Mishteaux

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #5

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Botezul Amazonului

În limbajul nostru, un stand-up este un procedeu prin care relatezi de la faţa locului. Spui ce vezi sau ce se întâmplă în momentul respectiv, în general fără un text pregătit dinainte. Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă la ştirile de la televizor, când apare un reporter şi povesteşte câte ceva.Chestiunea asta se face şi la radio, ca să arăţi că eşti acolo, să ai sunetele locului de unde relatezi.

Şi de obicei şi la radio şi la televiziune, un stand-up se trage de câteva ori, până când iese bine. Aşa că pot spune că în situaţia asta mi-am căutat-o.

La rezervaţia din Uatuma am vrut musai să fac un stand-up la sosire, adică la coborârea de pe vaporul nostru la ţărm. Coborârea se face printr-o barcă de mai mici dimensiuni, care servea drept ponton. Aşa că, înarmat cu reportofonul, microfonul şi camera foto, am repetat manevra asta de vreo trei ori. Sunetul trebuia să arate că mă îndepărtez de vapor şi că ajung pe ţărm. La a treia încercare, pontonul improvizat s-a depărtat de vapor şi am căzut pe jumătate în apă.

Am reuşit să mă prind cu mâinile de pragul uşii de la vapor şi am rămas atârnat până la brâu in apa de vreo trei-patru metri. M-au tras repede de acolo şi spre surprinderea mea nici una dintre scule nu a avut de suferit.

Asa că odata botezat, am început să ma bucur de ziua pe care o aveam în faţă.

Dezvoltare durabilă

Termenul pare să fie la modă, fie că e vorba de guvernele din Europa sau America de Sud. Programul de dezvoltare durabilă, care se aplică rezervaţiei din Uatuma se numeste bolsa floresta. Pe scurt, locuitorii primesc tot felul de beneficii dacă renunţă la tăierea lemnului.

Până acum, 2000 de familii din Amazon primesc 30 de dolari pe lună în acest program iar ţinta este 8000 de familii. Cifra pare mică, dar după cum ne explica Ruddney Santana, şeful rezervaţiei din Uatuma, e o chestiune de interpretare, căci familiile acestea locuiesc într-un spaţiu uriaş.

De exemplu Uatuma poate fi traversată cu barca doar în 12 ore. Uatuma e de fapt un afluent al Amazonului. Un râu însă la fel de larg, cu ape de aceeaşi culoare înspre negru, dar mult mai liniştit.

”30 de dolari nu e o sumă impresionantă”, ne spune Ruddney, dar aici contează. Mulţi dintre locuitori sunt agricultori şi pescari cu venituri foarte mici. Se adaugă şi alte beneficii. De exemplu, guvernul plăteşte o singură dată în jur de 5000 de dolari pentru cumpărarea unei case. Mai toate pe aici sunt din lemn şi par destul de părăginite.

De asemenea, rezervaţia nu poate fi exploatată decât de cei care locuiesc în ea. Asta inseamna că doar ei pescuiesc, cultivă diverse legume şi fructe sau cresc animale. Astfel cei din afară care veneau aici la pescuit şi prindeau zeci de tone trebuie să cumpere de la localnici. Ideea nu a fost primita cu bucurie şi nici nu se aplică la modul ideal, dar în general se respectă.

În plus a creat ideea de comunitate. Cei din rezervaţii au învăţat că au drepturi şi cer să le fie respectate. Ei au pus la punct un sistem prin care iau decizii împreună şi impart în mod egal peştele pe care-l prinde barca comunităţii.

Unul dintre pescarii cu care ne întâlnim se repede să ne arate peştii pe care-i prinde cel mai des: matrician se numesc, şi par un caras de pe la noi, dar ceva mai mare.

O să-i încercăm în seara asta pentru că bucătarul a cumpăratcâţiva.

(M-am întors de la masă. E într-adevăr un soi de caras la fel de dulce şi cu la fel de multe oase. Se găteşte cu o umplutură de manioc şi cu un sos de piper deasupra.)

Omul vrea însă să ne spună altceva. În ultimii ani, din cauza pescuitului excesiv, matrician se mai prindea doar in lunile iunie şi iulie. De la aplicarea bolsa floresta, acum mai bine de un an, peştele se prinde din nou din luna mai, aşa cum era în trecut.

Cât mai departe de lume

Osimar Bruno şi sotia sa, Joserene de Oliveira, locuiesc de 7 ani, de unii singuri, într-un colţ izolat din rezervaţia Uatuma. Pentru că e luna mai, imediat după sezonul ploios putem intra cu vaporul până aproape de casa sa.

A plouat atât de mult în acest an încât copacii sunt aproape cu totul sub apă, coroanele sunt chiar la linia de plutire a vasului. Până la casa lor trebuie luate bărcile mici şi se navighează printer coroane, tufe şi arbuşti.

Nu au locuit întotdeauna aici, ba chiar au stat şi la oraş. Nu le-a plăcut însă, chiar au prins şi o frică de comunităţile mari. Trăiesc din cultivarea maniocului, dacă recolta e bună, dar în primul rând din vânzarea de peşte. Comunitatea din care fac parte le dă lunar şi cota lor de peşte pe care o pot folosi cum vor. În general e vorba de 20 de kilograme.

Osimar şi Joserene au patru copii. Atunci când e vremea de şcoala, ea se mută temporar în oras, dar nu pentru mult timp. Dacă între timp lacul seacă, trebuie să se întoarcă acasă mergând patru ore prin junglă. Unul dintre copii are sindrom Dawn. Statul federal îi ajută însa pe cei în aceasta situaţie, plătind un ajutor social.

Probabil că cei din echipa BBC sunt primii oaspeţi din ultimele luni.

Primii vecini sunt la jumătate de oră cu barca. Şi cei de aici locuiesc de unii singuri. Elias da Silva Sousa are 12 copii, care-l mai ajută şi la treabă. Elias nu e impresionat de problema tăierii pădurilor

Agricultura e afacerea lui. Manioc şi ananas, principalele lucruri pe care le vinde, dar are şi 20 de vaci.

S-a mutat la Uatuma din ‘82 si de atunci când are nevoie îşi mai lărgeşte putin proprietatea, tăind din pădure.Pamântul lui se întinde de altfel pe ambele maluri ale lacului. Elias ne mai spune că din când în când mai taie şi câte un lemn, chiar daca primeşte "bolsa floresta&quot. Dar cu măsură şi doar dacă are nevoie.

