Fotbaliștii pe care ți-i arată tata

“Stai, mă, și tu într-un loc și uită-te la televizor! Uite-l pe Ștefănescu. Mare fotbalist!” Atenționarea tatei e probabil prima mea amintire palpabilă despre fotbal. Am văzut atunci cursa lui Cămătaru pe Rasunda, bara lui Hagi pe Wembley, golul uriaș al lui Bölöni împotriva Italiei. Erau imaginile cu care începeam să construiesc povestea fotbalului meu. Eram prea mic să stau într-un loc un meci întreg, dar destul de mare să ascult poveștile tatei și ale prietenilor săi. Lângă ei și cu Domozină la radio, aveam să înțeleg că Balaci e irepetabil, că Boloni e deștept, Cămătaru puternic, că Irimescu are tun în loc de picior, că Lung e înaripat, dar că cel mai respectat e Costică Ștefănescu. Și visam ca atunci când o să joc fotbal, eu să fiu precum Ștefănescu.

La nervi, tata spunea despre fundașii naționalei că au  doar două fire în cap care, din când în când, se ating între ele. Puțini să fi scăpat de gratularea asta. Costică Ștefănescu era singurul pe care , în pasiunea sa, tata nu l-a beștelit în vreun fel. Cu timpul aveam să înțeleg și de ce. Mereu cu capul sus, ministru al apărării, bun și cu mingea, de la Ștefănescu porneau toate: și organizarea în apărare și plecările în atac. Dar cred că nu era vorba numai de fotbal. Ștefănescu, jumătate fotbalist, jumătate istorie în devenire, vorbea din privire. Nici cel mai înalt, nici cel mai voinic, pe el se vedea că e șeful . Și ce șef! Liderul unei generații care, blocată în România, aduna câte două vedete pe fiecare post.

Liderul unui vestiar în care se echipau Cârțu, Crișan, Ungureanu, Țicleanu, Negrilă.  Iar la Națională îi ținea în mână și pe cei care veneau la Steaua și la Dinamo. Așa a strâns aproape 500 de meciuri în liga 1 aproape 70 la Națională, 60 în cupele europene – pe vremea când nu existau grupe, 3 titluri și mai multe cupe.

Anii aveau să treacă, să apară marea Steaua și generația de aur. Încet-încet, copilul de atunci avea să-și schimbe idolii. De Ștefănescu aveam să aud mai rar. Din transmisiile radiofonice am înțeles că plecase la Brașov, unde și juca și antrena. Nu am înțeles de ce se întâmplase lucru ăsta, presa vremurilor nu te ajuta prea tare. „ O fi îmbătrînit și el”, spunea tata. Așa o fi fost, mai ales că din radioul deschis peste tot în cartier la „Fotbal minut cu minut”, am auzit la un moment dat că și-a dat un autogol. M-a durut atât de rău mingea aia sărită în el, că n-am uitat nici până azi.

În anii de după revoluție i-am pierdut urma. Sporadic, câte o știre avea să-mi spună că idolul copilăriei mele devenise un nomad al fotbalului: Siria, Qatar, Israel, să vadă și cei de acolo cum arată un fotbalist de poveste. A stat patru ani lângă generația de aur, ca secund al lui Iordănescu, semn că și marii fotbaliști au nevoie de modele.

Între timp i-am citit și povestea. De la copilul din Săbăreni care venea 10 kilometri la București cu bicicleta, până la omul de succes care i-a cumpărat tatălui un tractor ca să aibă cu ce munci. Trei zile a dormit bătrânul în cabină de fericire.

La final însă nu s-a mai înțeles cu fotbalul românesc. Căci aici nu se mai scriu povești, nu se mai naște istorie și lumea nu știe la ce sunt bune monumentele. Destinul său se potrivește cărților – dar cine mai citește astăzi? – , iar la televizor Costică Ștefănescu nu făcea rating, că nu înjura pe nimeni.  Despre sine avea să declare cu câteva zile înainte de moarte că nu e într-o situație prea fericită, dar că se luptă. Delicat și puternic, așa cum îl surprinde și poza de la sfârșitul meciului de poveste de pe Wembley. În centrul imaginii, nu tocmai înalt, nu tocmai voinic, între Iovan, Cămătaru și Lung, cu Mircea Lucescu aplecat în fața sa. Căpitanul salută timid, cu o mână ridicată ușor în sus, dar ochii îi râd din toată inima: noi am făcut puțină istorie aici!

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *