educatie

Țara zâmbetelor normale

În praful roșu de la Banteay Srei, câțiva copii joacă fotbal. Râsetele lor se aud de la distanță. s-au despărțit în două grupuri, unul de băieței și unul al fetițelor. Doar pe măsură ce te apropii o să vezi, însă, că nu joacă cu o minge, ci cu câțiva șlapi. 

Unul dintre șlapi e lovit puternic și sare într-o apă. În râstele tuturor e recuperat de o prăjină și aruncat din nou în luptă. Gașca e nepăsătoare la grupul de străini care trece pe lângă. Nu e nici la școală, că e zi de școală și nici la muncă. S-a cam terminat programul de vizitare și puștii și-au cam făcut norma.

Fiecare copil de pe lângă temple sau de pe lângă zonele turistice are câte ceva de făcut. Și nu e simplu. Se lipesc de tine ca un timbru de scrisoare și te roagă să cumperi orice de la picturi, la fluiere, la plastice colorate. Sau îți vând o fructă. Și, de ce nu, îți cer un dolar ca să facă poză cu un șarpe pe care-l țin în jurul gâtului.

Foto: Alinka

La Tonle Sap, doi copii de pe barcă, fată și băiat nu au mai mult de 3-5 ani. Fiecare cară câte un pitonel după gât. Îl scot de fiecare dată când trece un străin și râd făcând din mână. Fiecare poză cu ei costă un dolar și cred că e o afacere bună. La un moment dat mai vine o barcă cu aceeași ofertă și tot cu copii în ea. Doar că aici unul dintre pitoni este legat la gură, probabil că mai mușcă. Întreaga zonă e brăzdată de bărci, dar mai ales de lighene, de cutii de polistiren, de anvelope cu care micii cambodgieni se deplasează în sat. 

 

Tonle Sap este unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii. Și cu o faună pe măsură. Șerpi, aligatori, pești. Pe marginea lui, zeci de sate plutitoare și sute de mii de oameni. Majoritatea sunt vietnamezi aduși în zonă de guvern. Un permis de rezidență în schimbul unui vot. 

Școala se face tot pe pontoane plutitoare. Și ai o școală pentru cambodgieni și una pentru vietnamezi. Ambele sunt pline la ajungerea noastră, dar în egală măsură și lacul e plin de copii care fac un ban.

Lângă Ankgor Wat o fetiță nu-mi mai dă drumul. Se ține scai de mine și trebuie să-mi vândă un fluier. ”Dacă nu mi-l cumperi, nu mai ajung la școală. Trebuie să-mi dai banul ca să merg la școală.” Tocmai ies dintr-un restaurant și nu-mi pică deloc bine. Mă simt prost. Sora ei primește un dolar de la Alina care nu vrea fluierul, însă. Fetiția îi zâmbește larg și o întreabă: ”Vrei să-ți cânt în schimb?”

Ceva mai încolo e o tarabă de fructe la care lucrează o copilă. Pune mâna pe mango și începe să-l taie cu ceva stângăcie. Mama vine și-i ia cuțitul. Puștoaica se dă mai deoparte, dar stă să pună bucățile tăiate în pungă. Oriunde te-ai uita și te-ai întoarce, vei vedea un copil muncind.

Jumătate dintre copiii cambodgieni, între 5 și 14 ani, sunt implicați într-un fel de muncă. Asta înseamnă cam 300 de mii de copii. Mai bine de 10 la sută nu merg la școală. Aproape un sfert dintre fete nu merg decât la școala primară. Asta în condițiile în care o treime dintre cei născuți nici nu sunt declarați. Adăugați aici muncă forțată, abuz sexual și o rată mare a îmbolnăvirii de SIDA.

Și asta într-o țară în care zâmbetele sunt minunate. Noi care avem norocul să ne fi născut într-o lume aproape normală, habar nu avem să zâmbim ca ei.   

Profu’ de Centenar, relatare de pe front

S-a terminat Centenarul? Mai e ceva de spus? Vreo emoție nedescoperită, vreo comparație nefăcută, ceva de zis? S-a cam dus. Mai stăm acum 100 de ani poate rezolvăm ce-a mai rămas de rezolvat. Scriu rândurile astea cu oarecare amărăciune și un sentiment de inutilitate în ce facem noi astăzi. 

Dar, poate tocmai de asta, lăsați-mă să mă mândresc cu o mărgică mică. La care am contribuit și noi la Digi FM. Acum câteva luni bune, m-a căutat Radu Jugureanu, profesor de matematică. Mi-a vorbit de Enciclopedia România 1918 care scoate istoria dintre pereți, așa cum spune el. Domnul profesor are o minunată voce de radio și o logică și o putere de muncă minunate. 

Am văzut imediat că pe el scrie o ”poveste” cu litere uriașe. Și, împreună cu colegii mei am pus la cale un serial radiofonic cu aproape 80 de episoade dedicate Centenarului. În cel mult un minut, Radu Jugureanu trebuia aă ne spună zilnic o poveste din istoria noastră. Asta ca să poată fi ascultată și de noua generație care nu se mai poate concentra la nimic. Și cred c-a ieșit cel mai lung serial radiofonic al Centenarului. De care suntem tare mândri.

De curând, Radu Jugureanu mi-a scris că Enciclopedia a fost inclusă într-un program al Națiunilor Unite. E vorba de World Summit Award al Națiunilor Unite (Proiect al World Summit for Information Society) ca făcând parte dintre cele mai importante 16 proiecte digitale în domeniul cultural din lume. A fost o surpriză și o bucurie. Și un merit uriaș pentru Radu Jugureanu și echipa sa.

O să închei această serie aici cu un fragment dintr-unul din interviurile date de Radu Jugureanu nouă: povestea frontului românesc, așa cum a fost în realitate. E o povestea grea despre sărăcie, lipsă de resurse, politicieni corupți, generali incapabili. Dar și câțiva țărani neclintiți.  (foto)

Revolta lui Vizante

Nu-i așa că Vizante vă face să râdeți? Și că asta așteptați? Fie că-l vedeți pe scenă, fie că apare la televizor, destinul lui Marius Florea Vizante este să vă facă să râdeți. Mai nou face asta și pe Facebook, unde seria sa cu #mariartriști  are mare succes. 

Nu știți ce este #mariartriști ? Păi, e seria aia de calambururi unde spune că Liviu Pop s-ar numi ”Tâmpitagora”. Sau că Viorica Dăncilă este ”Înceata lui Pițigoi.” Nici colegul George Ivașcu nu a scăpat. L-a numit ”Alain Deloc, ministrul Breloc.” Pe Codrin Ștefănescu îl cheamă ”Trai Lai Lama.” Ciorbea este ”Mr Bean, Recicle Bean,” iar Adrian Năstase este ”Tâlharry Belafonte.”

Nu ai cum să contești talentul de umorist al lui Vizante. În definitiv, joacă la Teatrul de Comedie. Dar dacă nu e așa? Dacă umorul este o formă de revoltă a unui mare artist, a unui bărbat ajuns la 46 de ani și care crede că țara lui nu se așază tocmai bine. 

Și dacă nici măcar nu-l cheamă Vizante? Da, nu-l cheamă. Acesta este un nume de scenă pentru Marius Florea, așa cum umorul este fața unui artist profund, care nu mai suportă prin ce trecem. Am stat de vorbă cu el îndelung la Oameni de Colecție, la Digi FM.

”Da, am ieșit la proteste. Și pot să mă laud c-am și scos oameni la proteste. Am scris un text care s-a viralizat și care a scos oamenii în stradă după Colectiv.”

”În ultima prioadă, îmi fac un exercițiu din a nu mai tăcea. Lipsa de atitudine ne-a adus unde ne-a adus. Mă uit acum pe stradă și nouă din zece oameni sunt nemulțumiți.”

”Pe zi ce trece suntem mai săraci, mai slab organizați și împinși în hăul acesta de niște oameni de teapa celor pe care îi ironizez eu acum.” 

”Cineva a îngăduit să se întâmple toate astea. Cineva a îngăduit să moară oameni la Revoluție sau la mineriade. Cineva a îngăduit ca aceste dosare să se amâne la nesfârșit și completele să fie desființate pe tot felul de cauze.”

”Mama s-a prăpădit în niște condiții de care nu vreau să vorbesc. Nu-i acuz pe medici care fac ce pot, dar nu au cu ce. E ca românul. Când nu mai are curea de distribuție, pune un ciorap de damă. Când nu-i merge robinetul, pune o sârmă. Dar nu merge și la oameni! ”

Ascultați oameni buni, ascultați!

 

Cristina Neagu: ”Eu mă critic și după meciurile bune”

Cred că intuiesc ce este în sufletul Cristinei Neagu după meciul de aseară. Cristina se va învinui pe sine o bună bucată de vreme. Apoi va căuta o nouă motivație ca să meargă mai departe. Pentru ea și restul fetelor pentru care se simte responsabilă.  

Cristina Neagu vrea să fie perfectă. Se pedepsește, se învinuiește, încearcă totul, nu ezită să greșească. ”Așa am fost mereu ambițioasă și perfecționistă. În toate aspectele vieții.” Cristina nu râde niciodată când e la muncă. Și se gândește doar la muncă. Dacă are întâlniri cu presa le acordă exact timpul stabilit de agendă și vorbește deschis, clar și la obiect. 

E parte din rețeta numărului unu. Nu e ușor să ajungi să fii cel mai bun din toate timpurile, în orice domeniu. Dar cred că mai greu este să faci tot ce trebuie să faci ca să rămâi acolo o bucată lungă de vreme. Așa c-am avut răbdare pentru acest interviu. Am făcut invitația într-un moment în care Cristina a avut timp să povestească despre ea. A venit la radio senină, destinsă, îmbrăcată cu totul altfel decât o știi mereu. Și știe să râdă fata asta, și-ți zâmbește de te topește. 

Dar chiar și așa nu-ți ia mult timp să-ți dai seama că rănile înfrângerii din Finala de 4 a Ligii Campionilor sunt acolo. Cristina se întoarce se gândește, se consumă. Iar eu am adâncit cuțitul în rană. Am vrut musai să vorbim despre durere.

”Să știți că demult nu am fost atât de dezamăgită ca după Final 4. Trebuie să trec de asta și să-mi caut altă motivație. Mi-e clar că nu am jucat la nivel dorit. Niciodată nu o să dau vina pe altcineva. Eu îmi fac auto-critica și după meciurile foarte bune. Sper să învăț din greșelile făcute. Mi-am dorit prea mult.”

”Nu fac nimic neobișnuit înainte de meci. Doar înainte de prezentare mă mai uit după cei dragi, dar cam atât. Intru într-o stare de concentrare și nu mă mai gândesc la altceva. Nu am superstiții ”

”E un sport foarte dur. Azi, handbalul a devenit atletism cu mingea în mână. Cred că este evident că sunt o țintă. Uneori sunt bătută bine. Nu dau înapoi, dar se plătesc polițe. Toată viața am fost fair-play.”

”Eu de abia mă apucasem de handbal și le-am spus colegelor că voi merge la Olimpiada din 2008. Și colegele mi-au spus că exagerez, dar asta am făcut. Și apoi am visat să fiu cea mai bună jucătoare a lumii. Și le-am spus prietenelor apropiate că asta voi face. Și am făcut!”

”Mama aleargă între televizoare când joc. Nu poate să stea pe loc. Îi pare tare greu. și este emoționată și mândră de mine în același timp. Da, îmi mai dă sfaturi, sau încearcă să-mi spună că eu m-am străduit. Mă amuză când o aud: ei, Cristina, tu ai vrut, dar nu ești singură!”