”Bolsa floresta? Binevenită pentru unul ca mine” îmi spune, dar nu e impresionat de problema tăierii pădurilor.

”Credeţi că asta are legatură cu schimbarea climei?”, mă întreabă. Într-adevăr e mai cald vară de vară, admite.

”Dar de ce credeţi ca e din cauza tăierilor de păduri? De ce noi suntem mereu împinşi să facem câte ceva? De ce nu opriţi voi fabricile voastre în America şi Europa?”

Santa Luzia

Comunitatea de aici s-a înfiinţat acum 30 de ani. Două familii au venit atunci, iar numărul lor a crescut la 14, dar foarte puţini au venit din afară aşa ca mai toţi sunt rude. Există o şcoala, un cabinet de asistenţă medicală, iar principalul venit e din agricultură. Terenurile lor sunt şi la câteva zeci de minute de mers cu barca.

În general cultivă manioc pe care-l vând la oraş. Maniocul e un tubercul. Se curaţă de coaja care-i da aspectul unei crengi si se trece printr-o moară electrica de mici dimensiuni. Se obtine o faină de culoare galbenă, care se spală, practic ajunge o pastă.

Într-o tigaie uriaşă, de mai bine de un metru diametru se usuca si apoi se prăjeşte într-un vas identic. Ambele sunt puse pe ghizduri de fântână. La 30 de grade afară, temperatura celor doua cuptoare te doboară. La fel si pe localnici care trec cu rândul la vânturat faina. Nu trebuie să stai nici o secunda, caci se poate arde. Miroase într-un fel a brânză prăjită.

Oamenii de aici au curent electric de la generatoare, iar apa e scoasa cu pompe din izvoare de adâncime. La şcoala locală vin copii si din alte comunităţi.Copiii ne cer ”bonbon”, de unde îmi dau seama ca aici nu suntem singurii vizitatori străini.

De altfel par sa aibă o legatură buna cu lumea. Pe terenul de fotbal, numit ”stadionul cu castani” toată lumea poartă ghete cu crampoane. De, nici fotbalul brazilian nu se mai joacă cu piciorul gol. Iar unul dintre jucători are un tricou ”Romario 1000”. Fotbalistul a marcat recent golul cu numărul 1000.

Neaşteptat, vizita noastra se prelungeste la Santa Luzia.

În mai puțin de 5 minute vremea se schimba si de la caldura apăsătoare trece la o violenta furtună tropicală, spre bucuria copiilor. Îndemnați de colegii mei se aşază în calea vântului. Mă mir ca nu zboară. La cele aproape 100 de kilograme ale mele daca nu opun rezistenta sunt practic luat pe sus.

Vaporul nostru se ascunde într-un soi de laguna, cu ape mai linistite, de unde se va mai intoarce in cateva ore. Valurile de pe Uatuma au inceput sa devina bune de windsurfing. O aşa răpăiala de ploaie n-am mai auzit de mult.

La plecare trebuie să împingem barcile trase pe mal, asa ca se intră în apă până la genunchi. Pe mal nu am luat in calcul însă muşuroaiele de furnici, mici şi roşii.În cateva secunde opt barbati suntem in cele mai neasteptate pozitii din cauza înţepăturilor. Nu stiu cum, dar mi-au ajuns şi la brâu.

Scăpam de ele ţinându-ne picioarele în afara barcii şi apoi în 30 de secunde la dus.

Cum mi-am propus, doua vorbe si despre chestiunile culinare.

Dincolo de matrician, astăzi am avut o mâncare interesantă la micul dejun: banane prăjite şi Pe de Moleque. E ceva apropiat de rahat, dar mai puțin consistent. Se face din nuci braziliene si ierburi dulci. E un desert nelipsit din pachetul copiilor la școală.

Aici este episodul 4

Iar mai jos, alte povești în Vorbitorincii

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #4

Dom Nestor este una dintre cele mai noi ambarcaţiuni de pe Amazon. A fost lansată la apă acum 4 luni şi înaintea noastră au folosit-o cei de la Greenpeace. Are cel mult 20 de metri lungime, două punţi şi o sală de mese, chiar deasupra motoarelor. Asta înseamnă ca masa se ia în grabă, zgomotul fiind destul de puternic.

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #3

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Ziua 3: din Manaus spre Santarém, pe apă

Ceasului meu nu-i place la Manaus. De la căldură şi umiditate a făcut condens. Nu ştiu cum rezolv problema asta, dar încep să cred că e vina ceasului: nu e de cea mai bună calitate.

Am început să mă adaptez climei, deşi în fiecare seară trăiesc cu ideea că la un moment o să se facă răcoare. Nu e deloc aşa, ba mai mult, mi s-a părut că imediat după căderea serii umiditatea a crescut.

Marţi m-am trezit în zori. Din greşeală, am uitat să potrivesc ceasul la ora de Manaus, care e cu o oră după Sao Paulo. (Între România şi Manaus sunt şapte ore diferenţă.) Am ieşit pe balcon şi, deşi era şase dimineaţa, era la fel de sufocant. Iar cerul – foarte închis. Şi a ţinut aşa câteva ceasuri bune. E sfârşitul sezonului ploios şi încă o perioadă soarele va alterna cu norii.

Plouă de câteva ori pe zi, dar nu se răcoreşte cu nimic. Mi s-a povestit că în lunile iulie şi august aproape că nu se poate sta aici. Chiar şi unii localnici rezistă cu greu, îmi povesteşte una dintre angajatele operei, pe care o cheamă Bruna.

Oamenii de aici îmi plac tare mult. Lumea îţi zâmbeşte, sare întotdeauna să te ajute. Nimeni nu se grăbeşte, lucrurile se fac agale şi, se pare, cu plăcere. Seara, mulţi se adună în piaţa centrală, de unde se văd opera, clădirea tribunalului şi catedrala catolică. Dacă n-ar fi palmieri, clădirile te-ar duce cu gândul la Paris, de exemplu. Mai toate sunt în stilul neo-clasic. Şi construite la început de secol 20 (opera de exemplu în 1896), pe fondul bogăţiei rezultate din cauciucul natural.

Despre operă mi-am propus să aflu mai multe săptămâna viitoare, când ne întoarcem în Manaus. Vă spun doar că orchestra sa e plină de est-europeni: bulgari, ruşi, ucrainieni. Bruna încearcă să afle daca sunt şi români. De ce vin
aici, cu ce gânduri? Sper să aflu în zilele următoare.

Şi tot atunci sper să ajung la o „academie” de samba pe care am văzut-o din fuga taxiului. Zeci de oameni săreau într-un ritm dictat de un profesor, într-un spaţiu de antrenament în aer liber. Am dat detaliile acestea dintr-un motiv simplu: mi s-a părut un oraş relaxat, fără griji, deşi are destule.

Mi s-a părut un oraş care-şi recâştigă vremurile de glorie despre care am povestit în ziua anterioară, un oraş în care încep să se adune din nou banii. Optimism. De ce?

Nuc brazilian cu patalama

Magazinul lui Juscelino Machado Portella e învelit în întregime în lemn. Lemn brun roşcat, aspru la atingere. „Pisos & produtos de madeira”, piese şi produse din lemn. Podeaua e şi ea de un brun roşcat, neted de data asta.
Am crezut că e gresie. Mi-am dat seama că e lemn doar după ce mi s-a
spus.

Cel mai bun lemn, cel mai căutat din Amazon: nucul brazilian. În magazinele cu amănuntul felul ăsta de lemn ajunge la 70 de dolari metrul pătrat. Vin şi clienţi din America să cumpere.

Jucelin Portella ne descrie afacerea cu lemn din Amazon. Teoretic – şi legal copacii pot fi tăiaţi doar din anumite zone bine marcate, rezervaţii. În fiecare rezervaţie copacii sunt marcaţi, astfel încât se ştie de la bun început ce va fi tăiat.

Guvernul brazilian a realizat un sistem computerizat care urmăreşte prin satelit ce se întâmplă în fiecare zonă. (Un articol separat va da detalii despre aceste lupe gigantice.) Astfel se află în timp real unde se fac tăieri. Cei care prelucrează lemnul trebuie să le ceară certificatul de exploatare tăietorilor. Dacă acest certificat nu există, spune domnul Portella, lemnul nu poate fi cumpărat, riscul fiind închisoarea.

Numai anumite specii de lemn pot fi tăiate, 25 dintre ele. Şi apoi, după tăiere, în rezervaţie nu se mai poate intra pentru 25 de ani – se aşteaptă ca pădurea să se refacă. De asemenea, pentru export trebuie anumite certificate suplimentare. Juscelino Portella crede că tăierea organizata şi legală a pădurii este singura şansă a acesteia. „Cineva tot va tăia copacii, mai bine să o facem legal!”

Inspectori puţini

Toate acestea sunt însă în teorie. Adevărul e că în Brazilia se taie din Amazon 10 mii de hectare de pădure anual. Anul trecut cifra a crescut brusc cu 7000.

Tăierea ilegală a lemnului e una dintre cele mai bune afaceri din zonă. Profitul este mult mai mare decât cel de 15% obţinut din tăierea legală. Şi, ne spune domnul Portella, în Amazon numai dacă nu vrei nu cumperi lemn tăiat ilegal. El este abordat constant de astfel de vânzători.

E un lucru imposibil de controlat,îmi spune. „În Amazon îţi trebuie un Boeing ca să mergi dintr-un loc în altul. Sunt comunităţi fără curent, fără telefon, unde n-a ajuns civilizaţia. Cum să meargă un inspector acolo dacă îi
trebuie trei zile în barcă?”

Mai mult, guvernul are doar patru elicoptere şi 640 de inspectori care să verifice o suprafaţă de aproape 5 milioane de hectare. Pe lângă tăierea ilegală a lemnului mai sunt şi tăierile făcute pentru agricultură. Suprafeţe întregi dispar brusc, cel mai adesea prin incendiere. Trebuie să se facă loc pentru culturile de soia şi pentru păşunile de animale.

Traiul cu sub un dolar pe zi

Guvernul brazilian a reuşit în ultimii ani să oprească o parte din defrişări. Cu excepţia anului trecut, rata a scăzut de la 20 de mii de hectare la 10 mii. Pe lângă programul de supraveghere există şi unul prin care comunităţile locale sunt învăţate despre importanţa pădurii. Se numeşte bolsa floresta. Guvernul practic plăteşte locuitorii ca să nu taie copaci.

E vorba de comunităţile izolate din mijocul Amazonului. Aproximativ 100 de mii de persoane primesc acum aceşti bani. Cel care a gândit acest program este un fost ministru al mediului, Virgilio Villana. El ştie totuşi că oamenii nu sunt nepăsători faţă de pădure. „Îşi dau foarte bine seama care sunt problemele”, spune Virgilio Viana. „Nu e vorba de neştiinţă sau ignoranţă. E doar sărăcie. Când se va rezolva problema sărăciei, atunci vom rezolva şi problema de mediu.”

În toată regiunea Amazonului trăiesc aproape 30 de milioane de locuitori. Foarte mulţi dintre ei supravieţuiesc cu mai puţin de un dolar de zi. Astfel tăierea lemnului le aduce un venit bun.

La fel pentru fermierii care vin aici. La mijlocul anilor ’60 guvernul Braziliei a dezvoltat un plan naţionalist de apărare a pădurii si a graniţelor sale. Exista atunci credinţa că dacă Brazilia nu se va ocupa de pădurea tropicală, fostele puteri coloniale vor veni în zonă. Aşa că rapid a început un program de populare. Au fost aduşi fermieri din toată ţara. Dar apoi pădurea a căzut repede, iar acest fenomen continuă şi astăzi. Se încearcă să se facă loc marilor plantaţii de soia.

Brazilia este pe locul întâi în lume la astfel de culturi şi a ajuns să dicteze preţul mondial la soia. Ce are de rezolvat guvernul acum e un paradox: să scape de sărăcie câteva milioane de oameni, păstrând în acelaşi timp pădurea. Guvernul pregăteşte un plan în acest sens, dar sigur discuţia e departe de-a se opri. Lucrurile merg însă diferit de la stat la stat. De exemplu în Amazonas aproape s-a reuşit stoparea tăierilor. Doar doi la sută din pădure a fost tăiată. În alte state situaţia este insă dramatică, iar cel care mai poate interveni este doar guvernul federal.

În barca BBC

Aşa cum v-aţi dat seama din cea mai recentă transmisiune la BBC România, cea de la ora 1800, am început deja călătoria pe Amazon, către Santarém. Acesta este al doilea oraş ca mărime al zonei. Vom merge până acolo timp de patru zile dintre care trei vor fi drum întins. Cum vă spuneam, n-o să putem naviga noaptea, dar încă nu ni s-a spus unde o să ne oprim.

Cu siguranţă ne vom opri însă într-o rezervaţie unde trăiesc 16 familii care primesc bolsa floresta. De aici se pare că încep cu adevărat problemele cu ţânţarii. Nu mai avem aer condiţionat și trebuie să folosim mai multe insecticide. La noapte trebuie să folosim şi plasele de ţânţari.

Barca se numeşte Dom Nestor şi e destul de mică, dar foarte bună pentru un grup de 14 persoane. Cabinele sunt foarte mici, ceva mai mult de 2 metri pătraţi, iar paturile sunt supraetajate. Barca e foarte nouă, e la a doua călătorie. Prima oară a folosit-o Greenpeace. Echipajul e foarte experimentat însă, cei mai mulţi făcând meseria asta de 20 de ani.

Ce e interesant e că vom avea mâncare doar de pe fluviu, în general peşte care va fi cumpărat de la diverse pescării din drum. Sper ca totul să meargă bine şi să putem comunica. Nu o să mai avem semnal la telefoane dar ne bazăm pe antenele de satelit. În orice caz o să încerc să fiu alături de voi în fiecare zi în transmisiunea de la 18.

Iată și episoadele anterioare

Episodul 2

Episodul 1

Gabriel Tatu-Chițoiu: „România e țara cu profesioniștii în țărână și cu oportuniștii la butoane”

Cu doctorul Gabriel Tatu-Chițoiu m-am întâlnit acum câțiva ani când m-a invitat la maraton. Își găsise sigur omul. Maraton nu a fost pentru mine, dar, cum Poliția închisese toată zona centrală a Bucureștiului, am avut o foarte lungă plimbare pe jos. Foarte lungă.

Atunci am scris un text al cărui titlu era foarte clar. „Am fost singurul gras din Piața Constituției.”

Cu trecerea anilor, doctorul Tatu-Chițoiu m-a învățat să folosesc aplicația sa pentru mișcare din cadrul Athletic Cardio Club. Apoi cealaltă aplicație foarte utilă, Tensiunea mea. În fine, cel mai recent lucru pe care l-a făcut alături de soția sa este să creeze o aplicație pentru mâncare sănătoasă.

Îi spune Dahna și o găsiți aici.

Doctorul Gabriel Tatu-Chițoiu este renumit pentru profesionalismul său, dar și pentru pasiunea sa pentru alergări și maratoane. El promovează de zeci de ani sănătatea inimii prin alergare și este cel care a înființat Athletic Cardio Club, o instituție care reunește medici și pacienți ce vor să alerge împreună. Și, da, aleargă uneori la nivel de semi profesioniști. E tratamentul cel mai bun pe care doctorul Tatu-Chițoiu îl recomandă tuturor, înainte de a deveni pacienți. Vreme de mulți ani a fost președintele Societății Române de Cardiologie, iar acum face parte din consiliul de conducere.

Am vorbit despre cum să abordăm rațional această epidemie. Și de ce crede doctorul Tatu că virusul de azi este cel mai cuminte dintre cei cunoscuți din familia SARS-COV. O să auziți, însă și despre pacienți de-ai săi, care și-au cumpărat tuburi de oxigen sau de excese în privința medicamentației preventive. Dar și despre cum se protejează el.

Și, da, am lăsat un capitol special funcționării României. „E o țară în care profesioniștii sunt jos, în țărână, și cu oportuniștii la butoane”.

Mâna lui Dumnezeu n-a fost. Și nici el, trimisul lui. Dar ceva, sigur a fost

Scena depășește istoria fotbalului. Ar trebui scrisă probabil în istoria lumii. Dumnezeu nu vine deseori la Belgrad. Dar când vine din Argentina tot orașul o simte și o știe. Mai ales când e un oraș traumatizat și în care se văd urmele bombardamentelor NATO. Iar asta înțelege cel mai bine un argentinian. Că americanii chiar nu au nimic sfânt în ei. De asta se gândește să le facă o bucurie.

Iar la fiecare stop, la fiecare intersecție, Diego ridicat în scaunul mașinii, flutură mâna lui Dumnezeu către localnici, ca o binecuvântare. Lumea e uluită să-l vadă la un metru distanță, în aceeași respirație. Diego se prăbușește de râs și le strigă „Cum ți-e familia?” Și apoi se întoarce către un Kusturica fermecat: „Vezi că și aici mă știu?” Îl știu prea bine. Pe la jumătatea anilor 80 făcuse o demonstrație chiar pe Maracana sârbilor.

Maradona nu suportă ziariștii și pe cei care trag de el. Nu suportă politicienii și nici clasele superioare. Dar îi știe și-i iubește pe cei pe care-i vede drept ai lui. Doar așa se explică imensa clemență pe care a primit-o de-a lungul vieții.

Niciunui alt pământean nu i se pot ierta deodată evaziunea fiscală, amestecul de droguri cu băutură, dopingul, banii negri, depravarea până în ultima fibră, excesul dus pe culmi filigranate laoalaltă cu cele mai greșite opinii politice și anturarea cu dictatori criminali. Nicicând traiul luxos nu s-a amestecat mai șubred cu socialismul. Și nici extrema politică cu stânga caviar.

Și totuși lumea l-a iubit și l-a iertat, ba mai mult l-a cântat. L-a cântat cum nimeni n-a mai fost. Oamenii l-au iubit și l-au primit închinându-se sau devenind isterici în fața lui. De ce?

Pentru că Dieguito a fost al lor. A fost visul împlinit al tuturor copiilor și oamenilor săraci. A fost eroul pe cal alb carea înfrânt Perfidul Albion, fără să tragă un foc de armă. A fost cel care a urmat deznădejdea Bocăi, refuzând banii lui River. A fost cel care a unificat toată sărăcia sudului împotriva nordului bogat. Cel care a plecat dintr-o casă cu opt copii, în care se făcea foamea, către palatele în care banii și cocaina se amestecau. El a fost starul anti-sistem și omul care a primit totul de la viață chiar de-a beștelit-o mereu.

Și-n ciuda a toate cele pe care le-a făcut, lumea l-a iubit. Pentru finețea, delicatețea, țesătura, tușa și culoarea pe care le-a pus pe teren. Pentru că toți au știut că nimeni nu mai e ca el.

Dar cu siguranță nu a fost Dumnezeu. Și am îndoieli c-a fost măcar trimisul lui, deși sunt sigur că El s-a distrat foarte tare urmărindu-l. Păi și atunci ce-a fost?

Kusturica găsit undeva răspunsul. În inocența și știința infailibilă a unui copil. Într-un documentar din primii ani 70, unul din frații mai mici ai lui Diego îl privește fascinat cum jonglează cu mingea. Și apoi puștiul se întoarce către cameră și spune sigur pe el: ”Fratele meu este un marțian. Nicio îndoială!”

Am fost la o întâlnire a unor oameni care și-au micșorat stomacul. Ce-am aflat (P)

De când cu COVID-ul mi se întâmplă o poveste. Și cred că nu-s singurul. De câte ori se dau știri cu boala la televizor sau se poartă o discuție despre riscuri, eu mă evaluez. Adică mă întreb ce și cum. Eu sunt în categoria de risc. Și încep să pun argumente pro și contra. Iau vitamina C, fac un pic de mișcare, mă păzesc, deci sunt ok. Dar sunt bărbat, trecut de 40, de fapt nu fac destulă mișcare și mai ales sunt supraponderal. Adică, mai pe șleau sunt gras și așa am fost toată viața.

Și singura mea apărare serioasă este să nu mănânc. Sau să mă spăl cât mai des pe mâini. Asta împotriva virusului.

De câte ori m-am uitat pe publicațiile serioase, am văzut mai de fiecare dată că obezitatea este un factor de risc important. Bolii ăsteia îi place țesutul adipos. Primele semnale au venit din China, dar apoi au devenit certitudini în Franța și Anglia. Jumătate dintre cei ajunși la terapie intensivă au indicele corporal mai mare de 30. Un studiu din Anglia, făcut pe 7 mii de persoane infectate a arătat că trei sferturi dintre cei cu obezitate ajung la terapie intensivă.  Cei care suferă de obezitate nu iau virusul mai repede sau mai ușor, însă formele bolii sunt mai grave din cauza comorbidităților asociate obezității.

Nu e o regulă evident și nici ceva care să ne sperie pe loc. Și în niciun caz nu înseamnă că dacă ești gras o să iei coronavirus. Dar mie toate astea mi-au amintit de o invitație pe care am primit-o la o întâlnire a pacienților Ponderas Academic Hospital. A avut loc cu doar câteva zile înainte de declanșarea epidemiei în România și nu am mai avut timp să vorbesc de asta. De fapt nici nu am mai avut timp să mă gândesc la ce-am văzut acolo. Cum, însă, tot în categoria de risc am rămas, am zis să povestesc ce-am văzut la acea întrunire de la începutul lui februarie. Dar pentru asta e nevoie de o introducere.

Am trăit mereu cu impresia că știu binișor ce înseamnă să fii gras. Mama mă trăgea de obraji când eram mic, ba chiar, la un moment dat, m-a făcut să intru în pământ în fața unei fete. „Ia, uite ce-ai slăbit! Lasă că vine vacanța și pui tu fălcuțele la loc.” Și tata e gras, iar de la el am luat o preocupare pentru mâncare.

Câtă vreme am făcut sport și am alergat, am fost în regulă, dar solid. Prima dată când am realizat că e ceva în neregulă a fost printr-a 12-a, când am devenit sedentar. Alergam pe stradă ca să mă pregătesc de Bac la sport și un cetățean mi-a zis: „Dumneata chiar ai nevoie.”

De atunci încolo poantele au curs și a trebuit să mă prind în joc. Slab sau normal ponderal nu cred c-am mai fost deși eforturi am făcut. Am slăbit odată cu ajutorul unui medic, dar am greutatea atinsă a fost de 89 de kilograme. Eram superb. Și eu mă iubeam. După asta, un kilogram pe an și cam asta a fost.

Știu ce înseamnă să nu ți se așeze nimic bine, să nu te placi de-a dreptul, să trebuiască să stai cumva mereu la poze. Dar, pe cuvântul meu, nu am știut niciodată ce înseamnă treaba asta de adevăratelea.

Și asta am auzit la o întâlnire a pacienților Ponderas Academic Hospital, singurul centru de Excelență in Chirurgie Bariatrică și Metabolică din Europa de Est.

Adică o parte dintre cei 8700 de pacienti operati la Ponderas care au slăbit cu ajutorul unor operații de micșorare a stomacului. Nu luați mot-a-mot ce scriu eu aici pentru că tehnicile sunt multiple. 

Prima care mi-a deschis ochii a fost Teo Trandafir, operată după spitalizarea de la Viena. Ea, o super-celebritate, a vorbit în fața oamenilor despre rușine, despre timiditate, despre durerea de-a ieși în public și a fi măsurată pentru greutatea ei. Ea, care nu ar fi trebuit să aibă niciun fel de complexe la cât de știută și iubită era în România. Teo a făcut operația și spune că astfel, și-a recâștigat respectul de sine

După care, poveștile au curs. Un bărbat de vârsta mea, îmbrăcat complet în negru și cu încă ceva volum,  ne-a povestit cum e să ai 230 de kilograme.

M-am hotărât să mă operez când a apărut copilul în viața mea. Copilul meu trebuie să aibă un tată. Și haideți să vă spun ceva. Suntem aici bărbați. Operația asta mi-a salvat căsnicia. Știți ce spun. Da, e vorba și despre asta.”

Un șir lung de oameni s-a așezat la microfon pentru a împărtăși povestea lor în lupta cu obezitatea si rezultatele operațiilor. Prof. Dr.  Cătălin Copăescu i-a rugat să se prezinte cu numele, timpul de la operație si kilogramele pierdute in urma interventiei.

Zece ani și am pierdut 45 de kg. E obligatoriu să vă spun că și eu și sora mea geamănă am făcut această operație. Nu cred că mai eram în viață dacă nu o făceam. Patru ani. Mereu mi-am spus că sunt grasă și tare singură m-am simțit de asta. Și soțul meu nu mă ajuta deloc. Și-mi spune să mănânc, că nu mănâncă nici el. După care am făcut diabet și nu l-am putut controla. După ce-am făcut operația, diabetul a intrat în remisie.

„Șapte ani. Mi-am făcut operația și eu și soțul meu. La patru ani distanță unul de altul. Credeți-mă că știu ce înseamnă rușinea. Hai s-o spunem pe aia dreapta. E îngrozitor să nu poți sta pe veceu. E îngrozitor să nu ajungi cu mâna la spate. Hai că știți cu toții despre ce vorbesc. Asta era viața noastră. Dacă viață era.”

Mi-aduc aminte de ce spune Teo:

E dramatic să trebuiască să iei două bilete de avion pentru că tu știi sigur că nu încapi în scaun. Și e dramatic să vezi cum te privește vecinul de scaun.”

Când a ajuns în stare gravă la Viena, Teo avea să afle un lucru pe care nu-l bănuia. Trebuia să slăbească, dar nu știa că medicii de acolo aveau să-i recomande un chirurg român.

„De ce nu te operezi în România? Aveți în România cel mai bun chirurg în chirurgia obezității din regiune, Prof. Dr. Cătălin Copăescu, Chirurg de excelență în chirurgia bariatrică și metabolică.”

Adaug o altă mărturie venită din sală.

„Am vrut să mă operez la Hamburg. Când am ajuns acolo, oamenii au fost onești. De ce vii la noi, când aveți unul dintre cei mai bun chirurgi de specialitate din Europa la voi?”

Centrul de Excelență în Chirurgia Obezitătii condus de Prof. Dr. Cătalin Copăescu este una dintre cele mai importante realizări Ponderas Academic Hospital. Sunt zeci de ani de când se adună această experiență, iar Cătălin Copăescu spune c-a făcut o pasiune pentru specialitatea aceasta.

„E flatant să ai recunoaștere internațională, dar trebuie să-ți spun alt motiv pentru care eu recomand să te operezi în România. Poți să-i transmiți medicului toate stările tale și el să înțeleagă perfect ce se întâmplă.”

Trăiesc un pic cu teama că mă evaluează ca posibil pacient. Am datele. Spre 100 de kilograme, nu prea mă pot abține de la mâncare, sunt sedentar. Îmi zâmbește.

”Nu sunt aici să te învinovățesc. Nu poți proceda așa cu un pacient, are destule probleme. Și nu am o pasiune pentru a tăia degeaba. Operațiile astea se fac cu o condiție majoră: dacă îți pun sănătatea în pericol. Dacă ai organe care cedează. Nu toată lumea cu probleme de obezitate trebuie să se opereze. E nevoie și de voință.”

Nu știu și nu m-am gândit niciodată la așa ceva. Ți-e și teamă. Deși toată lumea din sală se jură c-a mers fericită la operații.  E o decizie complicată la care trebuie să pui multe lucruri în balanță.

„Da, și banii joacă un rol, îmi spune o doamnă. Am cântărit mult pentru că banii sunt mereu o problemă. Și apoi, cu împrumuturi, am făcut-o. Eu sunt mai importantă.”

Eu aș avea mai curând nevoie de modul în care gândesc oamenii din Centrul de Excelenta in Chirurgia Obezitatii. Pentru că după operație, un pacient este permanent supravegheat de medici specialiști, fie că sunt chirurgi, nutriționiști, imagiști sau psihologi. Slăbitul e un drum greu și e pe viață. Plus că e contra naturii. Suntem programați genetic să ne facem resurse. Să ne îngrășăm. Acesta este corpul nostru acum. Până când se va schimba avem de dus o bătălie și nu e necesar să o duceți singuri.  

La final aveți și câteva explicații de la un medic specialist, Ruxandra Pleșea, despre momentul acestei alegeri.

  

Photo by Trang Doan from Pexels

Destinație de week-end testată de mine. Departe de lumea dezlănțuită

Săptămâna trecută am făcut un drum care nu era necesar, dar care mie mi-a făcut mult bine. Știți senzația aceea pe care o trăiți la drum lung. Când vedeți atâta frumusețe în jurul vostru, când vedeți verde, când vedeți soare strălucitor și voi parcă ratați ceva?

Pentru că ne grăbim mereu, nu avem vreme să ne oprim. Și una dintre dorințele mele a fost să mă opresc pe drum, într-un loc în care să fie liniște. Să mă bucur de tot ce văd și să nu am treabă. Să nu mă grăbească nimeni și să n-aud nimic.

Vinerea trecută, în concediu fiind, am plecat de la Sighișoara spre Viscri. Cred că sunt cel mult 40 de kilometri care le despart. Nu mare lucru. Cu ce-am mai văzut pe drum, și o să revin la bisericile fortificate, pe la ora 15 eram la Viscri. Am petrecut două ore acolo, am vizitat, ne-am bucurat de case și de câmp.

Dar de ce să ne întoarcem pe unde am venit? Nu mai bine mergem spre Sighișoara prin Biertan? Știu, un ocol de mai bine de 100 de kilometri. Și numai pe drumuri secundare despre care nici nu știam mare lucru. Și erau bune în general, cu o excepție, în lucru.

Și s-a dovedit a fi o alegere minunată. Nu numai datorită soarelui arămiu care scădea spre apus. Dar și pentru că satele au case săsești din cele mai frumoase. Și totul era încă verde. Și câmpul lin și dealurile domoale. Și ne-am oprit de mai multe ori să ascultăm liniștea. Și nu am fost decât noi pe drum, iar asta a contat enorm. O să vă las să vă bucurați de fotografile Alinkăi. Și vă recomand cu încredere să faceți acest exercițiu. Să vă luați o zi întreagă și să o trăiți departe de toată lumea. Că mai e timp și pentru noi.

Episodul 2. Călător în România. Destinații de vacanță mai ferite de lume și testate de mine. (P)

Prieteni, a doua călătorie, din provocările propuse de cafeaua Fortuna Rendez-vous, e ceva mai grea. Va lua o zi întreagă și presupune și un picuț de curaj. Așadar, Călător în România merge de data asta în județul Argeș.

Plecați și voi un pic mai de dimineață și dublați doza de cafea Fortuna. Beți fără zahăr, cum mereu vă sfătuiesc. Nu, cafeaua fără zahăr nu e mai tare, cum se zice. Doar că o să-i simți gustul mai bine. Și nici nu e amară. Cu timpul o să afli că are diverse note, ba o să fie chiar și dulce. Fortuna Rendez-vous are un gust al ei, dar o să-ți explic un pic mai încolo. 

Important e să știi, dacă pleci din București, că trebuie să mergi pe A1. Până la Câmpulung Muscel vei face o oră și jumătate. Dacă vii din alte părți ale țării, atunci trebuie să-ți calculezi timpii cu ședere peste noapte, dar ai zeci de variante. 

De la Muscel, ia drumul Brașovului, dar înainte de a ieși din localitate, faci stânga spre Lerești. Cauți barajul de la Lerești. Treci înainte prin comună și, crede-mă, trebuie să ai vreme de casele muscelene. La jumătate satului este una mare, albă cu o curte imensă în spate și-n față. Trebuie să o vezi și să admiri cum știu acești oameni să construiască. 

Barajul o să-ți apară în față ca un zid imens care păzește valea. E ca un munte și te sperie cantitatea de apă care se află în spatele său. Mașina trece un viaduct pe lângă care curg mici cascade. Chiar pe dig poți parca. Stai în bătaia vântului, iar dacă ai avut inspirația să aduci un zmeu cu tine, o să te joci nemaipomenit. Dar nu aici vrei să bei cafeaua. Vrei să mergi la coada lacului. Vara, când toată pădurea e verde, și lacul e verde. Dar odată cu anotimpurile el fură și alte culori din jur.

La coada lacului, la capăt de povârniș, o să găsești oricând o măsuță pentru cafea. O s-o faci dintr-un bolovan. Acesta este locul pe care-l cauți.

Cafeaua Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la început.  O aciditate ca de citrice. Este Arabica 100 la sută. Apoi se deschide către note dulci fructate și florale. De fapt, ultimul gust pe care o să-l ai în gură este dulce. De asta este echilibrată. Dacă ai răbdare, o să dai de nota de pudră de cacao, care mie-mi place mult. 

După pauza de 10 minute, plecăm. Mai mult nu te las, avem treabă. O să ajungi în dreptul cabanei Voina. De ți-e foame sau vrei să stai cu lumea pe malul apei, e o idee bună. Dar dacă vrei mai mult? E vară și putem merge la Cuca. Dacă te grăbești, o poți face și cu un SUV. Dacă vrei ca doar asta să fie ziua ta, ia-o pe jos. 

Sunt câțiva kilometri buni, dar pădurea cu poienile sale este mirifică. Dacă prinzi și brândușele care acum apar de două ori pe an, ești fericit. Fă-le poze, bucură-te de ele, stai și admiră-le. Ca și toate sculpturile pe care cursul de apă le-a făcut pe drum. 

Mai repede sau mai târziu vei ajunge la cabana Cuca. Și aici, prieteni, chiar te poți rupe de lume. Telefoanele nu mai merg, nu mai este semnal. Poți fi doar tu cu tine și ai tăi. Așa o să vezi dacă suferi de boală grea sau nu cu telefonul. Chiar puteți pune pariuri între voi să vedeți care se atinge primul de obiectul inutil.

Dacă ai apucat să vorbești din timp cu cabanierul, poți să și dormi peste noapte la Cuca. Aici începe drumul spre vârful Păpușa, de care te mai despart trei ore și jumătate. Dacă nu, ai vreme de o cafea și să te bucuri de locul acesta superb din România. Și poate să vezi că în apropiere, vântul a sculptat un pianist într-un copac. 

Călător în România nu vine întâmplător de la Cafeaua Fortuna Rendez-vous. Fortuna este o afacere sută la sută românească. Sunt oameni care au învățat aici ce au de făcut și o fac cu foarte mare succes. Chiar dacă, aparent, noi nu avem o tradiție în cafea, adevărul este că deja avem zeci de ani de când Fortuna a învățat să facă un produs care ni se adresează cel mai bine. 

Dacă v-ați hotărât că la Cuca e vreme doar de o cafea, înapoi repejor. Mai e ceva de văzut. Coborâți la Lerești, traversați Muscelul, dar mergeți spre Curtea de Argeș. Drumul acesta din Subcarpați vi se va lipi de inimă. Mai ales dacă mergeți într-o primăvară, când toți copacii din livezi sunt înfloriți. Mii de petale o să plouă peste mașini. 

Când ajungeți la jumătate, luați-o spre Nucșoara. Dar nu acolo e ținta voastră. O să vă dați seama devreme că în partea dreaptă se ridică o stâncă. Acolo este mănăstirea săpată în piatră de la Corbii de Piatră. Unul dintre cele mai vechi așezăminte religioase de la noi. Un loc de sihăstrie, dar și de apărare când vremurile mai proaste veneau peste noi. 

La 200 de metri de biserică, vă așteaptă o minune: cea mai frumoasă casă albastră din România. Și o cascadă în curtea ei. Cu apă care se prăvălește de pe stâncă, spre a face un fir de râu chiar acolo. În casă, stăpânii au păstrat ca într-un muzeu, țesături și meșteșuguri de la țară. Bucură-te de tot ce vezi și fă-ți timp ca să bei cafeaua în poiana de sub cascadă.

Aici nu te mai grăbi. Ai ajuns unde trebuie. Toate momentele sunt ale tale. Ia cafeaua Fortuna Rendez-vous, gust-o, fă-ți timp și liniște pentru tine și pentru ai tăi. Azi nu ești într-o competiție, ești aici doar pentru tine. Graba nu mai e importantă. Doar liniștea și gustul. Și aici ai de toate. 

Ziua e spre sfârșite, dar poate ar merita să vezi apusul chiar de la mănăstirea din Curtea de Argeș. E un popas firesc spre casă. Stai un pic, chiar dacă simți că nu mai ai timp. Merită. Și bucură-te apoi de drum! 

Călător în România. Destinații de vacanță mai ferite de lume și testate de mine. (P)

Anul acesta nu am plecat nicăieri. Nu am avut liniște să stau o săptămână sau zile adunate într-un loc unde nu controlez lucrurile. Îmi place, însă, să umblu, să caut locuri noi, să mă bucur de drum. Să plec din casă o zi și să respir. Să caut un loc unde să stau zece minute. Să mă bucur de aer, apă, liniște. 

Zilele astea am primit și o provocare de la cafeaua Fortuna Rendez-vous, care mi-a spus c-aș putea să fiu #calatorinromania. Dacă tot e anul acesta așa cum e, cum ar fi să avem posibilitatea de a găsi liniște aici, la noi, dar fără să trecem prin aglomerația locurilor clasice? Fortuna nu face asta întâmplător. Deși boabele de cafea vin de peste mări și țări, aceasta este o afacere românească. Ei prăjesc și realizează aici rețeta cafelei din soiuri nobile de Arabica 100 la sută și chiar știu ce fac. 

Sincer, sâmbătă dimineață eram hotărâți să mergem spre Prahova. Văzusem acolo ceva, dar în mașină, pe centura Capitalei, mi-am adus aminte ce mi-a povestit prietenul Boți de plaja de la Gostinu. Faci o oră până acolo și e o plajă de nisip la Dunăre. Ne-am făcut calculele de timp și ieșeam ceva mai bine. Ba, chiar ne-am dat seama că putem face mai mult. 

Așa c-am hotărât să bem prima cafea a zilei în mijlocul Bucureștiului, dar la liniște. Și să-i arătăm lui Vladimir un loc pe care sigur nu-l știe. În spate la parcul Carol este strada Xenofon, singura stradă cu scări din București. Sau din scări. E foarte aproape de Filaret, iar dacă te duci spre capul scărilor, găsești un loc minunat, la umbră. E fix ce trebuie dacă stai acolo, sub inscripții. În zece minute au trecut o doamnă care ne-a spus “bună ziua” și un cățel de-ai locului care s-a bucurat să ne vadă. Nu-ți trebuie mult, dacă te ascunzi și dacă ai cafea fierbinte. 

Eu nu beau cu zahăr de ani buni. Îmi place să-mi rămână gustul îndelung în gură. Și nu beau nici apă după. Fortuna Rendez-vous are un gust ușor acid la inceput, specific soiurilor fine Arabica si e mătăsoasă. Apoi, aciditatea de citrice se duce în cacao. Un pic de răbdare și o să vă spun cât ține postgustul. 

Am plecat din mijlocul Bucureștiului și mi-am dat seama, spre rușinea noastră, că nu am ajuns niciodată la Comana, în Delta Neajlovului. Sâmbăta e aglomerat, oamenii vin la Parcul Aventura sau la observatorul ornitologic. Dar dacă ești un pic curajos, chiar cum ai intrat în rezervație, coboară pe malul apei. E un ochi de apă acolo, care a cucerit locul unor copaci tăiați. Cineva  a lăsat o barcă la marginea apei. Stufărișul ocupă totul în jur, dar lasă loc de libelule care te înconjoară. Asta e la zece metri de drum, dar lumea care merge către Fântâna cu Nuc nu bănuiește că are o oază mică alături. Am făcut pauza acolo, chiar în barcă, și am stat în liniștea amiezii. Soarele, cel mai sus, ne-a ferit de țânțari. Liniștea și tihna sunt sparte doar de câte o broască.

Se face vreme de cafea. Post gustul de Fortuna Rendez-vous e mai curând floral-fructat. Am calculat. Îți stă în spatele limbii cam 30 de minute și eu mă bucur de fiecare dată când se întâmplă asta. 

Nu plecați de la Comana spre Giurgiu pe drumul cunoscut. Mergeți prin Mihai Bravu. Șoseaua este impecabilă. Bucurați-vă de lanurile de porumb și floarea-soarelui de-a stânga și de-a dreapta. Drumul e gol, sunteți singuri. Nu departe e șoseaua principală. Și cam 20 de minute mai târziu, o să faci stânga spre Oinacu și apoi Gostinu. 

Și aici e partea de drum care mi-a umplut sufletul. Șoseaua se așterne între plopi cu lanuri de porumb de-o parte și de alta. Drumu-i strâns între curbe și te silește să o lași mai ușor. Acum ne grăbim un pic că vrem să prindem soare la Gostinu. 

Comuna, zici că-i din America. Nu are nume de străzi. Acestea sunt numerotate. De pe Strada 7 te duci către Dunăre. Te sui pe dig și sper că-ți place aventura. Și praful. Aici nu e beton. Mergi încet că iei tot praful din lume. Sau, nu fi leneș! Lasă mașina chiar pe tăpșan, lângă remorcher și mergi un kilometru. Ia-o pe marginea lizierei și a Dunării învolburate, mai aruncă câte o piatră în apă, bucură-te de norii mari și negri, fii încrezător că nu o să plouă și chiar nu plouă și apoi ajungi în cel mai neașteptat loc de plajă cu putință. 

E nisip alb din cel mai fin, e pădurea în spatele tău, Dunărea se umflă în față, dar totuși e loc  de scăldat. Și multă lume în apă până la gât. Locul e mărginit de stuf în câteva părți și este evident că atunci când e Dunărea mai mare, apa vine până aproape de buza pădurii. 

În față este un braț mic de apă pe care trebuie să-l treci cu piciorul. Câțiva curajoși au trecut cu corturile către o plajă mare și care pare că acum le aparține. Sunt singuri pe un teritoriu uriaș izolat și departe de lume.  

Noi am ajuns într-o sâmbătă.  E lume multă, dar cine stă peste săptămână, cu siguranță se bucură de o aventură. Vino într-o miercuri și cred că vei fi stăpânul plajei, al păsărilor și o să iei tot soarele din lume. 

Am timp să-mi înmoi picioarele în apă și să mă bucur de remorcherul și docul care par cam părăsite. Îmi place locul pentru prima vizită. Bănuiala mea este c-aș putea veni aici cu un grup de prieteni pentru o zi întreagă, dar acum o să strâng. Vreau ceva neapărat.

La 6 kilometri de Gostinu, am văzut că un drum de țară se aruncă între două lanuri de porumb. Ca și cum ar fi un tunel. O cultură de alături a fost rasă și câmpul arat din nou. Acolo vreau să opresc. A bătut vântul uscat de două săptămâni încoace și porumbul e galben ars. Praful ni se ridică în cap, dar îmi place. E liniște, cea mai mare liniște. Pun cafeaua Fortuna Rendez-vous pe botul mașinii și ies afară să mă bucur de tihna asta. Dacă ai cafeaua la tine, nu mai trebuie să stai la benzinărie. 

Fortuna Rendez-vous este printre puținele cafele, la un preț accesibil, care oferă Arabica 100 la sută. Este un echilibru între aciditatea citrică de la început și finalul care e dulce. Dacă beți ca mine cafeaua, fără zahăr, aceasta e cea mai potrivită pentru ca e foarte fină, iar finalul are nuanțe florale și fructate.

Știu că pare un pic ciudat, dar cele 10 minute, la margine lanului, cu cafeaua lângă mine, au fost cele mai bune din ziua asta. Încercați, o să vă placă! 

Fotografiile sunt ale Alinkăi pe care o găsiți aici.

Recomandare de carte. Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma

Despre cartea aceasta am aflat de la Vasile Ernu. M-a surprins când a spus că aduce nuanțe în gulagul rusesc. Și m-a intrigat. Ce nuanțe pot fi în iad? Ei bine, sunt. Acum, dacă asta este important sau nu, o să aflați mai jos.

Eu nu cred că Șalamov are dreptate când reîmparte vinovățiile, dar nici nu pot să-l contrazic. Din locul meu, nu cred că am puterea de a înțelege complet suferința și drama lui. Cred că el este cel mai îndreptățit să vă povestească. E o carte bună. Fundamentală. Vă las și o variantă video, dar și un podcast, ca de obicei, după cum aveți timp.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!