Old school

Mâna lui Dumnezeu n-a fost. Și nici el, trimisul lui. Dar ceva, sigur a fost

Scena depășește istoria fotbalului. Ar trebui scrisă probabil în istoria lumii. Dumnezeu nu vine deseori la Belgrad. Dar când vine din Argentina tot orașul o simte și o știe. Mai ales când e un oraș traumatizat și în care se văd urmele bombardamentelor NATO. Iar asta înțelege cel mai bine un argentinian. Că americanii chiar nu au nimic sfânt în ei. De asta se gândește să le facă o bucurie.

Iar la fiecare stop, la fiecare intersecție, Diego ridicat în scaunul mașinii, flutură mâna lui Dumnezeu către localnici, ca o binecuvântare. Lumea e uluită să-l vadă la un metru distanță, în aceeași respirație. Diego se prăbușește de râs și le strigă „Cum ți-e familia?” Și apoi se întoarce către un Kusturica fermecat: „Vezi că și aici mă știu?” Îl știu prea bine. Pe la jumătatea anilor 80 făcuse o demonstrație chiar pe Maracana sârbilor.

Maradona nu suportă ziariștii și pe cei care trag de el. Nu suportă politicienii și nici clasele superioare. Dar îi știe și-i iubește pe cei pe care-i vede drept ai lui. Doar așa se explică imensa clemență pe care a primit-o de-a lungul vieții.

Niciunui alt pământean nu i se pot ierta deodată evaziunea fiscală, amestecul de droguri cu băutură, dopingul, banii negri, depravarea până în ultima fibră, excesul dus pe culmi filigranate laoalaltă cu cele mai greșite opinii politice și anturarea cu dictatori criminali. Nicicând traiul luxos nu s-a amestecat mai șubred cu socialismul. Și nici extrema politică cu stânga caviar.

Și totuși lumea l-a iubit și l-a iertat, ba mai mult l-a cântat. L-a cântat cum nimeni n-a mai fost. Oamenii l-au iubit și l-au primit închinându-se sau devenind isterici în fața lui. De ce?

Pentru că Dieguito a fost al lor. A fost visul împlinit al tuturor copiilor și oamenilor săraci. A fost eroul pe cal alb carea înfrânt Perfidul Albion, fără să tragă un foc de armă. A fost cel care a urmat deznădejdea Bocăi, refuzând banii lui River. A fost cel care a unificat toată sărăcia sudului împotriva nordului bogat. Cel care a plecat dintr-o casă cu opt copii, în care se făcea foamea, către palatele în care banii și cocaina se amestecau. El a fost starul anti-sistem și omul care a primit totul de la viață chiar de-a beștelit-o mereu.

Și-n ciuda a toate cele pe care le-a făcut, lumea l-a iubit. Pentru finețea, delicatețea, țesătura, tușa și culoarea pe care le-a pus pe teren. Pentru că toți au știut că nimeni nu mai e ca el.

Dar cu siguranță nu a fost Dumnezeu. Și am îndoieli c-a fost măcar trimisul lui, deși sunt sigur că El s-a distrat foarte tare urmărindu-l. Păi și atunci ce-a fost?

Kusturica găsit undeva răspunsul. În inocența și știința infailibilă a unui copil. Într-un documentar din primii ani 70, unul din frații mai mici ai lui Diego îl privește fascinat cum jonglează cu mingea. Și apoi puștiul se întoarce către cameră și spune sigur pe el: ”Fratele meu este un marțian. Nicio îndoială!”

Eu îl susțin pe Mirel Rădoi

Ca unul care a cântat pentru Mirel Rădoi pe Ghencea, fenomenul de azi este ieșit din comun. Mirel a fost căpitanul Stelei pentru că nu a cedat niciodată. El a preluat de la Lăcătuș răutatea aceea pe care publicul o adoră. Știe exact că acolo este unul care nu se predă și-i trage pe toți după el.

Mirel Rădoi prăbușit nu este ceea ce știm noi. Iar un Mirel Rădoi dezorientat pe teren este chiar de necrezut. Fără îndoială că fostul fotbalist trece prin momentul cel mai greu al carierei sale. Și, probabil, e cu atât mai neobișnuit cu cât el nu a fost niciodată un jucător fluierat de toată lumea deodată. Or, acum, după declarațiile de duminică, Mirel a ajuns întruchiparea unei noi căderi în fotbal. Eșecul e parte din noua sa natură , iar pe lângă fluierături s-a ales și cu hohote de râs.

La un moment un fost mare sportiv mi-a spus după un meci prost că ”înfrângerea este parte din joc.” Ei știu asta și este cu atât mai dureros. Noi nu vrem să acceptăm că înfrângerea e parte din jocul nostru de ani buni și-n majoritatea timpului.

Viața nu este un drum pavat de succes. Eșecul, ghinionul, nerealizarea sunt acolo și vin în diverse forme, în fiecare zi. Fiecare dintre noi le trăiește. Doar că nu are șansa să fie fluierat de o țară întreagă. Eșecul nostru ne aparține doar nouă și ne macină în interior. Nu-l vede nimeni. Și nici nu e nimeni să ne ajute și să ne împingă mai departe.

Eșecul lui Mirel și al Naționale este însă și al nostru. Deosebirea este că de fiecare dată este treaba noastră să ne punem în spatele lor și să-i împingem mai departe.

De asta, azi, eu aleg să-l susțin pe Mirel. Și pe Naționala României. Pentru că nu pot să cred o secundă că se vor duce pe teren fără să vrea. Fără să poată, e posibil. Să greșească? E firesc. Dar sunt sigur că măcar Mirel va face tot ce-i stă în putință ca să câștige diseară. De asta eu voi fi acolo unde trebuie să fiu. Alături de echipa mea Națională.

Pentru că asta e treaba mea. Să-i susțin. Iar dacă ei nu pot, o să-i schimbăm și o să mai încercăm o dată. Și tot așa o să-i susțin și atunci. Până vor face ceea ce așteptăm cu toții. Altă cale nu știu.

Foto: Octav Ganea, Inquam Photos

O istorie cu The Beatles și Traian Ungureanu

De fapt, ar trebui să scriu „o istorie de Traian Ungureanu”. Săptămâna asta Paul McCartney a împlinit 78 de ani și mi-am adus aminte că în urmă cu aproape 20 de ani, Traian a făcut o Arenă despre The Beatles. Acestea erau documentarele secției române a BBC, iar multe dintre ele erau niște bijuterii radiofonice, vă asigur.

Aceasta este mai curând un documentar-eseu, o explicație despre succesul perpetuu și care unește generații al celor de la The Beatles. Când BBC România a fost închis, am păstrat câteva dintre aceste documentare pe care să le arăt studenților de la jurnalism. Este un gen care nu s-a mai făcut în redacții ani buni, dar care acum învie sub denumirea de podcast. Așadar, aveți aici o bijuterie de podcast cu Traian Ungureanu.

Mi-am dat seama că nu numai studenții trebuie să asculte și să reasculte aceste documentare, așa că voi publica periodic, pe blog, câteva dintre ele, cu acordul autorilor, așa cum am procedat și cu Traian.

De fiecare dată când i-am dat play celui cu The Beatles, în sala de curs s-a făcut liniște. Azi am trăit ceva mai mult. I-am dat play în casă și a venit Vladimir, 14 ani. „Ce-i asta?” I-am explicat. A mormăit, s-a învârtit prin spatele scaunului meu. A mai stat ce-a mai stat și a dat să plece. Și făcea pași spre ușă. Și exact când pune piciorul pe prag, începe Penny Lane. Se aude un fragment, apoi Traian vine și descrie Liverpool-ul cu case de cărămidă cenușie și care a dat lumii două minuni. Una care e istoria fotbalului și cealaltă care a început istoria culturii pop.

Și atunci, pasul copilul s-a oprit în aer. Și corpul a făcut o rotație. A venit înapoi. „Cum adică?”. Și-a rămas așa pe canapea, vreme de 20 de minute cât durează minunea asta. Pentru că e o minune să vezi cum se descifrează misterul The Beatles. Și de ce milioane de oameni o să-i iubească. Și e bine pentru că se împletește cu talentul de povestitor al lui Traian, într-o imagine rară, rară de tot.

Așadar, conectați-vă la o boxă, dați tare, închideți ochii și călătoriți într-o lume fantastică. Copiii o să vină singuri.

Pentru generațiile mai tinere: Traian Ungureanu este un politician român, fost europarlamentar, dar a cărui profesie a fost jurnalismul. A fost unul dintre cei mai importanți jurnaliști români ai anilor 90 și o voce care a devenit celebră la BBC România. I-am fost coleg pentru prea scurt timp. Îl puteți citi în continuare în ziarul Adevărul unde semnează constant.

Photo by Mike from Pexels

”Oare o să se nemțească lucrurile pe aici?”

