educatie

Mai bine le mărim alocația la 600 de lei decât să facem educație sexuală

La ora la care scriu nu știu ce fel de lege o să avem în materie de educație sexuală. Și ca să evităm orice fel de confuzii, trebuie să știți că textul retrimis în dezbatere de Președinte nu se referă la educația sexuală. Este o lege de protecție a copilului, cu numeroase chestiuni între care cuprinde și acest lucru.

Cel mai probabil, după vot, o să avem o lege care nu va folosi cuvântul educație sexuală, ci îi va spune educație sanitară. Și aceasta se face doar cu acordul părinților. Cele două citate de mai jos cred că rezumă clar situația.

„Noi USR PLUS am venit cu 4 propuneri de amendamente în comisie și am încercat formule de compromis. Dar, votul majoritar a afirmat că nu se vrea educație sexuală nici măcar o dată pe semestru, că nu o putem numi nici așa, că nu o vrem nici din clasa a 5-a, că nu e bine nici să fie predate cursurile de cadre medicale și nici să fie predată doar la liceu. Nimic nu a fost acceptat. Politicienii vor ca până la 18 ani în școală educația sexuală să fie un subiect tabu”

Irineu Darău USRPLUS

Și cealaltă parte

„La secțiunea sexualitate, citez „bucuria și plăcerea de a atinge propriul corp, despre masturbarea timpurie”. Dincolo de faptul că suntem persoane mature, personal acest tip de mizerie ca părinte și ca bunic mie îmi generează o reacție profund contra unei astfel de modalități și ideologii neomarxiste de a impune călcarea în picioare a inocenței copiilor noștri. Dincolo de aspectele ideologice, avem obligații de natură constituțională și tratate internaționale. Protocol la convenția drepturilor omului: art.2 Statul în exercitarea funcțiilor în domeniul educației va respecta dreptul părinților de a asigura educația conform convingerilor religioase și filozofice. Este un drept internațional care este aplicabil și în România”

Titus Corlățean, PSD

Întreaga dezbatere aiuritoare este aici

Acum aș vrea să știți cum stă treaba din punctul meu de vedere.

Ce aș hotărî pentru copilul meu

Dacă legea vine cu acordul părinților și dacă aceste ore se vor face în realitate până când termină liceul, sunt de acord ca să participe la aceste cursuri. Mi se pare necesar să afle de la oameni pregătiți ce se întâmplă cu corpul lui și cum poate interpreta toate aceste schimbări. Mai mult, aș dori să afle ce se întâmplă și se poate întâmpla între doi oameni care se iubesc.

De ce cred că asta este normal? Pentru că nu orele de educație sexuală îi vor hipersexualiza viața, ci telefonul și internetul vor face acest lucru. Lumea din jurul lui este încărcată de sexualitate, iar el trebuie să afle care sunt părțile bune și proaste. Trebuie să înțeleagă că nu tot ce vede pe internet este bun sau real. Și să afle cum se văd lucrurile și din perspectiva altor oameni.

Noi îi explicăm, evident, câteva lucruri și-i spunem cum trebuie să interpreteze anumite situații, dar nu le știm pe toate. Sunt oameni pregătiți să-i explice anumite transformări. Și cred că orice adolescent într-o perioadă dificilă simte că poate să vorbească, uneori, mai bine cu alții, decât cu părinții. Asta îi dă și un sentiment de valorizare.

Nu cred că cineva de la școală îi poate arăta ceva de care nu a văzut sau nu a auzit. Nu cred că-i poate trezi instincte pe care nu le are sau să nu le fi simțit pe net. Iar să-i dea altă orientare sexuală, m-aș mira profund să n-o găsească singur pe a lui.

Oricât ne-am păcăli ca părinți că le putem păstra inocența, ne amăgim. Și apoi cum am vrea să-i trimitem în viață? Profund necunoscători? Asta înseamnă că vor primi educație de la alți adulți pe care nu-i cunoaștem și asupra cărora nu avem niciun control. Mă refer aici la persoanele pe care le va cunoaște ca adult. Și care îl vor influența decisiv. Câtă vreme sunt acasă, mai e o șansă de bine.

Recunosc, puterile noastre sunt limitate aici, un ajutor e binevenit. Pentru că nu vreau să învețe ca generația mea pe la colțul blocului.

Ce mi-aș dori pentru societate

La cum merge treaba în România, aș fi putut să mă opresc după ce am scris rândurile de mai sus. Dar nu trăim singuri. Copilul meu va avea parteneri de viață, societatea are nevoie de oameni care să înțeleagă lucrurile mai bine. Ne va da mai multă stabilitate și mai mult calm.

Dar este ceva mai mult de atât. Statul este responsabil pentru cetățenii săi, chiar și pentru copii, nu numai când dă bani la alocație. Orice boier poate să dea bani și asta este modalitatea cea mai simplă să zici c-ai avut grijă.

Statul trebuie să aibă grijă prin educație de toți cetățenii săi, mai mult sau mai puțini instruiți, mai mult sau mai puțini vulnerabili. Nu există ideologie când le spui unora cum funcționează corpul. Și nici când îi înveți cum e cu dragostea.

Și nici atunci când le spui ce este consimțământul și că ai dreptul să spui nu. Or, stabilirea unei bariere de semnătură îi pune în pericol pe copiii care au părinți nepăsători, pe cei care sunt abuzați sau trăiesc la periferia societății. Îi pune în pericol pe cei care nu au acces la școală decât limitat, dar în care diverse partide aruncă cu bani.

Știința despre sex sau știința despre tine nu e un lucru de teamă. Dimpotrivă, este ceva de dorit. Unii vor afla atunci cu surprindere că sunt abuzați. Și nu la școală, ci acasă sau de cunoscuții lor.

Prin atitudinea lor, frontul comun PSD-PNL-AUR-UDMR îi pune într-o poziție vulnerabilă pe cei mai salbi dintre cetățenii săi.

Și încă ceva, politicienii nu sunt puși acolo să dea cu bani în populație și să ia măsuri populare. Căci despre asta e vorba. Sunt puși să rezolve niște probleme. Or astea sunt: mame minore, abuz sexual, discriminare.

Refuzul PNL și UDMR de a vorbi în plen este cu atât mai ipocrit. PNL se face că reformează ceva, dar nu vrea nimic. Cât despre fereala de masturbare invocată de domnul Corlățean, mă umflă râsul.

Și asta doar despre cei vulnerabili. Despre restul, pe care-i bănuiți mai instruiți, vă las aici un text care ar trebui citit la tribuna Parlamentului. Căci îți arată niște realități înspăimântătoare. Iaca, domnilor politicieni.

A, stai, că mai am una tare și foarte recenta. Studentă, 23  de ani, venită cu maman de mânuță, maman foarte revoltată că nu i se permite accesul (Covid stuff, amenda DSP etc. Pt mine e mană cerească restricția asta). “Doamna doctor, eu am făcut sex cu iubitul pe ciclu și nu am rămas gravidă. Nuuuuu, nu acum, păi ce, de ce vă strâmbați? Nu acum, al’dată. Și acum, când am făcut intre cicluri, cum de am rămas ?!” Zic “doamnă, cățelele rămân gravide pe ciclu. La oameni e oleacă invers, u know?” Fața ei când i-am desenat cum stă treaba… priceless. Dau cu zău.

Blog Mihai Vasilescu

Întreg textul halucinant este aici

Sincer, eu îi înțeleg perfect când vor să dea 600 de lei la alocație, în loc să-i învețe despre mintea și trupul lor. Este același model cu care au guvernat vreme de 30 de ani. Aruncă-le 100 de lei, dar să nu gândească mai mult de atât. Nu le lăsa arme de a riposta, de a face mai mult, de a se păzi. Și nici posibilitatea de a da un consimțământ informat.

Doar că asta se cam termină, domnilor. Vine o nouă civilizație peste voi. Puteți să-i ziceți ideologie, dar măcar e mai sănătoasă.

Photo by cottonbro from Pexels

Ioana Ciocan, Art Safari: „Opt ani a durat să primim aprobare pentru expoziția de la Otopeni”

Când faci un interviu cu omul care conduce evenimentul Art Safari, te gândești că este doar de bine. Până la urmă, cine nu-și dorește să vadă și fie înconjurat doar de lucruri frumoase? Mă gândeam că din punct de vedere administrativ, autoritățile din România se bat să facă expoziții acolo unde se poate.

Doar că starea de lucruri din administrația românească este strâns legată de ignorarea a ce înseamnă frumos. Cât am stat de vorbă cu Ioana Ciocan am aflat că durează ani să obții o autorizație de expoziție în spații publice. În cazul aeroportului Otopeni este vorba de opt. La metrou este mai puțin, dar tot bătălie se duce. Și asta în condițiile în care, cel puțin la aeroport, sunt expuse printre cele mai importante opere din România.

Ioana Ciocan este directorul Art Safari de la începuturile sale, este doctor în arte vizuale și absolventă a mai multor cursuri internaționale în domeniu.

Dincolo de asta, merită să aflați cum se construiește Art Safari, cum se aleg operele și ce o să vedeți anul acesta, în afară de anunțata expoziție Mützner, dar și cea dedicată Supereroilor. Și lămurim și când vine Frida Kahlo.

Altfel, am întrebat-o pe Ioana Ciocan cine sunt cei mai în vogă artiști români contemporani, dar și care este topul personal al muzeelor din România. Și așa am descoperit Topalu.

În egală măsură, ascultați-ne ca să vedeți ce ar trebui să fie de fapt ora de desen în România.

Câteva recomandări

Aici un interviu despre frumosul pe care l-am pierdut

Aici este site-ul Art Safari.

Între timp au apărut Vorbitorincii. Care au și vizitat muzeele numite de Ioana

Învățăturile unui idol fără dileme

Am stricat sărbătoarea Naționalei mici cu o dilemă mare. În rubrica pe care o am în emisiunea lui Radu Constantinescu, la Europa FM, am pus problema modului în care a fost obținută calificarea la Campionatul European din 2021. Adică, felicitări pentru calificare, dar este neplăcut să vezi lipsa de sportivitate de la final.

Pentru cine nu știe, ai noștri s-au înțeles din priviri cu danezii pentru că rezultatul de 1 la 1 era convenabil tuturor. Au plimbat mingea doar între ei, vreme de 14 minute. Danemarca nu i-a atacat cu intensitate, fazele de poartă au lipsit complet. Mingea nici măcar nu a ieșit afară. nu s-au putut face schimbări. Arbitrul a prelungit meciul cu patru minute, marcând lipsa de fair-play a celor două echipe. Pro Tv a băgat reluări peste meciul live, subliniind tărășenia. Comenatorii au plusat și ei. La final, Adrian Mutu a spus că el le-a cerut jucătorilor asta, absolvindu-i. Dar, după mine, complicând situația și mai mult.

Intervenția mea o aveți aici.

După intervenție, a sunat lumea la radio și aproape toate mesajele au spus același lucru. A fost corect să fie așa. Adică, ce rost are să te mai obosești dacă ești cu sacii în căruță. Că toată lumea procedează la fel, char și-n țări mai avansate. Că e o practică generală, că scopul scuză mijloacele.

O să mă mai pun o dată contra curentului. Măcar de dragul expresiei care e ceva mai complicată. Întâi pentru că în copilărie suntem învățați că ”scopul nu scuză mijloacele.” Și apoi pentru că Machiavelli a spus altceva.

„Lasă principele să-şi asume o faptă, pentru că mijloacele vor fi considerate mereu oneste…poporul este mereu convins de aparenţele lucrurilor şi de ceea ce se obţine în final cu acele aparenţe.”

Așadar, aparența e că ceva rău s-a întâmplat, dar cum finalul e fericit, asta e. Doar că asta acceptăm dacă este vorba de sport. Nu doare foarte tare o victorie obținută în felul acesta. Nu pune mari semne de întrebare. Că e victoria noastră. Sigur că atunci când Anglia și Irlanda de Nord au făcut blat în 85 împotriva noastră a fost o problemă. Sau atunci când Suedia și Danemarca l-au făcut împotriva Italiei, nici asta nu ne-a plăcut. Șmecheria este bună, doar dacă le-o tragem altora.

Dar mai e ceva. O chestiune de educație. Acolo sunt niște copii de 20 de ani care au fost învățați de o mare vedetă că merge și așa. Doar e Mutu, a trecut prin toate marile vestiare. Vă învăț eu, copii, ce-ar fi făcut Chelsea, Juventus și alți granzi în situații de astea. Și de ce e mai bine așa. Poate e și asta o explicație pentru traseul unui jucător fabulos.

Aici tocmai s-a pus o cărămidă care va construi un zid șubred. Alte compromisuri o să apară în timp, alte situații discutabile, dar care sunt scuzabile. Pas cu pas, cu astfel de argumente se ajunge într-o zonă gri. Și alții joacă la pariuri și alții sunt neserioși. Lumea e rea maică.

Este evident că aceste situații se întâlnesc peste tot în grupuri de sportivi și-n competiții dure. Doar că nimeni nu-și face un nume de laudă din asta. Intră pe teren, știu ce au de jucat. Înțeleg ce și unde începe și ce și unde se termină. Și, cel mai sigur, nu fac o strategie din asta. Taci, nu faci o laudă, muncești pe mai departe.

Una peste alta, nu o să schimb eu lumea, dar cu siguranță nu o să merg acasă la copil să-l învăț cum să aranjeze ceva. Scurtături sunt destule în viață. O să le descopere singur. Important este să aibă bagajul corect ca să vadă și unde duce drumul.

Altfel, felicitări pentru întreg turneul, nu pentru acest meci! Asta e munca ce trebuie prețuită!

P.S. Același raționament este valabil și pentru Danemarca. Jucătorii ei chiar nu aveau niciun motiv să renunțe la spectacol și la joc. Și dacă mai luau cinci goluri, tot calificați erau. Puteau să joace și nu au făcut asta, numai ei știu de ce.

Scriitoarea Ioana Nicolaie: „În epidemie eu mi-am făcut treaba. Alții au ales pentru mine.”

Cea mai recentă carte a Ioanei Nicolaie, „Cartea Reghinei”, a fost premiată cu Premiul Național de Proză de la Iași anul acesta. E un roman tulburător despre viața femeilor de la țară din România și face parte dintr-o serie numită Lomografii. Când am terminat de citit cartea i-am scris imediat. A fost un gest reflex. Nu o cunoscusem, nu vorbisem niciodată. Dar i-am scris și i-am spus într-un rând că e o carte extraordinară.

Dar Ioana Nicolaie este cunoscută și pentru poeziile sale, dar și pentru seria de cărți pentru copii care-l au personaj principal pe Arik. Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi, dar dincolo de succesul ca autoare, Ioana Nicolaie este și profesoară de limba română. Și despre asta am vorbit ceva mai mult.

Printre altele, Ioana Nicolaie mi-a atras atenția că-n liceul din România literatura se studiază până în anii ’70. Și că școala românească e în regres față de acum 30 de ani. Cât despre epidemie, o metaforă: „mă simt ca și cum aș fi pe o plută pe o apă învolburată, trebuie să mă salvez, dar în același timp, trebuie să stau dreaptă.”

Ca de obicei, podcastul este un rezumat al întregului interviu pe care-l găsiți video.

Marcel Bartic: „Cei care nu au reușit să facă școală online nu au ce căuta la catedră.”

L-am invitat la Interviul de Zece pe Marcel Bartic, profu’ cool de pe internet. El a luat cu asalt Facebook-ul acum câțiva ani și și-a câștigat renumele unui om care spune lucrurile verde în față. De asemenea, este omul care a căutat soluții la problemele pe care le-a avut în față și nu a dat bir cu fugiții.

De-a lungul carierei sale a predat de la școala din sat până la școli particulare din București. Acum conduce școala Little London, dar au fost și vremuri când banii din salariu nu-i ajungeau nici de navetă. Așa că știe școala românească pe de rost. De asta are un verdict dur acum în pandemie: „Cine nu poate, nu vrea.”

Și încă ceva, România va merge mai bine când vom învăța că greșeala e firească.

Ca de obicei, aveți și podcast, dar și video. Înregistrarea video e cea completă.

Umilința în fundul gol e la noi o formă de educație. Ce putem face?

În momentul în care am auzit de cazul de Sângiorz-Băi, cel al fetei primarului, umilită cumplit chiar de tată, m-am gândit că e o furie de moment pe care părinții o trăiesc uneori. După care, dacă ai puterea să vezi filmul sau o parte din el, vezi o pedeapsă aplicată metodic, cu știință.

Copilul e dezbrăcat, răstignit oarecum, și-și cere scuze în șir, după dictarea tatălui. E o adolescentă de 14 ani, care urmează să devină femeie, de aceea situația este cu atât mai dramatică. Cumplit. Mi-adus aminte de un documentar în care mai mulți mecanici de tren din Japonia erau puși în genunchi de către șefii lor și obligați să jure în șir că nu mai greșesc sau nu mai întârzie. O cruzime fără margini.

Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că, de fapt, acesta este un obicei strămoșesc, practicat în zone diferite ale țării. Despuiatul copilului, dezbrăcatul lui pentru a-l trimite în public și a-l face de rușine este oarecum întâlnit. Mi-au scris oameni pe Facebook.

Apropo de cazul primarului de la Sângiorz-Băi, cel cu filmarea în care și-a umilit fiica de 14 ani. Fată apărea…

Publicată de Cătălin Striblea pe Joi, 17 septembrie 2020

Dar cei mai mulți mi-au povestit la România în Direct. Oamenii au văzut, au auzit sau chiar li s-a întâmplat lor. Una dintre ascultătoare povestește că părinții au tras de hainele ei cu această amenințare, dar nu au dus-o până la capăt. Sigur c-ar fi trebuit să mă ducă mintea, doar dacă mă gândeam la scăldatul lui Creangă. În existența mea, însă, eu nu am auzit de așa ceva în viața reală. Întreaga emisiune e mai jos.

România în Direct: Fetița umilită la Sângiorz. O problemă personală sau una a societății?

România în Direct: Fetița umilită la Sângiorz. O problemă personală sau una a societății?https://www.europafm.ro/romania-in-direct-fetita-umilita-la-sangiorz-o-problema-personala-sau-una-a-societatii-video/

Publicată de Radio Europa FM pe Joi, 17 septembrie 2020

Primarul Ogâgău spune că aceasta este o problemă personală. La fel și fosta lui soție. Și-i înțeleg că fac front comun. Doar că în momentul în care un copil este filmat, abuzat fiind de un părinte, aceasta nu mai este o problemă personală. Căci ceea ce vedem acolo este o încălcare a legii. Nu mai spun de traumele pe care poți să le lași ani la rând.

Dar nu asta este cel mai important. Există consecințe enorm de dureroase pentru acest copil. Întreaga comunitate din care face parte știe cine este, cum arată și ce-a trăit. Acest copil va fi supus unor cruzimi și este candidat perfect pentru bullying. Copiii pot fi răi. Cât de departe este, credeți, de glume idioate, puneri la zid, atacuri scabroase? Nici nu știi de unde pot veni acestea. Cu acest film, copilul este expus pe viață.

De asta e nevoie nu numai de implicare statului care să analizeze situația cu maximă atenție și delicatețe față de copil și să-i facă o evaluare psihologică, dar de toate resursele de bunăvionță ale societății noastre.

Adică, comunitatatea care se află în preajma acestui copil trebuie să o apere de toate posibilele atacuri. Profesori, colegi și părinți trebuie să aibă grijă să pună frână oricărei mizerii de acest gen.

Ce ar face un stat civilizat?

Avem nevoie de ore de educație pentru părinți și copii. Prea multe cazuri, prea multe situații de violență la această vârstă. Părinții ar trebui chemați la școală să stea de vorbă cu specialiști și să înțeleagă psihologia adolescentului. Ar trebui să învățăm ce se întâmplă în mintea lor la 14 ani și ce au de gând când se întâlnesc cu tehnologia, sexul sau alcoolul.

Copiii noștri nu vin cu instrucțiuni și noi ar trebui să fim primii care să învățăm ce li se întâmplă. Trecem împreună prin schimbările lor și scosul afară în fundul gol nu mai este o opțiune.

De asemenea, statul ar trebui să alcătuiască un corp de psihologi care să evalueze elevii. Am ști mai devreme cine sunt și ce se întâmplă cu ei. Și tot așa am afla dacă unii sunt supuși abuzurilor și le-am putea opri din timp.

Nu în ultimul rând, e nevoie de educația acestor copii care să știe ce să facă și unde să se adreseze atunci când lucrurile scapă de sub control. Și, da, telefonul acela împotriva violenței, ar trebui să fie afișat în fiecare clasă.

Societatea actuală a devenit enorm de complicată și vechile noastre cutume nu prea mai sunt de folos. Mai ales că mintea adolescenților de azi nu mai are granițe. De fapt, asta e marea luptă.

Photo by cottonbro from Pexels

Pandemia nu trece doar cu acțiunea guvernului. Avem și noi rolul nostru

Joi am făcut o ediție specială România în Direct despre cum o să redeschidem școala. O ediție cu mai multe întrebări decât răspunsuri și nenumărate incertitudini. Nu știm ce avem de făcut, cât de sigur sau nesigur este și ce este mai bine pentru copii. Dar și pentru noi. Vă las aici înregistrarea despre care o să vedeți că este dominată de aceste nesiguranțe.

România în Direct, cu Cătălin Striblea: Cum să înceapă școala? Ediție specială cu părinți și profesori

România în Direct, cu Cătălin Striblea: Cum să înceapă școala? Ediție specială cu părinți și profesorihttps://www.europafm.ro/romania-in-direct-cu-catalin-striblea-cum-sa-inceapa-scoala-editie-speciala-cu-parinti-si-profesori/

Publicată de Radio Europa FM pe Joi, 20 august 2020

La un moment dat, mai spre finalul emisiunii, m-a sunat o doamnă învățătoare care mi-a spus că este chiar la școală, la făcut curățenie în clasa în care i-a fost alocată și pe care o va avea patru ani.

Am spus că e frumos și că e firesc să participe la acțiunile astea pentru că e locul în care va sta patru ani. Apoi am primit următorul mesaj de la un domn ascultător.

„Cum să fie firesc, Cătălin, ca profesorul/educatorul să facă curățenie la școală??? Când ne schimbăm mentalitatea asta retrogradă care ne face să credem că la un loc de muncă trebuie să mai faci și alte 7 job-uri pentru care în orice loc normal sunt angajați alți oameni care se pricep la acele lucruri? Bine că trebuie profesorii să facă curat, dar guvernul nu trebuie să aibe responsabilități și doamna de română, cea agramată, să nu fie criticată de nimeni pentru că nu a fost in stare să facă nici măcar un ghid de covid in 6 luni…Ce e cu noi românii?”

I-am răspuns așa. Ce e retrograd în a face curat la locul de muncă? Dvs așteptați ca în birou la dvs să vină femeia de serviciu tot timpul? Dar vasele le spălați la muncă, după ce mâncați? Ce altceva mai așteptați de la femeia de serviciu? Știți că în retrogradele școli japoneze nu există oameni de serviciu? Nu zic să văruiască sau să facă părțile grele ale acestei munci pentru care, firesc, plătim oameni, dar nu e nicio rușine să pui mâna să ajuți în locul în care muncești.

Asta nu e tot însă. Ceva mai dimineață, în Deșteptarea de vară, am spus că, în această situație, trebuie să așteptăm mai puțin de la stat și mai mult de la ce putem face noi. Asta a stârnit câteva mesaje în care eram făcut arșice și-n care treceam de la cel mai prost om din lume, la cel mai incompetent jurnalist în viață. O rușine, cum ar veni.

Și de asta îmi dau seama că reflexul nostru de a cere socoteală și de a aștepta ceva de la stat este foarte mare, greu de învins. Am crescut ca societate cu aceste așteptări. În care statul trebuie să facă. Și are destule restanțe. Doar că acum, specific în această situație, nu cred că abordarea asta ne ajută foarte tare. Epidemia nu trece dacă țipăm la Orban, Anisie, Ciolacu.

Știu că foarte multă lume așteaptă intervenția statului. Sau consideră că statul este deja vinovat. Administrația este slabă, nevolnică și plină de pile, lucruri despre care deja am vorbit. Este într-o întârziere fantastică și a avut destule luni la dispoziție. Doar că asta nu rezolvă cu nimic situația. 

Așadar ce poate face statul?

Întâi de toate poate face reguli clare. 

Apoi poate verifica dacă acestea se aplică. Trebuie să ofere resurse acolo unde este necesar. Și aici mă refer mai curând la guvern și instituțiile naționale. 

Dar eu cred că, mai curând, aici este vorba de ceea ce putem face noi. De modul în care ne implicăm, găsim soluții și colaborăm cu cei care au grijă de copiii noștri. Da, sigur, dăm vina pe stat, dar cum mergem mai departe? Mă ajută azi să țip la Orban sau la Anisie? Sigur. Presiunea este necesară. Statul ne-a trădat din nou. Pot să merg la vot să-i penalizez, că votarea vine repede. Dar nu e de ajuns. Orban, Anisie, Ciolacu nu sunt în clasă cu copilul meu să vadă dacă se aerisește, dacă se respectă culoarele sau au dezinfectant. Aici e vorba de ce poate face o comunitate. 

Iar până când problema ajunge la guvern, cred că primăria e mai aproape. Mi-aș dori zilele astea să-i văd prin școli pe toți consilierii locali și județeni, interesându-se de ceea ce este nevoie. Și pe școli luând legătura cu părinții ca să le explice ce au de făcut.

La fel, văd posibilitatea de a ajuta școala, dacă este permis și unde e nevoie. De la curățenie până la supravegherea unor grupuri de copii care nu au voie să interacționeze când vor începe orele.

Pandemia NU trece numai prin implicarea guvernului. Mai ales a unui guvern cu standarde joase ca în România. Pandemia e între noi și tot noi o rezolvăm. Dacă guvernul nu poate, rezolvăm și cu el după.

Dar până atunci trebuie să respectăm regulile, să ne spălăm pe mâini, să purtăm mască și să verificăm ce s-a întâmplat la școala noastră. Și să punem presiune pentru alocarea resurselor.

Scenariile pentru începutul școlii. Și răspunsuri la întrebări pe care le are fiecare părinte

Președintele Iohannis a chemat miercuri mai mulți membri ai Guvernului ca să discute modul în care va începe școala. Sunt analizate mai multe scenarii și apoi se va lua o decizie, care nu va fi unitară.

Președintele a ținut neapărat să fie el cel care face anunțul, așa că nu o să auziți multe comentarii înainte de declarațiile sale. Trebuie să ne așteptăm la câteva variante de lucru.

Un lucru este sigur. Școala nu va funcționa unitar. Autoritățile locale vor lua decizii în funcție de specificul zonei. Deciziile vor merge de la prezență fizică la cursuri mixte.

Surse guvernamentale

Apoi vom avea de a face cu trei scenarii de lucru. În unele situații chiar patru.

  • Scenariul 1 prevede prezență fizică la școală, unde este posibil. Acest scenariu se va aplica în special la țară și-n comunitățile mici, cu răspândire scăzută a virusului.
  • Scenariul 2 prevede prezență fizică, dar cu împrțirea elevilor. Astfel, toate școlile evaluează spațiile pe care le au la dispoziție. Copiii, chiar din aceeași clasă, ar putea fi împărțiți în săli diferite, de la laboratoare la săli de sport, astfel încât să aibă spațiu la dispoziție. E posibil să fie și mai multe ture.
  • Dacă acest scenariu nu se poate aplica tuturor, vor fi în primul rând vizați copiii din clasele zero și întâia, apoi a opta și a douăsprezecea. Există o propunere cu plata suplimentară a învățătorilor, ca să poată rupe în două clasele mici .
  • Scenariul 3 prevede ca elevii să se împartă în două, dar acasă și la școală. Astfel unii vor face lecții fizice, alții online, apoi la două săptămâni vor schimba
  • Scenariul 4 înseamnă doar lecții online

Toate aceste decizii vor fi luate de autoritățile locale și-n funcție de răspândirea epidemiei. Până la 12 septembrie, școlile vor fi pregătite logistic. Sperăm.

Altfel, v-am pregătit câteva răspunsuri la întrebări pe care toți părinții le au. La acestea a răspuns DSP-ul american, care acolo se numește Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor

Ce pot face comunitățile la redeschiderea școlii?

Toată lumea trebuie să fie implicată și să ia hotărâri în cunoștință. Se așteaptă ca părinții, profesorii, primarii, și autoritățile sanitare să colaboreze. Adică trebuie să ne interesăm înainte de școală ce se va întâmpla. Poate avem ceva de spus.

Ce sunt cohortele și cum ne ajută?

O cohortă este un grup de copii și profesori care stau într-o bulă și au contact limitat cu cei din afara ei. Adică împărțim copiii și profesorii în cercuri a căror interacțiune este limitată, acolo unde se poate face. Și încercăm să evităm intersectările. Acestea nu au o regulă anume, dar în fiecare școală putem stabili una.

