educatie

Costel: ”Minciuna vine gestantă”

V-am povestit că mi-a plăcut mult Costel. Costel Bojog, cum care? Și vouă v-a plăcut pentru c-a fost cel mai ascultat din toată seria podcasturilor, la concurență cu Smiley. Faptul că e un mare povestitor nu mă surprinde, dar are o latură la care nu m-am gândit niciodată. 

L-am întrebat cum se pregătește într-o zi de spectacol. Sunt curios cum trăiește un artist momentul întâlnirii cu mii de oameni. Ce se adună în mintea sa. Care gând îl urmărește? Are emoții? Și mi-a răspuns simplu: ”întâi mă conectez la divinitate. Fac o meditație, stau cu mine însumi.” Îl întreb dacă e credincios. ”Nu în sensul religios, dar de când eram copil aveam momentele mele. Stăteam singur pe balcon și mă uitam la cer printr-un ochean făcut cu mâinile. Și acolo îi spuneam dorințele mele.” Costel care ar putea râde din orice, Costel, acest Ion Creangă pe nou, are momente în care se reculege. Asta îmi place la interviurile cu oameni de colecție: deschiderea de care dau dovadă invitații, chiar dacă ar putea fi judecați. 

Și apropo de asta. Mi-a povestit Costel un moment colosal din viața sa. Cea mai mare minciună pe care a spus-o vreodată. Cea mai importantă. Pentru c-a spus-o părinților săi. Pentru că era un moment crucial în viața sa și a altora. Cumva, a ales să mintă despre cum și-a terminat facultatea. Consecințele au fost groaznice și s-au așezat pe viață în mintea lui.  De la minciuna aceea totul s-a schimbat. ”Minciuna vine gestantă,” spune Costel. Ascutați-i povestea care i-a schimbat viața. 

Catedrala din ceață

Nu era imagine mai potrivită pentru sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului decât cea de duminică. Turla înaltă și aurită pierdută în înaltul cerului a fost ascunsă într-o pâclă ce a coborât până la jumătatea construcției. Un nor negru ce sta să acopere întreaga construcție și întreaga adunare.

Doar veșmintele cu aur, mașinile metalizate și reflectoarele puse de-a stânga și de-a dreapta covorului roșu par să facă lumină. Poporul e cumva într-un întuneric dincolo de un gard pe care-l țin jandarmii. Unii se mai împing, alții mai cad. Cei care contează vin însă în limuzine către imensa construcție despre care nici ei nu știu ce să creadă: s-o fi făcut ei, s-o fi făcut Biserica, s-o fi făcut banii ”sărăcanilor” de peste gard? Pe drept cuvânt, situația e cam în ceață. De fapt e o pâclă care ne împiedică să vedem corect ce se întâmplă. 

Să facem un pic de lumină, atât cât ne stă în putere. Și să folosim reperele care ne dau nouă mai mult ca societate: comunitate, bun-simț, trai în comun.

Catedrala e un demers istoric. Susținut verbal de mai multe generații, ea a fost realizată pornind de la o inițiativă privată de interes public, rostită pe jumătate: Biserica a vrut doar un teren și-a spus că nu va cere bani de construcție. Nu a fost așa și vreme de ani buni bugetul a fost cel mai mare contributor. Sunt 120 de milioane de euro cheltuiți, dar în comparație cu multe alte investiții făcute de statul român, aceasta este chiar ieftină. Apoi, Biserica a refuzat proiectul câștigător al arhitectului Ioan, alegându-l pe al treilea, cel al arhitectului Vlădescu.  

Problema este în altă parte. Recent am aflat dintr-un interviu pe care Newsweek  i l-a luat consilierului Ciprian Ciucu că aceste investiții ale statului român sunt neurmărite. Adică banii pleacă de la stat și nu se întoarce niciodată un raport cu ce și unde s-a cheltuit. Or banii statului presupun o transparență totală. Nu v-ar plăcea să aflați prețuri și furnizori? Eu zic că da, căci așa este corect față de fiecare cetățean.

În altă ordine de idei, nu este corect să comparăm eșecul unor alte investiții cu reușita acesteia. Aici câțiva oameni au vrut musai, s-au ținut de proiect și-au urmărit interesul, nu au dat înapoi. Dacă și miniștrii ar fi fost atât de hotărâți, azi aveam altă țară. Nu e în regulă să spui că ”de ce au reușit ei și alții nu?” Când se face treabă trebuie să apreciezi. 

Catedrala aceasta înseamnă enorm de mult pentru mulți oameni. Și are o însemnătate pentru majoritatea românilor. Cred că mulți dintre ei au privit astăzi cu simpatie la această realizare. Și cu bucurie. Este ceva care le dă un sentiment de apartenență. Așa cum am spus și la referendum, vocile acestor oameni trebuie ascultate. Doar cu dialog putem continua. Iar Catedrala va deveni cu timpul unul dintre locurile importante ale țării. 

Nu înseamnă asta că spiritul critic trebuie să ne părăsească. Sau că cine critică nu este credincios, are ceva cu religia și cu Biserica. Ca orice entitate de pe lumea asta, Biserica și capii ei trebuie să explice acțiunile lor. Nu numai în fața lui Dumnezeu, ci și aici. Așa e regula. 

În ciuda acestei realizări, capii Bisericii trebuie să știe că vor fi judecați și pentru faptele mărunte și mai puțin pentru turlele înalte. Când poporul o să renunțe să mai spună ”fă ce zice popa, nu ce face popa” sau ”popii iau și de pe viu și de pe mort”, atunci o să fie o treabă bună.  

În fine, salut faptul că adunarea din primele rânduri are mașini de același calibru, indiferent de rangul și poziția în societate. Sincer mi-ar fi plăcut niște mașini mai mici pe lângă turlele alea înalte. Și niște străzi mai bune și niște spitale mai înalte. Incapacitatea de a face ce-a făcut Biserica le aparține tuturor celor adunați în primele rânduri ale sfințirii. Acolo e de fapt marea problemă a României. În amestecul acela de incompetență și incapacitate care doar a aprobat niște sume pentru Biserică.  Mulți dintre ei trebuie să-și spele păcatele. 

În fine, trebuie să remarcați că nici această construcție nu este  finalizată, de fapt. Și c-a ținut de ambiția unui om să o sfințească înainte de Centenar. Că așa va rămâne în cartea de istorie. Desigur, tot acolo rămâne și faptul că avem vocația spuselor mari și a lucrurilor neterminate. Mai avem de muncă. Peste tot.   

Povestea unei fotografii: eroinele de acum 100 de ani

De ceva vreme difuzăm la Digi FM o scurtă serie despre marea Unire de la 1918. Seria este realizată de ”profu’ de centenar,” după cum îi spunem noi, Radu Jugureanu. Nu e profesor de istorie cum ați crede, ci de matematică. Pasionat de profesia sa, a coordonat loturile de olimpici ai României, a pregătit mii de elevi și a coordonat programele educaționale ale unor companii informatice. Bonus, în tinerețe s-a lipit de un domiciliu forțat în Vrancea, la țară. E parte din istoria familiei, bunicul și tatăl trecând prin anchetele și temnițele comuniste. 

Pasiunea l-a împins pe Radu Jugureanu să construiască o aplicație despre și pentru Centenar. ”Trăiesc cu impresia că nu suntem la înălțimea momentului. Nu văd emoția și pasiunea care ar putea fi generate de un asemenea moment. Mi se pare că nu lăsăm nimic în urmă.” Aplicația România 1918 este gândită ca cea mai ușoară formă de a accesa istoria. Text, multe imagini și jocuri pentru copii. Aplicația e disponibilă și pe Android și iOS. 

Și nu e istoria ceea gomoasă din cărți. E istoria oamenilor simpli, a suferințelor și bucuriilor lor, dacă vor fi existat. Afli de aici povestea primului soldat mort în război, a privațiunilor prin care au trecut cei rămași sub ocupație, dar și istoria discursurilor care au înflăcărat națiunea. Mi-a rămas în cap o fotografie. Cea a unui soldat-țăran luând ultima masă pe frontul de la Dealul Porcului. ”Sunt adunate acolo toate grijile Pământului. Că nu o să-și mai vadă familia, că nu o să-și mai vadă copilul”, îmi spune Radu Jugureanu. 

Ascultați fragmentul de interviu de mai jos. E important.

Enciclopedia lui Radu Jugureanu are un capitol special dedicat femeilor eroine din România. Știu că România le are trecute în cărțile de istorie pe Ecaterina Teodoroiu și Măriuca. Dar nu sunt singurele. Eroinele nu sunt doar pe front. În spatele lui, Aurelia Șipoș este prima femeie care a avut grijă de orfani. A luat mai mulți copii de pe stradă și i-a adus acasă unde le-a dat școală și mâncare. Activitatea ei a fost relatată de ziarele vremii și apoi preluată de mai multe familii

Două fete tinere din Argeș au fost călăuze pentru armata care trebuia să treacă zone muntoase. O fetiță de zece ani a condus o patrulă germană drept în brațele românilor. Mii de femei și-au însoțit soții, frații și tații pe front. Ele erau o întreagă armată de susținere care îi ajuta pe răniți, gătea sau spăla rufele militarilor. Una dintre fotografiile din Enciclopedie arată un șir nesfârșit de femei care cară mâncare pentru soldați. ”Un arc de cerc care unește două laturi ale frontului. Și un șir de femei care aduc ultima masă unor soldați.”

Pas cu pas. Enciclopedia lui Jugureanu descrie un amplu mecanism social născut în urmă cu 100 de ani și fără de care, astăzi, am fi fost o nație diferită. Sau cel puțin o țară diferită. Ascultația acest fragment de interviu.

 

”Știți câte Dăncile pregătim noi zilnic?”

Stau de vorbă cu un profesor de matematică. Om cu mare experiență, este în școală de 30 de ani. Se amuză mai mereu de cursul pe care îl ia învățământul românesc, de înălțimea materiei pe care trebuie să o predea, dar mai ales de ipocrizia pe care o arată întreagă societate când vine vorba de carte. De fapt, aici nu se mai amuză, se înfurie de-a dreptul. 

Îmi descrie un episod în care o colegă de a sa a primit un SMS la 12 noaptea. Mama unui copil se plângea de cinciul pe care acesta îl primise la un test. ”Îmi distrugeți copilul. Este deprimat complet, plânge în continuu. Dacă nu-i modificați nota, vă reclam.” Proful de care vă povestesc a văzut lucrarea. ”Vă spun cu mâna pe inimă că nu era de 5. Poate de 2. Cred c-a fost amabilă că i-a dat 5.”

Apoi îmi explică cu calm că nici nu prea poți să-i dai notă mică. ”Dacă dai un patru îți faci numai belele. Te întreabă lumea de la director la colegi de ce faci asta.” Poate vă întrebați de ce este așa important pentru profesor. ”Pentru că ar fi rău ca școala de alături să scoată doar copii de 10 și noi să avem unii de 7.” 

Apoi mai este reclamația. Sfânta reclamație. O notă proastă te poate duce la Inspectorat. Iar dacă se face comisie de control, nu te verifică la cât de bun ești tu, ci te verifică la hârțogăraie. Ca și medicii, profesorii sunt plini de documente pe care trebuie să le completeze. Iar un control din ăsta îi ia pe toți la mână. Așa că un patru poate să te ducă în dizgrația întregului colectiv. 

Îmi povestește apoi că într-o școală, întreaga cancelarie a fost înfricoșată de apariția unui personaj care le-a strigat: ”Care ești, bă, de matematică? De fapt, e valabil pentru toți. Dacă mai ia fiu-meu cinci vă fac pe toți. Am făcut cinci ani de pușcărie și mai fac și alții.” Acesta este un caz extrem, dar omul îmi explică faptul că din punctul său de vedere cea mai mare presiune pe care o simte un profesor este presiunea notelor mari. 

”Sunt oameni care ar face orice pentru ca copiii lor să aibă note mari. Uneori mă simt vinovat și le spun și colegilor. De ce să le dai nouă, dacă nu e acolo? Cum stimulezi copiii buni? De ce închizi ochii la capacitate? Toți cei care au de pierdut sunt copiii care învață.”

”Cred că cea mai mare belea a școlii românești e nota care nu reflectă realitatea. E o goană fanatstică pentru distincții nemeritate și o rezistență prea mică la ce se întâmplă. Iar efectul va fi devastator. Știți câte Dăncile pregătim noi zilnic?”

De ce scriu astea? E simplu: dacă vreți să avem o societatea mai corectă, prima întrebare pe care trebuie să v-o puneți din când în când este următoarea: ”e corectă nota copilului meu?”

 

Am stat de vorbă cu cetățeanul care a returnat 95 de mii de euro

Știu, e spectaculos. Samuel Stănici, un cetățean din Arad a găsit într-un dulap 95 de mii de euro. Și i-a returnat. Pentru că nu mai avea somn. Pentru c-a crezut că e un test și pentru că i-a fost frică. Gestul e cu atât mai important cu cât pierzătorul nici nu știa c-a avut vreodată acești bani. Iar Samuel și-a dat seama rapid de acest lucru. De fapt, banii i-au căzut din cer. Samuel lucrează în construcții și are patru copii. Și, probabil, o nevoie uriașă de acești bani. Cred că și-ar fi aranjat viața.

Cred, însă, că răspunsurile pe care le dă Samuel sunt cele pe care le-ar da mulți  dintre voi. Banii nu aduc fericirea, ba, ma mult, în această situație aduc și o stare de neliniște. Nu cred c-ai mai dormi bine după ce îți pică un astfel de plocon. Și nu pentru noapte,ci pentru foarte multă vreme. Mi-a plăcut cât de liniștit și așezat povestește Samuel despre cum a luat o decizie care i-ar fi schimbat viața.

Ați putea să trăiți așa?

Zilele trecute am dat peste o carte în benzinărie. Da, în benzinărie. Și am cumpărat-o ca atunci când cumperi ciocolată. A fost un gest reflex și nici nu mai caut explicații. Pur și simplu așa mi-a venit. Nu știu dacă m-a intrigat titlul ”Mica enciclopedie Lykke. În căutarea celor mai fericiți oameni din lume.” Sau să fi fost culoarea portocalie? 

Cert este că am știut din prima că nu este una dintre acele cărți despre cum să fii fericit. Cinci pași care să te ducă pe norișor. Sau cele șapte trepte ale detașării. Avea, așa, alt aer. Și asta și este: o carte despre cei mai fericiți oameni din lume, care potrivit statisticilor sunt danezii, dar mai ales despre cum ajung ei acolo. Nu vă povestesc mai mult, aflați singuri. 

Mai mult

Alex Dima: ”Ce treabă are Dumnezeu cu votul?”

Dacă stai de vorbă cu Alex Dima o să vezi lumină. Este jurnalistul de investigații complet atipic. Râde. La fiecare trei propoziții are o glumă sau o ironie. Și cel mai des o auto-ironie. ”Un an de zile nu am înțeles nimic din știri. Le făceam ca pe ceva mecanic.” Nu se apară de potențialele pericole și își abordează subiectele și subiecții ca un om și ca pe niște oameni. 

Jumătate din viața lui e legată fapte bune. Nu cred că are timp de el cât are de toate lucrurile pe care le face. E parte din Bursa de Fericire, Magic Camp, Zâna Merciluță. Se uită la așezămintele de la Vale Screzii și Rădăuți cu mai mult decât un ochi de reporter.

Mai mult

Mărgineanu: ”Băi, dar niciodată nu e vina noastră?”

Mihai Mărgineanu a venit la interviu la Digi FM după ce filmase de la 6.30 în Las Fierbinți. Asta include și peste 100 de kilometri de condus. După interviu, Mihai era așteptat la Tuzla unde avea câteva ore de zbor. Un om care trăiește tot timpul în viteză. ”Trebuie să fii mincinos să spui că nu se fac bani din muzică. Sau depinde la ce te gândești când spui bani.” 

Mărgineanu e un om care a construit și reconstruit. E constructor de profesie. Vorbește cu pasiune de meseria sa și nu de ”ocupația” sa. A făcut rosturi speciale. ”Trebuie să fii bun să știi unde să tai casa.” Dar cel mai mult s-a reconstruit pe el. A făcut carieră în muzică târziu și pentru că și-a dorit foarte tare. Nu a vrut să renunțe la vise. De asta crede că totul stă în puterea noastră. ”Noi avem o greșeală de la imn, de când spunem că ne adânciră barbarii de tirani. Păi, ce? Niciodată nu e vina noastră?” Dacă aveți opt minute, vor fi bine folosite. Mai mult

Țara fără hârtie igienică

Mă deranjează o situație zilele astea. Și-mi dă un sentiment de neputință. Pentru că nu știu cum să-i explic unui copil asta. 

Am tras cu urechea la câțiva puști aflați în pragul liceului. Împărțeau un suc la mall. ”Dacă intri acolo, faci sigur Ebola, două tipuri de cancer și o boală de piele.”  Vorbeau de toaleta din școala lor. ”Nu se poate intra acolo de miros,” spune un altul. ”Nu am avut niciodată hârtie igienică,” apare o concluzie. 

Mi-aduc aminte de fiu-meu care evită cât se poate toaleta din școală. E renovată, înțeleg, dar în mintea copilului s-a format, după ani, ideea că acesta este un loc de evitat. Deunăzi, doi părinți mi se plângeau că al lor nu se duce la toaleta școlii pentru că nu are niciodată hârtie igienică. Am scris pe Facebook și am cules mesaje. Nu numai hârtia igienică lipsește. Lipsește și apa și săpunul. Ca să nu spun de cazurile unde lipsește cu totul wc-ul. Nu ați uitat că în România, o copilă a murit căzută în haznaua din curtea școlii. 

Mai mult

Ministrul Educației a greșit motivul demisiei

În viața mea nu am crezut că o să scriu de două ori în aceeași săptămână despre ministrul educației, Valentin Popa. Mă rog, fostul ministru. Și nu aș fi crezut că acesta își va da demisia după ce eu îi voi cere un gest de moralitate. Nu știam că, încă, jurnaliștii mai pot dărâma miniștri. Ar fi fost bine să fie așa, dar nu e. De aici lucrurile se complică.

Domnul Popa și-a dat într-adevăr demisia. Dar și-a dat demisia din toate motivele greșite și nu din cele care nu l-ar fi recomandat niciodată pentru acest portofoliu. El a demisionat la cererea UDMR și după presiunile făcute de Dragnea, probabil, din cauza unei ordonanțe care stabilește alte criterii de învățare a limbii române în minoritatea maghiară. 

Mai mult