Pe domnul Velburg, România îl întâmpină cu o gaură plină de noroi. În fața garnizoanei din Craiova, trupa sa ”stă în noroi până la glezne, credeți-mă nu exagerez cu nimic.” De altfel, toate drumurile ”au un pavaj de mai mare mila, dar toate droștile au roți de cuciuc. De, semn de noblețe!” Este începutul  unei istorii care amestecă noroaie, iubiri, cea mai bună mâncare din Europa, dar și fapte administrative de neînțeles atunci când vii dintr-o țară civilizată.   

Gerhard Velburg este un rezervist german pe care primul război îl împinge în România ocupată până după Buzău. Velburg este, de fapt, pseudonimul literar pentru acest jurnal numit ”Marele război, așa cum l-am văzut eu”. Numele său real este Bogislav Tilka, jurist de profesie, trăitor în Jena. Laolaltă cu alți intelectuali, Tilka face parte din armata de ocupație pe care Germania a trimis-o în România. Sarcina lui este implementarea, cum s-ar spune azi, administrației germane în România. 

Cartea mi-a pus-o în mână Gabriela Maaz de la Humanitas căci, altfel, poate n-aș fi observat-o. ”Marele război, așa cum l-am văzut eu” e tradusă și îngrijită de Ștefan Colceriu și cred că el a descoperit o minune. Eu spun că e cea mai bună fotografie pe care o avem asupra României de acum 100 de ani cu toate bunele și relele. 

Cartea e scrisă cu acribie, dar și cu pasiune. Ba, pe alocuri și cu dragoste față de românii cu care Velburg trăiește. Pentru că vine dintr-o lume mai civilizată decât a noastră, germanul are uimiri și neînțelegeri sincere, fără a emite mari judecăți de valoare. El este impresionat de frumusețile României, de gătitul nostru, de fetele de aici, dar și de traiul pe care-l găsește mai bun ca în Germania. 

Încet-încet, pune, însă, mâna pe câteva lucruri pe care le găsim nerezolvate și astăzi. Și care îți dau o dimensiune despre natura și adâncimea problemelor noastre. 

”Aruncăm o privire mai atentă asupra orașului. La fel de mare precum contrastul dintre bărbații și femeile mai bine îmbrăcați și cei în zdrențe este contrastul dintre palatele negustorilor de cereale și colibele jalnice ale proletarilor. Palatul de Justiție este o clădire uriașă; când te uiți la el, zici că în România sunt infractori la tot pasul și că pentru avocați acesta este un pământ binecuvântat.”

”E uimitor câți oameni vorbesc nemțește aici.” Probabil o moștenire a scurtei ocupații austriece. Aici era, însă, bine. Velburg trebuie să meargă mai departe. Va fi încartiruit în Bărăgan în casele unor familii cu care se va înțelege bine și cu respect.

Ca să ajungă acolo, Velburg are de făcut marșuri lungi prin drumuri desfundate sau rupte. Nu e soldat de profesie, nici el, nici alții din trupă. ”E o chestiune specifică României ca gările să fie departe de localități.” Cu toate astea Bucureștiul îi întâmpină bine. 

”Calea Victoriei nu arată nici a victorie, nici a război, ci – dacă ne-am lua după numărul mare de uniforme ale aliaților noștri-arată a pace deplină. Cine are imaginație își poate închpui cu ușurință că la Colțul cu bulevardul Elisabeta se află, de fapt, la colțul cu cafeneaua Kranzler de la Berlin. Circulația oamenilor, a tramvaielor și a automobilelor nu este cu nimic mai prejos decât acolo. ”

Bucureștiul îi pare lui Velburg un spațiu perfect al distracțiilor, ieftin și în care fiecare soldat este însoțit de o ”damă” O notă mare dă și Școlii militare ale cărei dotări ”sunt dintre cele mai bune.” Este uimit de distrugerile făcute acolo de colegii săi și pe care nu le găsește nicicum justificate, pentru că Bucureștiul s-a predat fără luptă. 

Despărțit de București și trimis în Bărăgan, Velburg ia cunoștință cu adevărata Românie. O primă lecție de agricultură, de la ”un fermier mărunțel din Eichsfeld.” ”Ăștia lasă drumul să se lărgească până la 100 de metri și peste tot găsești ogoare nelucrate. De ce or lăsa gunoiul de grajd să zacă ani de zile pe islaz, fără să  îngrașe arăturile cum se cuvine? Ieri am văzut un țăran care arunca gunoiul în Dunăre. Iar la noi acasă e pământ așa puțin și gunoi de grajd nu avem niciodată suficient. Oare o să se nemțească lucrurile pe aici?”

Ce ar mai fi de rezolvat? Păi să îngroape caii și câinii morți după război, ”lucru de care nimeni nu s-a sinchisit.” Cei șase țărani desemnați la treaba asta vor să arunce trupurile în Dunăre, în loc să sape o groapă. Deși satul nu are fântâni și ia apă din Dunăre. ”Asta este inacceptabil și le trag un perdaf.”

Să trecem la lucrurile grele. Doi negustori care vorbesc nemțește se îndreaptă spre Constanța. În așteptarea lungă a bacului de la Fetești au timp să închege o discuție despre administrația românească: ”Vedeți dvs, la București s-a interzis a se da bacșiș. Păi, cum, nu mai dai bacșiș la frizer? Nu la sta ne referim. Dacă mergeai înainte la tribunal să consulți cartea funciară sau ca să soliciți un extras din registrul comerțului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcționar public și nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau zece franci, îți spunea: <Nu vedeți muntele ăsta de acte? Nicicum nu o să isprăvesc astăzi. Veniți mâine sau poimâine!> A, vreți să spuneți mită” Da, da! Ei, bine, chestia asta au interzis-o strașnic nemții”

Corupția este un numitor comun al locului în care trăiesc. De la traducători, la oficialii români, toată lumea face câte ceva în sensul ăsta. Chiar și soldații nemți învață rapid obiceiul. Velburg și camarzii săi derulează o afacere cu ”bilete” prin care pot ”aranja” orice. Ei pot ”aranja” lemne, vizite la doctor, rechiziționarea sau nu a unor alimente. Traducătorii pot ridica sau coborî pe agendă diverse doleanțe ale localnicilor. În schimb, ei primesc în curte toate cele necesare traiului zilnic, unul care ajunge mai bun ca în Germania. Niciodată, însă, germanii nu vor pune mâna pe daruri. Afacerea este lăsată în seama interpușilor români. 

”Când i se înmânează darurile, Franta îi îndrumă pe oameni la mine, cu gesturi pline de demnitate. Eu însă nu pricep de ce trebuie să primesc imediat brânza și găinile și-i îndrum la Ștefana care își face veacul pe lângă ușă. Cei care vin ulterior sunt deja avertizați să nu lase nimic nici la ”primarul german” nici la mine, ci numai la Ștefana. Abia apoi luăm în considerare cererile.” 

Principala treabă a militarului german este să facă recensământul populației bărbătești. Germanii vor să știe exact câți bărbați sunt în sat, ce vârstă au, ce stare au, în caz că este nevoie să-i recruteze. Sarcina asta este un coșmar logistic pentru că în administrația românească nimic nu se potrivește cu nimic. În 1916, țăranii nu au nume de familie.

”Când un țăran este întrebat cum îl cheamă, el răspunde cu prenumele. Dacă îl întrebi care e numele de familie, adaugă prenumele tatălui său. Dacă pe el îl cheamă Radu și pe taică-său Ion, îl va chema Radu Ion, dar în registrele armatei va figura cu numele Ion Radu. Dacă pe fiul său îl va chema Nicolae, atunci el se va numi Radu Nicolae.”

Drept urmare, în comunitate, oamenii sunt numiți altfel decât în registre, iar de multe ori frații au nume diferite. Adăugați că țiganii nu sunt înregistrați deloc. Situația descrisă de mai sus îi va scoate din minți pe nemți care nu înțeleg cum poate o țară funcționa cu o astfel de harababură. Este cea mai grea muncă pe care o au și care se termină cu strigăte. 

Și încă ceva.  Velburg nu se poate abține să nu constate că nu e nicio rânduială când se stă la coadă pentru documente. Bogații vor merge înaintea săracilor, domnii nu stau niciodată la coadă, iar popii vor fi primii întotdeauna ”pentru că nu au timp.” Și asta se va petrece în mârâielile tuturor. Speța se repetă și atunci când se va ajunge la București, unde șpăgile, favorurile și neorânduiala vor fi forme de presiune, dar și de câștig pentru administrația germană. 

Mă opresc aici pentru că v-ați făcut o idee. Fix acum 100 de ani, România are aceleași tare ca și acum. Nu are drumuri, e mânată de o inegalitate teribilă, construiește inutil, suferă de un snobism egalat doar de sărăcie, dar nici nu-și face prea multe griji. Administrația sa este vraiște, corupția, favorurile și favoritismele sunt legea atunci când pui mâna pe o ștampilă. Moravurile nu-s dintre cele mai controlate, dar pe ansamblu se trăiește mai bine și mai ieftin, dacă ai o poziție socială cât de cât. 