”Ca orice părinte nu au avut încredere că eu pot să fac sport cu succes, dar au început să plângă atunci când m-au văzut în ziare. M-au sprijinit și mă sprijină tot timpul.”

Cea mai grea porțiune din interviu este dedicată accidentărilor celebre ale Cristinei Neagu. Cristina a avut o afecțiune atât de complicată la umăr încât în Europa nu i-au dat de cap.

”Domnul Țiriac m-a dus în America la un doctor care mai văzuse accidentarea mea la baseball. La 22 de ani, singură am decis că mă voi opera. Aveam dureri nesfârșite când mă antrenam și jucam. Nu am mai rezistat.”

Dar durerea cea mai mare a trăit-o în finala Ligii Campionilor câștigată în fața lui Larvik. Cristina a făcut o entorsă atât de gravă că nu mai reușea să bage piciorul în pantoful de sport. Și totuși a jucat. Vă las să auziți mai jos cum povestește chiar ea această experiență care este traumatizantă chiar și atunci când o auzi.    

Costel: ”Minciuna vine gestantă”

V-am povestit că mi-a plăcut mult Costel. Costel Bojog, cum care? Și vouă v-a plăcut pentru c-a fost cel mai ascultat din toată seria podcasturilor, la concurență cu Smiley. Faptul că e un mare povestitor nu mă surprinde, dar are o latură la care nu m-am gândit niciodată. 

L-am întrebat cum se pregătește într-o zi de spectacol. Sunt curios cum trăiește un artist momentul întâlnirii cu mii de oameni. Ce se adună în mintea sa. Care gând îl urmărește? Are emoții? Și mi-a răspuns simplu: ”întâi mă conectez la divinitate. Fac o meditație, stau cu mine însumi.” Îl întreb dacă e credincios. ”Nu în sensul religios, dar de când eram copil aveam momentele mele. Stăteam singur pe balcon și mă uitam la cer printr-un ochean făcut cu mâinile. Și acolo îi spuneam dorințele mele.” Costel care ar putea râde din orice, Costel, acest Ion Creangă pe nou, are momente în care se reculege. Asta îmi place la interviurile cu oameni de colecție: deschiderea de care dau dovadă invitații, chiar dacă ar putea fi judecați. 

Și apropo de asta. Mi-a povestit Costel un moment colosal din viața sa. Cea mai mare minciună pe care a spus-o vreodată. Cea mai importantă. Pentru c-a spus-o părinților săi. Pentru că era un moment crucial în viața sa și a altora. Cumva, a ales să mintă despre cum și-a terminat facultatea. Consecințele au fost groaznice și s-au așezat pe viață în mintea lui.  De la minciuna aceea totul s-a schimbat. ”Minciuna vine gestantă,” spune Costel. Ascutați-i povestea care i-a schimbat viața. 

Catedrala din ceață

Nu era imagine mai potrivită pentru sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului decât cea de duminică. Turla înaltă și aurită pierdută în înaltul cerului a fost ascunsă într-o pâclă ce a coborât până la jumătatea construcției. Un nor negru ce sta să acopere întreaga construcție și întreaga adunare.

Doar veșmintele cu aur, mașinile metalizate și reflectoarele puse de-a stânga și de-a dreapta covorului roșu par să facă lumină. Poporul e cumva într-un întuneric dincolo de un gard pe care-l țin jandarmii. Unii se mai împing, alții mai cad. Cei care contează vin însă în limuzine către imensa construcție despre care nici ei nu știu ce să creadă: s-o fi făcut ei, s-o fi făcut Biserica, s-o fi făcut banii ”sărăcanilor” de peste gard? Pe drept cuvânt, situația e cam în ceață. De fapt e o pâclă care ne împiedică să vedem corect ce se întâmplă. 

Să facem un pic de lumină, atât cât ne stă în putere. Și să folosim reperele care ne dau nouă mai mult ca societate: comunitate, bun-simț, trai în comun.

