educatie

Salvat de un zâmbet în Amazonia

(P) Treaba noastră în după-amiaza aia era să facem niște poze peste un gard de sârmă ghimpată. Eram trei și asudam generos în căldura Amazonului. Să fi fost prin Santarem, orașul care știe cel mai bine pe lume ce înseamnă defrișarea Amazonului. Fotografiam ceea ce părea un depozit ilegal de lemn valoros, aflat oarecum la vedere pe una dintre străzile mărginașe ale orașului.

Ne grăbeam un pic pentru că lumina cădea și nu era nici cea mai prietenoasă zonă. La doi pași de acolo începea o favelă pe care o vizitasem cu câteva zile mai devreme. Furatul de mașini era o obișnuință prin zonă și nici localnicii nu dădeau pe afară de prietenie, dacă te vedeau cu aparatele foto la gât. Eram exact atât de imprudenți cât trebuia să fim în Brazilia.

Am înghețat pe loc când am auzit un Hello în spatele nostru. Nici faptul că era o voce de femeie nu ne liniștea prea tare. ”Care-i treaba cu voi pe aici?” Prima întrebare a venit în portugheză.

Fie că ne întreba în portugheză, fie în chineză, pentru mine ar fi fost același lucru. Știam că lucrurile sunt încurcate, că nu aveam ce face acolo și că era greșit până la capăt. Trei guri au încercat să-i răspundă în engleză. Nu prea aveau, însă, ce cuvinte să iasă, așa că în loc de scuze, explicații și altele de genul acesta mie mi-a ieșit un imens zâmbet de încântare. Sincer aveam și la ce. Fata era înaltă, mlădioasă și era acoperită cu bronzul acela roșcat pe care ți-l dă Amazonul. Brazilia e spectaculoasă atunci când vrea ea.

Mi-a răspuns cu cei mai perfecți și mai albi dinți existenți în toată pădurea amazoniană. Mi-a scăpat deodată un ”ola” și un ”obrigado”, deși și limba și mulțumirea erau greșite. Mi-a rămas clar în minte că ”aveți două minute să o ștergeți de aici.” Ceea ce-am și făcut, fără a ne lămuri dacă râsul din spatele nostru de europeni tremurând e mai degrabă o farsă sau o ironie. Nu o să știu dacă era paznic, un binevoitor sau doar o persoană care voia să râdă de niște rătăciți în cartier.

Știu, însă, c-am câștigat-o la primul zâmbet. Am testat asta de mai multe ori, ca ziarist. Am testat la Londra, în fața a doi cetățeni care asigurau securitatea unei clădiri și au vrut să știe de ce sun la toate ușile și mă zgâiesc la toate cutiile poștale. Ce căutam eu era adresa unei firme fantomă care lucra în România, dar pentru ei a rezultat că sunt un bezmetic care zâmbește mult, bate palma cu ei și e complet rătăcit în City. Am verificat și cu câțiva paznici militari din Libia când nu aveam ce face la marginea unui perimetru de securitate al armatei.

Și-am făcut-o și în afara muncii, la Liverpool, când un taximetrist, chel și uriaș, mă ducea către Anfield, încercând să poarte un dialog cu mine. Vorbesc engleza, dar în niciun caz ce se vorbește la Liverpool. Iar drumul de jumătate de oră, într-un oraș întunecat, aproape gol, la ceas de noiembrie, seara, nu a făcut decât să mă sperie. Am zâmbit, însă, tot drumul și am aprobat tot ce-a spus. Pentru că zâmbetul este expresia celui mai cald și curat sentiment pe care-l putem avea când întâlnim un străin.

Chiar și atunci când știm că ne curățăm unii pe alții de bani. De fiecare dată așa se întâmplă când termini o negociere în China sau India. Zâmbești, te îmbrățișezi și te pupi cu niște oameni care știu că ei câștigă o mică avere din urma ta, iar tu ești convins că cei câțiva dolari pe care-i dai în plus nu sunt o nenorocire.

Iar zâmbetul în fața unui străin îl am pus în minte și-n fire de acum fix 30 de ani când m-am întâlnit prima oară cu oameni care nu vorbeau românește. Copii și ei, din același amărât bloc comunist.

Ne-am întâlnit la Sovata, într-un cantonament de handbal. Ei erau maghiari, noi eram români. Și știam despre maghiari fix cât știa un copil din România socialistă care învățase la istorie că românii și maghiarii au avut drept unică legătură împărțirea Transilvaniei.

Iar acum nu numai că jucam unii contra altora, dar trebuia să locuim împreună în aceeași baza sportivă. Pune niște puști la un loc, însă, și se va întâmpla un lucru minunat, mai ales când sunt rupți de oboseală și de foame, după lungi antrenamente. Întâi se vor lăuda unii la alții cu adidașii, apoi cu mingile și apoi cu treningurile. Vor face schimb de gumă de mestecat, de bomboane și, dacă se găsește, ciocolată.

Vă dați seama, însă că schimburile mergeau într-o singură direcție. De la ei spre noi. Nu aveam nici de unele, așa că, până la urmă, unul dintre profesorii maghiari ne-a oferit și un tub de pastă de dinți. Una cum nu mai văzusem: o pastă de dinți de culoare roz.

Cu un zâmbet larg a scos tubul dintr-o cutie colorată pe care scria un cuvânt complicat și uriaș de care nu auzisem niciodată: parodontax. Maximul nostru în pastă de dinți era atunci ceva din China despre care știam ”că-ți crește dinții la loc,” dar și asta era albă. Pasta roz era însă unică și avea altă textură. Și un gust teribil care ne-a înlemnit întâia dată. Și apoi ne-a dat gemete de durere. Acru și amar de plante, înțepături grămadă și o gură amorțită. Nu, nu, așa ceva era insuportabil. Doar că pe măsură ce dădeai mai departe, amorțeala lăsa locul răcorii și amarul unui amestec unic și plăcut pe care nu l-am uitat niciodată. