopul

Uitați-vă bine la imaginile de mai jos. Nu există imagine mai bună a situației noastre. Cu un fotbal la pământ, într-o țară lovită de inundații. Le puteți vedea pe amândouă la un loc, chiar pe un teren de fotbal. Priviți ce fac personajele în această luptă fără cap și coadă.

De la antrenori la fotografi, toată lumea este angrenată într-o inutilitate totală. Niște profesioniști ai gazonului varsă apă din bureți, înapoi pe teren, unii jucători cară apă cu ajutorul unui prosop cale de doi metri, că mai mult nu se poate. Alții împing apa de pe teren cu o ușă. Da, o ușă smulsă de la un dulap. Și nu reușesc să facă decât un mic val. Iar o fotografă mătură apa de ici-colo.

Amarnic meșteșug de prostie și neprofesionalism. Dar, ce să vezi, ăștia suntem noi de ceva vreme.

Mai mult

Hai cu golul, puiul mamei!

Gică Popescu și familia s-au pus în rând cu restul lumii, puțin înspre poarta albaștrilor. Ei închid de fapt tribuna plină cu vreo 200 de oameni, părinți și copii, încărcați cu fulare, steaguri și dispuși să strige vreme de oră.

Nu lipsește mai nimic din arsenalul pe care în mod obișnuit l-ai găsi la un mare derby din România. Poate petarde și torțele, căci nimănui nu i-a trecut prin cap să vină cu așa ceva și oricum există un control de securitate la intrare. În fapt, tribuna stadionului din Buftea, una din care poți vedea două terenuri, este plină ochi. Nu numai de oameni, ci mai ales de sentimente.

Mai mult

România, muncitori modești și onești

Ce ar fi de aplaudat în înfrângerea istorică din capitala Franței? Istorică pentru câtă dragoste și atenție s-a revărsat peste o națională mai curând mică. Ce să lauzi într-un joc din care ai ieșit cu capul plecat? Un joc în care ai arătat câte ceva , dar mai curând ai confirmat că poți rata momentele importante.

Ei au fost mai buni, mai rapizi, mai aproape mereu de ce și-au propus. Vorba lui Pacino: ”o jumătate de pas prea târziu sau prea devreme și nu prea îți iese, o secundă prea rapid sau prea încet și nu prea ajungi la minge”. Cam ăștia am fost noi aseară. Și atunci ce-ar fi de lăudat?

Mai mult

Claudio, omul care repune visele în drept

Pe Ranieri nu l-au vrut de la început. Adevărul este că el s-a propus la Leicester. (Lestăr, îi spun englezii.) Conducerea a fost mai curând reticentă. Ce-ar fi putut aduce un tip de 64 de ani, al cărui ultim rezultat a fost un șir de vreo 12 înfrângeri cu naționala Greciei.

Ba chiar și o înfrângere cu Feroe și asta de istoria fotbalului. În plus, domnul Ranieri este recunoscut pentru mâna sa ușoară, care mai curând mângăie. Și asta în fața unor băieți care nu sunt ușă de biserică.

Mai mult

Cel mai bun fotbalist din cărți

Eu sunt generația care l-a citit pe Cruyff. Nu l-am văzut jucând decât atunci când am crescut și a apărut pe youtube. Dar știu că pe coperta uneia dintre cărțile lui Ioan Chirilă era un tricou portocaliu cu numărul 14, plutind deasupra tuturor.

Am citit astfel toată povestea. Am aflat de haita lui Ajax, de fotbalul total, de generația spectacol pentru părinții noștri și, prin Chirilă i-am simțit neîmplinirea finalelor de Cupă Mondială pierdute.

Mai mult

Herr Pep, cartea despre Guardiola

Marti Perarnau, colegul de breasla care a scris cartea Herr Pep, are parte de invidia mea nemărginită. Omul a avut acces vreme de un an în vestiarul lui Bayern Munchen: la antrenamente, ședințe tehnice, în deplasări. A stat de vorbă cu Guardiola ore în șir, la fel cu jucătorii sau conducerea clubului, dar și cu toată lumea care într-un fel sau altul a a avut legătură cu acest club uriaș.

Și dacă vă așteptați să iasă o carte de genul lui Ancelotti, în care să aflați toate bancurile și bârfele din vestiar, atunci vă înșelați. Ancelotti e geniul obișnuit, supus vremurilor și plăcerilor. Guardiola poate să trăiască doar din fotbal. Chiar și fizic. În zilele cu meci nu mănâncă decât după încheierea partidei. Așa că, scopul lui Perarnau a fost unul mult mai complicat: să înțeleagă mecanismul de funcționare a unei minți strălucitoare și complet dedicate fotbalului. Și i-a reușit, chiar dacă pe alocuri, cartea asta despre fotbal, ușor biografică, devine aridă. Mai mult

O jumătate de țeapă cu Seenow

L-am găsit aseară pe cumnată-meu Alex privind meciul Stelei pe un site de ăsta care hackerește meciuri. Calitate bună, fără probleme de stream, bunicel. Dar eu militez pentru lucruri plătite și condiții de vizionare corecte. I-am spus omului că rezolvăm situația imediat. Noi suntem abonați la RCS care nu are dispoziția necesară să ne dea un pay-per-view cu Look, cum le spuneau celor de la Discovery. Mai mult

Prima lui finală, prima mea finală de Cupă Mondială

Cea din 1986. Tot Germania-Argentina. Prima, în sensul că era prima pe care am văzut-o la televizor și am așteptat-o ca pe altceva. Am și pregătit-o cu ceva meciuri peste zi, cu băieții prin fața blocului.

Pentru generațiile mai tinere, văzutul la televizor să știți că era o chestie, căci nu se transmitea mai nimic la TVR. Eram fix în mijlocul celei mai negre perioade a lui Ceaușescu. Tâmpitul tăiase tot, nu numai mâncare, curent și căldură. Așa că noi, la Vaslui, am văzut meciurile pe Moscova 1 și Moscova 2. Mai mult

Fotbalul care nu spune o poveste

Nu primește nicio cupă. Argentina a jucat aseară cu o banderola neagră pe mână, iar Cupa Mondială s-a oprit pentru in minut. Cel mai mare respect pe care i se poate acorda unui fotbalist. Alfredo di Stefano e numit cel mai mare dintre cei mari, deși noi nu o să o știm vreodată cu adevărat.

Ce știm noi este însă o poveste. Mie mi-a spus-o Ioan Chirilă la jumătatea anilor ’80. Mai mult