Catedrala e un demers istoric. Susținut verbal de mai multe generații, ea a fost realizată pornind de la o inițiativă privată de interes public, rostită pe jumătate: Biserica a vrut doar un teren și-a spus că nu va cere bani de construcție. Nu a fost așa și vreme de ani buni bugetul a fost cel mai mare contributor. Sunt 120 de milioane de euro cheltuiți, dar în comparație cu multe alte investiții făcute de statul român, aceasta este chiar ieftină. Apoi, Biserica a refuzat proiectul câștigător al arhitectului Ioan, alegându-l pe al treilea, cel al arhitectului Vlădescu.  

Problema este în altă parte. Recent am aflat dintr-un interviu pe care Newsweek  i l-a luat consilierului Ciprian Ciucu că aceste investiții ale statului român sunt neurmărite. Adică banii pleacă de la stat și nu se întoarce niciodată un raport cu ce și unde s-a cheltuit. Or banii statului presupun o transparență totală. Nu v-ar plăcea să aflați prețuri și furnizori? Eu zic că da, căci așa este corect față de fiecare cetățean.

În altă ordine de idei, nu este corect să comparăm eșecul unor alte investiții cu reușita acesteia. Aici câțiva oameni au vrut musai, s-au ținut de proiect și-au urmărit interesul, nu au dat înapoi. Dacă și miniștrii ar fi fost atât de hotărâți, azi aveam altă țară. Nu e în regulă să spui că ”de ce au reușit ei și alții nu?” Când se face treabă trebuie să apreciezi. 

Catedrala aceasta înseamnă enorm de mult pentru mulți oameni. Și are o însemnătate pentru majoritatea românilor. Cred că mulți dintre ei au privit astăzi cu simpatie la această realizare. Și cu bucurie. Este ceva care le dă un sentiment de apartenență. Așa cum am spus și la referendum, vocile acestor oameni trebuie ascultate. Doar cu dialog putem continua. Iar Catedrala va deveni cu timpul unul dintre locurile importante ale țării. 

Nu înseamnă asta că spiritul critic trebuie să ne părăsească. Sau că cine critică nu este credincios, are ceva cu religia și cu Biserica. Ca orice entitate de pe lumea asta, Biserica și capii ei trebuie să explice acțiunile lor. Nu numai în fața lui Dumnezeu, ci și aici. Așa e regula. 

În ciuda acestei realizări, capii Bisericii trebuie să știe că vor fi judecați și pentru faptele mărunte și mai puțin pentru turlele înalte. Când poporul o să renunțe să mai spună ”fă ce zice popa, nu ce face popa” sau ”popii iau și de pe viu și de pe mort”, atunci o să fie o treabă bună.  

În fine, salut faptul că adunarea din primele rânduri are mașini de același calibru, indiferent de rangul și poziția în societate. Sincer mi-ar fi plăcut niște mașini mai mici pe lângă turlele alea înalte. Și niște străzi mai bune și niște spitale mai înalte. Incapacitatea de a face ce-a făcut Biserica le aparține tuturor celor adunați în primele rânduri ale sfințirii. Acolo e de fapt marea problemă a României. În amestecul acela de incompetență și incapacitate care doar a aprobat niște sume pentru Biserică.  Mulți dintre ei trebuie să-și spele păcatele. 

În fine, trebuie să remarcați că nici această construcție nu este  finalizată, de fapt. Și c-a ținut de ambiția unui om să o sfințească înainte de Centenar. Că așa va rămâne în cartea de istorie. Desigur, tot acolo rămâne și faptul că avem vocația spuselor mari și a lucrurilor neterminate. Mai avem de muncă. Peste tot.   

Povestea unei fotografii: eroinele de acum 100 de ani

De ceva vreme difuzăm la Digi FM o scurtă serie despre marea Unire de la 1918. Seria este realizată de ”profu’ de centenar,” după cum îi spunem noi, Radu Jugureanu. Nu e profesor de istorie cum ați crede, ci de matematică. Pasionat de profesia sa, a coordonat loturile de olimpici ai României, a pregătit mii de elevi și a coordonat programele educaționale ale unor companii informatice. Bonus, în tinerețe s-a lipit de un domiciliu forțat în Vrancea, la țară. E parte din istoria familiei, bunicul și tatăl trecând prin anchetele și temnițele comuniste. 

Pasiunea l-a împins pe Radu Jugureanu să construiască o aplicație despre și pentru Centenar. ”Trăiesc cu impresia că nu suntem la înălțimea momentului. Nu văd emoția și pasiunea care ar putea fi generate de un asemenea moment. Mi se pare că nu lăsăm nimic în urmă.” Aplicația România 1918 este gândită ca cea mai ușoară formă de a accesa istoria. Text, multe imagini și jocuri pentru copii. Aplicația e disponibilă și pe Android și iOS. 

Și nu e istoria ceea gomoasă din cărți. E istoria oamenilor simpli, a suferințelor și bucuriilor lor, dacă vor fi existat. Afli de aici povestea primului soldat mort în război, a privațiunilor prin care au trecut cei rămași sub ocupație, dar și istoria discursurilor care au înflăcărat națiunea. Mi-a rămas în cap o fotografie. Cea a unui soldat-țăran luând ultima masă pe frontul de la Dealul Porcului. ”Sunt adunate acolo toate grijile Pământului. Că nu o să-și mai vadă familia, că nu o să-și mai vadă copilul”, îmi spune Radu Jugureanu. 

Ascultați fragmentul de interviu de mai jos. E important.

Enciclopedia lui Radu Jugureanu are un capitol special dedicat femeilor eroine din România. Știu că România le are trecute în cărțile de istorie pe Ecaterina Teodoroiu și Măriuca. Dar nu sunt singurele. Eroinele nu sunt doar pe front. În spatele lui, Aurelia Șipoș este prima femeie care a avut grijă de orfani. A luat mai mulți copii de pe stradă și i-a adus acasă unde le-a dat școală și mâncare. Activitatea ei a fost relatată de ziarele vremii și apoi preluată de mai multe familii

Două fete tinere din Argeș au fost călăuze pentru armata care trebuia să treacă zone muntoase. O fetiță de zece ani a condus o patrulă germană drept în brațele românilor. Mii de femei și-au însoțit soții, frații și tații pe front. Ele erau o întreagă armată de susținere care îi ajuta pe răniți, gătea sau spăla rufele militarilor. Una dintre fotografiile din Enciclopedie arată un șir nesfârșit de femei care cară mâncare pentru soldați. ”Un arc de cerc care unește două laturi ale frontului. Și un șir de femei care aduc ultima masă unor soldați.”

Pas cu pas. Enciclopedia lui Jugureanu descrie un amplu mecanism social născut în urmă cu 100 de ani și fără de care, astăzi, am fi fost o nație diferită. Sau cel puțin o țară diferită. Ascultația acest fragment de interviu.

 

”Știți câte Dăncile pregătim noi zilnic?”

Stau de vorbă cu un profesor de matematică. Om cu mare experiență, este în școală de 30 de ani. Se amuză mai mereu de cursul pe care îl ia învățământul românesc, de înălțimea materiei pe care trebuie să o predea, dar mai ales de ipocrizia pe care o arată întreagă societate când vine vorba de carte. De fapt, aici nu se mai amuză, se înfurie de-a dreptul. 

Îmi descrie un episod în care o colegă de a sa a primit un SMS la 12 noaptea. Mama unui copil se plângea de cinciul pe care acesta îl primise la un test. ”Îmi distrugeți copilul. Este deprimat complet, plânge în continuu. Dacă nu-i modificați nota, vă reclam.” Proful de care vă povestesc a văzut lucrarea. ”Vă spun cu mâna pe inimă că nu era de 5. Poate de 2. Cred c-a fost amabilă că i-a dat 5.”

Apoi îmi explică cu calm că nici nu prea poți să-i dai notă mică. ”Dacă dai un patru îți faci numai belele. Te întreabă lumea de la director la colegi de ce faci asta.” Poate vă întrebați de ce este așa important pentru profesor. ”Pentru că ar fi rău ca școala de alături să scoată doar copii de 10 și noi să avem unii de 7.” 

