Mishteaux

Dialoguri cu Paul Olteanu II, 14. E bine să plecăm capul ca să nu-l taie sabia?

Și de ce ar trebui să ne facem din când în când frate cu dracul. Analizez alături de Paul Olteanu puterea a două zicale românești într-un nou episod Mind Architect powered by Europa FM. 

Și, culmea, Paul spune că una nu ne ajută, iar cealaltă ar putea fi de folos. Și nu e cum v-ați închipui. Căci “capul plecat sabia nu-l taie” poate să ducă la conflicte pe termen lung în relațiile noastre. Iar capacitatea de a te face frate cu dracul poate să ne învețe colaborarea și cu persoane pe care nu le agreăm. 

Paul Olteanu este realizatorul podcastului Mind Architect, cel mai ascultat podcast din România. El este cunoscut trainer și coach, certificat în Process Communication Model o teorie de personalitate premiată, folosită la NASA în selecția și pregătirea echipelor și în trainingul comunicațional al președinților americani. De-a lungul ultimilor ani a pregătit zeci de mii de angajați ai unor companii din România pentru o mai bună relaționare în cadrul echipelor lor de lucru.

Câteva lucruri pe care societatea canadiană le face diferit. Și mai bine ca noi.

România în Direct de marți a avut două întrebări. Cum vă mai ajungeți cu banii și ce așteptare aveți de la statul român în această zonă? Evident că cei mai mulți s-au plâns de prețurile amețitoare, de ratele la case sau au cerut mecanisme de control. Alții au vorbit despre modul în care muncesc românii. Și, cu siguranță, a fost o emisiune despre modul în care noi, aici, privim viața.

Vă las emisiunea ceva mai jos. Dar până atunci am primit o scrisoare din Canada. Am primit acceptul autorului să o public integral, fără a-i da numele, însă. Cred că e o experiență utilă ca să înțelegem cum trăiesc și gândesc alții.

Ceea ce urmează vine ca o explicație personala legată de emisiunea de astăzi. Dat fiind că am 17 ani de când am pus un ocean și o Europă între mine si România, sunt convins că multe nu se mai potrivesc.

Așa că am să încerc să vă spun CUM E IN CANADA (provincia Quebec).


Cumpărarea unei case se face cu ipotecă, cu avans minim de 5% la prima casă și durata maximă de 25 de ani.  Au fost si perioade când s-a putut cumpăra fără avans și cu durata de maxim 40 de ani. A fost prost, așa că treptat, treptat s-au modificat conditiile în așa fel încât s-a reajuns de unde s-a plecat. Contractul cu banca se face pe perioade în general determinate (spun în general, fiindcă există multe situații, dar eu vorbesc de cazul cuiva ce-și cumpără casa de locuit, nu casa s-o repare/modifice și s-o vândă, sau casa de vacanță….).

Sigur că mai pot dezvolta, că dacă iei cu avans minim ești obligat să faci o asigurare de ipotecă, dar dacă avansul e de minim 21% această asigurare nu mai este obligatorie. Dobânda cu care închei contractul este fie fixă, pe durata contractului, ce poate fi de 1,2,4, 5 sau 7 ani, fie variabilă. Majoritatea își iau dobânda fixă. De ce? Fiindcă pe perioada contractului, indiferent ce face dobânda de referință a Bancii Canadei, dobânda si deci rata este fixa. Dacă dobânda de referință scade, pierzi, pentru ca dobânda băncii pentru ipoteca se va micșora sub dobânda ce o plătești, daca creste câștigi. Daca dobânda este variabilă, se poate ca rata sa fie fixă, dar dacă dobânda de referință se schimbă atunci din rata ce o plătești dobânda este mai mare sau mai mică în funcție de evoluția acestei dobânzi de referință.

Acum trebuie spus că de ceva vreme dobânda de referință a fost mică, fapt ce a dus ca si creditele sa fie relativ ieftine. Chiar daca va crește dobânda de referință ea va crește lent, cu câte un sfert de punct procentual, dar la intervale mai dese (3 luni) daca se vrea o creștere rapidă. Dat fiind contextul economico-pandemic dublat de fenomenul de îmbătrânire a populației, ritmul a devenit lent sau stagnant, pentru ca dobânda de referință are impact asupra mea, dar impactul cel mai mare este asupra economiei. Așa că la fiecare 5 ani, in general poți schimba ipoteca de la banca unde ești la alta, fără penalități. Daca vrei mai devreme ai penalități ce pot fi mai mari decât câștigul potențial. Dobânzile ipotecare sunt publice pe site-urile băncilor canadiene. Ele sunt cele anunțate. Dacă vrei creditul, în funcție dacă banca chiar vrea noi clienți, acesta se negociază în jos pentru tine ca client. Cât de mult? Hai sa zicem ca in cazurile cele mai fericite până la 0,4 puncte procentuale, dar in majoritate cam intre 0.15 si 0.3 puncte procentuale.

Cam la fel este și pe la mașini,

cu mențiunea că aici dobânzile sunt mai mari, mergând spre 7-8%, poate mai mult azi. Interesant este că, în majoritatea cazurilor, concesionarii au contracte cu bancile la dobânzi mult mai mici decât dacă te duci tu să ceri credit de mașină. Dacă tu mergi la banca îți dau 7-8% sau mai mult, la concesionar 5-6 sau mai jos…

Încălzirea nu este problemă de stat sau primărie, ci fiecare ne încălzim cum credem de cuviință cu centrale proprii, electrice sau calorifere electrice, centrale cu păcură sau gaz sau combinat.

Despre companii?

Nu sunt călcate de controale decât foarte rar. Iar când vin, controalele vin ca să te ajute și sprijine, nu să te sancționeze (dat șpagă). Si nu vin pompierii, apoi fiscul, apoi protecția muncii, apoi protecția consumatorului si după ei Sanepidul…. (Apropo, când mi-am cumpărat casa au venit pompierii in control. Instalația de alarmă nu funcționa, era defectă. Mi-au lăsat ei un detector de fum să-l instalez. Când au revenit, peste vreo 3-4 luni, asta au verificat, daca l-am pus si dacă e funcțional.)

De când sunt aici n-am dat nici un cent șpagă cuiva sa îmi rezolve ceva, sau la medic, deși din punct de vedere medical, ca familie, am o problemă gravă. Da, am oferit medicului specialist un mic cadou simbolic dupa fiecare vizită făcută în România. (Și n-au fost multe vizite in România.)


Politia nu te oprește pe stradă numai așa de dragul de a te opri. Dacă o face, ai făcut ceva și deci vei primi amenda sau mai rău. Dar să nu te dai jos din masina că atunci ai furat-o. și nici nu tine cu: TU ȘTII CINE SUNT EU, BĂ? Sau similare. Imunitatea parlamentară aici e numai în sala de plen și cred că în comisii. 

Salariul minim a crescut de când am venit de la 6,5$/h la 13.5$/h.

Asta n-a însemnat că restul salariilor au crescut în aceeași măsură. Impozit plătim mult, dar măcar se vede o parte din el in străzi și infrastructură. Mai puțin în sănătate, dar asta e altă discuție…


Mâncarea s-a scumpit destul de mult în ultimul timp, dar aici la mâncare nepreparata nu plătești taxe (făina, legume, salam, nu, dar plătești taxe la pizza, chiar congelată). Însă găsești de toate tot timpul anului.

Aici câștig dolar canadian si plătesc dolar canadian. Nici o bancă, nici o companie nu a îndrăznit să-mi ceară altceva decât dolar canadian. Ceea ce nu e in regula acolo. Cred ca mai bine ați trece la Euro. Ar fi greu, dar măcar ați plăti ce câștigați. Eu mă amuz și spun ca ați avut mare noroc ca UE a adoptat o moneda unică, fiindcă azi ar fi fost credite nu numai în euro, dolar și franc elvețian, ci ați fi avut credite în pesetas, drahme, guldeni, franci francezi sau lire italienești. Mereu dau același exemplu. Când am cumparat casa, dolarul american si canadian erau la paritate, dar dobânda la FED era 0, deci si dobânzile mai mici. Daca aș fi luat credit in dolar american, chiar dacă dobânda e mai mică, azi aș plăti cu 25% mai mult si au fost perioade si de 1,4 CAD/USD. Adică mortal!!!!!!


Și în final, o propoziție legată de discursul în Parlament al președintelui Ucrainei. Părerea mea este că a fost un exercițiu de PR pentru parlamentari și atât. Nimic altceva.

Toate cele bune

Foto

Cum se construiește un campion. Un program pentru copii

Ați remarcat cât de mare este diferența dintre un sportiv din afară și unul român atunci când vorbește cu presa? Cei de la ei au naturalețe, vorbe la ei, cunoștințe și par de o capacitate intelectuală sporită față de ai noștri. Doar că lucrurile nu stau chiar așa. Diferența constă în pregătire.

Marile cluburi și marile sporturi din lumea asta îi pregătesc pe sportivi. Le arată ce să spună, unde să spună și cum. Recent, am citit în 442 de cazul special al fotbalistului Richarlison, de la Everton. Acesta este atât de emotiv încât fugea de la interviuri. La propriu. Fostul său club brazilian și Everton au lucrat cu traineri și psihologi ca omul să treacă de acest impas. Pentru că vorbitul în public este parte din profesia sa.

Mai este o diferență. Nu-i așa că ai lor arată ca și cum ar fi avut lapte când erau mici, iar ai noștri nu? Nu e vorba de lapte, ci de nutriționist. De omul care te învață de mic cum să mănânci. La fel apare în poveste terapeutul, dar și psihologul sau consilierul de carieră.

De fapt, marea diferență constă în capacitatea de a învăța sisteme și lucruri utile care să te ajute. De asta ai noștri nu reușesc acolo și nu reușim să facem parte din clasa mijlocie a sportului. Ori avem noroc de câțiva sportivi setați mental să cucerească un titlu mondial, ori alegem un campionat modest unde să ne îmbogățim pentru toate viețile de acum înainte.

Structurile din străinătate nu pregătesc doar campioni, ci și profesioniști pe diverse paliere. Inclusiv oameni cărora școala nu le inspiră teamă. România nu face așa ceva. Pentru că nu știe, nu poate, nu are resurse. Și nu o s-o rezolvăm foarte curând.

O veste bună

Nu o să avem prea repede programe care să rezolve asta. Dar avem un mugur care să ne arate cum să procedăm.

Compania Sports Hub, condusă de fostul baschetbalist Virgil Stănescu, a pus la cale un program menit să ajute 35 de juniori români de calitate pe drumul performanței. Asta înseamnă că cei înscriși în program beneficiază de kinetoterapeuți, nutriționiști, psihologi, consilier de carieră și profesori cu care fac meditații.

Scopul este ca pe lângă antrenament să primească un set de valori și comportamente care să-i ajute în lumea sportului profesionist. Și care să nu-i lase pe drumuri dacă sportul se termină. Adică un program complementar efortului pe care-l depun ca să atingă performanța olimpică. Totul este gratuit.

Aici este pagina programului Go Scholarship

Câteva întrebări

Cine poate intra în program?

Deocamdată sunt selectați doar tineri între 14 și 18 ani, din București și Ilfov. Programul se va extinde, însă, național. Selecția se face încrucișat pe baza unor propuneri de la cluburi, federații și specialiști. Lista este completă acum, dar cum programul va crește, organizatorii pot primi propuneri de copiii pe care să-i observe.

Ce sporturi sunt admise?

În prima fază vorbim de baschet, handbal, volei, fotbal, atletism, înot, scrimă, triatlon, ciclism și box.

Cât costă?

Nu costă. Totul este plătit de Sports Hub și parteneri.

Unde se desfășoară programul

Sportivul rămâne la clubul său. Activitățile propuse sunt complementare și-i urmează programul obișnuit.

Acum, dacă v-am făcut curioși, citiți mai multe pe pagina lor!

Photo by Nataliya Vaitkevich from Pexels

Super-aplicație românească: transferi bani instantaneu, plătești facturi, dar mai ales câștigi timp (P)

“Știi de ce nu mai pot să revină vreodată în România?” Întrebarea m-a prins cu un plic de bani în mână, în toamna lui 2003, la Londra. Încercam să-i număr și să-i pun pe căprării, pe cheltuieli. Plicul îl ridicasem cu câteva minute în urmă de la banca de lângă biroul nostru. Nu eram “european” și nu puteam avea un card emis acolo. Aveam un card în România, dar el era inutil la Londra. Încă se mergea cu viză. Așa că lunar primeam un plic. Chiar și cu bancnote mici. Englezii erau politicoși. 

“Nu aș mai putea lucra niciodată așa cu banii”, a continuat colegul meu. “Tu știi că eu niciodată nu mai merg la ghișeu, nu mai fac plăți cu cash, nu mai am problema cozii în viață?” La data respectivă era pur și simplu o rezolvare și un stil de viață pe care lumea mea de abia îl concepea. “De asta nu mă întorc în România, facilitățile astea bancare s-au lipit de mine.”

Mi-a rămas discuția asta în memorie de fiecare dată când am mai făcut un pas spre relaxarea mea în relație cu facturile. Adevărul este că timpul oferit de serviciile financiare noi este cea mai mare valoare.

Și am devenit early adopter. Am și am avut direct debit, aplicații bancare, aplicații de plată, abonamente recurente. Am construit un sistem care îmi dă dreptul să nu-mi mai bat capul și să devin eficient. Are un singur defect: este spart în bucăți. 

Dar am rezolvat asta când mi s-a cerut să testez Pago 

Pago este o aplicație românească din care poți să plătești tot: facturi la utilități, asigurări de mașină, asigurări de călătorie, respectiv tot, prieteni. 390 de furnizori s-au inscris acolo. Plus taxe. Da, are ghiseul.ro. Și încă ceva: donații. Iar eu donez la două asociații caritabile. Iar acolo ai o listă de opțiuni care-ți arată și la ce nivel este proiectul finanțat. Ocazie cu care vă anunț că ați dat o mână de ajutor teribilă la MagiCAMP. Felicitări vouă!

Și, da, ce este mai important, poți transfera bani la prieteni. Știți voi, faza de la masă când unii au cash, alții sunt la alte bănci, cine o să plătească? Nu are importanță, îi dai bani prin Pago. 

De aici poate fi descărcată aplicația

Ce e nou? Pago devine o super aplicație. Ai transfer instantaneu doar cu numărul de telefon

Încerc să fiu foarte clar. 

Din 7 februarie, dacă ai Pago, poți trimite bani oricărui contact din telefon. Transferul este instantaneu, nu vine mâine sau în ziua în care băncile își reiau activitatea. Este 1 ianuarie, vrei să împarți nota cu prietenii? Trimiți banii pe loc din telefon și prietenul îi primește în câteva secunde. 

Banii pot fi trimiși către orice card emis în România sau către orice card Revolut. În foarte scurt timp, transferul va putea fi făcut către orice card european.

Poți transfera bani și între cardurile proprii, chiar dacă sunt de la alte bănci. Și, da, transferul nu durează doar câteva secunde, în loc de două zile lucrătoare. Poate să fie și weekend. 

Nu este nevoie să mai introduci datele cardului la plată. Apeși butonul și a plecat la destinație. 

Iar în luna februarie serviciul este gratuit pentru cei care au un card Visa. După prima lună, cei care au deja un abonament primesc până la trei tranzacții gratuite. Dacă depășești, plătești 99 de bani pe tranzacție, indiferent de cât transferi. Dacă nu ești abonat Pago, pentru acest serviciu ai trei abonamente noi, cel mai scump fiind 5,99 lei.  

Pago este construită de clienți

Facilitățile au apărut în forma aceasta pentru că Pago a lucrat după cererile clienților. Au apărut la comandă, cum ar veni, și răspund dorințelor oamenilor. Fix cum se fac potecile în parcurile londoneze. Întâi iarba și apoi cărarea, după traseul ales de oameni. La fel face acum Pago care își lasă clienții să-i construiască aplicația. 

Ar mai fi ceva. Înapoi, în 2003, văzută din Londra, România financiară era o țară de nelocuit. O țară “în care nu m-aș mai putea întoarce.” 20 de ani mai târziu, România cucerește Europa cu această aplicație. Pago este construită de români, iar serviciile sale ajung acum în Polonia și Italia.

În ce mă privește, Pago nu doar îmbunătățește România, ci îmi redă timp. Îmi dă timp. Să pot face lucrurile acelea de care am nevoie. Iar asta este cea mai mare valoare a unei aplicații.  

Există un singur mod eficient de a privi filmul Don’t Look Up

Mi-a plăcut că societatea noastră are o dezbatere despre Don’t Look Up. Și că este o dezbatere racordată la cea a societății vestice. Asta înseamnă că avem o parte din populație care vibrează odată cu planeta. 

Asta îmi spune că este un film bun, care și-a atins scopul. Dincolo de jocul actorilor, de montaj sau imagine, asta trebuie să facă o operă de artă: să miște ceva în tine. Să te facă să gândești, să spui, să îți pună la încercare credințele. De asta filmul lui McKay este printre cele mai bune din ultimii ani. 

În același timp, mi se pare că atacăm greșit ce au să ne spună realizatorii săi. Și dacă rămânem în zona de cine are dreptate, ratăm dezbaterea, dar și ce avem de făcut. De ce?

Don’t Look Up tratează trei probleme fundamentale ale societății globale în care trăim.

Prima spune că guvernele lumii nu mai sunt o sursă de încredere pentru populație. Și asta se întâmplă în cifre mari de la Vest la Est. Lumea privește cu suspiciune cam tot ce fac puterile lumii, mai ales când societățile sunt atât de divizate. 

Apoi, planeta are astăzi câteva companii globale care sunt la fel de puternice ca guvernele, ba în unele situații chiar mai puternice. Unele au acces la date și tehnologie pe care nici marile puteri ale lumii nu le visează. De activitatea lor depind mari porțiuni din societate, iar o prăbușire sau o criză de neîncredere în giganții tech va duce la consecințe catastrofale. 

În al treilea rând, toate societățile lumii trăiesc o divizare majoră asupra problemelor cu care se întâlnesc. Nu numai că ne confruntăm cu opinii intens polarizate, chiar la extrem, dar am început să avem și adevăruri alternative. Bulele de informații ne fac să primim doar informațiile care ne fac plăcere și care ne validează biasul. De exemplu, la noi, dacă trăiești în bula USR primești doar informație convenabilă zonei cu pricina. La fel, dacă trăiești în bula PSD. 

Tipul acesta de societate este numit de Jamie Susskind în cartea sa, Politica Viitorului, drept realitate fragmentată. Ceea ce ne face să trăim pe culoare diferite, dar mai ales să nu găsim răspunsuri la probleme concrete. 

De fapt, în urma acestei situații, specia noastră își pierde avantajul competițional major pe care l-a avut pe planetă: capacitatea de a lucra bine în numere mari. Acesta este lucrul pe care noi l-am făcut cel mai bine aici de am ajuns până în acest punct. Iar cele două probleme pe care le avem în față, pandemia și criza climatică cer tocmai colaborare în numere mari. Or asta nu reușim.

Un exemplu. Deși majoritatea studiilor spun că încălzirea globală este dată de activitățile umane, pentru că sunt studii care spun pe dos sau nuanțează, dezbaterea noastră se poartă asupra adevărului și precăderii acestora, nu asupra soluțiilor. 

De fapt, ce ne arată Don’t Look Up este cea mai mare problemă a viitorului.

Filmul ridică o întrebare la care ne va lua o generație, dacă nu mai multe, să găsim răspuns: cum va trebui să arate democrația viitorului ca ea să mai funcționeze și să prevină nenorociri sanitare, climatice, sociale? Sau cum va preveni războaie?

Aceasta este de fapt problema pe  care o avem în față. Și ea trebuie bine definită ca să-i putem găsi un răspuns. 

Cartea menționată a lui Susskind propune două soluții teoretice, dar ele sunt departe de a fi perfecte sau funcționale. În orice caz, reprezintă un pas spre regândirea sistemului. Și ambele soluții pleacă de la o certitudine pe care nu o putem nega: democrația este singurul sistem social funcțional. Cum o faci să funcționeze, însă, când nu toată lumea mai vede același adevăr? 

Prima propunere se numește democrația wiki

Și ea vine să răstoarne un lucru pe care azi îl considerăm de netăgăduit. Și anume că normele legislative  și administrative ale unei societăți pot fi făcute doar de persoane care se cunosc și au ceva în comun. De exemplu, sunt aleși care lucrează împreună în aceeași clădire. Doar că internetul schimbă această perspectivă. 

De ce să nu poată lucra în comun grupuri mai mari de persoane care să fie despărțite nu numai în opiniile lor, dar și geografic? Adică o reprezentare mai profundă, mai mobilă și mai adecvată lumii actuale. 

Muguri ai sistemului au fost deja încercați în Noua Zeelandă și Brazilia la adoptarea unor legi. Desigur, sunt un milion de probleme pe care le avem în față. De la rapiditatea schimbării, la multitudinea de soluții, la haosul unei dezbateri cu mii de participanți, fie și online. Și chiar probleme ținând de cine propune scheletul unei legi și pe baza căror date. Dar s-ar putea  să fie ceva mai mult decât acum. 

În al doilea rând, Susskind vorbește și de o democrație a datelor.

Ceea ce urmează să spun aici este înspăimântător, dar are o logică. 

În acest moment, omenirea produce atât de multe date încât fiecare locuitor al planetei ar trebui să citească anual trei milioane de cărți care să le cuprindă. Asta înseamnă, însă, că știm atât de multe despre noi și că acumulăm atât de repede că alegerile la fiecare patru ani nu mai pot să răspundă cerințelor noastre. De fapt, democrația rămâne în urmă și nu mai poate răspunde unor probleme actuale. 

Ce propune Susskind este ca pe lângă sistemul politic actual este să avem un sistem administrativ care să se folosească de puterea datelor pe care le furnizăm zilnic. Și să ia măsuri pe baza acestora. Datele nu mint. Și nici nu sunt influențate de lideri politici sau de opinie. Ele ne arată cum ne deplasăm, când vorbim, ce mâncăm, ce lucruri ne plac și ce nu, la ce acordăm atenție sau nu în viață, ce ne distruge sau nu sănătatea. 

Toate aceste date adunate cu ajutorul electronicii care stă în mâna noastră aparțin astăzi unor entități private care ne vând lucruri, dar care au și o responsabilitate față de societate. Democrațiile noastre trebuie să găsească doar soluțiile ca această cantitate de informații să fie folosite și înspre binele public. Sau să devină de interes public și să răspundă unor nevoi reale ale societății. 

Sigur, aceste sisteme nu sunt infailibile. Și poate nici funcționale. Poate lumea va funcționa pe baza vechilor algoritmi în ciuda zgomotului și a disensiunii. Dar cert este că ne îndreptăm spre o nouă etapă a umanității. La care este necesar să găsim răspunsuri adecvate înainte de a ne cădea o cometă în cap.  

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #10

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Ziua 10: la vânătoare de aligatori şi de piranha

Bărbatul în costum de baie stă chiar pe vârful bărcii. E mic, cu pielea bătătorită de soare şi cocoşat bine. Se apleacă des peste apă.

Celălalt, înalt şi corpolent, ţine o lampă. S-ar vedea şi fără ea, că luna e plină şi foarte luminoasă. Şi nici un nor pe cer. Amândoi se uită după nişte mărgele colorate, strălucitoare. În unele locuri sunt cu zecile. Zici că e o oglindă a cerului. De cele mai multe ori însă se îndepărtează brusc când te apropii. Intrăm pe un lac, acoperit de frunze şi de flori. Parcă ar fi nuferi în miniatură. Spre mal, pădurea se amestecă cu iarba înaltă.

„Linişte, linişte!” ni se spune. Bărbatul cocoşat sare brusc în apă, cu zgomot şi cu stropi. În liniştea aceea mi-a sărit inima din loc. Apoi îl aud râzând de sub barcă împreună cu celălalt. Îl trage în barcă de subţiori, căci în mâini ţine un aligator, cam de 40 de centimetri lungime.

„Uite-l, uite-l! L-ai văzut? Cum Dumnezeu l-a scos de acolo?” În zece limbi diferite, toată lumea se mira de isprava bătrânului.

Căpitanul Barata, aşa îl ştie toată lumea de mai bine de 35 de ani de când navighează pe Amazon. „La început prindeam aligatorii cu un laţ, îi scoteam de gât din apă”.

Acum, după atâţia ani, s-a mai specializat, face lucrul ăsta cu mâna. A prins chiar unul de 1 metru şi jumătate. De altfel e primul om din Amazon care a avut curajul să prindă aligatori cu mâna. „Nu e pentru toată lumea ce fac eu”, ne spune căpitanul Barata. E adevărat că gestul curajos se plăteşte destul de bine. Undeva la peste 60 de dolari.

Aşa că s-a specializat în tururi pentru turiştii curioşi. Se pleacă din Manaus până pe partea cealaltă a fluviului. Cam jumătate de oră durează călătoria cu o mică şalupă, organizată ca un autobuz: câte două locuri la stânga şi la dreapta ca să vadă toată lumea bine. De partea cealaltă începe o serie de lacuri, unde pădurea e neatinsă. Copacii coboară până la apă, în unele locuri ai impresia că sunt mangrove, iar în altele apa e acoperită cu iarbă şi flori. Sunt şi un fel de mlaştini, mediul perfect pentru aligatori.

Brazilia vs Restul lumii

Noi am întârziat puţin la barcă, aşa că suntem zoriţi nevoie mare. Lumina scade din ce în ce mai mult şi prima parte a turului e pentru pescuit piranha. Căpitanul Barata trage barca într-un ochi de apă liniştit, sub copaci şi tufe, şi ne împarte undiţe.

Undiţele sunt de fapt beţe de lemn de care se atârnă un fir de pescuit cu un cârlig în capăt. Ni se dau două pahare pline cu carne şi dă-i bătaie. După ce arunci momeala, trebuie să baţi puţin apa cu undiţa, ca peştele să prindă de veste că e ceva pradă în zonă.

Teoretic trebuie să aştepţi foarte puţin până când să prinzi ceva. Numai că în amurg pescuitul nu mai merge aşa bine. Nimeni nu prinde nimic, cu excepţia căpitanului. El s-a aşezat strategic sub nişte tufe şi a scos de acolo cinci piranha cam în zece minute.

E un peşte nu mai mare de o palmă, mai mult lat decât lung. Are burta albă, iar coada triunghiulară e tăiată adânc. Bătrânul îi bagă acul adânc în buză ca să ne arate dinţii. Te cam tulbură, triunghiulari şi ascuţiţi ca un ferăstrău. Se hrăneşte numai cu carne.

Cei din Amazon nu mănâncă piranha. Nu e mare lucru de el la gust. În schimb fac o supă, despre care se spune că ar avea proprietăţi afrodiziace. Până la urmă scorul general a fost Brazilia 5 – restul lumii 1. Mă rog, o jumătate de unu, că peştele prins de Rajish de la secţia indiană, nu era un piranha. Însă era la fel de periculos. Un peştişor din categoria pisicilor de mare, care are pe burta mai multe ace. De fapt partea inferioară e atât de tare că te poţi tăia în ea doar dacă pui mâna.

Aşa că a fost scos din ac tot de căpitan. Un peşte ascuţit, cu foarte multe aripioare. Şi pe acesta l-am aruncat înapoi în apa cu piranha.

Aşa că partida de pescuit încheiată şi noaptea lăsată, am trecut la urmărit aligatori. Oamenii ştiu exact unde trebuie să meargă.

Întâi mi s-a părut cam ciudat ce fac. Unul din ei s-a suit pe mica punte de la prora şi cu un far de mare putere a început să măture malurile. Cât de bun observator să fi fost tot nu puteai să vezi nimic, decât dacă unul din aligatori hotăra să-ţi fie fotomodel.

În fine, ne-au chemat unul câte unul lângă ei şi ne-au explicat. Trebuie să te uiţi după ochi. În contact cu lumina farului ei devin strălucitori, galben-albăstrui. Şi încet-încet am început să văd ce urmăreau. Când lângă un copac, când lângă o tufă sau la nivelul apei.

Ni s-a cerut să facem linişte la un moment dat. Barca şi-a oprit motorul. Pe unul din ochiurile de apă se aflau zeci de mărgele strălucitoare. De la o palmă de noi ne priveau fără să clipească cum le intrăm pe teritoriu. Nu ştiu cui le era mai frică, nouă sau lor. Din cauza mulţimii căpitanul nu-şi putea face însă plonjonul. Am plecat spre o altă zonă, unde a prins aligatorul cel mic. Era o femelă în vârstă de trei ani. Botul avea dinţii ca nişte ace fine, puţin strâmbe. În momentul în care prind ceva, nu mai dau drumul.

Culoarea era kaki, cu pete negre iar burta alb-cafenie. Iar pielea împărţită în pătrate de un centimetru era atât de fină, atât de moale şi plăcută la atingere. Acum ştiu exact motivul pentru care aceste animale sunt atât de vânate…

„Nu ţi-a fost frică?” „De atâţia ani nu-mi mai este frică, în general aligatorii fug de tine. Totuşi trebuie să fii foarte atent la ce faci şi să ai grijă să nu fie în preajmă mama ăstora mici pe care-i scoatem noi din apă”.

Un astfel de aligator ajunge pana la 3,5 metri lungime. După aceea creşte doar în greutate. Aligatorul a fost eliberat după aproximativ 10 minute. A plecat repede spre malul de unde îl luasem. Căpitanul Barata nu s-a despărţit de noi înainte de-a ne spune că nu prinde numai aligatori, ci şi şerpi.

Acum patru ani a prins un pui de boa pe care l-a luat acasă, animal de companie. Acum are 1,5 metri. În emoţia momentului niciunul dintre noi nu i-a făcut o poză decentă căpitanului.

Deasupra Amazonului

Brazilienii sunt întotdeauna foarte amabili, săritori şi politicoşi. E un popor foarte plăcut. Aici însă coada de la aeroport ne-a surprins puţin. Foarte multă lume a intrat peste rând.

Din avion se văd clar zonele afectate de despăduriri Motivele ne-au scăpat tuturor deşi mai mulţi dintre cei de aici vorbesc portugheza. Era ca şi cum toată lumea ignora grupul de străini cu cele mai multe bagaje pe cap de călător. Nici fetele de la ghişeu n-au protestat în vreun fel. Cred că şi din cauza unei pene de curent care se repeta la fiecare cinci minute. Fenomenul a dus la anularea tuturor locurilor, aşa că am avut posibilitatea să ne alegem unde stăm.

Am dat o mică bătălie pentru locurile de la fereastră, dar le-am apucat. Fac o paranteză aici. Salutăm compania care ne-a dus pentru că într-un zbor de 50 de minute de la Santarém la Manaus, am primit mâncare şi băuturi. Locurile de la geam ne garantau o nouă imagine a Amazonului, una de ansamblu.

Ce se vede? Amazonul nu e doar un fluviu care-şi urmează liniştit cursul. În jurul său se creează o reţea de lacuri, râuri, mlaştini. De fapt acestea ascunde cele mai interesante lucruri în ce priveşte fauna şi vegetaţia. Multe dintre ele sunt greu accesibile şi astfel e o minimă garanţie că unele lucruri rămân aşa cum sunt. Pădurea de foarte sus se vede ca o perie foarte deasă. Râzând, cineva spunea că dacă vreţi să aveţi imaginea acasă luaţi câteva buchete de broccoli şi puneţi-le la un loc. Asta e imaginea. Iar din când în când, în zare se vedea ploaia.

Dar la fel de bine se văd şi distrugerile din statul Para. Asta ne-a ajutat să înţelegem mai bine despre ce scriem. În unele locuri, s-a ras totul până la pământul roşu. Au rămas locuri care parcă sunt cele din care se scoate lutul la noi. Pare că acolo nu a crescut nimic niciodată şi nici nu o să mai crească.

La fel de bine se văd şi culturile de soia din zonă, dar verdele lor parcă nu se potriveşte cu cel al pădurii. Am văzut şi surprinzător de multe drumuri într-o zonă care se vrea protejată. Cele mai multe au fost începute în anii ’70, când guvernul a început să dezvolte zona. Acolo unde apare un drum, zonele adiacente parcă se usucă brusc. Aşa că întreaga pădure e străbătută de dungi sau insule de culoare roşie.

Şi tot din avion am înţeles problema pe care o are guvernul brazilian cu sistemul de supraveghere al pădurii din satelit. Aproape tot drumul a fost acoperit de nori şi uneori de ploaie. Aşa se face că în aceste luni ale anului nu sunt date relevante despre tăieri. Sergio Leitao e însă dispus să-ţi dea tot felul de date care să te convingă că suntem la începutul unui dezastru. Am intrat pentru prima oară într-un birou al Greenpeace. Nu mi-am închipuit că lucrează la fel ca o redacţie, adică cu spaţiu deschis astfel încât lumea să comunice uşor.

„În ultimii 40 de ani am pierdut din Amazon o suprafaţă egală cu a Franţei”, ne spune şeful Greenpeace din Manaus. Iar mulţi cercetători spun că dacă se continuă aşa, în 2050, jumătate din Amazon va fi pierdut. „Procesul, aşa cum arăta acum, va duce la ceea ce se cheamă savanizarea regiunii”, spune Sergio Leitao. Se ajunge într-un punct în care pădurea nu se mai poate regenera, dar nici măcar nu mai poate genera ploaie.

70 la suta din ploile din Brazilia şi Argentina sunt generate de pădurea tropicală. Vorbim aici de cele mai bune pământuri din zonă, care riscă să rămână fără ploaie. La fel se va întâmpla şi cu energia. Dacă nu va mai fi apă, nici hidrocentralele nu vor putea funcţiona. Paradoxal acest proces este încurajat acum chiar de construirea unor baraje de hidrocentrale. Sergio Leitao vorbeşte pe puncte. Ştie bine aceste date, nu suntem primii jurnalişti cu care se întâlneşte. Acţiunile Greenpeace au parte mai întotdeauna de mediatizare bună.

Nu foarte demult una dintre ele a dus la închiderea portului Cargill de la Santarem. Membrii organizaţiei au reuşit să se urce pe banda transportoare a portului, provocând un scandal imens.

„Nu o să înţeleg niciodată de ce îşi refuză un câştig de trei ori mai mare pentru unul rapid”, spune la un moment dat. Dacă ţii pădurea o să câştigi în timp mai mult decât prin tăiere. „Cum sunt cu toţii din afară, probabil nu le place căldura”. Şi nu uită să adauge o frază, pe care am auzit-o de mai
multe ori până acum. „Europa şi-a transferat problemele la noi”. Ne-a trimis culturile de soia pe care nici măcar nu le foloseşte la mâncare ci la animale. Nici măcar noi nu mâncam soia, nu e din cultura noastră. „Cultura noastră e să fim exploataţi încă de la venirea portughezilor”.

Aici este episodul 9

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #9

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Munţii de soia pură şi de lemn confiscat

“Salut băieţi! Care-i treaba?”. E înaltă, subţire, cu părul ondulat aproape de brâu, cu un ten foarte alb, deloc bronzată. Accent american.

Treaba noastră era să facem poze peste un gard cu sârmă ghimpată. În curte se aflau câteva zeci de buşteni. Ne grăbeam din cauza luminii care scădea rapid, să mai prindem câteva imagini.

„Dar treaba ta care-i?”. „Păi v-am auzit vorbind englezeşte, aşa că am vrut să ştiu cine sunteţi.” Îi explicăm de ce ne-a găsit călare pe gard, cu camere şi aparate foto.

Ea e Karen şi vine din Cleveland, Ohio. A venit la Santarém să înveţe portugheza. A vrut să aibă şi o experienţă nouă şi „cum noi americanii nu avem cultură, am hotărât să vin aici să cunosc o cultură.”

Venise de-abia trei zile, dar îi plac oamenii şi locul şi speră că totul va fi „ok” lunile următoare. Nu ştiu ce să zic. Strada pe care ne aflăm e chiar pe malul fluviului şi are un cartier de bărci părăginite trase lângă unul din trotuare. Două sute de metri mai încolo se termină betonul şi începe o favela. O ştiu pentru că am fost acolo să vizitez un vapor-spital despre care o să vă vorbesc altădată. Iar la câteva ore după discuţia asta, chiar de la locul întâlnirii noastre s-a furat o maşină. A durat cam două minute.

Un munte de soia şi de profit…

Karen nu e singurul american care a ales Santarém ca locuinţa pentru o perioadă. Din locul în care am întâlnit-o se vedea la 200 de metri în largul Amazonului banda de încărcare a depozitului de soia Cargill. Compania e una dintre cele mai mari din lume în domeniu. Nu face agricultură, ci comerţ.

În general cumpără soia cultivată de fermieri. Mai mult, îi încurajează să planteze soia. Le oferă un preţ bun, mai bun decât pot obţine pe alte culturi. Profitul e atrăgător, aşa că lumea se pune pe treabă. Am explicat cum stă treaba aici, se taie pădurea pentru a face loc culturilor de soia.

Portul Cargill se vede de fapt din tot oraşul. E întins pe opt hectare, banda de transport e ridicată la 15 metri deasupra apei, iar danele sunt undeva la 200 de metri in larg. Depozitul portului are 60 de mii de tone capacitate. De aici pleacă anual 1 milion de tone de soia către Europa în special. Asta pentru că soia din portul Santarém este naturală şi nu modificată genetic, aşa cum cere Uniunea Europeana.

Portul este însă mic faţă de celelalte de la ocean ale lui Cargill. Compania oloseşte 3 porturi proprii şi 4 publice. Anual peste 5 milioane de tone de soia numai din Brazilia. Cele mai mari culturi de soia sunt însă în statul Matto Grosso, ceva mai la sud de Amazonas şi Para. De altminteri guvernatorul regiunii este numit „regele culturilor de soia”.

Matto Groso este însă departe de malul Atlanticului. Transportul cu camioanele şi trenul costă compania Cargill prea mult. Aşa că a căutat soluţia mai la nord. Acum 10 ani în Brazilia se dorea construcţia unei autostrăzi care să lege Matto Grosso de Santarém. Cei de la Cargill au făcut portul. Puterea s-a schimbat şi autostrada nu s-a mai făcut. Aşa că soia e transportată 800 de kilometri cu camioanele şi apoi 5 zile pe fluviu până când ajunge la Santarém. De la Santarém mai sunt până la ocean 700 de kilometri, iar până aici pot intra vapoare mari de transport peste ocean.

…dar în folosul cui?

Afacerea companiei Cargill e unul dintre principalele venituri pentru Santarém, iar primăria e una dintre susţinătoarele proiectului pentru că primeşte bani foarte mulţi din taxe.

Criticii programului spun însă că banii nu ajung la comunitate, că străzile sunt proaste şi autobuzele învechite. Critici cărora nu poţi să nu le dai dreptate, căci se văd cu ochiul liber. Străzile din oraş nu sunt ciuruite, ci peticite, aşa că arăta ca fluviul, valuri, numai valuri. Şi cel puţin pentru preluarea apei de ploaie nu există un sistem de canalizare, ci aceasta se scurge direct în fluviu.

Spun asta pentru că între stradă şi bordură există şanţuri care duc apa la vale. Nici nu e foarte greu căci oraşul e aşezat pe câteva coline. Întregul oraş pare în contrast cu portul Cargill. Aici e curat lună, există marcaje şi afişe cu tot ce poţi să faci. Nu poţi intra în zonă de încărcare fără echipament, iar angajaţii poartă uniforme. Iarba şi copacii sunt plantaţi cu rigla parcă.

Ţigările nu pot fi aruncate oriunde şi coşurile de gunoi selectează deşeurile pentru reciclare. Iar la poartă este apă rece şi cafea pentru oricare vizitator. La fel, zâmbete şi amabilitatea din partea tuturor. Chiar şi atunci când întrebi de efectele activităţilor sale: distrugerea pădurii amazoniene dar şi stârnirea unor conflicte sociale puternice. „Există un birou la Sao Paulo care se ocupă de asta”. Nu l-am putut contacta însă.

Poliţia lemnului amazonian

Mă caţăr pe o stivă de scânduri şi lovesc două, una de alta, repetat cât să-mi scot din sărite colegii. Au o culoare roşiatică, alteori bat înspre maro. Nu sunt geluite, dar dacă le mângâi nici o aşchie nu o să-ţi intre în mână. Sunt chiar plăcute la atingere. Grămada asta pe care stau, face 500 de dolari metrul cub.

Sunt lemne de ipe şi masaranduba, Printre cele mai scumpe de aici, lemne de primă mână, cum li se spune. Dar numai aici la plecarea Santarém fac 500 de dolari, de fapt preţul de cumpărare plătit de un client din Sao Paulo este de 1500 de dolari.

Lângă scândurile pe care mă aflu e şi o stivă de buşteni. Aşa cam de un gros două de om. Tot ipe şi masaranduba. Lemnul e curat fără noduri, mai mare plăcerea să lucrezi cu el. Toate astea se întind pe un hectar şi valoarează 3,5 milioane de dolari. Li se adaugă însă zeci de drujbe, şi câteva maşini şi bărci. Toate sunt confiscate pentru că au fost tăiate ilegal. Vor fi scoase la licitaţie sau donate unor instituţii de stat.

Locul în care mă aflu se numeşte IBAMA şi este agenţia care se ocupă de verificarea afacerilor cu lemn din Brazilia. Daniel Cuenca e omul care conduce organizaţia din Santarém. Are ceva mai mult de 30 de ani, e îmbrăcat în blugi și cămaşă albă, iar la gât poartă un medalion de mărgele din lemn. N-ai zice că e duşmanul celei mai mare reţele de tăiere a lemnului din întreaga lume.

În statul Para, suprafaţa pe care o urmăreşte IBAMA are 76 de milioane de kilometri. Iar această suprafaţă e supravegheată de 132 de oameni cu ajutorul a trei elicoptere şi a două avioane.

E adevărat, Brazilia are un sistem de sateliţi care urmăreşte ce se întâmplă cu suprafaţa pădurii. Numai că în sezonul ploios, din cauza norilor, rezultatele nu sunt relevante.

De exemplu, oficial, de la începutul anului în Brazilia nu s-au tăiat copaci din Amazon. În luna august însă, cu cer senin, datele încep să se adune. Până
acum se tăiau 10 mii de hectare pe an, dar anul trecut cifra a crescut brusc cu 7000.

‘Zona gri a legalităţii’

Între 2000 şi 2004 aici s-au tăiat 80 de mii de hectare. Cele mai multe dacă nu toate au ajuns culturi de soia. Guvernul federal a impus o lege prin care nu e voie să se cumpere soia de pe terenuri cumpărate recent, iar IBAMA verifică acest lucru.

În orice caz, dacă stai să-i asculţi pe fermierii pe care i-am întâlnit, toate terenurile au fost gata curăţate de dinainte, deşi totul are aspect de nou curăţat. Legea nu creează probleme majore, căci soia nu poate fi cultivată în primul an după tăierea pădurii, ci de abia în al treilea. Dacă documentele pentru soia nu corespund, se dau amenzi dar se poate ajunge şi la închisoare.

La fel pentru transporturile de copaci care sunt găsite fără acte în regulă. De cele mai multe ori se confiscă sculele, în speranţa că vor apărea şi proprietarii.

Cum spuneam în corespondenţa anterioară, sistemul funciar al Braziliei e unul complicat care dă posibilitatea ca proprietarii să nu fie la vedere, dacă nu ţin cu tot dinadinsul.

Exista insă şi un sistem de falsificare a unor documente, pe scară largă. Mai toate vapoarele care trec pe fluviu au documente care certifică faptul că lemnul a fost tăiat din rezervaţii legale. Numai că lemnul nu are semne de identificare majore, aşa că se mai pot schimba de la un transport la altul.

În al doilea rând ne spune şeful IBAMA, marii tăietori au conexiuni bune şi influenţă politică. „Vorbim de corupţie?”. „Nu chiar, căci unii dintre aceşti oameni sunt chiar primari, de exemplu, sau deputaţi, deci pot naviga într-o zonă gri a legalităţii”. Ştie că s-au făcut presiuni asupra şefilor săi să-l schimbe. Nu s-a întâmplat însă. Aşteaptă însă cu curiozitate ce-o să se întâmple după demisia de ieri a ministrului mediului.

Demisia unei luptătoare pentru conservarea Amazonului

Marina Silva era o puternica luptătoare pentru conservarea Amazonului. Criticii săi au spus însă întotdeauna că se opune nejustificat dezvoltării economice a zonei. Potrivit corespondenţilor BBC, ea s-a retras tocmai din cauza presiunilor puternice la care a fost supusă de diverse grupuri economice. Dar şi din cauza lipsei de susţinere din guvern, mai multe dintre iniţiativele sale fiind respinse.

În camera de lemn al lui Daniel Cuenca, cu un birou de plastic, liderul guvernului, preşedintele Lula, priveşte la discuţia noastră dintr-un perete. Tabloul să fie undeva la 50 pe 40 de centimetri. Nu pot să mă abţin să-l întreb dacă e aşa mare admirator al preşedintelui. Nici da, nici ba, doar că e obligatoriu în orice instituţie federală. Cu tot cu rama de lemn.

Noaptea în Santarém

De trei zile nu am ieşit din hotel decât ca să mergem pe teren. Aşa că ultima noapte aici am hotărât să ieşim cu toţii la un restaurant, cu o terasă sub copaci de mango. Am găsit un fel de peşte nou, numit tucunare. Se serveşte doar în porţie pentru doi, căci se aduce întreg. Aşa că am ales să avem unul la cuptor cu sos de roşii. Peştele să fi avut cam la un kilogram, e fără oase dar nu la fel de bun precum tambuqui sau pirarucu.

Iar sosul de roşii era foarte dulce. Două feluri au mai trezit admiraţie şi pofte, un peşte cu smântână şi un pate din pirarucu, care se mănâncă de pe felii de pâine foarte mici. Atmosfera a fost şi ea foarte plăcută. Cu muzica tradiţională, alternată cu muzica de chitară. Iar patronii nu au ştiut cum să ne servească mai bine. Cu o seară înainte, cei care fuseseră acolo au fost duşi acasă cu maşina de angajaţi, căci se pornise o ploaie foarte puternică.

De remarcat şi viteza de servire a berii, neegalată de nici un restaurant în care am fost. O nouă sticlă apărea instantaneu atunci când se termină prima. Înapoi la hotel am ajuns după o plimbare de un sfert de oră. Fără agitaţia de peste zi, oraşul a părut chiar frumos.

Noaptea a mai ascuns din casele părăginite şi le-a scos în faţă pe cele luminate, ale locuitorilor mai cu dare de mână. Nu prea există case cu grădini, iar până în stradă sunt câteva locuri de parcare, acoperite cu gresie.

Fiecare astfel de parcare e închisă cu grilaje. Iar casele la rândul lor au gratii chiar şi la ferestrele de sus. Chiar şi biserica, de culoare albastră, are mai multe dintre ferestre închise, iar uşa de la intrare e înlocuită de un grilaj.

În apropierea ei un grup de jamaicani le-a salutat cu urale pe colegele noastre. De miercuri grupul nostru se rupe. O parte dintre colegi se vor întoarce în redacţiile de la Londra, neapărat cu un popas la Rio.

Cei mai mulţi dintre noi vor fi însă din nou la Manaus. Se pregăteşte o expediţie de-o zi la câteva zeci de kilometri în interiorul pădurii tropicale, acolo unde nu au trăit oameni niciodată, iar pădurea este intactă.

Aici este episodul cu numărul 8

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #8

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Lupte pe viaţă şi pe moarte, pentru pământ

„Sindicatul muncitorilor şi muncitoarelor de la ţară, din districtul Santarém”.

Placa mare, verde se întinde pe toată lungimea unei clădiri, şi ea verde. În faţă câţiva palmieri şi câţiva arbuşti pitici cu flori roşii. Locul e îngrijit, straturile de flori sunt săpate, se vede mâna de gospodar. Alături un foişor acoperit cu trestie de zahar.

O femeie brunetă, cam la 40 de ani, aranjează câteva scaune de plastic. Poartă o bluză albă, fără mâneci şi pantaloni negri, o ţinută foarte elegantă într-un oraş în care toată lumea pare să vină de la plajă. O ajută un bărbat blond, în blugi şi-n tricou. E un poliţist care o păzeşte 24 de ore din 24. Altfel, „ar putea avea parte de-o moarte lentă”.

Maria Bastos de Santos este preşedinta unui sindicat care îi reuneşte pe micii proprietari din districtul Santarém. Ei îşi apără proprietăţile de marii fermieri care încearcă să obţină cât mai mult spaţiu pentru culturile de soia sau păşunile de vite. Şi le apără la propriu, mai ales atunci când sunt atacaţi cu arme şi forţaţi să-şi părăsească locuinţele.

De multe ori sunt ameninţaţi cu moartea, iar aici la Santarém cel puţin de două ori în ultimii ani ameninţările s-au pus în aplicare.

O paranteză. Toate acestea sunt posibile şi din cauza unui sistem funciar precar al Braziliei. În ultimii zeci de ani, sute de mii de oameni au venit în Amazon, fie încurajaţi de guvern, fie atraşi de resursele de aici. Fie au primit pământ de la stat, fie l au luat pur şi simplu. 70 la suta din pământul Amazoniei aparţine statului.

După un timp, cei care l-au luat au cerut statului să fie puşi în posesie. S-au creat astfel mai multe sisteme. Unele prin care pământul a rămas la stat dar oamenii au căpătat dreptul de exploatare. Drept pentru care pot să-l vândă. Astfel au loc vânzări „a tot ceea ce este deasupra pământului”, case, copaci sau culturi.

Un alt sistem le dă voie oamenilor să vândă pământul, iar aceştia, mai ales dacă au suprafeţe mici, o fac de voie, de nevoie. De voie atunci când văd că nu pot concura cu marile ferme, de nevoie când acestea hotărăsc că e timpul să se extindă. Unele comunităţi se unesc şi se opun, iar atunci încep presiunile, ameninţările şi chiar actele violente. Lupta e şi una intre locuitorii vechi ai zonei şi cei care au venit aici de curând, dar au resurse şi vor să pună pe roate o afacere.

O activistă păzită 24 de ore

Maria Bastos de Santos încearcă să oprească astfel de preluări abuzive. Şi o face unind comunităţile, învăţându-i pe oameni care le sunt drepturile, ducând procese în justiţie şi susţinând o permanentă campanie mediatică.

Ar dori ca guvernul să găsească un sistem de protejare a micilor proprietăţi. Luările ei de poziţie au iritat multă lume: de la cei care taie pădurea la cei care cultivă soia.

Poliţia nu a aflat niciodată cine-i trimite zeci de mesaje de ameninţare si nici cine a scos-o noaptea din casă, încercând să o omoare. A intrat însă intr-un program care-i dă dreptul la securitate asigurată de stat.

„De ce nu renunţi?”. „Nu pot. Ăsta e pământul meu, al părinţilor mei. Oamenii aceştia sunt familia mea. N-aş putea să-i părăsesc. Aş putea să mor pentru ei.” „Nu ţi-e greu să fii mereu păzită?” „Am trăit toată viaţa mea aici şi am fost mereu liberă ca o pasăre. Simt că mi-am pierdut libertatea, că nu mai pot să fac ce vreau, că nu mai am viaţa mea. ‘Ei’ mi-au promis că o să am parte de o moarte lentă”.

Femeia nu are nimic înflăcărat în discursul ei. Vorbeşte aşezat şi răspunde calm la fiecare întrebare. Timpul nu ţine cu ea, dar are răbdare. E acasă.

Lunga ‘listă a morţii’

Ţăranii din Santarém cred că există o listă cu 99 de oameni care trebuie să moară. Maria de Santos e unul dintre ei. Valdesy de Santos ar putea fi şi el. E liderul a opt comunităţi de ţărani care-şi apără pământul. Se ascunde de câteva luni în Santarém.

A fugit de acasă după ce-a fost ţinut o zi închis de către oameni înarmaţi. I-au povestit tot timpul cum au omorât pe alţii ca el. Au încercat în fel şi chip să-i ia pământul. Întâi cu bani, apoi cu forţa. Au promis tuturor locuitorilor că le construiesc drumuri şi şcoli pentru copii numai să renunţe la exploatarea pământului. Valdesy n-a vrut. A mers în justiţie, la poliţie, la guvern şi speră că într-o zi se va întoarce să-şi reia viaţa.

Soia malefică

Părintele Edilberto Moura Sena îi susţine pe cei ca Maria şi Valdesy. „Opriţi-mă dacă devin prea pătimaş”, ne spune. „Mă aprind de fiecare dată când vorbesc de pământul pe care m-am născut”.

În fiecare dimineaţă la Radio Rural din Santarém părintele citeşte un editorial despre problemele cu care se confruntă localnicii. În cele mai ascultate zile ajunge la un milion de ascultători.

„Culturile de soia fac cel mai mare rău acestui loc”, ne spune. În urmă cu opt ani nu se cultiva soia în Amazon. Planta a fost introdusă în sistemul ecologic al Amazonului. „Şi provoacă numai distrugeri”.

Cei care cultiva soia au nevoie de un teren cât mai plat şi fără rădăcini pe el. Astfel încât pădurea e curăţată chiar şi de rădăcini. Se folosesc pesticide şi insecticide astfel încât culturile să nu aibă de suferit. Toate la un loc poluează pădurea şi-i strică mersul firesc de mii de ani.

„Dar aceste culturi nu aduc şi locuri de muncă şi bani pentru comunităţi?” „Nici vorbă. Slujbele nu sunt foarte multe, şi oricum sunt preferaţi cei veniţi din afara Amazoniei”. În viziunea părintelui Sena, soluţia ar fi stoparea culturilor de soia şi construirea unui sistem de mici proprietăţi. Nu uita să ne spună ca „mâncam pădurea amazoniană la McDonald’s în Europa”.

Soia benefică

Drumul e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac. Mă pregătesc de transmisie. Asta înseamnă jumătate de oră de stat în soare. Arde prin cămaşă, prin şapcă, iar noi trebuie să purtăm mereu mâneci şi pantaloni lungi. Cam aşa arată peisajul în care trăieşte Pio Stefanelo. E italian, e adevărat, dar familia sa se află în Brazilia de mai bine de o sută de ani.

Şi afacerea lor a fost întotdeauna agricultura . Au făcut-o întâi în sud, şi s-au mutat odată cu vremurile în Amazon. E în blugi şi cămaşă cadrilată şi n-ai zice că suferă de căldură, dacă n-ar transpira abundent. Ferma Stefanelo are o mie de hectare pe care se cultivă în primul rând soia şi apoi orez. Cea mai mare parte din soia o dă la export.

Ne spune că ferma lui are 1000 de hectare, Pe aproape toate le- a cumpărat la jumătatea anilor ’90 când multă lume a aplecat în grabă să muncească la mina. A cumpărat de fapt dreptul de exploatare.

Guvernul i-a promis că dacă se apucă de agricultura intensivă o să-l facă proprietar. Între timp s-a schimbat puterea şi s-a schimbat planul. Ca şi ceilalţi fermieri care cultivă soia îţi va da acelaşi răspuns. Pământul pe care l-a cumpărat nu avea pădure pe el.

Era gata curăţat. Şi într-un fel are dreptate. În majoritatea cazurilor cultivatorii de soia vin la aşa numitele păduri transformate. Din ele s-a scos lemnul valoros, apoi au trecut animalele și pentru ele s-a făcut spaţiu mai mare şi în cele din urmă au venit cultivatorii, care curăţă cu totul.

„E adevărat că folosesc pesticide şi insecticide, dar uitaţi-vă în Europa, de când fac asta şi nu se plânge nimeni. Totul ţine de echilibru, de modul în care faci lucrul asta.” În orice caz Pio e de părere că există o grămadă de prejudecăţi în ce priveşte agricultura în Amazon. Ştim ce facem şi ce trebuie făcut, ca să păstrăm şi puterea dar să şi rezolvăm o chestiune economică. Dacă nu facem noi lucrul ăsta o să-l facă alţii mai prost pregătiţi şi care vor distruge şi mai mult pădurea.

În curte la Pio Stefanelo, totul e aranjat la milimetru. Inclusiv cocotierii din care ne taie un ciorchine de nuci, pe care le deschide cu o macetă. Laptele e bun, răcoritor, pulpa aproape coaptă. O singură problemă au copacii ăştia: nu sunt din Brazilia. I-a adus din Africa.