De exemplu, să avem un grup de copiii care să vină o săptămână la școală și apoi să stea acasă. Sau să vină două zile, apoi să ia pauză, se curăță școala, iar în ultimele două zile să vină alți copii la școală. E ușor de realizat la clasele mici, mai greu la cele mari. Aici poți să rotești doar profesorii la un singur grup de copii.

  • Au avantajul că reduc interacțiunea.
  • Dacă apare un caz știm exact care este grupul de contact.
  • În cazul îmbolnăvirii intră în carantină doar cohorta, nu toată școala.

Funcționează orarul alternativ?

E de presupus că da, de vreme ce copiii vin limitat la școală și se întâlnesc doar cu același grup. Dar nu știm în ce manieră acest orar alternativ trebuie combinat cu alte măsuri cum ar fi distanțarea, portul măștilor, testarea grupului, șamd. E de presupus că trebuie să le facem pe toate pentru a fi în siguranță.

Ce ar trebui să facă cei din școală ca să reducă răspândirea virusului?

  • Să se spele pe mâini.
  • Să nu se atingă unii de alții nici cu un deget.
  • Să curețe mereu toate suprafețele, de la clanțe la bănci.
  • Să aibă mască.
  • Să folosească limitat obiecte în comun.

Dacă stăm la doi metri unii de alții e sigur?

Nu știm clar, dar ar trebui să ajute. În orice caz, îndepărtarea de o persoană face mai puțin posibil ca picăturile de salivă și aerosolii să ajungă la tine. Nu e sigur că e vorba de doi metri, mai mult sau mai puțin, dar distanțarea ajută. La fel aerisirea și limitarea contactului.

Și pentru că e greu să punem toate băncile la distanța aceasta, atunci ar trebui să punem diverse separatoare la fiecare pupitru.

Cum au procedat alte țări?

Au deschis școlile pe rând, au impus distanțare fizică, dar toate au avut proceduri diferite. De exemplu, Danemarca a fixat date de întoarcere diferite și i-a chemat întâi pe copiii mici la școală pentru că ei nu pot face online. Germania, în schimb, i-a chemat pe cei mai mari, dar doar câte zece în clasă.

Este posibil ca școala să mărească răspândirea?

Studiile spun că în mică măsură. Dar mărirea răspândirii este posibilă în zonele care au rate deja mari. Asta o arată cel puțin un studiu.

Ce se întâmplă cu copiii supuși riscului sau din familii cu risc?

CDC-ul spune că aici comunitatea trebuie să găsească soluții ca acești copii să primească lecții de unii singuri.

Ar trebui testați toți cei care intră în școală?

Nu. O dată pentru că nimeni nu are resurse să facă asta. Doi, pentru că e de ajuns ca un copil să fie la începutul perioadei de incubație și atunci testul este irelevant.

AIci aveți răspunsurile pe larg, dar și pe cele la alte întrebări importante.

Photo by Pixabay from Pexels

Poliția gândirii în Parlamentul României

Pentru prima oară, Parlamentul României dă o lege care interzice vorbitul, cercetarea și opiniile despre o minoritate sexuală, în cadrul instituțiilor de învățământ. Asta este de o gravitate excepțională. 

Senatul a aprobat un proiect de lege care interzice în școli și universități orice referire sau activitate ”în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași.” E o modificare la legea educației care a trecut cu aplauze din partea senatorilor. Și merge la promulgare.

Nu intru în detalii asupra subiectului interzis pentru că dezbaterea încă e minoră în România, deși ar trebui purtată. Nu acesta este fondul problemei, ci altul care ține de modul în care funcționează lumea civilizată. Persoanele trans fac parte dintr-o chestiune delicată, sensibilă și despre care se discută peste tot în lume. Sunt campanii pro și contra, există dezbateri etice și științifice.

La noi, clasa politică a hotărât că acest subiect nici nu se poate discuta. Adică să vă fie foarte clar: este interzis într-o instituție de educație să discuți, să analizezi, să cercetezi această chestiune. Or tocmai asta se întâmplă într-o instituție de învățământ și cercetare. Nu numai că este interzis, dar, în textul inițial și care a fost respins, te lua Poliția dacă făceai asta. Chiar de ”agenții MAI specializați în domeniu.” Adică am fi avut un fel de poliție trans. Cum ai fi vorbit, cum te-ar fi amendat.

Pot fi de acord cu o dezbatere legată de prezența unor chestiuni de genul acesta în școală. Adică să vedem dacă e bine sau nu. Deși mie mi-e clar că oamenii trebuie să cunoască cât mai mult din problemele care-i înconjoară. În plus copiii deja știu de povestea asta de pe Instagram. Nu mai bine le spune cineva pregătit despre ce e vorba?

Dar cum puteți, domnule senator inițiator Lungu, de la PMP, să-mi interziceți mie, ca adult, să studiez așa ceva? Dacă, azi, la 43 de ani, eu aș vrea să fac doctoratul în ”reflectarea problemelor persoanelor trans în media din România”, dvs îmi interziceți? Adică nu am capacitatea de a discerne, împreună cu un profesor, această problemă?

Adică nu am destulă minte pentru treaba asta? Și mă protejați dvs? Aceasta este o inepție.

Trebuie să vă povestesc ceva, apropo de cuvântul ”trans”. Nu știu dacă vă este cunoscut episodul meditației transcendentale din România. Pe vremea lui Ceaușescu a fost un grup de oameni la noi care a practicat chestiunea asta. După ce li s-au dus gândurile în toate părțile, cum s-a considerat atunci, Securitatea a hotărât că grupul e periculos, l-a desființat și pe unii membri i-a arestat. Au trecut anii și despre meditația transcedentală găsești lucruri, la liber, pe tot internetul.

Ce vreau eu să vă spun e că mintea nu poate fi interzisă. Nici gândirea și nici granițele ei. Ce-ați făcut dvs s-a mai practicat în evul mediu și mintea omului tot a trecut mai departe. Legea dvs. nu o să treacă pentru că e neconstituțională, dar mai am de zis ceva la final.

Ultimul amendament propus la modificările legii, de un alt senator, spunea că este interzis prozelitismul politic făcut asupra elevilor, în afara școlii, de către partide. Ei bine, această propunere firească a fost respinsă. Pentru că în țara asta e bine să fii într-un partid, dar nu e bine să fii ce vrei tu.

Photo by Sharon McCutcheon from Pexels

Copila din Mehedinți este parte a unui eșec profund. Există și o soluție

Nu aș vrea ca uitarea noastră obișnuită să se aștearnă prea repede peste cazul fetei de la Mehedinți, incendiată de un criminal în serie. Directorul penitenciarului, care a făcut propunerea de  eliberare condiționată a fost demis. La rându-i Parchetul face o anchetă care să vadă de ce nu s-a acționat la plângerea de viol. Dar, în față avem o criză mai profundă care vorbește despre singurătate și incapacitate socială. 

Povestea acestei copile de 17 ani arată în felul următor.

Ea este singură acasă cu un frate mai mic, de 14 ani. Tatăl este plecat la muncă în străinătate. De mamă nu se mai știe nimic. Tatăl a lăsat copiii cu o bunică de 82 de ani. Aceasta trebuia să aibă grijă de ei. 

Potrivit legii, când părinții pleacă în străinătate, sunt obligați să înștiințeze statul și să lase un tutore legal care să semneze în locul diverse acte. E vorba de școală, de spitalizări sau alte cazuri când e necesară prezența părinților. 

Acestei fete din Mehedinți, bunica ar fi trebuit să-i asigure protecție în fața lumii, dar mai ales împotriva unui prădător care le-a devenit vecin, dar și, cumva, prieten al tatălui plecat la muncă. E evident că nu a putut să o facă de niciun fel. De asta, cel mai probabil, plângerea de viol nu a avut succes în fața poliției și a procurorilor. Un copil singur nu e prioritatea nimănui. Nici a direcțiilor de protecție socială.  

De asta, fratele cel mic și-a găsit sora arzând în flăcări. El a stins-o, el a chemat salvarea. El a rămas singur în curte după ce poliția, pompierii, dar și bunica au plecat. La o zi au venit oamenii din partea statului să-l ia și pe el. 

Și de aici începe o problemă profundă a României. Ca acesta mai sunt aproape 100 de mii de cazuri în România. Unii dintre ei au ambii părinți plecați sau sunt singuri după ce părintele unic a plecat și el. Sper că nu vă surprind cu nimic dacă vă spun că această cifră de la protecția copilului este contrazisă de datele ministerului educației care arată că sunt 150 de mii de copii cu părinți plecați. Cifra ar putea fi însă mai mare căci nu toți copiii cu probleme vin la școală.

Tehnic, direcțiile de protecție socială din primării sunt cele însărcinate să aibă grijă de ei. Asta este o sarcină care a picat pe capul lor după ce s-a constat că Autoritatea pentru protecția copilului nu are destulă forță să se ocupe de întreaga țară. Asta înseamnă că măcar o dată pe săptămână cineva de la primărie să vină să vadă de starea lor, de școala lor, să-i aducă în programe de sprijin școlar și chiar să le dea o masă caldă. Dar asta se întâmplă doar dacă omul sfințește locul. 

În general 20 la sută dintre acești copii ajung în grija statului cu totul. Iar dacă deschizi anchetele de presă făcute de-a lungul anilor o să te îngrozească sutele de grozăvii prin care trec: foame, depresie, bătăi, viol, incest, trafic de persoane, sinucidere. Și acum incendiere.

Aceste cazuri spun enorm despre noi, mai mult decât bătăliile zilnice obișnuite. Este un eșec atât ca stat, dar ca și societate. Nu cred că suntem chiar atât de buni și responsabili pe cât ne credem. Și mai știu că după două decenii în care eșuăm în această problemă, ea devine sarcina comunităților locale, a locuitorilor onești și de treabă,  care trebuie să găsească soluții pentru acești copii. Măcar să fie văzuți de către stat. 

Foto: Octav Ganea Inquam Photos 

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!