fotbal

Naționala fără casă

Naționala Elveției are întreaga linie de mijloc formată din jucători kosovari, spune comentatorul partidei Albania- Elveția. Adică albanezi?, mă întreb. Recunosc că la așa frază am început să caut. În fapt, jocul a fost unul Kosovo contra Kosovo. Dintre cei 22 jucători care au intrat pe teren, 9 au fost kosovari. În fapt, au așteptat meciul asta câteva luni, iar în tribune crucea elvețiană s-a înfrățit de cele mai multe ori cu vulturul albanez.  La elvețieni îi găsești pe Inler (Napoli), Behrami(Napoli), Xhaqa(Borussia M), Shaqiri(Bayern). De partea cealaltă, doar un exemplu, căpitanul Loric Cana joacă la Lazio.

Puneți-l lângă ei pe tânărul star al lui Manchester, Adnan Januzaj,18 ani, cu două goluri la debutul său ca titular. Pe părinții săi, războiul i-a împins departe de casă. În Belgia, în cazul lui. Januzaj ar putea juca pentru nu mai puțin de 5 naționale. Opțiunea lui pare să fie Anglia, dar mai așteaptă. Ceilalți s-au stabilit cu prioritate în Elveția, dar şi-au găsit casă prin mai toată Europa.

Mai mult

Dă-i cu biblioteca!

Puține erau distracțiile copilăriei din Vasluiul meu natal, înainte de 1989. După cele 5 minute de desene animate și statul pe afară prin fața blocurilor, mare lucru nu-ți mai rămânea. Aveam însă fotbalul și biblioteca. La cea din urmă mă duceam des și citeam pe rupte tot ce-mi pica în mână. Nu eram singurul, era plin de copii și țin minte că luam foarte în serios avertismentul că trebuie să întorc cărțile în 2 săptămâni. Mi-am petrecut zile întregi pe acolo și am căpătat astfel obiceiul de a citi cam tot ce îmi pică în mână, nediscriminatoriu.

La fotbal mă ducea tata, săptămânal. A existat o perioadă în care Vasluiul avea două echipe în B: Mecanica, a muncitorilor și Interul, a Partidului. Stadionul gemea de lume la meciul oricăreia dintre ele. Era mai multă lume chiar decât acum, când jucăm în A. Aici am aflat eu primele înjurături și vorbe de duh adevărate. Eroul și clovnul tribunei era un anume Dudău care putea să înjure fără să se repete minute bune. Lua amendă de la Miliție la fiecare meci.[citat] Într-o zi Dudău a scos însă una care m-a mirat profund.  La o minge ridicată suuus-sus de un fundaș a început să strige, pe căderea ei: „Dă-i cu biblioteca!, Dă-i cu biblioteca!”[/citat]  „Cum adică?”, l-am întrebat pe tata. Mi-a făcut semn: „Cu capul, cu capul!”. Mai târziu mi-a explicat și ironia lui Dudău. Adică, vezi tu, fotbaliștii nu prea citesc.

Mai mult

Fotbaliștii pe care ți-i arată tata

“Stai, mă, și tu într-un loc și uită-te la televizor! Uite-l pe Ștefănescu. Mare fotbalist!” Atenționarea tatei e probabil prima mea amintire palpabilă despre fotbal. Am văzut atunci cursa lui Cămătaru pe Rasunda, bara lui Hagi pe Wembley, golul uriaș al lui Bölöni împotriva Italiei. Erau imaginile cu care începeam să construiesc povestea fotbalului meu. Eram prea mic să stau într-un loc un meci întreg, dar destul de mare să ascult poveștile tatei și ale prietenilor săi. Lângă ei și cu Domozină la radio, aveam să înțeleg că Balaci e irepetabil, că Boloni e deștept, Cămătaru puternic, că Irimescu are tun în loc de picior, că Lung e înaripat, dar că cel mai respectat e Costică Ștefănescu. Și visam ca atunci când o să joc fotbal, eu să fiu precum Ștefănescu.

La nervi, tata spunea despre fundașii naționalei că au  doar două fire în cap care, din când în când, se ating între ele. Puțini să fi scăpat de gratularea asta. Costică Ștefănescu era singurul pe care , în pasiunea sa, tata nu l-a beștelit în vreun fel. Cu timpul aveam să înțeleg și de ce. Mereu cu capul sus, ministru al apărării, bun și cu mingea, de la Ștefănescu porneau toate: și organizarea în apărare și plecările în atac. Dar cred că nu era vorba numai de fotbal. Ștefănescu, jumătate fotbalist, jumătate istorie în devenire, vorbea din privire. Nici cel mai înalt, nici cel mai voinic, pe el se vedea că e șeful . Și ce șef! Liderul unei generații care, blocată în România, aduna câte două vedete pe fiecare post.

Mai mult