Apoi mai este reclamația. Sfânta reclamație. O notă proastă te poate duce la Inspectorat. Iar dacă se face comisie de control, nu te verifică la cât de bun ești tu, ci te verifică la hârțogăraie. Ca și medicii, profesorii sunt plini de documente pe care trebuie să le completeze. Iar un control din ăsta îi ia pe toți la mână. Așa că un patru poate să te ducă în dizgrația întregului colectiv. 

Îmi povestește apoi că într-o școală, întreaga cancelarie a fost înfricoșată de apariția unui personaj care le-a strigat: ”Care ești, bă, de matematică? De fapt, e valabil pentru toți. Dacă mai ia fiu-meu cinci vă fac pe toți. Am făcut cinci ani de pușcărie și mai fac și alții.” Acesta este un caz extrem, dar omul îmi explică faptul că din punctul său de vedere cea mai mare presiune pe care o simte un profesor este presiunea notelor mari. 

”Sunt oameni care ar face orice pentru ca copiii lor să aibă note mari. Uneori mă simt vinovat și le spun și colegilor. De ce să le dai nouă, dacă nu e acolo? Cum stimulezi copiii buni? De ce închizi ochii la capacitate? Toți cei care au de pierdut sunt copiii care învață.”

”Cred că cea mai mare belea a școlii românești e nota care nu reflectă realitatea. E o goană fanatstică pentru distincții nemeritate și o rezistență prea mică la ce se întâmplă. Iar efectul va fi devastator. Știți câte Dăncile pregătim noi zilnic?”

De ce scriu astea? E simplu: dacă vreți să avem o societatea mai corectă, prima întrebare pe care trebuie să v-o puneți din când în când este următoarea: ”e corectă nota copilului meu?”

 

Am stat de vorbă cu cetățeanul care a returnat 95 de mii de euro

Știu, e spectaculos. Samuel Stănici, un cetățean din Arad a găsit într-un dulap 95 de mii de euro. Și i-a returnat. Pentru că nu mai avea somn. Pentru c-a crezut că e un test și pentru că i-a fost frică. Gestul e cu atât mai important cu cât pierzătorul nici nu știa c-a avut vreodată acești bani. Iar Samuel și-a dat seama rapid de acest lucru. De fapt, banii i-au căzut din cer. Samuel lucrează în construcții și are patru copii. Și, probabil, o nevoie uriașă de acești bani. Cred că și-ar fi aranjat viața.

Cred, însă, că răspunsurile pe care le dă Samuel sunt cele pe care le-ar da mulți  dintre voi. Banii nu aduc fericirea, ba, ma mult, în această situație aduc și o stare de neliniște. Nu cred c-ai mai dormi bine după ce îți pică un astfel de plocon. Și nu pentru noapte,ci pentru foarte multă vreme. Mi-a plăcut cât de liniștit și așezat povestește Samuel despre cum a luat o decizie care i-ar fi schimbat viața.

Ați putea să trăiți așa?

Zilele trecute am dat peste o carte în benzinărie. Da, în benzinărie. Și am cumpărat-o ca atunci când cumperi ciocolată. A fost un gest reflex și nici nu mai caut explicații. Pur și simplu așa mi-a venit. Nu știu dacă m-a intrigat titlul ”Mica enciclopedie Lykke. În căutarea celor mai fericiți oameni din lume.” Sau să fi fost culoarea portocalie? 

Cert este că am știut din prima că nu este una dintre acele cărți despre cum să fii fericit. Cinci pași care să te ducă pe norișor. Sau cele șapte trepte ale detașării. Avea, așa, alt aer. Și asta și este: o carte despre cei mai fericiți oameni din lume, care potrivit statisticilor sunt danezii, dar mai ales despre cum ajung ei acolo. Nu vă povestesc mai mult, aflați singuri. 

Mai mult