‘Sclava Isaura’, cu alt final?

De la Pio Stefanelo o luăm pe un drum de ţară către satul Bella Terra şi restaurantul cu acelaşi nume. E un sat în care, probabil, suntem cea mai mare atracţie. Bucătarii se pun pe treabă. O să mâncăm peşte, pui şi otravă la rezonabilul preţ de opt dolari. Aţi citit bine: otravă din manioc.

Planta de manioc conţine o parte toxică. E scoasă prin presare şi uscare în timpul fabricaţiei. Lichidul obţinut se lasă la decantat. Ce e rău rămâne jos, ce e bun se ridică deasupra. Din apa de deasupra se face un sos care, la un loc cu ceva ardei iute, chiar condimentează mâncarea.

Cât aşteptăm masa ne uităm la televizor. E o telenovelă. În reluare mi se spune. Joacă în ea unii dintre cei mai mari actori ai Braziliei, la categoria monştri sacri, aveam să aflu.

Telenovelele braziliene sunt o industrie uriaşă. Cea mai mare televiziune difuzează trei pe zi: la 5 la 7 si la 9. Cea de la 5 e pentru adolescenţi, cu actori care arată foarte bine, cu staruri în devenire. Cea de la 7 îşi are de obicei acţiunea în Sao Paulo, iar cea de la 9, care e telenovela momentului, e de obicei la Rio. În cea din urma joacă monştrii sacri.

Apoi întreaga zi sunt reluări şi ele la fel de vizionate. Desigur, există şi un canal specializat. O telenovelă nu ţine mai mult de 6-8 luni. Producătorii trebuie să pregătească mereu ceva nou.

Iar finalurile sunt aşteptate de către întreaga ţară. Ziarele pregătesc momentul şi există chiar dezbateri publice despre deznodământ. De aceea fiecare telenovela are pregătite mai multe finaluri, de obicei trei. Sunt filmate toate şi în ultimul moment se alege unul din ele. Celelalte nu sunt lăsate balta ci sunt folosite la reluări. Aşa că lumea se uită din nou, ca să vadă alternativa la ceea ce s-a întâmplat în trecut. Probabil aşa nu e nimeni dezamăgit.

Nu am reuşit să aflu dacă seria difuzată în România la începutul anilor ’90, Sclava Isaura, intră în aceeaşi categorie. Sunt sigur că ar fi un motiv bun să fie redifuzat.

Aveți aici episodul 7 din jurnal.

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #7

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Vizita unui sat construit deasupra apei

De sâmbătă seara suntem în statul Para, delimitat foarte clar chiar şi pe cursul Amazonului, căci malul se ridică brusc pentru a forma o colină, cu pereţi roşiatici. Iar al doilea lucru care-l deosebeşte de statul Amazonas e mulţimea de buşteni şi frunze care încep brusc să curgă pe apă.

Guvernul statului Amazonas a reuşit într-un fel să limiteze proporţiile tăierilor de păduri. În Para lucrurile stau însă pe dos. Aici sunt cele mai multe tăieri ilegale, atât pentru lemn dar mai ales pentru a face loc culturilor de soia. Para e însă dezavantajat geografic. Fiind mai aproape de ocean şi având mai mulţi vecini, imigraţia a mers predominant către el. Aşa ca aici nevoia de locuri de muncă e mai mare, iar companiile agricole pot să-şi exporte mult mai uşor marfa.

Un rezumat al problemelor Amazonului

Despre Santarém, destinaţia noastră, se spune că adună la un loc toate problemele Amazonului: tăieri ilegale de arbori, largi culturi de soia, întinse păşuni pentru vite – totul într-un climat de violenţă fizică şi politică. Zilele următoare vom urmări cu atenţie fiecare problemă.

Deocamdată am primit avertismentul să nu mergem de unii singuri. Este singura zonă pe care n-o cunoaşte nimeni din echipă. La o primă vedere oraşul pare cel mai sărac pe care l-am văzut până acum. Case mici, pereţi cu tencuială căzută, grilaje sau gratii peste tot, lume care se uită curioasă după autobuzul nostru.

Chiar şi hotelul, foarte elegant de altfel, e într-o astfel de zonă, peretele lui de sticlă fiind sprijinit de două case mici şi care parcă stau să cadă. În portul de la Santarém se află una dintre cel mai mari instalaţii de transport de soia. De altfel ea domină mai multe cartiere ale oraşului şi poate fi văzută de la mare distanţă. E o hală uriaşă, cât un stadion şi cam de aceeaşi formă. Din ea
pleacă o bandă transportoare pe deasupra fluviului către silozurile de pe malurile apei. Stâlpi speciali o ridică la câteva zeci de metri înălţime.

O organizaţie neguvernamentală ne-a arătat şi-o hartă a unei rezervaţii din apropiere de Santarém. Am putut vedea acolo că aproape 10% din zonă e acoperită de culturi de soia, legate între ele printr-o şosea care mai muscă din când în când din teritoriul rezervaţiei.

Pentru cei care nu au citit şi zilele anterioare, pe scurt: Brazilia e unul dintre cei mai mari producători de soia mondiali; cum soia e cerută la export marile ferme au nevoie de spaţii cât mai mari. Terenurile din sud sunt măsurate exact şi au proprietari bine ştiuţi, aşa că marii producători tind să vină într-o zonă parţial reglementată. În Amazon, majoritatea proprietarilor nu au documente pentru case, totul se reglementează prin chitanţe de mână. Programul de populare impus în trecut de guvern le-a dat posibilitatea fermierilor să mai adauge câte ceva terenurilor lor.

Guvernul are un program de stabilire a proprietăţii, dar în lipsă de oameni e greu de realizat acest lucru. Astfel, cultivatorii de soia pot să-şi modifice proprietăţile în funcţie de cerere.

Satul de pe apa

După isprava cu bancul de nisip de cu o noapte înainte, am acostat într-un loc sigur, foarte aproape de unul din malurile fluviului. Întreaga operaţiune a avut loc la două noaptea, pe o beznă cruntă. „Parcarea” unui vas la apă mică din câte mi-am dat seama e o chestiune complicată, de vreme ce-a fost nevoie de sondarea terenului cu barca de salvare. Toată lumea s-a culcat de abia după ce am ancorat. Probabil nu am fost singurul care a avut emoţii după incident.

Nu mai ştiu când s-a plecat de acolo, dar dimineaţa la micul dejun aveam tort. Căpitanul l-a cumpărat pentru fetele din echipă căci ieri s-a serbat ziua mamei în Brazilia.

A fost motivul pentru care la Jebomir, un sat la trei ore de Santarém am găsit acasă toată familia lui Pedro Oberto de Oliveira Marinio, pescar de profesie. Acasă la Pedro se ajunge în această perioadă a anului doar cu barca. De fapt până în pragul casei sale. Aşa e în fiecare an de când s-a mutat în zonă, adică în 1977. Numai că apa a crescut de la an la an iar la începutul anilor 90 a trebuit să ridice locuinţa pe stâlpi. Şi odată cu el tot satul care are 70 de familii.

Curtea lor nu e chiar pe malul apei. Înainte de asta e o gradină şi o lizieră destul de mare de copaci. Acum toţi sunt în apă până la coroane, iar ca să ajungi la case din fluviu, ai la dispoziţie un drum complicat din pari. Astfel pescarii ştiu să nu lovească bărcile de diverse anexe ale gospodăriilor rămase sub apă.

În drum spre ei, din barca de salvare, am putut să ating câteva nuci de cocos, frunzele unor banani şi a trebuit să mă feresc să nu mă lovească mai multe crengi. Din barcă se urcă direct pe prispă, care înconjoară toată casa. În spate, la aer e o bucătărie de vară şi un televizor care se alimentează de la o baterie de maşină. Casa e din lemn de nuc şi e foarte curată. E împărţită în două de un perete, iar cele două camere la rândul lor de pereţi de lemn.

Pedro şi fiul său sunt pescari profesionişti. Peste 20 de plase erau atârnate pe prispă, iar fiul Pablo îşi făcea de lucru cu una din ele, căreia îi atârna greutăţi. Iau la o captură şi peste 100 de kilograme de peste, în plasele mari în care încap doar peşti de minimum 5 kilograme. Peştele se vinde acum bine la oraş, căci în urma pescuitului masiv e mai greu de găsit. În timpul lunilor de prohibiţie din noiembrie până martie guvernul le plăteşte un salariu minim ca să nu arunce plasele în apă.

Lupta cu taurii

La Jebomir nu a fost niciodată pădure tropicală în adevăratul sens al cuvântului. Ea începe de undeva mai din adâncime. Aici e o zonă noroioasă cu multe lacuri şi heleştee. Un loc mai curând bun de agricultură. Cu ani în urmă satul s-a împărţit în două, unii au pescuit iar ceilalţi au cultivat legume. Când venea sezonul ploios agricultorii trebuiau să şi pescuiască, şi invers.

Toate au mers bine până la apariţia fermelor de vite, a cirezilor de tauri în special. Pedro povesteşte că nimeni n-a ştiut la data respectivă ce se poate întâmpla. Au aflat în scurt timp, când le-au fost distruse culturile. Taurii nu pot fi opriţi nici de garduri nici de apă.

Primele le dărâmă, cele din urmă le trec uşor, iar pe drumurile desfundate lasă şleauri şi mai mari. A durat ani întregi ca oamenii din Jebomir să scape de taurii fermierilor. Nici o plângere la autorităţi nu i-a ajutat, căci spune Pedro „cred că nimeni nu ştie că existăm”. Au trebuit să pună mâna şi să rănească, spune el, câteva animale astfel încât fermierii să nu mai aibă curaj să-şi lase taurii nesupravegheaţi. Despre tăierile de păduri nu ştie altceva decât ce-a văzut la televizor.

Fata sa Isabel ştie însă tot. Are 20 de ani şi munceşte la Santarém ţi-a venit acasă de ziua mamei. Vara asta se înscrie în ultimul an de liceu . A trebuit să întrerupă din lipsă de bani. După liceu e decisă să dea la facultate să se facă biolog şi inginer forestier. Vrea să ajute la supravieţuirea pădurii. Ştie de culturile de soia, ne dă exemple de ferme şi de efectele lor. Ştie şi de minele de bauxită din zonă care spală minereul în apa lacurilor. Şi de căile ferate industriale care rup rezervaţii în două. Ne spune ca e păcat ce se întâmplă şi că ar trebui să păstrăm pădurea.

„Pentru ea ne e frică”, spun părinţii Pedro şi Maria Francisca. „Am vrea ca ea să aibă parte de tot ce-am avut noi de la natură”. Deocamdată Isabel e fericită, alături de părinţi şi de căţeii şi pisicile al căror loc de joacă se limitează la lemnele suspendate de lângă casă. La plecare fata ne oferă mari-mari, o păstaie lungă din care se scot fructe rotunde şi plate de culoare verde. Sunt la gust exact ca un kiwi. Şi cred că dau dependenţă, spun cei de pe barcă. Mama Maria ne dă patru fructe de cacao.

Se sparg, iar seminţele din care se obţine pudra sunt înconjurate de o pulpă albă dulce la gust. La ieşire unul din căţei îşi ia la revedere pe toată lungimea lemnelor făcute punte.

Notă: în fotografie Isabel nu ţine un şarpe în mănă ci un lemn găsit în pădure şi pe care l-a transformat în statuie.

Curs scurt de bucătărie

Înainte de plecarea de pe barcă am cerut bucătarului Washington câteva detalii despre ce am mâncat în ultimele zile. Aşa că vă împărtăşesc câteva impresii. La capitolul peşte am trecut pe la toate clasele sociale. Am mâncat şi peştele bogaţilor, tambuqui şi matrician dar şi pe cel al săracilor jaraqui. Diferenţa dintre ele e că primii au mai multă grăsime, ceea ce le dă şi gust. Şi sunt şi mult mai mari. De exemplu din 5-6 tambuqui s-au săturat 14 persoane. Carnea, după ce se dă la cuptor, că aşa se face cel mai bine, capătă o culoare uşor roz. Nu are multe oase.

Matricianul se prinde foarte greu şi are carnea foarte dulce, de aceea e probabil atât de dorit, în schimb jaraqui e mare cât un biban, nu prea are
gust şi e plin de oase. Coada e spectaculoasă însă, având o combinaţie de dungi groase negre şi galbene. Cel puţin aşa au apărut după fiert, că viu nu l-am văzut. Se mănâncă într-o ciorbă bine scăzută. Si două reţete pe care le puteţi încerca oricând în România.

Intâi salată de boeuf, dar cu banane. Păstraţi reţeta cunoscută, scoateţi castraveţii muraţi şi puneţi unii verzi, iar cartofii îi înlocuiţi cu banane coapte. Mie, unul, mi-a plăcut.

A doua e şi mai simplă: banane şi mango, la un loc cu lapte şi ceva lapte praf. Se dă la mixer şi cam asta e. Neaşteptat e că Washington ne-a servit-o caldă. Dacă mai întâlnesc ceva de genul ăsta vă ţin la curent.

Aveți aici episodul 6 din călătoria mea

Grecia, pe continent. Ce ne-a plăcut și ce este de văzut

Anul acesta am hotărât să mergem în Grecia, dar pe continent. Ideea a fost să ajungem cu mașina ca să limităm cât mai mult contactele cu alte persoane. Și ne-am dorit să ajungem în Peloponez, zona istorică cea mai încărcată, probabil, din întreaga Grecie.

Asta înseamnă, în cazul nostru, drum de două zile cu escală la Salonic, dar și o ședere de trei zile în Atena. După care am coborât și mai la sud, în zona Nafplio-Tolo, stațiuni unde în general merg localnici. O să vă zic ce și cum am văzut frumos, dacă aveți nevoie de idei.

Salonicul nu am putut să-l vedem decât la suprafață.

Nu am avut vreme de muzee sau alte frumuseți, așa c-am bătut la pas zona centrală. Foarte bune restaurantele în care merg în special grecii. Noi am fost la Three Pigs și la cele din jurul său. Un pic piperate, nu taverne, cu mare atenție la servire și la detalii. Cum se zicea pe vremuri în Cațavencu, merită dacă ești în ziua de salariu.

Atena a fost cea mai plăcută surpriză pentru mine. Mai ales prin faptul că orașul este complet umbrit de miile de copaci de pe străzi. Cred că asta face temperaturile de 40 de grade suportabile. Mai este o poveste, în special în Plaka, unde grecii lasă ușile de la marile magazine deschise, iar aerul condiționat răcește inclusiv strada. Plaka rămâne oricum o atracție, chiar și cu mai puțini oameni sau poate chiar de aceea.

Despre Acropole nu vă spun mare lucru pentru că știți. E destul e aglomerat chiar și-n pandemie. Recomand să mergeți cu o oră înainte de închidere că altfel ard toate pietrele. Există o aplicație de cumpărat bilete, dar nici supervizorii de la poartă nu au știut să ne arate cum funcționează.

Cel mai mult mi-a plăcut la Galeriile Goulandris. Familia aceasta a lăsat guvernului elen o uriașă colecție de impresioniști, tablouri pe care le-a cumpărat de la începutul anilor 1900. Basil Goulandris a fost armator, președintele Asociației Armatorilor Greci din Statele Unite. Cu averea sa uriașă a cumpărat cam tot ce vă puteți închipui de la van Gogh la Picasso. Chagall, Degas, Renoir, Toulouse-Lautrec, Pollock, Rodin, El Greco sunt de găsit într-un muzeu fantastic. Fără îndoială este de neratat.

EMST, adică Muzeul de Artă Contemporană îl recomand pentru că eu nu ratez muzeele de acest fel. Muzeul este bun, are lucruri care te intrigă. Și, la data venirii noastre, exista și o expoziție de artă africană Ubuntu.

Am avut vreme să mergem către Delphi într-una din zile. Din Atena este drum de aproximativ 90 de minute. Dacă este foarte cald, nu recomand. Urcușul este greu, nu ai unde să te adăpostești de soare. Dar locul este spectaculos. Pentru că e lume mai puțină, o să găsiți parcare mai ușor. Altfel, complicat.

Tolo și Nafplio sunt două stațiuni la sud de Atena, cât se poate de diferite una de alta.

Nafplio este o fostă capitală a Greciei, cu o zonă de oraș vechi foarte frumoasă. Străzi înguste ca în Italia, pavaj de piatră, sute de restaurante și magazine strânse unele într-altele, cele mai frumoase flori pe care le-am văzut în Grecia. Portul este încântător și o serie de restaurante te așteptă chiar pe chei. Este unul dintre locurile europene clasice. În partea aceasta de oraș nu prea ai unde circula cu mașina. De asta există o parcare uriașă chiar în centru și de acolo iei un taxi până în apropierea hotelului.

Tolo este un fel de Eforie, dar care arată cam ca în 2000. E plin de hoteluri, terase și, cu cât urci mai sus pe munte, vei avea o priveliște minunată. Ce are Tolo și nu are Nafplio? Plajă cu Nisip. Și este clar: la Tolo vii să mănânci, să stai la soare și să nu prea faci nimic.

De aici, însă, ai ocazia să te îndrepți către câteva minuni ale Greciei Antice, care sunt foarte aproape.

La nici jumătate de oră este cetatea Micene. Locul este bine conservat, ușor accesibil și o să vă întâmpine cu celebra poartă cu lei care se afla pe coperta cărții de istorie din clasa a V-a. Muzeul întrece orice așteptări. Delicatețea și fragilitatea artelor vechi elene te vor minuna. Vasele sunt absolut frumoase ca și podoabele feminine.

De la Micene o să ajungi repede la Corint și la cetatea sa din vârful muntelui. Iarăși este loc pentru curajoși. Se urcă mult, pe un drum de piatră nearanjată. Dacă e și cald o să vă fie greu. Dar ce vreți să vedeți cu adevărat este muzeul cetății, care se află în oraș. Rămășițele epocii romane sunt impresionante și bine păstrate.

De la muzeul din Corint, ai drum de o oră, pe coastă, către teatrul din Epidaurus. Și azi acesta poate găzdui 15 mii de spectatori în amfiteatrul său. Și este una dintre minunile lumii antice în care s-a jucat teatru vreme de 600 de ani. Din mijlocul scenei, poți șopti și te va auzi întreaga arena. Este un loc care-ți va da fiori.

Mai am o idee care o să vă placă. Dar rezervați-vă o zi! Din Tolo sau Nafplio puteți să mergeți către Porto Cheli, stațiunea grecilor cu adevărat bogați. O să vă întâmpine zeci de iahturi, proprietăți cu ziduri înalte și restaurante foarte bune. Dar ce o să vă placă foarte tare sunt cele două drumuri pe care poți ajunge acolo. Unul trece muntele, altul se strecoară pe o coastă. Pe oriunde ați merge, peisajele sunt senzaționale.

Fotografiile sunt ale Alinkăi

O să vă placă și această zonă

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!