Gerrard a fost mai mare ca Liverpool

Un semn neașteptat că îmbătrânești vine de pe terenul de fotbal. Vine atunci când eroii tinereții și copilăriei tale încep să se retragă. ”Să pună ghetele în cui”, cum plastic se spune și probabil nu se face vreodată. Primul semn a venit mișelește în 2013-2014 când au plecat deodată la cabine Nesta, Seedorf, Henry, Rivaldo, Juninho Pernambucano, Veron, Giggs, Puyol, Zanetti, Beckham, Scholes, Inzaghi, Shevcenko sau Owen.

Să nu mă înțelegeți greșit. Am mai văzut fotbaliști retrăgându-se. Dar cu ăștia am crescut deodată. Ceilalți erau deja bătrâni. Dar ei sunt colegii mei de generație. Pe Raul l-am prins în liceu. În al lui și al meu. Puștiul înșira goluri la Real, în vreme ce noi înșiram teze la matematică.

Câte visuri, ce speranțe, câte emoții am trăit împreună. Nu-i de colo să mergem 20 de ani alături , să creștem deodată. Pe unii i-am și văzut de-a lungul anilor, iar azi am ajuns la ultimul mohican Steven Gerrard. 

Pentru Gerrard m-am dus la Liverpool. Teoretic am mers pentru Steaua, dar amintirea o să rămână cu jucătorul ăsta uriaș, a cărui mână de fier se simțea în toată echipa. M-a condus un taximetrist chel de la care nu înțelegeam nimc. Celebrul accent ”scouse” te dă gata. De altfel, unul din jocurile preferate ale lui Stevie G și al jucătorilor locali era să-i oblige să vorbească cu accent pe cei veniți de prin lume. Sau să recunoască cuvinte. Imposibil.  

Nu o fi fost cel mai mare atacant, nu cred că dribla mai bine ca Lupescu, dar știu puțini care să fi tras o echipă după la modul la care a făcut-o Gerrard. Și mai știu c-a fost un tip deștept pe teren. Mult creier și un șut uriaș

Jamie Carragher povestea în cartea sa că Gerrard a avut mai multe oferte să plece de la Liverpool. Nu a făcut-o, așa cum se spune, pentru că i-a fost frică să nu i să dea foc la casă. I-o promiseseră fanaticii din Kop. Adevărul este c-a sperat în fiecare an să ia campionatul. Nu a reușit. Istoria i-a pus în brațe o Ligă a Campionilor și o dragoste uriașă. Și un loc în istorie. În seara mea pe Anfield, la câțiva pași de mine se aflau, Rush, Dalglish și Keegan. Era tribuna gloriilor. Liverpool nu a rupt gura târgului, dar dacă cei trei au aplaudat pe cineva, atunci el a fost. Steaua lui de abia urca. ”Nu-i rău pentru un băiat care a visat să joace la clubul la care a crescut.”

Nu știu când și dacă Liverpool o să mai câștige un campionat. Are șanse mari anul acesta. Dacă e așa, însă, istoria nu e tocmai nedreaptă. E mai curând o plecăciune. Gerrard a fost aproape 20 de ani mai mare decât clubul său. Și-a construit statuia chiar în timp ce juca. Și cred că o să dăinuie ceva mai mult decât bucuria unui campionat.

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *