educatie

Prințesa Urbană: ”La școală mă dădeau cu capul de tablă. Acasă luam palme.”

Prințesa Urbană are o meserie foarte nasoală, una dintre cele mai nasoale. Nu e ușor să trăiești dintr-un blog, fără să ai o organizație în spate. Să dobândești succesul de unul singur este cel mai complicat drum pe care îl poți alege. Lumea de azi îți oferă această șansă, dar te scurge de toate energiile. Aici nu ai voie să te oprești, să respiri sau să greșești. Nu e nimeni  care să te acopere. 

Și mai e ceva. Prințesa Urbană e mamă non-stop și asta chiar trebuie să fie cea mai grea meserie din lume. Pentru că aici greșești mult, nu vine nimeni cu manuale de instrucțiuni. Deși, paradoxal, succesul ei de aici apare . Lumea vede în ce scrie ea un manual despre cum să ai grijă de copii. ”Deși ce fac eu este să-mi relatez experiențele și a le explica altora prin ce trec. Și să citesc foarte mult despre ce mi se întâmplă.”

Așadar, nu e psiholog, nu e trainer, nu e părinte model. Este o mamă cu doi copii, venită de la Piatra Neamț ca să cucerească lumea părinților. 

A, și o cheamă Ioana. Ioana Chicet Macoveiciuc. 

Mă cheamă Ioana Chicet. Și Macoveiciuc după ce m-am măritat. În acte mă cheamă doar Macoveiciuc, dar eu am vrut să păstrez pe cărți și numele meu de acasă. Sunt ultimul Chicet din familia noastră și am vrut numele în amintirea tatălui și a bunicului meu care și ei au scris. Dacă mă gândesc bine și mama a scris povești de dragoste. Țin minte că m-am băgat în sertarul ei și am găsit acolo câteva lucruri scrise frumos. Nu o să povestesc acum pentru că și așa sunt rușinată de gestul meu de copil. 

De fapt, dacă mă gândesc bine, puțină lume îmi spune Ioana. Acasă sunt ”mami, mami, mami, ” sau ”auzi” pentru soțul meu. Pentru lumea de pe internet sunt Prințesa, Prințeso, doamna Prințesă sau chiar doamna Urbană. Mi-a spus cineva de la televizor: ”Dar ce nume interesant aveți. Așa e și în buletin?”

Prințesa îmi povestește, ca într-un film, că meseria ei începe de la prima oră. Diminețile sunt foarte complicate pentru oricine. Mai ales pentru cine nu e matinal. Cu atât mai mult pentru copii care au un timp și un univers al lor. Noi am căutat tot felul de trucuri care să-i scoată de acolo și să minimizeze conflictele dintre noi. Și s-a întâmplat să ieșim cu ei urlând pe casa scării, s-a întâmplat să întârziem sau să-i ducem la grădiniță în pijamale pentru că nu am reușit să-i convingem. Între timp lucrurile s-au mai schimbat. 

Am învățat să ne trezim mai devreme. Fetița chiar are nevoie să se joace. Și totul durează foarte mult. Dar le dau timp și eu pregătesc tot ce trebuie. E frustrant că întârziem mai mereu și vorbim doar de câteva minute. Cel mai mult ajută să nu ne certăm noi adulții. Dacă ne înjunghiem între noi, lucrurile devin și mai complicate. Copiii imedat simt tensiunea și vin să mai bage bățul prin gard.

Trebuie să știți că Ioana mănâncă Nutella pe ascuns de copii ei. Este pusă într-o cămară pe raftul de sus, acolo unde ei nu ajung. ”Ce e mai sus de înălțimea lor e o lume care nu-i interesează, nu există.” Dar cum să mănânci pe ascuns?  ”Noi nu le dăm dulciuri procesate. Sigur că vor avea acces la ele în viitor, dar nu acum. Încercăm să ne descurcăm cu dulciuri făcute în casă, cu fructe. Nu le dăm sucuri și lucruri din astea.”

Prințesa Urbană vorbește mereu vesel. Dar registrul se schimbă atunci când vorbește de copilăria sa. Și o aduc înapoi acolo cu ajutorul unei amintiri legate de o banală banănă. ”Prima mea banană am văzut-o în wc-ul școlii. Acolo ne-a chemat o prietenă care avea mama lucrătoare la magazin să împartă cu noi, la patru, un fruct cum nu mai văzusem. Și așa uimită eram și așa gust bun avea, încât am scuipat, am pus în batistă și m-am gândit la mama, să-i duc ei. Vă dați seama că până când a venit seara acasă era praf. Și cu groază nici nu a putut mânca pasta din batistă.”

Pot să spun c-am avut o copilărie fericită. Mie mi-era deajuns că eram cu mama și cu tata. Dar ce mă marchează cel mai mult era că faptul că trăiam într-o lume violentă. Mi-am dat seama de curând, de când am copii, că bătaia și lovirea erau obișnuite. Pe mine învățătoarea mă dădea cu capul de tablă, deși nu eram un elev rău. Dimpotrivă. Mă loveau și acasă. Chiar îmi spunea că are pretenții mari de la mine. Aveam părul prins într-o coadă de cal și mă prindea de el și mă dădea cu capul de tablă. Toată lumea făcea asta, toți copiii pățeau asta. Târziu le-am spus acasă. S-a dus tata și a rezolvat. Dar palme și rigle la mână erau mereu. Era o onoare între băieți să ia bătaie cu furtunul și lanțul.

Acasă mi-am luat palme. Principalul conflict era că deschid gura. Asta îmi reproșa mama. Nu prea am vorbit despre asta nici la maturitate. Tata a plecat când aveam 12 ani, ne-am regăsit când aveam eu 30 și eram înstrăinați. Cu mama încerc să repar.

Dar tu cum ești, Ioana? ”Am avut momente când am ridicat mâna asupra copiilor și m-am îngrozit. Cum să dau în cea mai dragă persoană pe care o am pe lume? Apoi am citit că furia durează 90 de secunde și am încercat tot felul de tehnici ca să rezist acelor 90 de secunde. Și am reușit treptat. Și sun la cineva ca să-mi vărs amarul. Apoi, le-am spus că nu plec de lângă ei până nu rezolv problema”

Ioana este un autodidact în meseria sa. Cea de mamă și de persoană care se oferă lumii cu experiențele sale. A citit mult, a mers la psiholog, a făcut terapie, a încercat să înțelegă elementele care ne fac să fim ceea ce suntem. Și să le pună în mișcare. Asta nu a scăpat-o de depresie despre care vorbește deschis. ”Refuzam să ies de sub pat pentru că era singurul loc în care mă simțeam în siguranță. Am fost la terapie, dar prima dată nu m-a ajutat. Am reluat după ce-am născut și acolo am abordat și fricile pe care le am despre sau pentru copii.” 

Mai puțin vorbește însă despre fluturele tatuat pe mână, un simbol atât de personal, dar despre care nu are a spun nimic. Poate data viitoare.  

Foto: Facebook-ul Prințesei 🙂

  

Gică Popescu: ”Aș retrăi un singur moment din viață: dragostea de la Craiova!”

Am stat de vorbă îndelung cu Gică Popescu. E prima oară când ne-am văzut și am putut sta de vorbă. L-am văzut pe teren, l-am văzut la televizor, mereu mi-a făcut impresia că este din alt aluat decât restul fotbalului românesc. Omul are forță, eleganță și verb. 

A sosit la radio cu mult înainte de ora fixată, îmbrăcat impecabil, cu niciun kilogram în plus față de anii tinereții. A ridicat o sprânceană când m-a văzut în tricou și blugi. Eleganța lui impune un anumit tip de răspuns. Am încercat să înțeleg de ce e mare. Cel mai mare de șase ori, cu o dată mai puțin decât rivalul și prietenul său, Hagi. ”În fiecare an de 1 ianuarie mă trezeam cu un singur gând: să fiu mai bun decât Hagi!”

Interviul a curs apoi firesc. Gică știe fotbal, înțelege și cere tuturor să respecte meseria. Și apoi au început acele note care-l definesc. Succesul său stă într-o ambiție feroce, necizelată și nedisimulată. ”Se știe când cineva cu personalitate ajunge în vestiar… Eu îmi scoteam antrenorul la muncă… Pe fiul meu îl bat mereu la fotbal… E o prostie să vrei să joci cu Real Madrid, trebuie să vrei să joci la Real.” 

Și punctul sensibil. Am văzut o parte dintre comentariile de pe FB legate de condamnarea lui. Și aici trebuie să vă spun tuturor câteva lucruri. Gică Popescu a dat dovadă de mai multă demnitate și onoare decât mulți dintre bărbații noștri politici. A acceptat greșeala, a înțeles-o, a reparat-o și nu a comentat. Nu s-a plâns, nu e victimă și nici nu vrea să fie tratat astfel. Și nici nu militează pentru schimbarea sistemului juridic. Asta înseamnă un cetățean reabilitat. Și cu fruntea sus. 

Imediat după condamnarea sa am scris un articol în care spuneam că politicienii trebuie să se gândească la grațierea sa. Și nu pentru că are drepturi sau pentru că și-a recunoscut greșeala. Ci pentru că proocurorul cereuse cu suspendare, iar judecătorul a considerat mai mult. 

Am spus atunci că a reușit prin muncă și prin dedicație acolo unde fenta și șmechereala au fost mai bine apreciate. A preferat costumul și a încercat să construiască. Marea sa calitate, dacă e să te uiți retrospectiv, e că nu a jignit pe nimeni, deși ar fi putut să o facă. Dar e prea târziu pentru astea. Singurul lucru care rămâne valabil este că Gică Popescu poate fi un membru util, corect și bun al societății noastre. De la care avem de învățat. 

Și încă ceva: nu am auzit pe nimeni vorbind așa despre echipa favorită. Niciodată!

Ce spune în interviu:

Cu toții am plecat nepregătiți în străinătate la cluburile profesioniste. Veneam dintr-un fotbal amator, mergeam într-o lume nouă. Impactul a fost brutal. Generația noastră avea însă o cultură, un respect și o disciplină care, cu toate relele din comunism, a funcționat. În primele trei luni de zile mie mi-a fost greu să mă adaptez. Eu care eram teribil de disciplinat. Un exemplu minor: eu nu înțelegeam de ce trebuie să fiu cu un sfert de oră înainte de antrenament în vestiar, eu care aveam nevoie de 5 minute să mă pregătesc. Și toată lumea îmi spune că e o chestiune de respect.

Am două kilograme în plus față de perioada în care jucam. Dar nu e grăsime, ci musculatură pusă pe trenul superior al corpului. Fac sport în fiecare zi. Ține de o disciplină personală. Când ai arătat într-un fel toată viața, nu poți să arați altfel. Nu țin diete. E un stil de viață și simt nevoia să fac sport. 

Luțu mă considera bau-bau. El stătea în casa mea din Turcia. Și nu înțelegea de ce mă culc la ora zece, zece și jumătate. Pentru că nu a respectat programul, a făcut trei rupturi musculare. 

În 1990, am avut contractul cu Real Madrid pe masă. Și nu am vrut să semnez. Colegul meu de cameră era Săndoi și zilnic mă ruga să semnez contractul. ”Unde vrei să te duci? Pe Lună?” Eram însă încăpățânat, voiam să semnez după Mondial. După asta a venit Juventus și am zis nu. Am ajuns la Eindhoven. Cred c-a fost o alegere bună. Aș fi putut face față și la Real, dar totuși a fost important c-am fost în Olanda. M-am așezat ca jucător și am înțeles profesionismul.

Cruyff m-a chemat într-o sală alăturată conferinței de presă. ”Știi de ce te-am luat? Păi, să joc! Nu! Te-am adus să faci diferența.” Și-a plecat. Omul ăsta avea un talent de a-ți da încredere. Dacă aș fi putut, i-aș fi spus că-l iubesc în fiecare zi.

Când eram mic, mă duceam la Policlinica Sportivă de la Craiova, știam că acolo vin jucătorii. Eu voiam să ajung la Universitatea Craiova. Era icoana copilărie mele. Mă duceam la policlinică să stau lângă jucători, să-i simt și să le simt parfumul. Voiam să-i ating. Când am intrat în vestiar prima dată, mi s-a făcut rău. Noroc că m-a luat Bâcu să stau lângă el.

Anii 88-90 au fost cei mai buni ai carierei mele. Și ca fotbal, dar și ca dragoste a suporterilor. Dacă m-ai întreba ce-ai vrea să retrăiești în viață, aș ști sigur ce să-ți spun: n-aș vrea să trăiesc finala cu Galata, nici c-am fost căpitanul Barcei, aș vrea să retrăiesc momentul în care stadionul de la Craiova striga Gică Popescu, Dumnezeul nostru! Asta aș vrea!

Sunt mai bun ca fiu-meu! Îl bat de-l usuc la fotbal, trebuie să simtă! Îi spun ”mai ai de tras până la nivelul ăla.” Trebuie să poți să mă bați! Dacă vrei să ajung la nivelul acela, trebuie să mă bați pe mine.

Trebuie să ascultați mai departe și ce spune Gică despre zaibăr, antrenorii săi, dar mai ales despre tatăl său. E multă pasiune oțelită acolo. Și cred că e un om care mai are multe de spus.

 

 

 

Mirabela: ”Eram mică neagră și urâtă! Nu mă primeau nicăieri.”

Mirabela a venit la studio cu o sticlă de apă de nu am văzut niciodată. Nu mai știu cum îi spune, dar mi-a spus că bea numai din asta. E unul dintre viciile ei. Nu bea, însă, niciodată cafea. Și mai are o grămadă de reguli care au devenit tabieturi. Niciodată nu a fost altfel. Doar inimă, vorbă multă și suflet pe măsură. Îmi șoptește apoi că ea așa a fost mereu vorbăreață, doar pentru că are emoții. Se miră dacă-i spui că e vedetă și nu se vede niciodată așa. De câte ori zici că e cineva important, te corectează. Și nu-i e clar care a fost succesul ei.  Spune că e doar o fată care a vrut să cânte. O fată care a făcut un pic de istorie.    

Am fost două săptămâni în Germania. Eu cu Maria Dragomiroiu. Mergem amândouă de mânuță. Și e o țară tare civilizată. Nu pot să spun că m-am distrat, poate cu shoppingul. Dacă am mii de pantofi? Exagerezi! Poate am avut, dar acum nu  mai am. Eu le dăruiesc pe toate. Nu mă leg de lucruri, de boarfe. Dacă aș putea, mi-aș da toți pantofii, doar că nu am mărimea potrivită. De abia acum am o mărime civilizată. Acum am 36, dar am purtat 34 și 35. Cine a avut norocul de mărime mică, i-a purtat. Nu mă atașez nici de bijuterii, nici de blănuri. Dacă nu le mai folosesc, le fac cadou.

Las Vegasul e viața mea, Cătăline! Îmi place să joc, așa, pe sume mici. Nu cheltuiesc sume mai mari de 200 de dolari. De asta mă duc. Să știi că joc până pierd toți banii. Anul ăsta a fost prima dată când am plecat. Era un frig acolo de nu am mai putut sta. Dar tot am cheltuit banii. Știi cum e acolo: unde te învârți, dai de păcănele. Pentru mine e o bucurie și o joacă pe bune. Dar trebuie să te oprești când e bucurie. Îmi place de americani, râd, se bucură. 

Odată am câștigat și eu ceva mai mulți bani, 1200 de dolari. Și era acolo prietenul meu Raul, cu care cânt. Măi, ce să vezi, ăsta și cu gașca lui au stat pe capul meu până am pierdut toți banii. Nici măcar o băutură nu le-am dat. Așa m-am enervat. 

Singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodată cu adevărat a fost să cânt. Și nu puteam că nu mă primeau nicăieri. Eram mică, neagră și urâtă. Dar mă dădeau afară pe ușă și intram pe geam. Talentul nu conta. Așa cum nu contează nici acum. O doamnă chiar mi-a spus odată: <Nu vezi domnișoară că ești sâsâită și peltică, mai bine te faci manichiuristă!>

Să știi că pentru mine, treaba asta cu cântatul nu a fost mare sfârâială. Chiar dacă sunt un om cumpătat. Am fost mereu un om fără datorii și care și-a plătit tot timpul dările. Eu nu am visat vreodată să fiu bogată, dar am visat să cânt. Nu am vrut palate sau comori sau mașini pe care să le arate lumea pe stradă. 

De când mă știu, eu am cântat. Bunicul meu a cântat. Mama a cântat. Îmi povestea că ea cânta ca să-l ademenească pe tata: ”Unde ești fericirea mea…?” Mama a fost răsfățată, a stat acasă să ne crească pe amândouă. Tata era cel care lucra. Amândoi dansau superb. Îi admiram. De bine ce dansa, de tata spuneam că era balerin. 

Nimeni nu mi-a spus vreodată c-ar trebui să cânt. Mă ascundeam, când cântam, acasă în ultima cameră. Și nu m-a îndemnat nimeni să cânt. Și nici când m-am dus la școala Populară de Artă, la Florica Orăscu. Tata nu vorbea niciodată despre faptul că sunt artistă. Doar mama a venit o dată la un concert la Sala Palatului. Și a prezentat-o Octavian Ursulescu publicului. Și s-a ridicat în picioare, o buburuză mică, tare frumoasă! Tata, probabil că se mândrea în sufletul lui, dar să o recunoască? Niciodată!

Eu am avut niște părinți minunați. Nu ne-au impus nimic. Singurul lucru pe care mi l-a impus vreodată a fost să nu stăm seara la chefuri. Și de aia m-am și măritat prima dată. Noi am fost acasă la ei și-l țin minte pe domnul Dauer care spunea: „hai, să căsătorim pisicile astea două.” Am sărit pârleazul și m-a și trimis de acasă la soră-mea. Cică să mă duc la doctor.  Singura lui cerință a fost să fim cuminți. 

El era student la Construcții și eu m-am angajat la Cooperativa „Instalahoțu”, așa îi ziceam. Eram dispecer, plasam instalatorii pe la bloc. Și în 1968, m-am hotărât că nu mai stau. Am plecat în Iugoslavia. Am stat acolo și am cântat cu trupe sârbești. Patru ani am stat acolo. Și am fost îndrăgostită de muzica lor, de oamenii lor. Când m-am întors nu mai știam românește. Nu-ți povestesc de bani că habar n-am. Nu-mi doream nimic, nu puneam preț pe bani. Să știi că între timp am divorțat. Am divorțat unde ne-am căsătorit. Am ieșit de la Tribunal și ne-am oprit la o bere la un restaurant care nu mai există, Unirea. 

Evoluția mea a fost tare lentă. Nu-mi mai aduc aminte când am început să am succes. La radio eram de mică. Poate să zic că primul cântec a fost unul compus de Semnal M. Și poate să fi avut succes când m-a chemat Alexandru Bocăneț în televiziune. Acolo am avut noroc pentru că am dat de oameni extraordinari. 

Tot timpul am avut emoții. După fiecare spectacol, am o stare de amețeală și nu sunt în apele mele. Să știi că la fiecare spectacol slăbesc trei kilograme. Am emoții. Și când vorbesc acum am emoții. La unele spectacole am puls 180. Mai încurc și versurile, dar acesta este marele meu talent, să le potrivesc la loc într-un mod minunat. 

Vă las pe voi să descoperiți ce mai spune Mirabela despre fumat, marile sale prietenii, dar și despre iubire.

  

 

”La 14 ani eram în gară la București, fără să știu pe nimeni”

Acum ceva ani, într-o întâlnire cu Ștefan Bănică, acesta îmi spune la un moment dat: ”Îl respect foarte mult pe Fuego. E printre puținii artiști care cântă pe bilete. Umple sălile, își vede publicul, știe ce are de făcut.” Poate azi par mai puțin importante spusele lui. Dar acum zece ani, doar o mână de artiști aveau curajul, puterea și încăpățânarea de a băga bani și apoi a face o afacere din cântat. 

În timp ce o parte din lume gusta meme-uri cu brazi și Crăciun, Fuego construia. Umplea săli în țară sau în Moldova, își alegea publicul și căuta un drum care din multe motive e foarte aproape de ce simt o mulție dintre români. De aici și succesul. Plus felul lui de a fi și de a povesti. Eu nu știu ca el să fi spus nu vreodată. De asta mi-am dorit să fac un interviu cu el. Oamenii care construiesc sunt puțini la noi și de aceea și mai importanți. 

Îți place sau nu, Fuego impune respect. Pentru că respectă.  Și mai e ceva. Omul acesta s-a construit singur, din ambiția sa și a unei mame care și-a proiectat visul asupra lui. Câți dintre voi au venit la București la 14 ani pentru a merge din ușă în ușă la câțiva oameni care nu au auzit de tine? Ambiția asta trebuia să aibă un rezultat. Și are. Pentru că Paul este iubit. Sincer iubit! 

E foarte greu să scoți omul din casă ca să plătească bilet la spectacol, cu atâtea televiziuni. La fiecare apariție trebuie să te reinventezi. Să faci mai bine de la decor, la vestimentație sau la repertoriu, pe care trebuie să ți-l alegi cu grijă. În plus eu nu am un trust de televiziune în spate care să mă sprijine. Sau să-mi aducă ecrane în spate, o tehnologie care costă enorm.

Tocmai de la Alba Iulia vin la interviu acesta. Am aprins bradul…(și râde). Știi cum am ajuns, toată lumea îmi cere cântecul acesta. Dacă  ajung la un spectacol și nu cânt ”Împodobește, mamă, bradul” nu mă lasă lumea să plec din sală. Chiar de e vară. Cântecul se numește de fapt Seară de Ajun. 

Eu nu visez muzică, eu respir muzică. Ambii părinți au vrut ca băiatul lor să facă muzică. Mama era talentată și a a câștigat câteva concursuri la cântarea României împreună cu fratele ei. Și a rămas cu visul ăsta. Dacă o să aibă vreodată un copil, atunci acesta va trebui să facă muzică. Mama era lucrătoare la fabrica de sticlă, iar tata lucra la combinatul metalurgic. De mic am studiat chitara, m-au dus la Școala Populară de muzică. Și apoi am făcut facultatea la music-hall. 

Acum mi se spune Paul, dar acasă eram Cipi. George Grigoriu este cel care m-a format. Vreau să-ți spun că nu este artist bun care să nu fi trecut prin școala sa. Dar la el am ajuns cu ajutorul lui Zsolt Kerestely. Dar știi cum am dat de domnul Kerestely? Mama s-a suit cu mine în tren, am venit la București unde nu cunoaștem pe nimeni și ne-am oprit drept la Poștă. Acolo, din cartea de telefon l-am căutat pe Kerestely. Ne-am zis noi că nu pot fi mulți în București. Erau doi. Primul la care am sunat a fost el. Și ne-am dus la el acasă. Mama era bătăioiasă. Ne-am pornit la București fără să cunoaștem pe nimeni.  Sunt o doamnă din Ardeal, a spus mama. Eu cred că băiatul meu știe să cânte, trebuie să-l ascultați. 

Pictez. Lucrez doar în acrilic. Și mi-e drag de ele. Am un site artbyfuego.ro. Când voiam să stau doar eu cu mine, pictam. Și am spus că dacă după mine rămân niște picturi, atunci sunt mulțumit. Am făcut 13 expoziții în țară. Am posibilitatea să ajut. Sunt tineri care trebuie promovați, e un proict caritabil. Am sprijinit peste 200 de artiști români și basarabeni. Mai dăm bani către marii artiști care sunt bolnavi. Pe 23 august, când am împlinit 42 de ani, am trimis cărți poștale fanilor. Până la zece ani am trăit cu senzația că de ziua mea mă sărbătorește toată țara.

Marea mea bucurie este să fiu pe scenă. Sunt un om împlinit. Și dacă mama e fericită și eu sunt fericit. Fac cu pasiune tot ce fac. În fiecare sală, există un ochi al cortinei. Eu tot timpul mă uit la spectatori să-i văd. Am emoții. Oare cum va fi? Reacția o vezi după primul cântec sau când se ridică cortina. La Satu Mare nu fusesem de doi ani și când s-a ridicat cortina și m-au apludat zece minute. Am dat plâns. Iau ceva din energia oamenilor, dar cel mai mult dau. 

Cântecul cu bradul este scris pentru părinții mei, dar videoclipul este filmat aici în București. E vorba de o familie care nu-și văzuse de foarte mulți ani copilul plecat în străinătate. Să știi că nu au mai apucat să-l vadă. E un cântec care i-a adus și pe tineri. Sunt mulți care vin să ne vadă datorită acestui cântec. Gust glumele care s-au făcut de aici. Uneori m-au mai durut, dar succesul vine și cu bune și cu rele.     

 

 

Elita lui opt și jumătate

Ați aflat la sfârșitul săptămânii trecute că există măcar trei licee din România care le impun copiilor de gimnaziu nota 8,50 pentru a rămâne în școală. Spun doar trei pentru că informația este din presă și nu a stat nimeni să verifice ce lucruri apar în alte orașe. Știți deja că vorbim de cele mai bune licee din Brașov, Colegiul Național Dr. Ioan Meșotă, Colegiul Național Andrei Șaguna și Colegiul Național de Informatică Grigore Moisil.

Între timp, ministrul Andronescu a anunțat că prevederea este ilegală și că ea nu poate trece peste lege. Spune că le va cere ca aceasta să fie înlăturată. Știți deja punctul meu de vedere: nu numai că e ilegală, dar e dincolo de rostul unei școli publice care trebuie să ofere învățământ mediu de calitate. În plus, este înlăturată total responsabilitatea profesorilor. Or școala este despre elevi, iar profesorii trebuie să-i ajute. 

Dar…

Dar am văzut reacțiile multor cetățeni pe Facebook și mă întreb dacă nu cumva e timpul să avem o dezbatere adevărată despre treaba asta care să  consfințească un fapt adevărat: școlile nu sunt egale. Întâi reacțiile.

Adrian Lixandru: Sunt doua aspecte complet diferite : sunt profesori complet “ depasiti “ , DAR “sa nu lasi niciun copil in urma “ ? Unora nu ai ce le face si nu aveau ce cauta acolo . Tot datorita sistemului au ajuns nejustificat acolo!

Mirela Popescu: Cine merge la Colegiile de elită știe ce îl așteaptă. Copiii care intră la liceele de elită obțin cu ușurință media 8.50. Probleme au cei care intră pe locurile speciale, nu fac față nivelului de pregătire. Profesorii sunt obișnuiți să lucreze cu elevi foarte buni, nimeni nu stă să lucreze cu câte un elev care nu se ridică la nivelul clasei respective. Elevii de la aceste licee sunt foarte mult susținuți de părinți, de aceea excelează. 

Olimpiu Galani: Nu mi se pare deplasat. Din contra mi se pare normal și firesc. Cumva chiar capitalist. Dacă era vorba despre o alta instituție publică, cum ar fi ANAF, unde ii ține pe toți indiferent de „note” altă ar fi fost opinia majorității….

Alexandru Diaconescu: Se practica si în București, unde până si invatatoarele „vedeta” isi aleg elevii din clasa. Nici un cadru didactic nu-si bate capul cu elevii slabi sau din medii defavorizate. E mai ofertant sa lucrezi cu elevi „de elita”. Dar pana la urmă salariul recent marit e din bani publici, nu?

Carmen Tofan: Se practica, ma tem, peste tot in lume. La școala copilului, la sfârșit de an se dau examene de evaluare. Daca la cel de sfârșitul clasei a 12-a nu iei A (9-10), îți cauți alt colegiu pentru ultimul an (clasa a 13-a), echivalentul ultimului an de liceu la noi. Anul trecut au dat niște părinți școala in judecată si au câștigat dreptul copilului de a rămâne in școala in care era din clasa a 7 a. Ma tem ca asa își mențin locul in league tables… O porcărie!

Bogdan Ionuț: In SUA nu este la fel, in scolile de elita? Si acolo din cate stiu eu, esti nevoit sa ai o medie minima, altfel pleci sau iti pierzi bursa (ori platesti).

Sunt convins că este o grămadă de lume care gândește la fel. Este uman, este natural. Oamenii nu sunt egali între ei, nici nu pleacă în cursa școlii de pe aceleași poziții și nici în viață. În mod evident, România are deja o pătură care poate oferi copiilor ceva mai bun și mai bine. Și asta înseamnă de la dotări, profesori, meditații, vizite la școală și de ce nu, intervenții la limita corupției. Să nu ne amăgim. Peste tot în lume accesul al învățământ de calitate este dat și de un statut social. 

Și în România e la fel. Tot ce ai de făcut ca să-ți bagi copilul într-o astfel de școală este să-ți faci o mutație în zona cu pricina. Te ajută și lumea de la școală dacă e necesar. Să recunoaștem: școlile din România deja s-au împărțit între școli bune și mai puțin bune, între școli centrale și periferice, între școli bogate și sărace. De ce să nu consfințim inegalitatea dacă ea există, ar spune multă lume.  

Ați putea să fiți de acord cu un astfel de program care să ne spună din start: copiii nu au drepturi egale în viață? Și să fie făcut pe bani publici? Și într-un sistem care scârție de corupție? Mi-e teamă că nu avem resursele să facem asta. 

Dar ar fi o soluție. Și una pe care fiecare ne-o putem asuma. Lăsați banii statului, din impozitele noastre să meargă și către școlile private. Lăsați ca banii să urmărească elevul. Încurajați primăriile să finanțeze și școlile private că tot din comunitate fac parte. Și apoi părinții plătesc și taxa la școală, iar școlile vor fi obligate să ofere calitate. Fiind un sistem mixt vei putea cere și standarde legate de note. 

Până atunci, însă, dacă admiterile în aceste școli menționate au fost corecte, domnii profesori trebuie să-și asume că învățarea este un proces colectiv în care cineva predă și altcineva învață. Iar dacă copiii care au intrat în clasă sunt slabi sau sunt piloși, să o spună de la bun început cu voce tare. Și să oprească nemernicia.  

Vă las, la final și opinia lui Radu Paraschivescu despre același subiect. 

 

Să vezi dictatura cu ochi de copil

Ce înțeles să mai caute un adult la o carte care se numește  Friedrich, marele detectiv? Și care sigur este o carte de copii. Sigur, la vremea potrivită, am citit Micul detectiv al lui Iosif Vișin, aventurile scrise de Mircea Sântimbreanu, dar și Cireșarii. Povestea e necesară, intriga la fel, stimularea imaginației, nu mai zic. Dar azi după atâtea cărți, cum să te mai întorci la 13 ani?

Și cum se explică atunci de ce nu am lăsat-o din mână, o zi cât a fost nevoie să o citesc. Ce are special această carte care te ține, te cheamă înapoi și te împinge să treci de povestea unui mic detectiv. Poate o frază, la final care îți spune că ”nu trebuie să lași pe nimeni niciodată să gândească pentru tine.” Poate un final pe care-l intuiești greșit și te lasă apoi fără răsuflare, cu amărăciune și doar cu speranță.

Sau poate incursiunea zilnică în viața unor oameni peste care venea răul cel mai mare, iar ei puteau doar să-l bănuiască. Îl simțeau, îl palpau, dar nu aveau arme să-l oprească. 

Trebuie să știți că Friedrich este un băiețel din Berlinul începutului de ani 30. Marea sa pasiune este munca de detectiv în care e angrenat cu prietenii săi gemeni, Victoria și Albert. Muncă de puștani, evident: găsesc obiecte pierdute pe care le dau la poliție, se uită după locuințe nepăzite sau după hoți și-și fac speranțe și iluzii că atunci când vor fi mari chiar asta vor face. Tatăl lui Friedrich este jurnalist și este prieten cu un autor celebru al vremii Erich Karstner. Personajul e real și a scris o carte de copii Emil și detectivii, celebră decenii bune. 

De aici cartea amestecă ficțiunea cu realitatea brută. De fapt acesta este scopul. Toate întâmplările ficționale ale muncii de detectiv se împletesc cu cele adevărate ale începutului și creșterii nazismului în Germania. Friedrich are ocazia să vadă cum toți oamenii buni din jurul său sunt îndepărtați. Cum lumea află că nu e vorba de politică aici, ci de viață și  moarte. Vecinii evrei fug în alte țări. Grupul de intelectuali ai prietenului Karstner este urmărit și hăituit de Gestapo. Unii fug din țară, alții se ascund, iar unul este ucis. 

Friedrich e martor la discuțiile din casă, acolo unde doi oameni normali se uită cu neliniște la ridicarea anormalului. Și la modul în care își pierd unul dintre fii, fratele lui Friedrich, care devine nazist. Dialogurile dintre tată și fiu zugrăvesc absurditățile pe care le veți întâlni și astăzi. Naționalismul, xenofobia, populismul, minciunile politice se împletesc pentru a dărâma societatea celor pașnici. Afirmarea unei nații superioare, a unui dușman permanent în alte țări și promovarea unui lider autoritar începând de la copii până la cei mari sunt descrise cu acuratețe de Phillip Kerr. 

Ești martor nu musai la aventurile lui Friedrich, dar mai ales la modul în care pe povestea sa se țese povestea mai puternică a celei mai mari greșeli a umanității. Și apoi te uiți în jur și vezi semnele zilei de azi. Și te întrebi dacă nu cumva stăm în aceeași expectativă și dacă oamenii buni nu pot face mai mult. 

Și aici mă opresc pentru că nu mai e o carte de copii. E o carte despre copiii noștri care azi sunt de vârsta lui Friedrich. Nu cumva vedeți niște nori la orizont? Poate nu întâmplător citesc această cartea în ziua în care 30 de intelectuali europeni semnează o scrisoare în care atrag atenția că Europa trăiește din nou zorii anilor 30. Valorile corecte ale omenirii sunt îndepărate pas cu pas și odată cu ele și iluziile despre pacea copiilor noștri. Ar trebui să citiți această carte împreună. Să vă regăsiți copilul și copiii din voi. Și să vedeți cum puteți înfrunta norul.

Friedrich ajunsese la o concluzie: ”dacă eu voi fi bun mereu, ceilalți nu pot să învingă.” E un bun început! 

Prima mea beție. Ghid pentru părinții cu adolescenți

Nu-mi aduc aminte ca în adolescența mea băutura să fi fost o problemă. Cred că găseam băutură la discreție și oriunde m-aș fi dus. Nu cred că era vreo interdicție pe undeva. Fiind începutul anilor 90 aveam acces și la terase. Cred că prima dată am pășit într-una printr-a a șaptea, a opta. Nu exista cineva care să te dea afară. Poate o singură dată am avut probleme, când a dat dirigintele meu peste mine, dar eram deja mare și la chiar în seara respectivă nu beam, eram la o pizza.

Mai erau și garajele vecinilor, unde se aflau butoaie și eram invitați pe rând de către fiii proprietarilor. Și desigur să nu uităm că mereu apărea câta o sticlă de plastic cu vin sau alte alea. Și nemuritoarele cutii pătrate cu votcă de la Scandic.

În toți anii aceștia nu știu să-mi fi făcut taică-meu vreun instructaj asupra tehnicii de băut, cantităților și așa mai departe. Îmi atrăgea atenția dacă luam ceva din casă și desigur era destul de strict la treaba asta. Era un fel de interdicție, să zicem. În situația asta, cred că m-am îmbătat de vreo două ori tot liceul, dar de băut am băut de mai multe ori. Am folosit o limită de bun simț.

În nici un caz taică-meu nu a fost chemat la școală și instruit să-mi povestească despre băutură. Asta nu se întâmplă nici acum, când nici eu, nici alții, nu suntem chemați la școală să ni se povestească despre alcool și copiii noștri. Știu că accesul la băutură e mai greu azi decât acum 30 de ani, dar sunt convins că toți adolescenții își pot procura băutură fără probleme.

De asta trebuie să vă istorisesc despre ce au învățat doi prieteni de-ai mei, părinții unui copil care învață în Anglia. Puștiul e deja la liceu și e la vârsta la care urmează să cinstească ceva sau deja a făcut asta. Părinții au fost invitați la școală să ia parte la un seminar în care să li se vorbească de adolescenți și alcool. Drept este că seminarul e doar unul intr-o lungă serie care se ocupă de creierul adolescenților, de sexualitatea lor, de modul în care reacționează la provocări sau la controverse.

Nu întâmplător, englezii au astfel de seminarii în școli și pentru elevi și pentru părinți. Anglia are probleme mari cu alcoolul în rândul adolescenților. Aproape 40 la sută dintre copii între 11 și 15 ani au băut deja în Anglia, 8 la sută dintre ei s-au și îmbătat, iar 22 la sută au băut mai mult de 15 unități de alcool pe săptămână.

Așadar, părinții sunt invitați la școală să li se spună cam tot ce trebuie să știe despre întâlnirea copilului lor cu băutura. În mod controlat și decent. Așadar, câteva lucruri importante pe care trebuie să le știți dintre recomandările pe care le-au primit la școală. Seminarul a fost ținut de psihologi de profesie și oameni specializați în dezvoltarea copilului

Adolescenții au nevoie să socializeze, deci trebuie să-i lăsați la petreceri, dar nu mai mult de o dată pe lună.

Este obligatoriu să știi cine vine la petrecere și câte persoane vor fi. De asemenea, la fiecare cinci adolescenți trebuie să fie prezent un adult. Potrivit legii britanice, ești responsabil de tot ce se întâmplă în casa ta. Dacă apar droguri, băutură în plus sau alte evenimente neplăcute poți răspunde și penal.

Stabilește regulile petrecerii de la bun început. Și cantitatea de băutură. Până la 15 ani nu este voie să le dai alcool. Cei mari au voie la un pahar de bere pe seară. Fii sigur că vor încerca să strecoare mai multă băutură. Va trebui să-i oprești.

Regulă importantă: paharele nu se lasă nesupravegheate din cauza drogurilor care pot fi puse în băutură. Fetele suntt învățate să folosească o ojă specială care, în contact cu băutura, își va schimba culoarea, dacă aceasta conține droguri. Asta în caz că le-a strecurat cineva în pahar. Nu-i lăsa să bea repede.

Stabilește ora la care se încheie petrecerea. Dacă e noaptea nu mai târziu de unu nopatea. Dacă e târziu, vii și-l iei. Dacă nu, școala te încurajează să-l lași să folosească mijloacele de transport în comun.

Dacă, totuși, vin atinși acasă sau beți de-a dreptul, nu te repezi în ei. Nu are rost să rezolvi treaba atunci. Nu-i adu aminte de alte nerealizări. Totul se tratează în ziua următoare după ce-au trecut efectele alcoolului. Și atunci cu calm și cu referire doar la problema respectivă.

Și obișnuiește-te cu ideea că va crește și va bea și fără supravegherea ta. Învață-l să bea singur și sigur.

Și aceasta este doar lecția despre băutură. Căci la școală și alte seminarii sunt lecții despre sex, dar și despre modul în care creierul copilului se comportaă la această vârstă la care sunt de neînțeles. Și admite că în 80 la sută din cazuri, părinții sunt cei care pun băutura în mână.

Statisticile din România arată mai prost decât cele din Anglia. Suntem pe un loc șapte european în această chestiune, după Cehia, Lituania, Ungaria, Croaţia, Danemarca şi Bulgaria.

Studii mai vechi arată că în urmă cu aparoape 10 ani 85 la sută dintre puștii de 16 ani din România deja băuseră. În următorii ani am ajuns la 72 la sută, dar datele ne plasează peste Europa. În același timp, nici nu văd c-am face ceva, deși alcoolismul este una dintre principalele probleme pe la noi.

Cred că primul pas ar trebui să fie instructajul de acasă, dar ar trebui să avem curaj să vorbim despre asta și la școală. Deci, când ați băut prima oară? Dar copilului când i-ați dat de băut.

Reforma școlii reușește: repetent în clasa întâi

Știrea este că timid s-a strecurat în spațiul public o mică dezbatere despre învățământ. Parcă s-a auzit mai mult decât agenda noastră obișnuită. Evident că s-a pornit de la lucrurile lansate de doamna Andronescu care are un nou plan de reformă a educației. Culmea că și președintele are un plan. Așa că voi comenta și eu despre ce s-a auzit până acum. Și nu o voi face ca jurnalist, ci ca părinte. Pe baza experiențelor mele, dar și a preoocupării pe care trebuie să o am pentru copilul nostru. O să zic câte o idee despre ce a ieșit la iveală. Și nu o luați decât așa cum este: o părere personală, la cald. Așadar:

Repetenția în clasa întâi. Legea nu permite, doamna Andronescu zice c-ar trebui. Nu înțeleg de ce am ajuns aici. Și care e miza. Oricum nu o să rămână nimeni repetent vreodată. E o corvoadă pentru profesori. Și birocratică și umană. Altfel, ce face atât de greșit un copil de șapte ani încât să rămână repetent? Cât de slab să fie la carte? Nu cumva e o problemă psihologică cu copilul, de adaptare? Nu găsim un mecanism de ajutare a acestor copii care nu se adaptează? Trecem direct la repetenție? Temă falsă și apoi problema principală e ratată complet. Nu ar trebui să lăsăm pe nimeni în urmă. 

Vacanțe mai puține și mai scurte. Doamna Andronescu vrea să facă vacanța de iarnă mai scurtă, să mai umble la cea de primăvară și să o scoată pe cea dintre semestre. Nu a rezultat de ce este necesar, dar să zicem că e un pic anormal ce e acum. Bucățica asta de semestru unu din ianuarie e ciudată. Dar iarăși ratăm esența. Doamna Andronescu nu vrea neam să recunoască marea probemă: vacanța de vară este prea lungă. Trei luni sunt un coșmar,  copiii uită tot. Ar trebui scurtată pentru că nu este necesară o atât de perioadă. Nu mai sunt în anii în care copiii trebuie să ajute la câmp. În lumea vestică, școala începe în august. Cred c-ar trebui să mergem în direcția asta. Adică, mai multă atenție pentru copii, nu pentru profesori.

Reintroducerea treptei a doua. Înțeleg că doamna Andronescu spune că ar deveni Bac-ul mai ușor. De acord. Dar alt argument care este? Nu știu, iar singurul lucru care mi-a venit în cap este că e nevoie de pregătire și în clasa a X-a. E prea multă materie la Bac? Alege lucrurile relevante pentru zona respectivă. Fă-l pe domenii sau pe grade, nu musai la fel pentru toți. 

Ajung aici și la ideea lui Iohannis: Bacalaureatul cu două viteze. Sunt de acord, poate că este necesar. E un moment în care poți să-ți decizi viitorul. Vrei la facultate? Intri la Bac-ul greu! Vrei să fii meșter: mergi la cel ușor! Asta e o idee la care trebuie să ne gândim și să-i găsim o formă de funcționare. 

Șase ani la ciclul primar și câte trei la gimnaziu și liceu. Adică a cincea să treacă la școala primară. De ce o fi mai bună ideea domnului Iohannis, nu știu. Poate că sunt studii care să arate că e o perioadă de adaptare mai bună a copiilor. Mie mi se pare o zăpăceală. Cred că e o chestiune de formă și nu de fond.

Bacalaureat la șase probe. Tot de la domnul Iohannis. Mi s-ar părea minunat să-l cupleze cu treapta a doua. O să băgăm pregătire în ei ca la balamuc. Ce-mi place însă la această idee este însă posibilitatea facultăților de a cere un anumit obiect la Bacalaureat. Asta chiar are sens. De încurajat. 

În fine, nu știu cât și cum vom purta această dezbatere. Mi-e teamă că o să fie acoperită de de acareturile zilnice. și cele care sunt mai interesante pentru actuala guvernare. Sper ca după toată perioada asta chiar să le putem discuta amănunțit. Deocamdată, ținem ochii pe ele. 

 

Marius Manole: ”Asta e grija noastră? Să le dăm condiții bune la violatori?”

Marius Manole e mai curând fragil. Are trăsături de june-prim, cum s-ar spune în teatru. E romanticul perfect. Și așa arăta și acum 20 de ani când ne-am cunoscut. Doar că sub înfățișarea asta, Marius are trăiri dintre cele mai complicate. Îmi spune că de mic era revoltat. ”Nu am suportat niciodată nedreptatea. De mic copil. Și nu numai cea îndreptată împotriva mea, ci și cea îndreptată împotriva colegilor mei. Lumea îmi spunea: <păi, ție nu ți-a făcut nimic>. Da, dar e vorba de coolegul meu cu care împart o pâine.”

Nu e nevoie să apeși multe pedale ca să ajungi acolo. Foarte tânărul Marius, cu care ne-am bătut capul în anii facultății în dileme complicate, e astăzi un bărbat care nu așteaptă invitații la a spune ce-l doare. Și nici nu-și face ușor prieteni. Ba, mai curând, aș zice că nu-i menajează nici pe cei pe care îi are. 

De câțiva ani, Marius Manole a ales să trăiască liber. Să spună tot ce are de spus. ”Acesta sunt cel de acum. Poate mai târziu o să sufăr de sărăcie și o sufăr și de ipocrizie și cine știe ce o să mai fac.” Și-i ia câteva zeci de secunde să povestească. 

”Mi-am retras spectacolul <Însemnările unui nebun> de la Arcub. Și asta după ce vezi că în unele funcții au fost puși niște oameni ca să mânuiască niște bani. Și asta s-a întâmpla la Arcub, unde director este colegul meu Lucian Ghimiși. Eu îl iubesc, am fost în același pat, am început cariera împreună, dar nu pot să cred că el este director la Arcub. Nu are de ce să fie director pentru că nu a făcut lucruri extraordinare în viața lui ca să fie directorul Arcub. Uneori în viață mai renunți la unele lucruri care îți aduc beneficii pentru unele care nu îți aduc beneficii, dar sunt principii sănătoase. Mi-era un coleg foarte drag, dar asta e.”

”Dacă doamna Firea îl punea acolo pe domnul Patapievici sau un coleg care are merite în zona asta, nu aș fi avut nimic de zis. De asta zice lumea că eu sunt anti-PSD, dar eu nu sunt anti-PSD. Dacă Iohannis mâine greșește, ies și spun că nu e bine. Oamenii sunt învățați că, dacă sunt cu un partid, tot ce-a făcut acest partid este sfânt. Ori eu sancționez pe toată lumea.”

”Oamenii aceștia sunt puși pe principiul <eu te pun acolo și tu taci când eu fac afaceri, când îți iau și îți dau bani. Și nu spui nimic când îți iau parandărăt și facem trocuri, și îți dau clădiri, și-ți iau clădiri și tu faci și cu societatea aia și cu aia și cumperi de acolo și achizițiile le faci de acolo și de acolo.> Atât îmi e de clar.”

”Colegul meu Marius Bodochi, cu care am debutat, cu care m-am sfătuit, în casa căruia mi-am făcut primul buletin, un om extraordinar… Ce să-i fac dacă l-am văzut acum  lângă domnul Voiculescu, ridicându-i reverul, și prezentând spectacolele cu Eminescu… ce-am  văzut aseară, o mizerie. Ce să fac? Ce să cred? că nu contează de unde ia niște bani? Nu mai pot să fiu lângă Marius Bodochi. Despre ce să mai vorbim? Despre cum merge piața? Nu mai pot!”

”Atât timp cât de la 18 ani îmi fac meseria cum pot mai bine, n-am fost nicăieri împins, nu deranjez pe nimeni, nu văd de ce ar trebui să-mi fie rușine, frică sau să cred că sunt radical.”

”Sunt 3-4 ani de când nu mai am sentimentul de frică. Și, desigur că sunt un pic ipocrit. Pentru că eu fac asta de când am ceva notorietate. Și ei îmi spun: <păi, tu ești Marius Manole!> Și le dau exemplu din 2007 de la Sibiu, când sub imperiul a două beri, m-am revoltat pe scena Festivalului de la Sibiu. Și de față cu președinții și cu toată lumea am spus că piesa aia pe care o făceam era o mizerie. Și mă gândeam pe măsură ce vorbeam că nu o să mai lucrez nicăieiri și că o să mă întorc la mama acasă să mă apuc de altă meserie.”

”Sunt încântat de atitudinea domnului Caramitru. Sunt norocos că fac parte din trupa TNB. Nu ne-a împiedicat niciodată să ne exprimăm. Asta în condițiile în care toți directorii de teatru ling pe la Primărie, pe la doamna Firea, să rămână în funcție.”

”Tata m-a întrebat dacă mă fac actor ca Arșinel și Stela? Da…Ca Stela.”

”Lumea de azi nu mi se pare așa sigură după eliberările astea. Asta e grija noastră? Să aibă violatorii condiții bune? Știi câte condiții proaste au copiii care învață la școală cu toaleta în curte? Asta e grija noastră? Știi de ce îi susțin unii? Pentru că nu li s-a întâmplat. Nimeni nu va face un exercițiu de empatie să se pună în pielea părinților.” 

”Suntem o țară plină de hoți, condusă de niște hoți, analfabeți, agramați, nesimțiți, aroganți! Și să nu-mi spună nimeni că sunt iohannist. Trei ani a fost nul.”   

 

Țara zâmbetelor normale

În praful roșu de la Banteay Srei, câțiva copii joacă fotbal. Râsetele lor se aud de la distanță. s-au despărțit în două grupuri, unul de băieței și unul al fetițelor. Doar pe măsură ce te apropii o să vezi, însă, că nu joacă cu o minge, ci cu câțiva șlapi. 

Unul dintre șlapi e lovit puternic și sare într-o apă. În râstele tuturor e recuperat de o prăjină și aruncat din nou în luptă. Gașca e nepăsătoare la grupul de străini care trece pe lângă. Nu e nici la școală, că e zi de școală și nici la muncă. S-a cam terminat programul de vizitare și puștii și-au cam făcut norma.

Fiecare copil de pe lângă temple sau de pe lângă zonele turistice are câte ceva de făcut. Și nu e simplu. Se lipesc de tine ca un timbru de scrisoare și te roagă să cumperi orice de la picturi, la fluiere, la plastice colorate. Sau îți vând o fructă. Și, de ce nu, îți cer un dolar ca să facă poză cu un șarpe pe care-l țin în jurul gâtului.

Foto: Alinka

La Tonle Sap, doi copii de pe barcă, fată și băiat nu au mai mult de 3-5 ani. Fiecare cară câte un pitonel după gât. Îl scot de fiecare dată când trece un străin și râd făcând din mână. Fiecare poză cu ei costă un dolar și cred că e o afacere bună. La un moment dat mai vine o barcă cu aceeași ofertă și tot cu copii în ea. Doar că aici unul dintre pitoni este legat la gură, probabil că mai mușcă. Întreaga zonă e brăzdată de bărci, dar mai ales de lighene, de cutii de polistiren, de anvelope cu care micii cambodgieni se deplasează în sat. 

 

Tonle Sap este unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii. Și cu o faună pe măsură. Șerpi, aligatori, pești. Pe marginea lui, zeci de sate plutitoare și sute de mii de oameni. Majoritatea sunt vietnamezi aduși în zonă de guvern. Un permis de rezidență în schimbul unui vot. 

Școala se face tot pe pontoane plutitoare. Și ai o școală pentru cambodgieni și una pentru vietnamezi. Ambele sunt pline la ajungerea noastră, dar în egală măsură și lacul e plin de copii care fac un ban.

Lângă Ankgor Wat o fetiță nu-mi mai dă drumul. Se ține scai de mine și trebuie să-mi vândă un fluier. ”Dacă nu mi-l cumperi, nu mai ajung la școală. Trebuie să-mi dai banul ca să merg la școală.” Tocmai ies dintr-un restaurant și nu-mi pică deloc bine. Mă simt prost. Sora ei primește un dolar de la Alina care nu vrea fluierul, însă. Fetiția îi zâmbește larg și o întreabă: ”Vrei să-ți cânt în schimb?”

Ceva mai încolo e o tarabă de fructe la care lucrează o copilă. Pune mâna pe mango și începe să-l taie cu ceva stângăcie. Mama vine și-i ia cuțitul. Puștoaica se dă mai deoparte, dar stă să pună bucățile tăiate în pungă. Oriunde te-ai uita și te-ai întoarce, vei vedea un copil muncind.

Jumătate dintre copiii cambodgieni, între 5 și 14 ani, sunt implicați într-un fel de muncă. Asta înseamnă cam 300 de mii de copii. Mai bine de 10 la sută nu merg la școală. Aproape un sfert dintre fete nu merg decât la școala primară. Asta în condițiile în care o treime dintre cei născuți nici nu sunt declarați. Adăugați aici muncă forțată, abuz sexual și o rată mare a îmbolnăvirii de SIDA.

Și asta într-o țară în care zâmbetele sunt minunate. Noi care avem norocul să ne fi născut într-o lume aproape normală, habar nu avem să zâmbim ca ei.