Final de FITS pentru mine. O săptămână în care am alergat între București și Sibiu. Se fac cinci ore, oricum ai da-o, nu ai cum să micșorezi timpul. Doar să mergi noaptea. Dar am pus în minte și-n inimă câteva experiențe importante. Vă povestesc acum.
“Așteptându-l pe Godot”, pus în scenă de Theodoros Terzopoulos, remarcabil regizor grec, la Teatrul Național Emilia Romagna are cea mai bună scenografie pe care poți să o vezi la piesa asta. O minune de construcție care împarte povestea în patru, într-un semn al crucii și care le dă posibilitatea personajelor să se intersecteze cu alter ego-ul și pe orizontală și verticală. Jocul actorilor a fost prea apăsat pentru mine, pe alocuri, dar piesa, fiind una cult, trebuie văzută ca să pui la încercare viziunea față de alte montări.
Mikhail Baryshnikov a adus la Sibiu un eseu cinematografic. Construit pe un ecran special și cu imagini realizate de o inteligență artificială, bănuiesc, filmul este realizat chiar de marele dansator și regizorul lui Jan Fabre. Păcatul lui este că Baryshnikov vrea să joace în loc să danseze. Or, aici este un dezechilibru. Cele câteva unduiri, mișcări de dans, îți arată pe loc de ce este cel mai mare din istorie, dar sunt puține. Povestea, însă, spusă după moartea personajului, este bună, solidă, are sens și te emoționează dacă stai să o vezi până la capăt. Sunetul și imaginile sunt speciale, vă vor plăcea.
Angela este o piesă specială realizată la compania Ultraworlds Production de regizoarea Susan Kennedy. Este genul de piesă care împarte lumea în două. E grea, complicată, densă și cu o căutat senzație de artificial. Este un proiect multimedia, cu o scenografie realizată pe ecrane uriașe de inteligențe artificiale și chiar cu sunetul procesat. Există un mic delay pe lavaliere sau poate chiar e un playback, nu am reușit să-mi dau seama. Dar este făcut special pentru că personajele sunt inteligențe artificiale care pe parcurs se multiplică și se umanizează. Ba chiar au și o religie. Sunt multe momente grele, am văzut oameni plecând din sală și am avut și eu destule nelămuriri. Am stat de vorbă cu Dragoș Vasile îndelung despre piesă, el i-a dat o tălmăcire formidabilă (poate o scrii, Dragoș). Una peste alta o pun în vârful a ceea ce-am văzut în acest weekend. Bună.
Basmele Grimm au fost cea mai mare bucurie a copiilor. Studenții de la Arte ai Universității din Surrey au cântat, au dansat, au povestit cu talent, au reașezat convenții și au trăit cu veselie. Au fost iubiți cu toate râsetele acelea minunate dintr-un teatru de copii.
Și mai e ceva. FITS are marele dar să bucure un oraș întreg. Faptul că a scos în stradă zeci de reprezentații, piese de teatru, circ, instalații, parade, dansatori, corul Madrigal, Clejanii, transformă localitate, îi dă culoare, diversitate și multă prietenie. Aerul acesta de sărbătoare este de fapt cel mai mare dar al unui festival care inițial a fost de teatru, dar acum este unul al poveștilor de viață. Ne vedem la anul.
”Oprește un pic camera… Pauză…” Ianis Hagi se ridică din scaun cu lacrimi în ochi și ecranul se întunecă. ”Mulți spun că mi-am ratat cariera…” Denis Alibec se uită în gol și admite. ”Dacă e nevoie să curgă sânge, să curgă sânge!” Edi Iordănescu strigă peste tot vestiarul și apoi bate în mese.
Secvențele de mai sus sunt din filmul În Inima Naționalei, care prezintă calificarea la Euro din Germania cu imagini unice din vestiarul echipei și interviuri în exclusivitate. Am pus trailerul mai demult aici și unii dintre voi au fost emoționați, alții au criticat. Firesc. Filmul a avut premiera de gală în seara asta și de săptămâna viitoare e în cinematografe.
Merită să-l vedeți. Din mai multe motive.
O dată pentru că este povestea spusă din partea cealaltă. Și pentru că prezintă punctul de vedere al unui grup de oameni care a trecut printr-un blocaj psihic. Au trăit o traumă și au dreptul să povestească. Nu cred că există generație mai urâtă de public în istoria fotbalului nostru. I-am desființat ca fotbaliști, dar și ca oameni. Și acum merită ascultați.
Edi Iordănescu este un foarte bun motivator, care înțelege că în vestiar e nevoie de cuvinte simple, clare și puternice. Filmul are o sumedenie de imagini din vestiar dinaintea partidelor și este o intrare în intimitatea echipei, așa cum nu am mai văzut niciodată.
Băieții aceștia sunt un grup. Adversitatea pe care au simțit-o de la societate în atât de multe rânduri i-a unit. Și asta se simte în fiecare minut de film. De la ”băiețelile” de vestiar până la momentele grele.
Marea realizare a filmului regizat de Remus Achim, dincolo de nodul în gât pe care o să-l simțiți în permanență, este dată de interviurile cu jucătorii. Sunt cele mai sincere momente pe care le-am văzut în ultimii ani la sportivii noștri. Și zidul acela al cuvintelor cu ”facem și dregem” chiar este greu de spart. Remus Achim mi-a spus c-a stat de vorbă cu fiecare din ei între 4 și 6 ore ca să ajungă acolo. Că a închis camera de mai multe ori și le-a spus că trebuie să aibă încredere, că a luat-o de la capăt până i-a făcut să se deschidă.
Așa o să-l auzi pe Ianis vorbind despre ce înseamnă să fii fiul lui Hagi. ”Eu m-am născut cu presiunea asta.” Și ochii i se înlăcrimează și înghite în se și filmarea se oprește. Și se oprește din nou când vorbește despre accidentarea care l-a ținut afară din teren un an. ”Mie mi-a luat cea mai mare bucurie a vieții. Oprește, oprește…”
Așa o să-l auzi pe Alibec că lui nu i-a ieșit cariera. Și admite că s-a irosit. ”Au fost multe… Și când am plecat de la Inter…”
Așa o să vezi că Mihăilă are umor mult. ”După gol îi făceam un semn prietenei mele… Mă rog, fostei, că nu o mai am… Prietenei și câinelui… Câinele îl mai am. A rămas cu mine”. Apropo, am trăit mereu cu impresia că Mihăilă s-a accidentat după golul doi cu Elveția, când s-a suit pe gardul cu suporteri. De fapt, el s-a accidentat în sprint, a făcut ruptură musculară, dar nu s-a oprit nicio secundă spre poartă.
Și o să fiți curioși ce spune Pușcaș. Mult hulitul Pușcaș, vorbind despre cariera sa, care are suișuri, coborâșuri și ascensiuni, dar parcă nu e niciodată acolo.
Cred că era un film necesar. Pentru că orice poveste are mai multe fațete. Nu mai multe adevăruri, dar mai multe fețe. Și pentru că ea o să trezească bucurie pentru ”România care a uitat să se bucure.”
Vă dau și un pont. Genericul de final este montat pe piesa Tot mai sus de Marius Moga și Guess Who. O să descoperiți câteva personaje fascinante din staff-ul echipei naționale. Inclusiv bucătarul Andrei Voica, autorul unui moment de excepție.
Mulți dintre acești băieți sunt de la țară. Aflu asta din poveștile lor. E o notă cu atât mai spectaculoasă și mai importantă pentru noi. O dată pentru că arată ce bazin formidabil irosim în România. Și – doi – pentru că mulți au fost siliți să renunțe la educație sau nu au primit cea mai bună educație posibilă. Să obțină respect, victorii și să vorbească liber despre asta este mare lucru.
O notă bună pentru ce înseamnă sistem la noi, îmi atrage atenția prietenul Lorand Balint cu care am colaborat la Out of the Box. Ca să faci un astfel de film îți trebuie ideea, echipamentul, banii, procedurile și, mai ales, oamenii cu care să-l faci. Ideea vine de acum patru ani, filmări există și de atunci, aparatul de marketing și de promovare lucrează de luni bune să facă produsul final. Asta înseamnă că aici ne și pricepem la ceva.
E un film pozitiv. Asta și-a propus, asta face. Nu este documentar, nu este anchetă, ci promovarea unui grup care și-a câștigat respectul. Mi-ar fi plăcut să văd și pauza meciului cu Elveția. Nu e pusă în film din rațiuni tehnice, înțeleg. Una peste alta, menirea lui este să ne dea un pic de speranță înainte de Euro. Ce-o mai fi și acolo, vom vedea. Va mai avea Iordănescu noroc? A răspuns și la întrebarea asta. Dacă spune drept sau nu, puteți stabili voi până la urmă.
Am petrecut câteva zile de vacanță în Oman și am să vă fac o dare de seamă, în caz că vă bate gândul vreodată. Mai ales că este o țară arabă, musulmană și care nu intră pe hărțile noastre mentale. Nu are nici luxul și nici marketingul vecinilor din Dubai și Qatar. Are în schimb farmec, peisaje diverse și spectaculoase, tradiție, bun gust și toleranță față de străini.
Am venit în primul rând la invitația unor prieteni care locuiesc aici. Dragul de ei și dorința noastră de a ne vedea măcar o dată pe an a fost motivul principal. Asta mi-a dat posibilitatea să descopăr un loc care mi-a plăcut mult.
Omanul este cea mai sudică dintre țările arabe. La nord se învecinează cu Emiratele, la est cu complicatul Yemen, țară în care mai are de spus câte ceva. A fost imperiu și și-a întins dominația până în Zanzibar. De aici și o mare diversitate de populație. Este o țară foarte mare, întinsă, cu distanțe mari între orașele importante.
Țara este un sultanat, condusă de aceeași familie de aproape 300 de ani. Sultanul manevrează cu diplomație între triburile locale și asigură un acces la funcții mai multor facțiuni, dacă pot să zic așa. Nu este o democrație, ci o formă de monarhie constituțională. Diplomatic, stăpânesc alături de Iran strâmtoarea Urmuz, iar avantajul lor competițional este că au deschidere la Oceanul Indian în mai multe porturi. Au și petrol, evident.
O să fac o listă cu locuri de văzut, atracții, dar și cu lucruri care trebuie știute
Întâi de toate, luați în calcul că este o țară vastă. Așa că vă trebuie multe zile să vedeți lucruri importante. Și asta înseamnă și mașină. Drumurile sunt impecabile, autostrăzile, multe și cu câte cinci benzi. Puteți alege și curse aviatice interne.
Noi am stat în zona Muscat, capitala țării.
Orașul nu are mai mult de 1,5 milioane de locuitori, dar se întinde pe mai mulți kilometri, cam ca Ilfovul. Fără mașină sau fără taxi nu are rost să-ți faci treabă în el. Sistemul public de transport este ca și inexistent. Ca să vă faceți o idee, între două puncte pe care le vedeți în aceeași zi, în oraș, pot fi și 40 de km. Legătura între cartiere se face însă pe autostrăzi pe care se merge cu 120 km/h. Orașul este situat între munți și fiecare cartier este ca o insulă pe câte o vale.
Punctul cel mai atractiv este Marea Moschee a sultanului Qabooz. Este nouă, contruită în anii 70 și vrea să rivalizeze cu marile moschei ale lumii. Are o suprafață imensă, poate găzdui până la 6000 de credincioși deodată. Grădinile și zonele accesorii sunt cât un oraș. În moschee, tavanul are 8 milioane de piese de mozaic, dar și un candelabru vienez cu cristale Swarovski de 8,5 tone. În plus, aici găsiți cel de al doilea cel mai mare covor din lume, țesut chiar pe loc, în moschee, de femei iraniene, timp de 1 an și jumătate.
Dar cel mai mult aici mi-au plăcut cele două culoare laterale din grădină care cuprind o istorie a mozaicului în lumea islamului. Sunt absolut spectaculoase. Nu ratați o discuție cu voluntarii de la Centrul de informare privind islamul. A fost o oră bine petrecută. Oamenii de acolo răspund chiar și la întrebări sensibile: căsătoriile poligame, lgbtq+, Sharia.
Fac o paranteză. Căsătoriile cu mai multe femei sunt permise în această țară, conform legilor locale. Femeile trebuie să aibă însă venituri și locuințe separate. Se fac contracte prenupțiale cu obligații clare. Țara se modernizează și în marile orașe în mod natural căsătoriile devin monogame. Femeile pot lucra, au funcții publice, unele chiar importante.
Muzeul Național și Muzeul ”Țăranului” (care se numește People Place) sunt obiective de văzut. Urmăriți mai ales detaliile și subtilitatea bijuteriilor. La fel, urmăriți asta și la muzeul al Zubair, care este unul al tradițiilor locale. Hainele sunt spectaculoase.
Îmi pare rău că am ratat galeria Aliei al Farsi, artistă contemporană de succes. Am fost la fabrica de parfumuri celebre Amouage. Puteți vedea și o istorie a acestor parfumuri, dar și procesul de fabricație. Este și un loc de cumpărături, evident. Pont: parfumurile sunt ceva mai ieftine decât în aeroport. Nu cu mult, dar contează. Este o țară scumpă.
Una lângă alta, în cartierul Muthra din Muscat găsiți bazarul – care aici se numește Souk, și piața de pește, care este un loc de vizitat în sine. Peste drum de ea este un restaurant de pește ieftin și bun. Orașul este înconjurat de plaje memorabile, alegeți oricare cu încredere.
Să mergem în afara Muscatului
Cel mai important punct apropiat de Muscat este canionul Jebel Sham. Cei care au fost la Marele Canion în America spun că cele două rivalizează. Nu și în materie de servicii turistice, dar locul este spectaculos. Și drumul până la el. Atenție, e preferabil oricând să ai o mașină cu tracțiune integrală. Prin munte, drumurile sunt pieptiș și există bucăți scurte neasfaltate (asta dacă vrei să vezi priveliști de-a dreptul impresionante).
Aproape de Jebel Sham este orașul Nizwa, renumit pentru fortul său străvechi. Este un muzeu chiar bun, care merită vizitat. În apropierea sa este și bazarul local. Acesta este o experiență în sine. Puteți negocia orice, evident. Omanezii sunt renumiți pentru argintul lor. E o idee mai ieftin ca în România, dar bijuteriile sunt, în multe cazuri, speciale.
Omanul este împânzit de morminte ale unor populații preislamice. Unele sunt vechi de mii de ani și trecute în patrimoniul UNESCO. Sunt vizitate de turiști, dar numărul lor este chiar mic. Accesul este dificil, pe măsură. Dacă alegeți să mergeți la ele, trebuie să vă faceți o documentare prealabilă bună de tot. Drumurile sunt dificile, de obicei la înălțime. Un alt motiv pentru care vă trebuie o mașină 4×4.
Noi am ajuns la mormintele-stup de la Al Ayn. Toată valea merită văzută, nu numai vestigiile. O să vă placă și drumul până acolo, dar și liniștea locului. Deoarece accesul la sit-ul arheologic este complet nemarcat, trebuie să luați din timp notițe despre modalitatea de acces. O să vedeți mormintele din drum, veghind întreaga vale, dar pentru a ajunge la ele, trebuie să treceți pe jos printre case sărăcăcioase și prin albia a două râuri secate, apoi să urcați o pantă plină de roci sfărâmate. Tot drumul per pedes: vreun kilometru în total, nu mult. Recomand cu căldură vizita spre după-amiază, când lumina aurie îmbracă magnific peretele de stâncă stratificat în felii clădite în milioane de ani. Sit-ul este magnific și pașnic. Nu este probabil să îl împărtășiți cu mulți alți turiști. În timpul vizitei noastre, ne-am intersectat la venire cu alți doi americani, care tocmai plecau și care ne-au și explicat traseul către necropolă. Nu există taxă de intrare, dar nici altfel de servicii oferite: informații, ghid ori orice altceva. Lângă vestigiile aflate pe culmea unui deal înconjurat de munți înalți de piatră la poalele cărora e o vale verde, fertilă, atipică Omanului, te simți conectat cu trecutul îndepărtat și cu prezentul, dar și, deopotrivă, te încearcă un sentiment că poți fi veriga ce leagă două lumi atât de diferite. Atâta pace am găsit acolo, ca niciunde.
Evident că, dacă veți vizita Omanul, o să vreți o experiență în deșert.
Opțiunile sunt nenumărate. În mai multe zone ale țării sunt mici stațiuni în deșert. Aveți acolo de la cazare de calitate, până la mici excursii pe dune, plimbări cu cămila, ieșiri off-road la răsărit sau la apus. În funcție de banii pe care ești dispus să-i dai, poți alege tot ce-ți trece prin cap. O zi în deșert pentru două persoane, cazare, mâncare, off-road te duce la 200 de Euro. V-am spus că nu e o țară ieftină.
Din ce în ce mai mulți români merg la Salalah. Aceasta este o stațiune în sudul țării, spre granița cu Yemen. Aici este un microclimat care oferă temperaturi rezonabile, chiar și în lunile de vară. Inclusiv foarte multă ploaie. Puteți merge acolo chiar și în lunile iunie-septembrie când restul țării este inabordabil. Temperaturi de 50 de grade sunt obișnuite, dar în Salalah pot fi și 30. Nu am fost, dar mi s-a spus că stațiunea merită vizitată.
Un alt punct de atracție sunt diversele oaze care au ape spectaculoase și locuri de relaxare. Alina a fost la Wadi Bani Khalid și spune că locul merită o zi întreagă. Pentru temerari, ar mai fi mult mai spectaculosul Wadi Shab, însă traseul acolo este dificil, implică chiar și o porțiune în care trebuie să înoți.
Cu mâncarea nu prea ai cum să dai greș. Se mănâncă bine cam peste tot.
Nu uitați că este o țară de pește, e un neam de navigatori, toată istoria lor au știut să exploateze oceanul. De la rechin, la doradă, la mahe, sau sheri, totul este bun. Creveții și calamarii impecabili. O să vă placă orice ați alege.
Am încercat și cămilă. Nu e rău, dar nici nu cazi pe spate. Laptele de cămilă e aproape la fel ca cel de vacă, dar nu mi-a plăcut întrutotul. Altfel, găsești toată bucătăria internațională, dar și produsele obișnuite ale globalizării. Există și Mac sau Burger King. O parte din locuitori boicotau Mac, din cauza situației din Gaza.
Dacă vrei să bei, aici e o problemă. Băutură este doar în restaurantele cu prețuri mari și la costuri pe măsură. Nu merită efortul. Poți să vii cu ceva băutură la tine, cam trei sticle de vin de om. Dar se poate trăi și fără.
Halwa este desertul local. Pronunțat ”halua”, iar nu ”halva”, cum ai crede că se citește. De altfel, nu are legătură cu halva pe acre o știți. E o pastă preparată din sirop de fructe, îngroșat cu amidon de porumb, tone de zahăr, curmale, fistic. O bombă dulce din care trebuie să gustați de câteva ori. În Souk-ul din Nitzwa există piața de dulciuri, unde puteți testa gratuit diverse tipuri de halwa. Atenție: Souk-ul și Piața de dulciuri se închid de la ora 12.00 la ora 16.00.
Câteva lucruri utile
Dacă vă luați bilete de avion din timp, le găsiți și la 450-500 de Euro, poate mai ieftin. Perioada de vizitare este octombrie-martie. După martie, nu o să rezistați de căldură. Excepție face Salalh, care beneficiază de un microclimat specific.
Nu trebuie viză, dar la aeroport așteptați-vă la cozi mari la intrare în aeroport.
Obligatoriu de luat cartelă de mobil locală. O găsiți și la aeroport, descărcați o aplicație, dar – atenție – nu o puteți încărca decât într-un birou al unei companii locale. La un mall sau la aeroport, cel mai bine. O mare parte dintre plățile internaționale nu pot fi efectuate online. Pur și simplu nu vă lasă să faceți top up.
Obligatoriu: vă instalați VPN înainte de sosirea în Oman. Toate aplicațiile de mesagerie au restricționată opțiunea apelurilor audio și video: nu o să puteți vorbi cu nimeni pe Whataspp nici de acolo, nici din țară, dacă nu aveți VPN. Nu am știut asta, pur și simplu nu am vorbit decât prin mesaje scrise în toată această perioadă.
Vă trebuie aplicație de taxi, este una singură Otaxi. Alegeți opțiunea cash de circulație, pentru că nu puteți face altfel plăți. Taxiuri sunt nenumărate. Nu luați din stradă. O să vă luați țepe la nesfârșit. Și țepe din alea grave cu prețul de șapte ori mai mare. S-a pățit. Dacă luați de pe stradă negociați la sânge, după ce verificați prețul real pe Otaxi.
La fel, negociați în bazar. Fără milă, căci nici ei nu au.
Pentru prima oară în România spațiul cultural a fost ocupat în perioada 19-28 mai 2023 de MoBU2023 – Târgul Internațional de Artă Contemporană București, care reprezintă cea mai nouă platformă de artă contemporană din zona Europei Centrale și de Est.
Astfel, 22.000 de metri pătrați din hangarele Romaero Băneasa au fost transformați într-un pavilion expozițional nonconformist, inedit și singular, strecurat între aeronave-muzeu și aeronave operaționale. Publicul a fost provocat de lucrările a 200 de artiști din SUA, Austria, Italia, Germania, Țările de Jos, Marea Britanie, Siria, Republica Moldova și România care au expus împreună în galerii, spații artist run, ce au așezat Bucureștiul pe lista europeană a târgurilor de artă contemporană.
Peste 16.000 de vizitatori
Ce am remarcat? Au fost mulți vizitatori avizați, informați cu privire la mișcările artistice ale momentului, capabili să distingă, să aprecieze și să recompenseze munca și inspirația artiștilor mai mult sau mai puțin consacrați care au expus la MoBU. Foarte multe din lucrările expuse au atins nivelul de excepționalitate așteptat de la un asemenea târg, iar organizatorii au pus la punct un program care a cuprins tururi ghidate, conferințe pe teme de artă, experiențe imersive, concerte, proiecții video, dar și performance-uri live painting cum au fost cele ale Ioanei Cristodorescu, Atoma ori Natalia Romanciuc.
Ce s-a putut vedea?
Obie Platon, ce a debutat ca street artist, devenit artist contemporan cult în arealul artei românești contemporane a lansat albumul de autor ”Paintings” alături de lucrările sale deconstructive din standul galeriei Kulterra. Aceeași galerie reprezintă și alți artiști precum Misha Diaconu – îmblânzitoare de metal frust, ale cărei contese zvelte și mlădii, în total contrast cu materialul folosit, au dominat aria conferințelor MoBU. De asemenea, MihU a imersat în spațiul expozițional infanții săi care vin să devoaleze deopotrivă angoase, anxietăți, dar și tihnă, serenitate și să provoace spectatorii la introspecție.
A fost prezentă și ALIAJ, structură colaborativă între patru artist-run spaces active în București, ALERT studio, Atelier 030202, Diptych Art Space, ETAJ artist-run space.
Desigur, nu putem vorbi de MoBU fără a aminti de Felix Aftene, Francisc Chiuariu, Irina Dragomir, Eugen Ropotaru, Ioan Nemțoi – și ei expozanți în cadrul târgului internațional de artă de la București.
Daniel Spoerri și Noul Realism
Atracția principală a fost, fără doar și poate, retrospectiva Daniel Spoerri, MoBU aducând la București lucrări ale artistului reprezentative pentru întreaga carieră de peste 70 de ani a acestuia.
Trebuie să știi că Daniel Spoerri s-a născut la Galați, în 1930 și a emigrat în Elveția în 1942, împreună cu mama Lidya Spoerri și frații săi, urmare a uciderii tatălui său, evreu. A fost, pe rând, solist al Operei de Stat din Berna, regizor, scenograf, scriitor și artist vizual. Spoerri a fost unul dintre semnatarii manifestului Nouveau réalisme (Noul Realism), o mișcare avangardistă ce a debutat în 1960.
O temă majoră a operei de artă a lui Spoerri este mâncarea, el a numit acest demers „Eat Art”. Astfel, Spoerri cartografia resturile unui festin pe o masă, recreând ospățul pe o suprafață verticală, multe din aceste lucrări fiind prezente în premieră la București, în cadrul MoBU.
Realitatea augmentată și AI ca formă de artă
Ce a mai adus nou MoBU este și expoziția internațională cu artă augmentată de Artivive ce recreează o realitate virtuală pornind de la opere de artă consacrate. Prezentarea și demonstrația a fost făcută ”pe viu”, în cadrul Conferințelor MoBU de Sergiu Ardelean, creator și cofondator Artivive. Pe scurt: cine a fost la Muzeul Albertina din Viena, cunoaște că, scanând tablourile cu Artvive, compoziția prinde viață pe ecranul telefonului mobil, devoalând o întreagă narațiune în imagini. Cu un cont pe Artivive, acum oricine poate deveni creator de realitate augmentată ori poate accesa lucrări ale altor creatori. Genial pentru o lume care este în mișcare și o nouă generație care apreciază interactivitatea.
Conferințele MoBU
Realitatea augmentată și inteligența artificială au fost și temele altor conferințe MoBU, unde, alături de Eliana Bogdan și Adrian Posteucă publicul a putut lua contact cu creația artistică și din perspectiva Metaversului.
Conferințele au cuprins și seria de trei paneluri moderate de Horea Avram, critic de artă, Președintele Asociației Internaționale a Criticilor de Artă România, împreună cu invitații săi Mihai Zgondoiu, Ilina Schileru, Cătălin Burcea, Bogdan Rața, Florin Ștefan; discuții asupra storrytelling-ului în artă cu Radu CoolCat, Atoma și Misha Diaconu; dezbateri MoBU x ISCOADA cu Dănuț Bumbac și invitații săi ori concilierea artiștilor stradali cu arhitectura orașului, alături de Pisica Pătrată ș Robert Obert, pe de o parte, și arhitectul Cristi Ghițău, de cealaltă parte.
Prezenți în cadrul MoBu au fost și Vorbitorincii, alături de Diana Popescu și Radu Naum, în încercarea de a decripta arta contemporană și de a o ”traduce” pe înțelesul unui public obișnuit .
Finalul Târgului Internațional de Artă Contemporană MoBU a aparținut lui Pascal Bruckner, invitat special, alături de care cei prezenți au purtat o conversație despre percepția artei de către societatea de astăzi, despre corectitudine politică și artă, dar și despre mișcarea woke și demersurile acesteia de a îndepărta opere de artă, clasicizate, considerate în prezent ofensatoare pentru un anumit grup social, rasial, etc.
În așteptarea ediției a doua
Arta contemporană este despre percepții, sentimente și trăiri pe care un artist le poate sădi în sufletul, inima și mintea privitorului, iar MoBU, dincolo de scopul său declarat de târg de artă, a excelat în inițiativa de a împrieteni masele cu artiștii vizuali ai momentului, acest fapt fiind cel mai mare câștig al expoziției și motivul pentru care în 2024 vom aștepta ediția a doua fiecare dintre noi, fie că suntem artiști, colecționari, experți sau public obișnuit.
Primăvara aceasta am fost la Timișoara, special să văd cum arată Capitala Culturală Europeană. Și trebuie să spun că orașul chiar are o vibrație, atât cât am apucat să văd. Și că este plin de străini în zona centrală. Nu are efervescența Bucureștiului, dar poate e un pic mai bine, pentru că poți și respira și nu te izbești de aglomerație la tot pasul.
Vă las mai jos câteva idei, ca să vă puteți orienta. Înainte de orice, trebuie să știți că site-ul capitalei europene, cel cu toate evenimentele, nu este cel mai intuitiv pentru mine. Mi-a fost destul de greu să pun cap la cap un traseu doar cu ajutorul lui. Dar împreună cu Google Maps și site-urile galeriilor ajungi la un consens. Al doilea lucru de știut este că luni, chiar și marți, unele muzee nu sunt deschise. Deși am nimerit în vacanța copiilor. Asta este o idee proastă, căci tehnic pierzi două zile, așa că fiți atenți la treaba asta.
Ce e de văzut
Când o să vedeți textul acesta, expoziția Brauner va fi pe final. Dar merită să-l recuperați în orice parte de lume ar merge. Brauner este unul dintre marii artiști ai lumii, care te captivează prin culoare. Formele sunt fascinante și te pun la încercare. Chiar de nu ești iubitor de artă modernă, nu are cum să nu-ți placă. Expoziția a fost bine făcută, îi prinzi povestea, explicațiile sunt cât trebuie și unde trebuie. Iar filmul cu interviurile de la finalul merită să fie văzut în totalitate, întrucât aduce o perspectivă atât asupra artistului, cât și asupra vremurilor pe care le-a trăit.
Paul Neagu, pe care îl găsiți tot la Muzeul de Artă din Timișoara, este spectaculos și totodată dificil de asimilat de către profani. Dar el rămâne un artist conceptual care a inspirat o mulțime de autori contemporani. Unora le-a fost și profesor. Dacă nu sunteți cu muzeele în general, Neagu va fi complicat. Și pentru cei antrenați, formele și desenele sale sunt exerciții și propuneri complicate. Iar reprezentațiile din diverse studiouri vă vor provoca de-a dreptul. Dar eu zic că merită.
Între timp, la Timișoara au venit și mai multe opere a lui Adrian Ghenie și pentru că el este atât de popular azi, cred că e musai să vă faceți drum pe acolo. Este un artist român în trend pe toate piețele internaționale de artă.
Dacă ieșiți din zona centrală și mai dați și un telefon înainte, o să aveți ocazia să vedeți două expoziții permanente la Timișoara, ambele construite din pasiunea proprietarilor.
Este vorba de Galeria 28, realizată de Ovidiu Bădescu. Domnul Bădescu este arhitect, iar expoziția este în propria casă, pe care o deschide pentru doritori. Are o colecție impresionantă, bazată pe operele grupului Echinox din Timișoara. Este un spațiu al liniștii, dar și al discuțiilor savuroase. Domnul Bădescu stă de vorbă cu oaspeții săi, îi primește ca pe musafiri, iar nouă ne-a fost gazdă într-o după-masă, pe care a făcut-o superbă. La data venirii noastre, galeria îl primea pe Aurel Cojan, dar de-a lungul anilor, acolo au fost și Ion Grigorescu, dar și Constantin Flondor.
Muzeul Jecza este în partea cealaltă a orașului, într-o casă – galerie de mari dimensiuni, dar și o extindere pe un spațiu verde, la stradă, care s-a transformat într-un parc. Sculptura este atracția principală a galeriei, iar curtea și spațiile sale sunt doldora de opere de artă minunate. Peter Jecza, sculptor ș monumentalist, este de fapt fondatorul casei, iar, dacă ai noroc, familia deschide și atelierul său privat cu o sumedenie dintre operele sale sau din cele colecționate de-a lungul timpului. Este o densitate teribilă de frumos în această casă, dar și câteva idei pentru drumuri viitoare către bisericile la a căror construcție Peter Jecza a colaborat, cum sunt cele din Dumbrăvița și Orșova.
Înapoi în centru, dacă aveți vreme, mergeți la Garnizoană. Spațiul de la etaj este dedicat unor artiști contemporani, care o să vă asalteze cu idei dintre cele mai neașteptate. Nu căutați convențional aici, nu căutați pictură din albume clasice de artă, așteptați-vă doar la idei care-și caută drumul. Iar dacă mai găsiți la parter intervențiile lui Mircea Nicolae, chiar o să fiți bine. Filmul despre artistul care s-a prăpădit, Romanian Kiosk Company, te va lovi în stomac. O să rămâneți să-l vedeți tot.
Și, desigur, Kunsthalle. Spațiul acesta modern este cel mai mare loc de joacă artistic din Timișoara. O sumedenie de propuneri contemporane, de la reinterpretarea filmului Adinei Pintilie, Touch me not, devenit virtual, pînă la instalații cu care poți cânta sau în care te poți odihni. Este un spațiu care o să te provoace, dar o să te și relaxeze totodată.
O sugestie din altă zonă. Cel mai bine o să cunoașteți orașul cu ajutorul unui ghid. Arhitectura veche din zona centrală este încă păstrată bine, iar ghizii chiar știu istoria locului. Întrebați de ce multe clădiri au stupi și apoi jucați-vă și căutați-le prin oraș. Și, da, căutați cele cinci ghiulele din zona centrală rămase în pereți de la luptele din 1848. Ah, și dacă vreți oameni realmente pasionați, la Bastion, în muzeul de istorie militară, am întâlnit doi ghizi care trăiesc pentru povestea lor. Un loc minunat chiar și pentru adulți.
Vă spun toată povestea imediat, dar înainte, un pic de context.
Într-o ediție de Out of the Box povesteam cu prietenul Boti ce mici schimbări ar putea face fiecare în viață ca să trăim un pic mai echilibrat. Nu vreau s-o spun pe aia cu sustenabilitatea că nu-mi place, dar asta era idee. Cu o planetă mai bună, nu așa caldă, știți voi.
Și Boți îmi povestea că există o listă de lucruri mici din care fiecare poate alege câteva pe care să le aplice. De exemplu el aproape nu mai merge cu mașina. Doar pe jos și cu transportul în comun. De asemenea își cumpără un singur fel de telefon, de la o marcă unde o parte din bani merg automat spre cauze caritabile. Și nu-l schimbă decât atunci când se strică. Dar nu va renunța, spune, la caietele din hârtie pe care-și notează lucruri. Și nici la mersul cu avionul.
Schimbarea mea a venit aproape din întâmplare, dar întâi trebuie să spun că de o bună bucată de vreme, acasă nu mai mâncăm carne decât o dată maximum de două ori pe săptămână. Vladimir nu poate mânca, așa că am hotărât să-l susținem. Ziua cu carne este un fel de sărbătoare.
Dar schimbarea pe care am conștientizat-o pe deplin este aceea a modului în care beau apă. Trebuie să beau multă și în fiecare miercuri scoteam din casă doi saci cu plastic. Zeci de sticle mici pe care de multe ori le călcăm în picioare ca să nu transporte aer camionul care le lua. Asta îmi lua câteva minute bune.
În toamnă, când am filmat cu Teia Ciulacu, în deșertul Olteniei, ea mi-a dat o sticlă de sticlă. Și mi-a spus ”să bei de acum apă din ea”. ”Mai scapi de plastic”. Sticla s-a dovedit a fi foarte faină. Am purtat-o după mine acasă și la muncă cam vreo două luni. Pur și simplu nu am mai avut nevoie de plastic. Acasă o umplu cu apă din bidoane mari, iar la radio din automatele înșirate peste tot. Nu cred să fi cumpărat în ultimele luni trei sticle de apă.
Sticla s-a spart, într-o greșeală de manevrare a rucsacului. Dar gestul a rămas. După două luni de folosință continuă, am devenit iritat că nu mai am sticla mea. Și mi-am luat un termos pe care-l car zilnic după mine.
Și acum descoperirea uimitoare. Redescoperirea, de fapt, a unui gest pe care nu l-am mai făcut din copilărie. Sticla sau termosul trebuie spălate zilnic. Ca să fie curate când pui apă nouă. Și mi-am adus aminte de existența acelei perii lungi pentru sticle. Mi-am dat seama că în ultimii 30 de ani eu nu am mai spălat o sticlă pentru apă. Le foloseam și le aruncam, fie că erau de sticlă sau de plastic. Spălatul sticlelor era un gest care s-a șters din mintea mea și a fost înlocuit cu tone de plastic. Îmi dau seama cam ce prostie e asta.
Natura umană ține de obișnuințe și de reflexe. Sunt curios câtă vreme o să port termosul la mine. Sper doar să mă țină. Și, atenție, nu scriu asta ca să faceți ceva ca mine. Ci doar să vă gândiți că puteți oricare alt lucru mic care poate schimba ceva.
P.S: Vedeți că e vremea aia în care puteți da o parte din impozite la oamenii cu fapte bune. Teia și Viitor Plus sunt un caz serios de luat în seamă.
Mai jos este episodul Out of the Box de care povesteam.
Am fost în mai toate orașele europene mari. Ce vezi la intrarea în Istanbul, noaptea, cu mașina, nu are termen de comparație. Uriașul șuvoi de mașini de pe ambele sensuri ale unui bulevard mi-a adus aminte de orașele americane. Clădirile moderne, dar și cele vechi de pe margine prăvălesc peste tine mii de lumini, iar senzația pentru cineva venit de la București este că ai sosit de la țară.
Cinci zile sunt insuficiente pentru Istanbul. Mai ales în perioadă la începutul anului când în ziua de 1 ianuarie. se deschid doar moscheile. Orașul merită din fiecare punct de vedere. Și pentru pisicile care lenevesc peste tot. Vă povestesc ce am văzut, ce mi-a plăcut și la ce trebuie să aveți în vedere.
Tot ce înseamnă centrul vechi trebuie făcut la picior. Terenul e vălurit, abrupt, chiar greu pentru mine, dar amestecul de restaurante, cafenele și magazine face toți banii. Sunt pitorești și primitoare, iar serviciile bune oriunde ai intra. E un amestec de Orient vechi și sofisticare hipsterească cam peste tot. Fiecare vitrină spune o poveste și te invită să scoți banii.
Ce am văzut.
Topkapi, primul palat al sultanilor, cel la care trebuie să mergi obligatoriu, cum ar veni. Este imens, interesant, dar numai cu ghid, care să vă spună poveștile locului. E saturat în obiecte care au aparținut sultanatului, multe valoroase și spectaculoase. Poveștile explicative alături de ele lipsesc în mare măsură.
Coada de la moaștele lui Mahomed a fost uriașă, de asta am sărit. Am descoperit însă un loc la fel de important despre care o să vă spun imediat. Sigur, aici aveți sabia lui Ștefan cel Mare, un fel de must pentru români. Una peste alta, cel mai scump loc al zilei, cu o aripă închisă, dar și cu plată suplimentară la harem. E de văzut, dar dacă nu ajungeți, nu suferiți.
Palatul Dolmabahce este a doua reședință a sultanilor, construită pe calapod european. Este pe malul Bosforului, cu grădini și camere gândite ca să arate ca la Paris. Sunt câteva săli, între care cea cu candelabru, care-ți vor tăia respirația. Poate pentru că am avut ghid, vizita asta mi s-a părut mult mai atractivă. Este o incursiune importantă în istoria modernă a unui imperiu.
Locul este „instagramabil” și o să fiți curioși să vedeți relația cu curățenia a oamenilor din Orient, complet diferită față de cea a vesticilor. Și a noastră, inclusiv. Peste drum e și stadionul lui Beșiktaș, pentru doritori.
Foarte aproape de Hagia Sfânta Sofia este Muzeul de Artă Turcească și Orientală. Eu zic că este un must pentru colecția de manuscrise și incunabule. Câteva dintre miniaturile care ilustrează Coranul sau alte texte sunt absolut senzaționale. Minunate. Iar covoarele strânse dintre care unele au peste 1000 de ani sunt unice. Tot aici este o colecție mare de moaște ale lui Mahomed și nu sunt cozi.
Că tot veni vorba, Hagia Sfânta Sofia merită văzută pentru îmbinarea de creștinism și islamism. Semnele creștinismului sunt omniprezente și nimeni nu și-a bătut capul să le ascundă foarte tare. Dacă nimeriți la ora rugăciunii, experiența este cu atât mai interesantă. În cazul nostru, statul la coadă a durat peste o oră. Nu există fast track. Merită, însă.
În apropiere este și Moscheea Albastră, care la ora sosirii noastre era în renovare. Din cauza asta nu poți să vezi decât cupola și vizita este dezamăgitoare. Ba, chiar un pic te înspăimântă nepăsarea față de orice măsură de siguranță. Ieșirea se face pe un culoar îngust care dă într-unul și mai mic, dintr-un container. Chiar unde se întâlnesc astea două, credincioșii și turiștii încep să se încalțe, blocând ieșirea Așa că stai la o coadă compactă de sute de oameni, între doi pereți și te gândești ce se întâmplă la o busculadă.
Un ghid cu experiență te va duce la moscheea Rustem pașa care arată la fel ca cea albastră doar că fiind renovată poți să vezi mozaicul la vedere. Unul dintre locurile foarte frumoase și puține vizitate ale Istanbulului. Spațiul și curtea sunt generoase, locul e liniștit și se află drept în spatele bazarului de mirodenii, o altă minune a locului. Mergeți aici și vă băgați nasul peste tot. Negociați, luați fructe, mirodenii sau orice alte prostii. O să vă placă.
Basilica Cisternă este faimoasă și plină, nu mai spun nimic. O să mergeți oricum.
Mi-am dorit foarte tare să văd Muzeul Pera. Lângă celebrul hotel și aparținând aceleiași structuri, muzeul este un amestec de tradiționalism și liberalism. La data vizitei noastre, ultimul etaj era dedicat artistei portugheze Paula Rego, ale cărei lucrări te scot din ale tale. În cu totul altă gândire este colecția picturilor lui Osman Hamdi Bey, unul dintre cei mai importanți artiști, dar și diplomați turci de acum 200 de ani. Și pentru că trebuia să existe și o altă latură, atunci aveți o expoziție foto despre noul Istanbul, inclusiv despre protestele din piața Taksim. Nu ratați cafeneaua excepțională de la parter.
Și, da, piața Taksim, dar și strada comercială Istiklal, cel mai mare șuvoi de oameni pe care l-am văzut n viața mea.
Mergeți în partea asiatică și căutați cel mai înalt punct al orașului: dealul Camlica. Trimiteți-mi o fotografie! Apropo, aici e locul în care vei aprecia cel mai tare lira turcească. Aveți lire, mărunt, mereu în buzunar. Toaleta cu plată de aici vrea o liră fix ca să intri. Ar fi fost admirabil să ne vezi trei bărbați cum stăteam lângă turnichete și căutam o soluție. Vă povestesc altă dată și cum ne-a ajutat un turc să intrăm toți trei cu o liră. Genial.
Ce este de mâncat
Nu cred că poți rata pe undeva. Am mâncat în multe locuri, dar câteva, primite la rându-mi de la experții, Petreanu și Hădean, merită amintite.
Băieții de aici fac doar kebap de berbecuț. Din care primești doar două frigărui. Așa că ia patru. Pui alături toate salatele și un iaurt gros. Nu ai mâncat așa bun. E coadă de 15-30 de minute, iar oamenii sunt lăudați de ziare din toată lumea.
Fix peste drum de ei, niște cetățeni, la fel de cunoscuți, fac chiftele. N-ai cum. Mănânci și mori. Și dacă-ți revii, mai iei o porție. Jur.
Vă las aici și acest restaurant iranian. O minune. Lăsați carnea pe care o fac aici. Încercați toate tocănițele, alături de orez cu șofran. Și luați toate deserturile că nu-s multe. O să-mi mulțumiți.
Ce mi-aș fi dorit să mai văd
Muzeul de arheologie despre care aud lucruri faine. Dar și Muzeul de pictură și sculptură turcă și orientală. Și poate Bosforul noaptea. Ziua a fost fain, dar merită să vezi luminile.
De ce apelurile la schimbarea comportamentului, la oprirea risipei sau la raționalizare eșuează când sunt făcute? Alături de Lorand Balint încerc să aflu de ce oamenii resping închiderea becurilor, reducerea temperaturii în case și, chiar dacă o să râdeți, dușul în doi. Cel mai probabil pentru că cei care fac astfel de cereri le adresează în mod greșit. Dar cum ar putea să o facă, dar nu din perspectiva crizei, ci a schimbărilor climatice.
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
Și de ce ar trebui să ne facem din când în când frate cu dracul. Analizez alături de Paul Olteanu puterea a două zicale românești într-un nou episod Mind Architect powered by Europa FM.
Și, culmea, Paul spune că una nu ne ajută, iar cealaltă ar putea fi de folos. Și nu e cum v-ați închipui. Căci “capul plecat sabia nu-l taie” poate să ducă la conflicte pe termen lung în relațiile noastre. Iar capacitatea de a te face frate cu dracul poate să ne învețe colaborarea și cu persoane pe care nu le agreăm.
Paul Olteanu este realizatorul podcastului Mind Architect, cel mai ascultat podcast din România. El este cunoscut trainer și coach, certificat în Process Communication Model o teorie de personalitate premiată, folosită la NASA în selecția și pregătirea echipelor și în trainingul comunicațional al președinților americani. De-a lungul ultimilor ani a pregătit zeci de mii de angajați ai unor companii din România pentru o mai bună relaționare în cadrul echipelor lor de lucru.
România în Direct de marți a avut două întrebări. Cum vă mai ajungeți cu banii și ce așteptare aveți de la statul român în această zonă? Evident că cei mai mulți s-au plâns de prețurile amețitoare, de ratele la case sau au cerut mecanisme de control. Alții au vorbit despre modul în care muncesc românii. Și, cu siguranță, a fost o emisiune despre modul în care noi, aici, privim viața.
Vă las emisiunea ceva mai jos. Dar până atunci am primit o scrisoare din Canada. Am primit acceptul autorului să o public integral, fără a-i da numele, însă. Cred că e o experiență utilă ca să înțelegem cum trăiesc și gândesc alții.
Ceea ce urmează vine ca o explicație personala legată de emisiunea de astăzi. Dat fiind că am 17 ani de când am pus un ocean și o Europă între mine si România, sunt convins că multe nu se mai potrivesc.
Așa că am să încerc să vă spun CUM E IN CANADA (provincia Quebec).
Cumpărarea unei case se face cu ipotecă, cu avans minim de 5% la prima casă și durata maximă de 25 de ani. Au fost si perioade când s-a putut cumpăra fără avans și cu durata de maxim 40 de ani. A fost prost, așa că treptat, treptat s-au modificat conditiile în așa fel încât s-a reajuns de unde s-a plecat. Contractul cu banca se face pe perioade în general determinate (spun în general, fiindcă există multe situații, dar eu vorbesc de cazul cuiva ce-și cumpără casa de locuit, nu casa s-o repare/modifice și s-o vândă, sau casa de vacanță….).
Sigur că mai pot dezvolta, că dacă iei cu avans minim ești obligat să faci o asigurare de ipotecă, dar dacă avansul e de minim 21% această asigurare nu mai este obligatorie. Dobânda cu care închei contractul este fie fixă, pe durata contractului, ce poate fi de 1,2,4, 5 sau 7 ani, fie variabilă. Majoritatea își iau dobânda fixă. De ce? Fiindcă pe perioada contractului, indiferent ce face dobânda de referință a Bancii Canadei, dobânda si deci rata este fixa. Dacă dobânda de referință scade, pierzi, pentru ca dobânda băncii pentru ipoteca se va micșora sub dobânda ce o plătești, daca creste câștigi. Daca dobânda este variabilă, se poate ca rata sa fie fixă, dar dacă dobânda de referință se schimbă atunci din rata ce o plătești dobânda este mai mare sau mai mică în funcție de evoluția acestei dobânzi de referință.
Acum trebuie spus că de ceva vreme dobânda de referință a fost mică, fapt ce a dus ca si creditele sa fie relativ ieftine. Chiar daca va crește dobânda de referință ea va crește lent, cu câte un sfert de punct procentual, dar la intervale mai dese (3 luni) daca se vrea o creștere rapidă. Dat fiind contextul economico-pandemic dublat de fenomenul de îmbătrânire a populației, ritmul a devenit lent sau stagnant, pentru ca dobânda de referință are impact asupra mea, dar impactul cel mai mare este asupra economiei. Așa că la fiecare 5 ani, in general poți schimba ipoteca de la banca unde ești la alta, fără penalități. Daca vrei mai devreme ai penalități ce pot fi mai mari decât câștigul potențial. Dobânzile ipotecare sunt publice pe site-urile băncilor canadiene. Ele sunt cele anunțate. Dacă vrei creditul, în funcție dacă banca chiar vrea noi clienți, acesta se negociază în jos pentru tine ca client. Cât de mult? Hai sa zicem ca in cazurile cele mai fericite până la 0,4 puncte procentuale, dar in majoritate cam intre 0.15 si 0.3 puncte procentuale.
Cam la fel este și pe la mașini,
cu mențiunea că aici dobânzile sunt mai mari, mergând spre 7-8%, poate mai mult azi. Interesant este că, în majoritatea cazurilor, concesionarii au contracte cu bancile la dobânzi mult mai mici decât dacă te duci tu să ceri credit de mașină. Dacă tu mergi la banca îți dau 7-8% sau mai mult, la concesionar 5-6 sau mai jos…
Încălzirea nu este problemă de stat sau primărie, ci fiecare ne încălzim cum credem de cuviință cu centrale proprii, electrice sau calorifere electrice, centrale cu păcură sau gaz sau combinat.
Despre companii?
Nu sunt călcate de controale decât foarte rar. Iar când vin, controalele vin ca să te ajute și sprijine, nu să te sancționeze (dat șpagă). Si nu vin pompierii, apoi fiscul, apoi protecția muncii, apoi protecția consumatorului si după ei Sanepidul…. (Apropo, când mi-am cumpărat casa au venit pompierii in control. Instalația de alarmă nu funcționa, era defectă. Mi-au lăsat ei un detector de fum să-l instalez. Când au revenit, peste vreo 3-4 luni, asta au verificat, daca l-am pus si dacă e funcțional.)
De când sunt aici n-am dat nici un cent șpagă cuiva sa îmi rezolve ceva, sau la medic, deși din punct de vedere medical, ca familie, am o problemă gravă. Da, am oferit medicului specialist un mic cadou simbolic dupa fiecare vizită făcută în România. (Și n-au fost multe vizite in România.)
Politia nu te oprește pe stradă numai așa de dragul de a te opri. Dacă o face, ai făcut ceva și deci vei primi amenda sau mai rău. Dar să nu te dai jos din masina că atunci ai furat-o. și nici nu tine cu: TU ȘTII CINE SUNT EU, BĂ? Sau similare. Imunitatea parlamentară aici e numai în sala de plen și cred că în comisii.
Salariul minim a crescut de când am venit de la 6,5$/h la 13.5$/h.
Asta n-a însemnat că restul salariilor au crescut în aceeași măsură. Impozit plătim mult, dar măcar se vede o parte din el in străzi și infrastructură. Mai puțin în sănătate, dar asta e altă discuție…
Mâncarea s-a scumpit destul de mult în ultimul timp, dar aici la mâncare nepreparata nu plătești taxe (făina, legume, salam, nu, dar plătești taxe la pizza, chiar congelată). Însă găsești de toate tot timpul anului.
Aici câștig dolar canadian si plătesc dolar canadian. Nici o bancă, nici o companie nu a îndrăznit să-mi ceară altceva decât dolar canadian. Ceea ce nu e in regula acolo. Cred ca mai bine ați trece la Euro. Ar fi greu, dar măcar ați plăti ce câștigați. Eu mă amuz și spun ca ați avut mare noroc ca UE a adoptat o moneda unică, fiindcă azi ar fi fost credite nu numai în euro, dolar și franc elvețian, ci ați fi avut credite în pesetas, drahme, guldeni, franci francezi sau lire italienești. Mereu dau același exemplu. Când am cumparat casa, dolarul american si canadian erau la paritate, dar dobânda la FED era 0, deci si dobânzile mai mici. Daca aș fi luat credit in dolar american, chiar dacă dobânda e mai mică, azi aș plăti cu 25% mai mult si au fost perioade si de 1,4 CAD/USD. Adică mortal!!!!!!
Și în final, o propoziție legată de discursul în Parlament al președintelui Ucrainei. Părerea mea este că a fost un exercițiu de PR pentru parlamentari și atât. Nimic altceva.
