educatie

Copilul tău nu mai dă drumul telefonului. Nu ești singurul vinovat

V-am povestit că mă duc la conferința de la București a lui Mary Aiken. Ea este, probabil, cel mai important psiholog în domeniul relației dintre copil, adolescent și telefon sau ecrane. A făcut primul doctorat în această chestiune, are o carte celebră, The Cyber Effect, care tocmai a apărut în România la editura Niculescu și lucrează des cu FBI, Interpol, Europol, Casa Albă sau Downing Street 10. Este inițiatoarea mai multor politici de protejare a copiilor pe internet, iar firmele de social-media nu o iubesc deloc. ”În viața mea, în fiecare dimineață este câte o dramă,” spune Mary cu referire la cazurile în care Poliția apelează la ea.

Știu că acesta este începutul firesc pentru ea. Dar pentru restul lumii are mai mult sens să spun că ea este personajul real după care a fost făcut noua serie CSI, Cyber. Iar rolul ei este jucat de Patricia Arquette. De altfel, Mary povestește cu mult umor de intrarea sa la Hollywood. Luni de zile au atras agenții de ea să accepte o întâlnire la CBS Entertainment și ea nu a făcut-o. A acceptat doar o oră când se afla în Los Angeles pentru un alt subiect. 

Înaintea întâlnirii, seara la 10, s-a plâns unor prieteni că trebuie să se vadă cu o doamnă Nina, ”cine știe ce intern mai e și asta” a doua zi la distanță de o oră și că drumul cu taxiul mai și costa 100 de dolari. Doar că fețele de la masă au căzut pentru că Nina Tassler era chiar șeful CBS. De aici, vedeți voi filmul mai departe!

Vă las aici câteva lucruri importante din ce am auzit și din ce o să găsiți în carte. Lucruri care o să vă explice mai bine reacțiile copiilor voștri. O scenă: o mamă încearcă să-i ia telefonul unei adolescente. Ea îl ține cu disperare și se prinde cu amândouă mâinile de mâna mamei. Nu-i dă drumul și încearcă să-l tragă înapoi. Apoi își mușcă mama și-i lasă urme. De unde e scena: România sau Irlanda? Nu are importanță pentru că aici și acolo e la fel, spune Mary.

Este pentru prima oară când omenirea a construit un aparat care să-i creeze o formă majoră de dependență. Toate aceste device-uri și programe din ele sunt făcute ca să te răsplătească când le folosești. Nu întâmplător primești un like aproape imediat după ce te loghezi. Companiile de tech calculează tot ce te-ar putea ține dependent. De asta Mary Aiken le numește ”weapons of mass distraction”

Pe tine, dar mai ales pe copilul tău al cărui creier pare că este ”re-legat neuronal”. Adică face conexiuni noi care sunt legate strict de aceste aparate și care-l împiedică să se bucure sau să trăiască în afara lor. Un lucru interesant pe care-l fac aceste companii este să citească starea de spirit a copilului. Cu ajutorul camerelor și a face ID-ului, companiile știu exact când ei sunt triști sau veseli. Dacă sunt triști, reclamele au mai mare impact pentru că vor să primească ceva care să-i aline.

Una dintre părțile teribile ale internetului este anonimitatea. ”O super-putere” a răului aș acum o vede profesoara irlandeză. Pentru că asta dezinhibă și nu te expune, șansele ca un copil bun să facă rău sunt mai mari. Chiar dacă tu crezi că în spațiul public puștiul tău este cuminte, o să fii surprins să afli cât curaj are atunci când nu-l știe nimeni. 

Nu uita de imersiune: ți se întâmplă și ție. Când stai pe net nu mai știi cum trece timpul. Treci de la un link la altul, de la o postare la alta și timpul curge. În cazul copiilor, fenomenul se amplifică. De asta ajung să nu mai doarmă, ceea ce este dramatic.

Telefonul îi împiedică să citească. Ritmul device-urilor este fast, fast, fast. Adică repede-repede. Cititul este lent, moderat, creirul nu mai rimează cu acest ritm. Drogul e mai puternic, adrenalina mai mare. 

Creierul uman poate accepta cu succes și fără stres 150 de legături sociale. Aceasta este cifra optimită calculată de specialiști. Copiii noștri gestionează mii de prietenii și conturi care pur și simplu le aruncă creierul în aer. 

Copilul devine opac. Intră în lume virtuală și tu mai vezi o umbră. Și, da, nu o să-ți de acces la Instagram

Lista lui Mary Aiken poate continua, dar sunt sigur că vreți și sfaturile. 

Întâi: educația începe de la cea mai mică vârstă. Ecrane și telefoane gradual și cât mai puțin până la 14 ani

Apoi: fără ecrane și telefoane noaptea în camera copilului. Punct.

Trei: dacă bătălia începe mai târziu, stabililți timpi limitați de folosire a telefonului. Impuneți reguli și le respectați. Și încercatți să intrați în jocurile și lumea lor. 

Patru. Ajută-te de membrii familiei, în special adolescenți, ca să știi ce face. Ei știu tot timpul ce se întâmplă.

 

Și două lucruri pe care le discutăm rar în România. Primul este legat de responsabilitatea morală a marilor companii. Acestea au creat câteva aparate și programe care dau dependență și modifică grav comportamentul uman. Această stare de lucruri trebuie pusă la îndoială, chestionată și echilibrată. 

Și al doilea este legat de ceea ce putem face noi împreună ca părinți ca să ne protejăm copiii. De exemplu am putea impune o reglementare care să împiedice telefoanele în școală. Am putea stabili la ședință, în comun, vârsta la care să vină cu smartphone-ul la școală. Ei, da, aici știu că e greu. Dar de aici începe.   

    

 

Ambrozia este o nenorocire

Prima dată am crezut cu toții că Alina e răcită. Tușea de câteva zile bune și nu-i mai dădea de capăt. Cred că era în pragul de-a lua antibiotice. Uneori accesele de tuse deveneau convulsive. Se scutura cu totul. Avea pieptul, gâtul și nasul pline de secreții. Nu cred că mai dormea noaptea. Pur și simplu nu mai avea aer. 

Am găsit-o într-o noapte scuturându-se între tuse și plâns. M-a rugat să deschid geamurile cât mai largi că nu mai are aer.  Și asta era cea mai mare greșeală, dar noi nu știam. S-a mutat dintr-o cameră în alta. Ochii o usturau, gâtul îi era ars, tremura de nesomn. În orice fel ar fi dormit sau s-ar fi așezat, nu mai reușea să pună geană peste geană. 

Ochii i se umflau în fiecare dimineață. Chipul i se mărise cu totul. Era răvășită, dar mai grav era că nu știam ce are. Am ajuns într-una din seri să chemăm salvarea pentru că și inima i-o luase la vale. Toate senzațiile alea doboară un om de pe picioare. 

Am aflat apoi că e ambrozie. Auzisem de povestea asta, nu ne-am confruntat cu ea niciodată. Nu reușeam să identific planta, dar aveam să aflu mai târziu că avem una și în curte. De un verde crud, Alina chiar o stropea căci i se părea frumoasă. Când am învățat, am fost șocați. Sute, mii de plante, se află pe terenurile goale din jurul nostru. La marginea străzii, pe teren, în curți, România este pină de ambrozie. Toate pârloagele nelucrate, toată mizeria și toată lenea au dat posibilitatea ca această plantă să ne cucerească. 

Agresivitatea ei este incredibilă. Eliberează până la opt miliarde de grăunțe de polen și 30 de mii de seminte în fiecare an. Luate de vânt ajung la zeci de kilometri și sunt rezistente 40 de ani. Mai puțin de 30 de grăunțe de polen pe metru pătrat vor da o senzație alergică puternică. Se estimează că sunt expuși șase milioane de români, majoritatea din vestul țării. Pentru că nu luăm nicio măsură, planta se extinde. Ungaria, care o eradicase, o primește acum înapoi de la noi.  

Foarte multă lume întreabă de ce nu a auzit de acest fenomen până acum. Ce s-a schimbat de un an-doi încoace, încât vezi din ce în ce mai mulți alergici? Două lucruri, probabil. Primul este că boala a ajuns să afecteze enorm de multă lume: peste jumătate de milion de oameni în România, potrivit datelor de la Ministerul Sănătății. Al doilea lucru ține de răspândirea din ce în ce mai mare. Vremea caldă și secetoasă îi sporește aria de existență și astăzi se raportează 781 de focare active. Există o hartă a ambroziei la care și tu poți contribui.   

Partea cea mai proastă este că legea nu se aplică. Plus că mai are și câteva goluri. Astfel, dacă statul mai face ceva pe terenurile sale, este foarte greu să-i convingă pe proprietari să taie planta. Chiar și atunci când îi amendează. În Elveția, legea prevede că, dacă nu tai planta, primăria intră pe terenul tău, curăță și-ți trimite nota de plată. Aici nu se poate. Se dau doar amenzi, dar lumea nici nu taie, nici nu plătește.

De fapt, marea problemă este că nu suntem comunitate. Aceasta este o problemă pe care doar un efort masiv comun îl poate rezolva. Așadar, dacă vrei să dai o mână de ajutor, iată ce poți face:

1.Răspândește vorba despre această boală chiar și cu acest text

2.Dacă știi pe cineva care nu se mai oprește din răceală în vreme asta, trimite-l să-și facă un test.

3.Vezi o poză cu ambrozie și uită-te pe terenul tău. Smulge-o și arunc-o, dar nu pe un teren gol.

4. Spune-le altora care au ambrozie pe teren să o cosească

5.Reclamă la primărie tot ce vezi în materia asta și roagă-i să-și facă treaba

6. Nu fi indiferent. Sunt oameni care suferă și poți împiedica asta. 

Copilul meu stă mult pe telefon. Ce fac?

Când scriu aceste rânduri, din camera lui fiu-meu se aude muzica tare. Ca din camera oricărui adolescent. Apoi cu o comandă vocală, melodia se schimbă. În fapt, comanda vocală e parte din relația lui cu telefonul. Așa ne sună pe noi, așa deschide aplicațiile, pune muzică și caută lucruri pe internet. 

De altfel, telefonul pare cel mai important obiect din viața sa. Stă tot timpul lipit de mâna sa sau în buzunar. Are de răspuns la un mesaj, de văzut o memă, de accesat o aplicație. Chiar și masa se ia în jurul telefonului. Cu o mână duce lingura la gură, cu cealaltă stă pe telefon. Pe măsură ce-și mănâncă cerealele, ochii înghit tone de informații. 

Și apoi vine să-ți împărtășească. Uită-te la imaginea asta, vezi ce-a făcut ăsta. Facebook nu există, dar Instagram e baza. Și mici știri de pe diverse siteuri. Contractul nostru prevede ca în fiecare zi să-mi spună o știre pe care să o discutăm împreună. 

Tot de acolo își face lecțiile de chitară, tot de acolo citește cărțile care-l interesează, tot acolo se uită la documentare. Copilul meu nu consumă televizor. Televizorul lui este în telefon.

Momentul în care mă scoate din minți este la teme, însă.  Între un exercițiu și o analiză la română, mai are timp de o muzică, să răspundă la un mesaj sau să râdă la ceva. Îi iau telefonul, deseori, tocmai în aceste momente. Așa că trebuie să scrie fără el. Îl verifică, însă, la oră.

Argumentul este că aceasta este metoda lui de comunicare. Și așa e. Nu de puține ori îl găsesc în videoconferință cu alți copii. Chiar și atunci când se joacă. Pentru generația lui, ”afară”este în acel telefon. Iar noi suntem prima generație de părinți care se confruntă cu povestea asta. 

Iar întrebarea pe care mi-o pun este dacă am un copil dependent de telefon. 

Întâi am vorbit cu Laurențiu Gânj. El este consultant în dezvoltarea relațiilor umane, validat de Institutul ESPERE din Paris și trainer calificat de Transformational Psychology Institute din Bergen, Olanda. În ultimii  ani face ateliere care au drept scop folosirea descoperirilor de la Universitatea Stanford în creșterea gradului de motivare în procesul de învațare al elevilor.

Culmea e că Laurențiu a lucrat întâi cu noi, părinții Ne-a testat, ne-a pus întrebări, a vrut să vadă relația noastră cu copilul. Relația cu telefonul. Știe exact ce butoane să apese în relația dintre adolescenți și părinți. Și chiar funcționează, pot să vă spun. 

Am stat de vorbă și despre aplicațiile pe care le putem folosi ca să vedem ce face copilul. Există mai multe tipuri, dar Iphone are dezvoltată propria tehnologie. Când m-am uitat prima dată la sumarul de consum al lui Vladimir am rămas perplex. Stătuse pe telefon mai mult decât îmi închipuiam. Doar că eu stătusem patru ore. Diferența este că eu mai și muncesc pe telefon. Între timp, am stabilit un program și reguli de care ne ținem.

Ce nu știu eu astăzi este ce fel de om va crește copilul meu având la dispoziție acest obiect. Care sunt efectele sociale, asupra vieții sale, asupra comportamentului său. Sănătatea sa ce are de spus din punctul ăsta de vedere? Va fi un adult funcțional după standardele noastre sau va deveni un inadaptat? 

Deocamdată nu am cum să răspund la aceste întrebări. Este un proces lung  și în care am nevoie de asistență specializată. Nu e o dramă. Sunt convins că toată generația copilului meu are fundamentele necesare ca să reușească și să facă lucruri bune. Ce vreau eu acum este să-l învăț echilibrul.

De asta pe 12 octombrie voi fi la conferința The Cyber Effect, realizată de English Kids Academy, International House și Editura Niculescu. Invitata principală este Mary Aiken, pionierul analizei în relația copil-electronice. Mary Aiken este primul psiholog care a realizat un doctorat pe această temă. Și unul dintre cei mai mari specialiști ai planetei în domeniu. Cunoașterea sa este folosită de FBI, Interpol, Casa Albă, și prestigioase universități din lume. Despre cartea sa The Cyber Effect, The Times spune că trebuie citită de fiecare părinte. De altfel, presa britanică a numit cartea sa drept cartea anului și spune că e un semnal de alarmă pentru întreaga societate. 

Pe lângă Mary Aiken și Laurenți Gânj, la cea mai mare conferință din lume pe tema efectelor tehnologiilor asupra copiilor vor veni medici și psihologi. Oameni care îți pot da o mână de ajutor. 

Bănuiesc că nu sunt singur în fața acestei probleme. Sunt convins că sunteți măcar o parte dintre voi acolo. Am o invitație pentru unul dintre voi care îmi va lăsa un mesaj pe blog cu ce se confruntă. Voi asculta poveștile voastre și poate împreună cu Laurențiu găsim o soluție. Dacă se adună mai multe mesaje, o să trag la sorți unul dintre ele. O să mai am două invitații de dat zilele următoare pe FB și Instagram. Pentru cei interesați, un bilet este, în aceste zile, 75 de lei. Cred că e o sumă bine investită. 

Cred că e ceva de muncă până la o soluție bună, dar aici puteți găsi un bun început.  

Cum să pregătești un tânăr intelectual pentru viață

Culoarul are o lungime de cam 40 de metri. E vopsit fix ca în spitalele de pe vremuri, cu alb până la jumătate și un fel de vopsea ulei până jos. Jos e ciment și o dungă neagră lată trece pe pe perete pe podea. Asta trebuie să fi fost ceva ce ajuta la curățenie și cu siguranță era cel mai curat loc din cămin. 

În corpurile norocoase, la capătul culoarului se află un geam mare. Ăsta dădea un efect de contre-jour care te împiedica să vezi cine vine din partea aialaltă. Nu distingeai dacă e bărbat sau femeie și uneori ghiceam pe o țigară dacă e coleg sau coleg[. Asta și pentru că ziua cele două becuri care filau oricum stăteau închise. Ușile erau de lemn, dar mult spus, poate mai curând cu un placaj de ălă de-ți trecea piciorul prin el, dacă-ți puneai capul la vreo beție. Și asta s-a întâmplat de câteva ori, după știința mea. 

Ultima cameră din fund, numărul 12, era lipită de baie. I se spunea peștera pentru că avea mereu igrasie. Pereții scorojiți păreau străpunși din apă și de sunetul de la dușuri. Camera era vag văruită la începutul fiecărui an, dar varul cădea de pe pereți după ce lumea se întoarce cu totul în cămin și folosea dușurile. 

Camera nu avea mai mult de 3-4 metri lățime. Chiar la intrarea erau două dulapuri, pe stânga și pe dreapta. Dacă aveai noroc, rafturile erau la locul lor și nu prea putrezite. Vopsite an de an, păreau un fel de legătură între generații. De cele mai multe ori nu le cădea decât o balama, dar puteai să le închizi cu un cui îndoit. Noroc că niciunul dintre noi nu avea prea multe haine. Iarna era mai greu căci trebuia să pui și gecile. Tot acolo se puneau și sacii de cartofi, când erau, ceva oale și pantofii. 

În cameră ar fi trebuit să fie patru paturi oficial. Când am intrat eu, erau șase. Trei puse perpendicular pe geam, două la perete, imediat după intrare. Din astea două, unul avea etaj pentru cine voia să stea acolo. Nu mi-a tihnit niciodată și cred că toată facultatea nu m-am ridicat vreodată acolo sus. Pentru că m-au pus cu unii de anul doi, am prins patul de sub geam, chiar pe miloc, lipit de calorifer. Asta nu-ți lăsa loc să cobori pe stânga sau pe dreapta, decât cât poți sta în picioare. Și-ți mai și ardea picioarele iarna. După ani de zile în comunism, când căminele nu aveau deloc căldură, acum se dădea în compensație. 

De sub caloriferele alea ieșeau mereu șobolani. Vânătoarea asta era pasionantă la fiecare început de an. Dacă nu făceai ce trebuie în primele zile, atunci aveai nopți interesante. Așa că dezvoltasem multe metode de acoperire a găurilor. Cu moloz, cu mortar, cu mortar și sticlă, totul picurat cu otravă. 

Fiecare pat era din fier, iar în loc de arcuri aveau platband sau bare. Puteai să alegi pe ce voiai să pui cea mai mizerabilă saltea pe care o primeai. Găurită, arsă, murdară, grea, dar plină de praf, cred că saltelele veneau de pe vremea lui taică-meu. Aici se mai afla o masă cu picioare de fier, iar pe fiecare perete era câte o policioară cu cărțile fiecăruia. Și mai ales cu cursurile pe care le trăgeam la xerox. Fiecare era frumos subliniat cu zeci de culori. Foi de hârtie aveam la comun și oricum erau foarte valoroase. Când și când pe pereți mai era câte un poster.  

În mijlocul camerei trona, mai peste tot,  câte un reșou. Cele mai bune erau cu rezistență trecută prin șamotă. Dar cum anii se mai modernizau apăruseră și aragazele portabile, dar și reșouri mai de Doamne-ajută. Reșoul ăsta era și aragaz și cafetieră, funcție de nevoi. În fiecare cameră era câte un bucătar, unul care știa să aleagă câte ceva dintr-o fiertură. Iar restul curățau cartofii. Norii de fum de la masă se urcau pe pereți, se amestecau cu fumul de țigară și rămâneau ore bune în cameră. 

Apa era adusă de la baie, nu exista conceptul de apă plată. Băile erau după inima băieților din cămin. Care rămase în stare acceptabilă pentru anii 80, care distruse parțial. Câteva chiuvete aveau și oglinzi, asta pot să spun. Uneori, apărea și faianță. Dușurile erau niște cutii metalice și doar unul din două avea câte o pară. De obicei te puneai sub un șuvoi de apă fierbinte și aia era. Apa caldă era de două ori pe săptămână și uneori în week-end. Atât putea statul să ne spele. 

În wc-uri nu mai putea intra duminica. Pentru că oamenii de serviciu lucaru doar până vineri la amiază, totul dădea pe afară. Nici nu se putea altfel. Era ca la un festival. Aveai sute de oameni care foloseau șase cabine de toaletă. Cine rezista, rezista.

Căminele acestea erau leagănul intelectualității românești. Asta oferea statul celor pe care urma să  se bazeze în următorii ani. Aici era dormitor, loc de petreceri, cameră de iubiri, casino, loc de învățat, un fel de adăpost de copii scăpați de acasă. În unele cazuri era și mai rău. În altele, unde erau mai mulți bani, un pic mai bine. Alții stăteau și câte opt sau câte treizeci, într-o sală de lectură. Acolo învățai corupția: cum să cumperi buletine, cum să stai mai puțini în cameră, ce și cum să dai la administrator ca să ai un pat și o saltea mai bună. Câtă băutură trebuia să aduci la colegul de an care se ocupa de cazări și ce șpăguțe să aibă portarul. Era cea mai bună educație pentru viață. 

Și am considerat că trebuie să-mi aduc aminte pentru că pe mailul de redacție deja am început să primim imagini și mesaje din căminele românești. Tot trebuie vopsit, tot apar șobolani sau gândaci, tot nu e ușă la duș, tot e spart, tot linoleumul ăla e.

Și stau să mă gândesc cum într-o țară în care se construiește într-un ritm dement,  într-o țară în care se fac cartiere cât un oraș, statul român nu a reușit să pună la punct o problemă banală: câteva sute de cămine studențești decente. Cel mai probabil pentru că n-a vrut. 

Orașul ”tăricenilor”

Țineți minte când l-am făcut praf pe Tăriceanu c-a oprit coloana oficială pe banda întâi? Se dusese omul la farmacie și pentru asta a ținut traficul în loc. Și, pe drept cuvânt, și-a luat în fel și chip. Bucureștiul nu este un oraș prietenos în trafic. Dimpotrivă, e un chin. De ani buni, oficialii nu sunt capabili să repare asta. Iar când mai și îngreunează lucrurile, înjurăturile zboară precum katiușele.

Dar dacă mulți suntem la fel? Dacă, de fapt, Tăriceanu reprezintă o stare de fapt și o stare de spirit Și un grup de alegători care pot să trăiască și așa? Priviți ce-am înregistrat  în ultimele zile în București. Mai pe toate bulevardele lumea oprește aiurea. Fie că stă pe avarii, fie că doar s-au oprit sau livrează câte ceva, mașinile sunt oprite mereu pe prima bandă, Fie că sunt două sau trei benzi, cineva are o oprire la bordură. Nimeni nu are răbdare să meargă trei sute  de metri mai încolo. Nimeni nu vrea să intre în spatele blocurilor. Nimeni nu ar face o tură în plus doar ca să se gândească la alții. Avem o mașină? O lăsăm în drum. Rezultatul este că-i încurci și pe alții într-un oraș care zilele astea e chiar gol.

Lipsa de spirit comunitar este de fapt una dintre caracteristicile noastre. Drept urmare, îi numesc Tăriceanu pe toți cei care opresc aiurea în trafic. Și nu numai. Pe cei care nu respectă minime convenții sociale doar pentru a le fi lor bine câteva minute. De fapt, acesta este unul dintre motivele pentru care nu progresăm atât de mult cât ne-am dori. Când atitudinile astea o să dispară, va exista și politică altfel. Sigur că Tăriceanu este mai responsabil decât cei din aceste imagini pentru că el este exemplu și este vizibil. Zic eu, însă, că orice atitudine, cât de mică, contează. 

Simona Halep: ”Ar trebui să începem să fim mult mai buni”

Dincolo de spectacol și emoții mai putem rămâne cu ceva din victoria Simonei? Iată ce povestește prietenul meu Boți pe Facebook:

Într-un meci în care Serena o batea rau de tot (1-0 la seturi, 3-0 deja in setul doi) Simona il cheama pe teren pe Darren si ii cere aproape disperata sfaturi. La care Darren i-a spus zambind: “azi te bate si te bate tare. Joaca exceptional, nu vad ce poti sa faci. Singura optiune pe care o vad este sa ma duc eu acum la ea si sa o iau la bataie pe marginea terenului”. “Nu, nu te duce ca, la cat de pornita si de tare este azi, te bate si pe tine”. (Citat aproximativ – din memorie). Au ras amandoi acolo, pe teren. Apoi Simona a reintrat in meci unde a fost batuta scurt – si viata a mers inainte. Odata ce accepti realitatea, te focusezi pe ceea ce poti sa faci, nu pe ceea ce ai fi putut sa faci daca realitatea era alta. Cateodata inseamna sa mergi pur si simplu mai departe zambind.

Cumva povestea asta se completează de minune cu declarația de sâmbătă seară a Simonei:

„Ar trebui să începem să fim mult mai buni, să credem în noi, să privim lucrurile într-un mod pozitiv. Pentru că negativă toată lumea poate să fie, este ușor. Dar dacă privești lucrurile pozitiv, ai o șansă mult mai bună să faci ceea ce-ți dorești și să faci lucrurile mai bine.”

Ce ne spune Simona este că în viață poți să greșești, poți să ai zile proaste, important e să faci mai departe ce faci bine. Și să faci partea ta de bine, neașteptându-i pe alții. Se poate aplica asta la nivelul unei nații? În mod evident, nu. Dar se poate aplica la nivelul indivizilor care vor și care pricep. Tot ce avem de făcut este să mergem mai departe și să facem ceea ce putem face. 

Pas cu pas o să vină și performanța, oricare ar fi ea. Pentru că dacă vrem să avem succes trebuie să fim în preajma lui mereu. Așa cum a fost și Simona. La un moment dat o să vină. 

“Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă”

Ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă astăzi trebuie să ne uităm în spate. Wimbledon este cel mai mare turneu din istorie, iar Simona joacă cu cea mai mare jucătoare din istorie. E momentul care ar putea să-i aducă gloria deplină. Nu mai există turneu pe lumea asta ca Wimbledonul și nu pentru iarbă, ci pentru modul în care organizația de acolo a spus lumii că este cea mai importantă.  Și toată lumea s-a supus. Cu o singură mare excepție: Andre Agassi care este chiar poveste tenisului. 

Agassi ajunge ca adolescent în ”cel mai faimos loc al tenisului.” Și are onoarea să joace pe terenul doi, numit atunci ”terenul cimitir.” Asta pentru că o grămadă de mari campioni și-au dat acolo duhul sportiv. ”Londra pare cel mai straniu loc cu putință. Mâncarea, autobuzele, tradițiile venerabile. Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă, puțină cum e. ”

”Mai deranjant este că oficialii de la Wimbledon par să aibă o plăcere arogantă în a le spune jucătorilor ce să facă și ce să nu facă. De ce trebuie să mă îmbrac în alb? Nu vreau să mă îmbrac în alb. Ce-i interesează pe oamenii ăștia cum mă îmbrac? 

Mai mult de atât mă simt jignit că sunt oprit și sunt blocat și făcut să mă simt nedorit. Joc în acest turneu, dar sunt tratat ca un intrus, nici măcar nu mi se dă voie să mă antrenez pe terenurile pe care voi juca. Am restricție la terenurile acoperite  din partea de sus a străzii. În consecință, prima dată când lovesc o minge pe iarbă este prima dată când joc la Wimbledon. Și ce șoc. Mingea nu sare cum trebuie, nu sare deloc pentru că asta nu e iarbă, este gheață dată cu vaselină. ..Când arunc o privire să văd dacă spectatorii mi-au observat disconfortul văd că sunt chiar în capul meu.”

Agassi nu va mai participa la Wimbledon ani la rând, dar se va întoarce pentru că știe că nu e glorie mai mare. La fel simte și Nadal. A pierdut în 2006, dar era recunoscător că se află pe acel teren la 20 de ani. A pierdut în 2007 și a plâns jumătate de oră în vestiar. Nu a crezut că mai revine vreodată. A plâns atât de mult, încât a fost singura dată când unchiul Toni, ”cel mai dur om din lume”, nu l-a certat. Și Nadal folosește cuvântul venerabil în autobiografia sa. Cred că cei care calcă acolo percep asta imediat. Și mai e ceva

”Liniștea. Asta te șochează când ajungi pe terenul central de la Wimbledon. Lovești mingea de gazonul moale și nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, lovești și auzi ecoul propriei lovituri. Și al loviturilor ce urmează. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcați în alb, mulțimea politicoasă, tradiția venerabilă-toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi prieste, aerul de catedrală al terenului central îmi ajută jocul. ”

”Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni care mi-a fost antrenor toată viața mi-a inoculat de mic gândul că acest turneu este cel  mai important.”  Înțelegeți ce-a simțit Nadal aseară. Și un amănunt de culoare. În vara lui 2008, în timp ce era la Roland Garros, lui Rafa i se năzare să ia o mașină de lux. I-a spus tatălui său, dar așa tare s-a rușinat apoi de acest gând, încât îi venea să se ascundă. Un șoc pentru întreaga familie, mai ales că Rafa a fost crescut ca un copil modest. Tatăl i-a promis că-i dă voie doar dacă o să câștige Wimbledon-ul. Doar dacă o să câștige pe iarbă.

În fine, zeul suprem, Roger Federer de opt ori câștigător la Wimbledon, la finalul primei victorii. ”În timpul pregătirilor pentru ceremonia de premiere, liniștea se lasă, cu evalvie parcă, peste Centre Court. Conform protocolului folosit din anul 1887, ducele de Kent îi înmânează lui Federer așa numitul Challenge Cup, un trofeu de argint aurit cu două toarte, înalt de 47 de centimetri și decorat cu un mic ananas în vârf, poate cel mai frumos și mai important trofeu din tenis. Federer îl ridică deasupra capului, neîncumetânsdu-se încă să-l sărute.” 

Venerabil, cel mai important, cu tradiția cea mai lungă. Aici este fata noastră astăzi. Greu de spus ce are în inimă și-n minte, dar posibil de bănuit. Mai mult trebuie să câștige în fața celei mai mari jucătoare din istorie. Și e singura care o poate face. E doar la un pas pentru a face drumul de la vedetă la legendă. Și doar ea știe cum, căci la noi încă nu se calcă pe iarbă. 

   

Mihaela Bilic: ”Da, mănânc parizer.”

Îmi place că Mihaela Bilic abordează chestiunea slăbitului râzând și cu sinceritate. Asta e viața, nu prea ai ce face în plus. Ea e celebră pentru modul acesta de a face lucrurile. De altfel, dietele nu-i plac. Și nici personalizările. 

Nu vreau să afirm, să mă gândesc că, poate, chiar medicii au făcut răul ăsta, inventând tot felul de diete și creând această iluzie că a slăbi este ușor și că trebuie să găsești doar dieta personalizată. Asta cu „personalizarea potrivită ție” îmi place mult, Kilogramele se vor topi ca prin farmec. E nevoie doar de o strategie corectă, iată! De fapt noi nu înțelegem că luptăm cu niște instincte care nu pot fi schimbate. Luptăm contra naturii care nu ne-a dat niciun fel de mecanism de slăbit. Avem doar mecanisme de îngrășare. Luptăm un un adipocit, această celulă adipoasă, pe care din nou natura a văzut-o ca pe o chestiune extrem de prețioasă, care ne asigură supraviețuirea. Altfel nu ne-ar fi dat un număr infinit de adipocite. Ele se pot multiplica la nesfârșit și nu mor niciodată, spre deosebire de neuroni. Avem un număr fix de neuroni și din ăia, pe parcursul vieții, pierdem. Nu se regenerează. Grăsime din belșug. Noi în momentul în care declanșăm așa zisa cură de slăbire, sau lupta împotriva naturii și a grăsimii, nu realizăm că este un lucru din care vom ieși învinși.

Mihaela Bilic nu s-a pregătit niciodată să fie nutriționist. Nici diabetolog nu știa că va deveni. Altfel nu ar fi fost recunoscută pe culoarele de la Municipal ca doctorița care mănâncă o cutie de înghețată pe zi. 

Dintotdeauna, de când eram mică, am vrut să ajut oamenii. Eram bună la matematică și (părinților) le era frică. Atunci când am spus că vreau medicină le era frică. Erau anii ʼ80 și ceva în care intratul la medicină era extrem de dificil. Mai era un lucru. Nimeni din familia mea nu a fost medic. Atunci ei considerau că nu o să fie nimeni care să mă ghideze, să mă apere, să mă protejeze. Era o lume destul de închisă și supraviețuirea în ea presupunea poate existența unor protectori.

Atunci când vine vorba de nutriție, nutriția pentru care eu militez, a omului sănătos, legată mai degrabă de educația alimentară, informația corectă dată lui, astfel încât să-l faci puternic, independent, nu infantilizarea de care au parte oamenii care merg la nutriționist și primesc liste întregi de alimente permise și interzise sau eventual program când să respire, când să înghită. Nu de asta avem nevoie. Ține mai mult de psihologie. Nu este dependența de un aliment, ci mai degrabă de un comportament. Avem nevoie să ne relaxăm, să neutralizăm energia negativă acumulată peste zi. Momentul mâncării nu este de foame, ci mai degrabă un amestec de emoții și de stări. Da, categoric trebuie să te facă fericit, dacă o lași. Mai nou, în momentul în care spui că mănânci cu plăcere și e o chestiune care este pe pozitiv, oamenii te privesc ciudat, ca și cum nu de asta ar trebui să mănânci, să-ți facă bine. În această relație terapeutică nu numai că se construiește independent de voința fiecăruia. Tu ca medic vrei să ajuți omul respectiv, dar dacă nu intri pe un nivel de comunicare să ajungi la sufletul lui, relația terapeutică nu funcționează.

(Psihologia) e obligatorie! Îmi spune asta atunci când îi zic că noi pacienții venim la nutriționist rușinați. Și că de asta slăbim.

O, categoric, nu numai (că veniți) cu o oarecare rușine. Medicul, să nu uităm, prin formarea noastră în timpul facultății, și dacă vrei, și dacă nu vrei, ești pus pe un piedestal de unde trebuie să spui în stânga și în dreapta ce au oamenii de făcut, iar ei trebuie să asculte și să te respecte, fără a pune la îndoială spusele tale. Din această poziție să te dai jos și să vii lângă pacient, umăr la umăr cu el, și să-l faci să înțeleagă că problema respectivă nu e pentru că e bolnav, ci pentru că toți suntem oameni, suntem fragili și în raport cu instinctele noastre care ne îndeamnă să mâncăm fără limite, dar și în raport cu emoțiile și sufletul nostru care caută să fie consolat, alinat, dacă nu există alte metode, măcar prin mâncare. Atunci se crează ceea ce frumos au denumit ei în Franța: „sindromul impostorului”. Acolo am făcut un an de zile exerciții de dialog motivațional. Cum anume să nu-i spui tu omului din față ce are de făcut, să-l ajuți să-și dea seama singur, dându-i doar informație de bază. Tu îi spui: „Zahărul nu are alt rol în organism decât faptul că îți stimulează apetitul. În rest îți crește colesterolul, te îmbătrânește, te îmbolnăvește.” Omul ia informația respectivă și la un moment dat, când va pune mâna pe un pliculeț de zahăr va spune: „Nu vreau să-l mai bag în corpul meu!”. Dacă tu îi spui: „De mâine nu mai mânca deloc zahăr!”, fără să-i explici ce se întâmplă în interiorul lui, recomandarea va fi respectată o perioadă scurtă, dar apoi…

Mihaela nu o să-ți dea rețete. O să-ți spună să mănânci doar atunci când îți este foame și te va îndrepta spre ciorbe. 

Dimineața nu mănânc. Este exact despre lucrurile acelea de bază care spuneam că trebuie explicate și înțelese de toată lumea. Acest ritm cu trei mese principale și două gustări este recomandat copiilor în creștere. Pentru adulții sănătoși care nu mai au nevoie de sfatul medicului nu au fost făcute niște reguli de bază astfel încât să știi cum anume trebuie să te comporți alimentar. Au fost preluate în toate dietele, curele de slăbire, aceste 3 mese cu două gustări. A devenit literă de lege. Ajungi la concluzia că acesta este programul corect de masă. În momentul în care tu nu mai mănânci așa, consideri că faci automat o greșeală și că de asta nu slăbești, pentru că a sări peste mese este o greșeală majoră.

Aștept să mi se facă foame. Este o condiție esențială și nu numai că trebuie să aşteptăm să ni se facă foame. Foamea e o senzație neplăcută. Așa a lăsat-o natura. Ea trebuie să ne scoată din casă, să ne facă să căutăm mâncare, indiferent că plouă, că e frig, că e noapte, că nu avem chef. Dacă ar fi o senzație plăcută am sta liniștiți în canapea și am muri de foame. De foame nu poți să uiți. Nu poate fi nici blândă, nici plăcută.

De obicei mi se face foame undeva după ora 14, uneori după ora 16.

Și cafeaua îmi trebuie pentru că altfel mă trezesc. Normal că poți să bei cafeaua pe stomacul gol. Lucrurile care se întâmplă în raport cu un anumit aliment trebuiesc judecate și simțite din interiorul tău, nu induse din exterior. E foarte interesant cum puterea minții noastre poate să inducă orice.

Și sunt sigur că nu ați auzit-o încă pe asta cu beau cafeaua ca să țină de foame. 

(Beau cafea) fără nicio problemă. Acum am băut-o fără lapte. Cu siguranță după prânz o să mai beau probabil o cafea cu lapte care ține de foame pentru că stă în stomac două trei ore și se comportă extrem de prietenesc. Cafeaua cu lapte se face ca o mică brânzică pentru că ea coagulează proteinele din lapte.

Da! Ține de foame. De ce spuneam de foame? Nu putem uita de senzația de foame. Sunt anumite voci care spun: „Mănâncă dimineața să nu-ți mai fie foame noaptea!”. Cum să fie așa? După trei ore indiferent cât de mult sau puțin ai mâncat, îți va fi foame garantat. Ce trebuie să facem? Să ne antrenăm senzația de foame ca pe un mușchi, obiectivul fiind creșterea rezistenței și toleranței la foame. Nu trebuie să fim nici ca niște cuconițe care se panichează: „Vai, îmi e foame, trebuie să mănânc!”. Nu! Este: „Da, îmi e foame. Sunt suficient de matur și de stăpân pe senzațiile mele. Mai pot aștepta. Nu e nicio panică. Nu scade glicemia. Nu merge stomacul în gol. Stomacul este o incintă virtuală. În condiții normale, fără alimente pereții lui sunt lipiți, nu secretă nimic. Nu e fraier să secrete sucuri gastrice dacă nu are nimic de prelucrat. În momentul în care băgăm o gură de produs, fie el covrigel, o gură de pâine sau o măslină, el începe să secrete. Cel mai bun antrenament pentru stomac, gastrită, ulcer, pentru a-l face să nu secrete excesiv acid este să nu mănânci.

Mihaela poate spune că și-a trăit existența culinară de până acum oscilând între ciorbe și zahăr. 

Ciorbele erau mâncarea mea preferată. Ca dovadă că eu nu-mi amintesc, dar verișorii mei îmi spuneau „ciorbăreasa”. La capitolul mâncăruri preferate erau cele rare. Întotdeauna am „sindromul salatei de boeuf”, la fel ca mulți probabili, tocmai pentru că se făcea la Paște, la Crăciun și pe 8 noiembrie când era ziua mea și a tatei. Așteptai, era o mâncare de sărbătoare. Dulciuri nu făcea mama în casă. În rest ea gătea foarte bine, dar la capitolul dulciuri, nu știu dacă o dată pe lună gătea.

Am avut o perioadă lungă de îndrăgosteală de zahăr. Cred că și în timpul facultății. Țin minte că mergeam la Hotel București, unde pe vremea aia era o sală de sport. Când ieșeam îmi luam o savarină și un flanc cu caise de la Cofetăria Bucureşti. Preferam să mănânc doar dulce și să nu mănânc mâncare. Funcționează. Pe ce anume îți cheltuiești bugetul caloric, să spun așa. Apoi, brusc, nu mi-a mai plăcut gustul dulce și am trecut pe sărat, care mi se pare mult mai periculos. Gama de lucruri sărate este mai greu de ținut sub control. Sunt mezelurile, brânzeturile, patiseria.

Și iată acest fragment care va enerva o grămadă de lume. Doamna doctor nutriționist mănâncă parizer.

Oh, da, (mănânc mezeluri)! Tot vorbeau băieții înainte: „Ascundeți parizerul că a venit Bilic!”. Parizerul împreună cu o felie de pâine și felii de castravete pentru mine sunt… Am mai spus-o! Parizerul de calitate este așa o invenție. Din punctul de vedere al grăsimii este un tip de mezel fiert. Grăsimea nu este așa de multă cum este în alte salamuri. Prin procedeul crud-uscat de fabricare sunt și ele. Părerea mea este că nu există aliment care să fie o nenorocire, toxic nesănătos. Doza face otrava! Dacă noi ne apucăm să mâncăm mezeluri pe post de carne ele sunt un fel de superfood. Sunt concentrate în sare, în gust, în grăsime, încât trebuie mâncate cum o fac spaniolii, italienii. La ei totul se taie atât de subțire. Mănânci o feliuță, două, nu jumătate de kilogram de jambon.

Poate că ei și și-au ales (nutriționistul) nu cu mentalul și rațiunea, ci cu sufletul. Mi se pare absurd ca lucruri care declanșează în interiorul nostru o reacție pozitivă, de poftă, de bine, de nostalgie, orice pe pozitiv, să nu le permiți, să nu le autorizezi.

Dacă aș mânca parizer probabil aș mânca o felie de parizer pusă pe două felii de pâine. Cum e mortadella. Parizerul are un diametru mare. Poate 30 de grame, spre 50, pentru că fiind greu în apă… Maxim 50 de grame. Este o greșeală pe care o fac foarte mulți. Noi nu realizăm că stomacul nostru nu numără caloriile. El este impresionat, la fel ca ochii, de volum. În momentul în care noi mâncăm după volum, ne stă în instinct. Nu avem niciun mecanism prin care să-și dea seama organismul și să aprindă un bec roșu: „vai de mine, am depășit numărul de calorii, oprește-te!”. Singurul lucru care ne impresionează este volumul. Stomacul nostru are vreo 300 de grame să spun. Dimensiunea a doi pumni. Atunci când noi îi dăm un lucru foarte concentrat în calorii, mezeluri sau brânzeturi, sau îi dăm frunze de salată, pentru el volumul este mai important în faza inițială. Când de lângă parizer scoți pâinea, bucățelele de castravete, va trebui să compensezi lipsa de volum dată de celelalte cu parizer. Poți mânca așa și 300 de grame de parizer pentru că tu ai nevoie să umpli respectivul volum. Trebuie să mizăm pe densitatea calorică: să umplem stomacul cu lucruri cu volum cât mai mare și concentrație calorică mică. Întotdeauna un lucru care are concentrație calorică mare să fie alături de unul expandat cu aer sau apă.

La salam trebuie 30 de grame. Trebuie mai puțin pentru că este foarte sărac în apă. De asta ciorba este alimentul perfect. Alegeți produsele bogate în apă sau aer. De exemplu pufuleții. Pufuleții sunt mămăligă expandată. Tu mănânci aer. Dintr-o pungă de 80 de grame poți să mănânci două zile.

Tot timpul a trebuit să-și supraveghez greutatea.

Fiind mâncăcioasă, pofticioasă, la fel ca 90% din populație, dacă nu ai grijă și nu spui stop, cât de mult putem mânca nu ar fi bine să aflăm. Putem mânca infinit și ne putem îngrășa infinit.

Întotdeauna am fost peste ce mi-aș fi dorit, (din punctul de vedere al greutății), dar nu pentru că este impus de niște norme medicale și pentru că, de ce să nu recunoaștem, media și societatea în acest absurd total, într-o epocă a abundenței alimentare care nu a avut precedent, ne impune niște standarde aproape absurde, la limita anorexiei. Ce e considerat valoros și frumos sunt acele modele și imagini în care se arată mereu niște oameni foarte slabi. E vorba de o luptă cu instinctul. Cum să nu mănânci într-o lume în care există mâncare la fiecare colț și culmea, mai nou, indiferent că deschizi televizorul, știrile pe online, dacă ai da la o parte subiectul mâncare, nu știu ce ar mai rămâne. A bătut și politica și sexul, tot!

Da, am încercat absolut toate (curele de slăbire). De asta poate oamenii empatizează și iubesc discursul meu, pentru că e creat pe propria piele și din experiență. Le-am spus întotdeauna că dacă ar fi existat o metodă care să funcționeze în de diete, aș fi descoperit-o!

Dieta inedită?

Eram pe vremea aia rezident la Spitalul Universitar. Dacă mai sunt fete, asistente, la etajul 12 secția de medicală, își aduc aminte. Am avut luni întregi, ca să nu zic ani, în care mâncam o cutie de înghețată pe zi. Era cură de slăbire. Era o înghețată care nici nu mai există în prezent: Aloma, cred, jumătate cacao, jumătate banană. O cutie din aceea, țin minte și acum că avea 600 de calorii. Aia era mâncarea mea pe o zi întreagă.

Și nu are nicio aplicație în telefon care să-i spună cât și cum să mănânce, așa cum am eu.

Dragii mei, aplicațiile sunt create de oameni de IT, iar informațiile sunt luate din cărți de nutriție care trebuie rescrise. Asta o știu oamenii din practică. Nici măcar nu le pot spune pacienți, vorba ta, sunt mai degrabă clienți. Efectiv, oameni, femei a căror buget caloric nu le permite mai mult de o masă în zi. Cred că dacă ar trebui să fim onești ca nutriţionişti, ar trebui deja să le spunem oamenilor: În străinătate deja a început. Doctorul Cohen este cineva care chiar încearcă să facă educație. Deja în cărțile de slăbit pentru bărbați, fiindcă are o carte dedicată bărbaților, le propune lor să-și aleagă fie micul dejun, fie prânzul și cina. Nu mai încap 3 mese. Nu mai încape decât un fel de mâncare la masă. Doar dacă este extrem de micuț poți să ai două feluri. Nu mai încap trei feluri pentru că suntem atât de sedentari, iar mâncarea a devenit din ce în ce mai consistentă și bogată în calorii, încât dacă nu vorbim de ciorbă care înseamnă 80% apă, tot ce înseamnă masă ar trebui să ne gândim: o cafea cu lapte e micul dejun, e suficient.

Viața a împins-o pe Mihaela Bilic către ce este astăzi. Și-a dorit să fie chirurg. Pierderea fratelui a îndreptat-o spre alte căi. 

Fratele meu s-a îmbolnăvit grav și s-a și prăpădit. Noi am asistat neputincioși la drama asta. Am zis: „La ce bună medicina?”. Nu am mai putut să intru în sală. Era anul în care făceam chirurgie și îmi plăcea la nebunie. Erau anii ʼ91-ʼ92. Când au descoperit,  cancerul avea metastaze. În trei luni de zile s-a prăpădit. Teribil a fost, pentru că medicina avea limite, dar faptul că el… am considerat nedrept faptul că s-a chinuit atât de mult. Acele trei luni de zile au fost un coșmar în care el a avut niște durei teribile, în care nu a dormit nicio clipă și nu a mâncat nimic. Acest deznodământ tragic, prin atât de multă suferință e ceva ce mintea mea nu a reușit să accepte. Atunci când murim putem să o facem simplu: accident de mașină, infarct. Chinul acesta oribil… Apropo de medicina aceasta alternativă, știu că era ideea că să nu-i facă morfină ca să poată organismul să lupte cu boala. Teribil! Niște bazaconii.

Mi-a schimbat viața dramatic, pentru că deși voiam chirurgie nu am mai putut. Și acum, în continuare, când intru într-un spital mi taie picioarele! E o chestiune peste care nu am putut să trec. Eram la facultate în anul trei sau patru și nu am mai putut chirurgie. Am fost la un pas să zic: „Mă las de medicină!”. Nu știu dacă aș fi avut mai mult curaj apropo de încredere în trăit cum simți, nu cum trebuie. Cred că atunci nici prin cap nu mi-a trecut, pentru că părinții mei nu ar fi fost de acord. Nu cunoșteam pe nimeni: „Cum să lași baltă facultatea și să zici că abandonezi?”. Atunci a trebuit să găsesc o soluție de compromis, de fugă, pentru că nu puteam să le spun: „Renunț la medicină!”. Următoarea pasiune era mâncarea. Am zis: „Hai să combinăm medicina cu mâncarea să vedem ce iese.”. Nici nu știam în ce direcție să o iau. După facultate trebuie să-ți alegi o specialitate. Habar nu aveam unde intra mâncarea în poveste. Când a venit stagiul de igienă a alimentației mi s-a părut că e locul unde se discută foarte mult despre mâncare. Acolo era însă vorba despre biologi, nu medici, și era mai degrabă siguranța alimentației. Se făceau tot felul de controale. Era o chestiune mai degrabă de igienă alimentară. Am ajuns diabetolog pentru că nutriția a scos-o profesorul Mincu. Ceaușescu avea diabet, iar el a fost doctorul personal al lui Ceaușescu. A vrut ca orice persoană care vrea să fie stăpână pe o părticică mică, pe o bucățică, a scos diabetul în afara endocrinologiei. Diabetul ar trebui să țină de endocrinologie. El a făcut o specializare separată: diabet, boli de nutriție și de metabolism. A fost declarată o specializare aparte de endocrinologie. Asta a fost alegerea pentru că alta nu exista. Ca să fii medic nutriționist trebuia să faci diabet, boli de nutriție.

Naționala omului providențial

Este indubital că mare parte din performanța Naționalei U21 i se datorează lui Gheorghe Hagi. Construcția sa de durată a format nucleul acestei echipe. 11 jucători din lot provin de la Academia pe care a construit-o. Sigur pe el, cum îl știm, Hagi a anunțat din timp că acest lucru se va întâmpla. Ba, mai mult, a spus că și Naționala mare se va baza din 2020 pe o parte din acești jucători. Hagi este catalizatorul care ne-a oferit această performanță. 

El a propus muncă cinstită și de durată în locul tunurilor care au prăbușit fotbalul românesc. O afacere populată de numeroase jivine care amușină după un teanc rapid de bani, fotbalul din România a reușit performanța de aluneca în toate clasamentele, doar ca să-și îmbogățească conducătorii. Ba, mai mult, a construit un sistem corupt care se bazează pe scandaluri ca model de publicitate și marketing. Pe cât de slabă este competiția, pe atât de mare nerușinarea de a poza în salvatori și oameni bogați cu resurse nesfârșite. Este un sistem care a ocupat și infectat întreaga Românie în același timp. 

Alternativa Hagi s-a dovedit a fi viabilă, cel puțin în materie de rezultate. Nu știu cât de comod financiar îi este lui Gică Hagi, dar e clar că produsul său funcționează. Ajutat de regulile introduse de federație, cu jucătorii U21, dar și de două competiții la juniori, Liga Elitelor 17 si 19, Hagi chiar poate să facă treabă. Chestiunea importantă pe care trebuie să o observăm aici este că Hagi este singur. Nimeni nu mai este alături de el într-o astfel de întreprindere de durată. 

Ca și în 1994, Hagi este omul providențial și în jurul lui se construiește tot. Atunci și acum, fotbalul românesc trăiește în jurul lui. Fie că e pe teren, fie că e în afara lui, Hagi este cel care face cărțile. Hagi construiește, pasează, centrează și dă cu capul în același timp. Gol din foarfecă cu capul cum ar veni. Este și motivul pentru care ne-am oprit în semifinale. Sportul nu poate avea succes sub formă de sinusoidă. Nu poți să dai un tun, o Cupă Mondială, și apoi să te prăbușești. Trebuie să fii în top mereu. Or, după o perioadă de secetă, Hagi de abia ne-a readus acolo. Și-i cerem, eronat, ca să ne țină doar el acolo. 

Întrebarea care se pune este dacă sistemul există dincolo de Hagi. I se alătură cineva? Putem construi dincolo de un om providențial? Știm să facem sisteme funcționale care să livreze rezultate și jucători și peste doi, trei patru, zece ani? 

De asta spun că adevăratul nostru succes ar fi ca peste un sau doi să mai jucăm o semifinală. Și peste trei și peste zece ani. De abia atunci vom ști că e Națională și nu echipa unui om providențial. 

Mesaj dintr-o familie de asistenți maternali

Am primit acest mesaj de la copilul unei familii de asistenți maternali. Copilul natural al unei familii care a luat în plasament alți copii din orfelinate. Îl public așa cum l-am primit. 

Dragilor, numele meu este Liviu. 

Nu stiu daca reusesc sa intru in direct, dar am decis sa va scriu in legatura cu Sorina si o comparatie pe care mi-o permit cu ce s-a intamplat in familia mea. E strigator la cer cum liderii politici si vreo 2 televiziuni fidele lor se folosesc si trateaza politic acest caz al Sorinei. Pe langa faptul ca au distrus multe institutii ale statului si incearca acelasi lucru cu justitia, acum a venit randul DGASPC-ului (institutia de unde si Dragnea a “furat”). In loc sa ii intareasca pozitia insitutiei si sa vada unde sunt lacune legislative pentru ca astfel de situatii sa nu mai apara, ei o dau in fabulatii.

Acum, legat de cazul Sorina si comparatia de care mentionam mai sus: Mama mea a avut in plasament 2 copilasi (fetita si baiat) amandoi luati de la o varsta de sub 1 an. Au fost crescuti cum s-a putut mai bine, primind mult mai multe decat Directia ar fi putut acoperi atat in plan financiar (mobila noua in dormitorul lor, biciclete, laptopuri, etc.) cat si pe plan emotional.

Mama mea s-a atasat extraordinar de ei, acestia ii spuneau ”mama” si totul se intampla ca intr-o familie normala, au fost botezati de ai mei si asa mai departe. Dar mama mea nu si-a uitat niciodata si a inteles clar toate responsabilitatiile si obligatiile care i-au fost explicate inainte de a incepe aceasta activitate de asisent maternal. Astfel, ca Ziua Z a aparut si in cazul ei, cand baietelul, pe la varsta de 6 ani, a venit momentul sa ne paraseasca, dupa indelungi eforturi ale DGASPC de a reintegra copilul in familia naturala a acestuia. Un cuplu de tineri simpli de la tara, care l-au avut pe copil din intamplare si cel mai probabil s-au panicat si au renuntat la el (nu stiu exact motivul abandonului).

Important e ca cei 2 casatoriti acum si cu suportul DGASPC si-au dorit ca acest copil sa se intoarca in familia lor. In momentul in care s-a pornit la drum cu reintoarcerea copilului la parintii naturali, reintrarea in drepturi si obligatii ale acestora fata de copil, mama mea, ASISTENT MATERNAL, a inteles momentul dificil ce va urma si s-a purtat ca atare.

In data la care i s-a spus ca e momentul sa inceapa sa pregateasca copilul pentru a se intoarce in sanul familiei maternale, asistentul maternal  s-a conformat facand tot posibilul sa faca acest copil sa inteleaga tot ce era de inteles, desi din punct de vedere emotional mama a fost foarte afectată, dar a pus coopilul pe primul loc și integrarea în noua familie. La insistentele asistentului maternal, mama naturala (viitoarea mama pentru copil) a locuit zile intregi in casa alor mei, in vreo 2 etape. Acest fapt a ajutat mult copilul cat si mama lui sa se ataseze unul de altul, cat si nevoile, obiceiurile, etc. copilului sa fie intelese de noua mamă, si sa nu existe un soc pentru copil.

Astfel, copilul a fost luat de noua familie in noua casa si s-a acomodat. Asistentul maternal a ramas in viata acestuia ca si nasa ( va spuneam mai sus ca a fost botezat de parintii mei) iar in perioada vacantelor acesta pretrece zile bune in casa parintilor mei.

Deci se putea mai bine in cazul Sorinei !!! Daca asistentul maternal isi intelegea atributiile pana la capat, si o sustinea pe Sorina sa se integreze in sanul noii familii, aceasta nu ar fi fost expusa acestui scandal mediatic si al autoritatiilor romane, de altfel si unor lacune in toata procedurile. Daca asistentii maternali intelegeau ca fetita nu le apartine !!! Tocmai ei, asistentii maternali, care zic ca au iubit-o, au fost primii care au uitat de factorul uman al fetitei raportat la decizia instantei, si s-au pus ei si sentimentele lor pe primul loc.

Pilda lui Solomon se aplica si aici…. Daca erau cerebrali si nu doar emotionali  si gandeau pentru copil o faceau altfel, bucurandu-se ca aceasta primeste un dar de la viata si o familie extraordinara, cu care ar fi putut sa tina legatura si nu sa ii induca copilei tot felul de idei. Iar valul asta de emotie si manipulare e dezamagitor. Inca o dovada ca multi din natia asta a noastra nu inteleg nimic sau au impresia ca le stiu pe toate. Nu pot intelege ca se poate sa faci bine doar de dragul binelui fara a avea un interes.

O singură opinie adaug. Cred că le este imposibil unor oameni să-și calibreze afecțiunea față de un copil. Pot să înțeleg dragostea și de ce familia din Baia de Aramă își dorește atât de mult copilul înapoi. Și asta este  de apreciat. Dar toate detaliile trebuie luate în calcul.