Ăștia suntem și nu ne-au ajuns o sută de ani să ne schimbăm. De aceea, veți înțelege voi care este dimensiunea bătăliei de se duce astăzi. Și care e e greutatea ei. Pentru că ai de ales între a trăi bine și inegal ca acum 100 de ani, dar doar pentru unii sau a accepta că o societate onestă poate aduce mai multe câștiguri pentru toată lumea. 

P.S. Dacă vreți să înțelegeți  mai mult despre viața de zi cu zi de acum 100 de ani, despre iubirile dintre germani și românce, despre colaboraționism, încercați să găsiți cartea.  

 

Câte perechi de pantofi are iubita ta? Fii atent ce răspunzi!

Guest Post. Am primit textul acesta și-l public fără modificări.
 
Ieri, în sala de așteptare a unui spital din București, un bătrân și o bătrână, mărunței,  peste 80 de ani, cocheți, simpatici si îndrăgostiți. Ea cu o fusta asimetrică de in, verde crud, cu nasturi de lemn imenși, bluza înfiorată si palariuță ușchită; el cu cămașa si pantaloni de culoare deschisă, mocasini de piele cafenii…  Ce mai! 
 
Ea trage cu ochiul de câteva ori la pantofii mei si intreabă:
 

Mai mult

Încă e mișto. Cel mai mișto

Pun și eu câteva fotografii aici. Să vedeți locul acesta înainte să o ia razna. A fost pentru prima oară când am văzut boxe pe plajă în zonă. Mașini nu, că nu se poate. Am văzut în schimb echivalentul lor, bărcile. Cât mai aproape de mal și printre oameni. Și multe discoteci cu muzica tare. 

Altfel, Delta e de bine. De foarte bine. Pozele mi le-a dat Alinka.

Mai mult

Rolul istoric al pălăriilor lui Măgeanu

Duminica asta am trecut pe lângă atelierul de pălării al lui Măgeanu. E chiar pe bulevardul Pardon, vis-a-vis de parcul Merci. Și am stat un minut să-l salut pe maestrul Mușatescu. Atelierul nu mai există, e transformat într-unul de rochii de mirese. Nu mai purtăm pălării și cu siguranță noi, bărbații, avem mai puțină prestanță decât atunci. 

Întâlnirea m-a îndemnat, însă, să mai caut prin operele conului Mușatescu. Cum toată lumea  făcut un concurs de replici pe Facebook-ul meu, plecând de la pălărie, am zis să văd  care sunt alea exacte. Și mi-a dat așa.

Mai mult

În apărarea profesoarei Tunegaru

Mie-mi place când un copil se semnează întâi cu prenumele și apoi cu numele. Nu știu dacă ați observat, dar întâlnești destui oameni mari care îți spun întâi numele lor. Că așa au fost învățați la școală. 

Că așa e școala din România. Ești un nume mai tot timpul și, foarte rar, când un profesor îți spune pe numele mic, e dovadă de apreciere supremă. De asta îmi și place profesoara Tunegaru: pentru că își învață copiii să se recomande nu ca în școală, ci ca în viață. Iar demersul ei chiar acesta îmi pare: să pregătim oameni pentru viață, nu pentru note.

Mai mult

Confuzia noastră de zi cu zi

Nu știam ce mă deranjează major în ultimele săptămâni în campania electorală. De fapt nu este vorba de campania electorală. E vorba de un sentiment mult mai profund, de scenă răsturnată, de lucruri neașezate la locul lor.

O căutare perpetuă pentru claritate, pentru lucruri transparente și cărora poți să li te alături. Și nu știam cum să definesc sentimentul acesta până când nu m-a lămurit prietenul Teo. Confuzia este termenul pe care îl căutăm. Confuzia lovește tot ce ne înconjoară. Confuzia este cea care caracterizează politica noastră și societatea noastră.

Mai mult

O istorie personală în loc de epilog pentru aparatul video

Nu am avut video acasă. Ai mei nu-și permiteau așa ceva și cred că și dacă și-ar fi permis nu și-ar fi luat. Era o clasă socială superioară. Și o bătaie de cap.

Mama spunea că ”nu-s sănătoase filmele astea de la video”, dar bănuiesc că nici nu voiai să intri foarte mult în ochii securității. Adunările astea de oameni erau supravegheate. Și era de ajuns că exista un tv color unde se vedeau meciuri.

Mai mult

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!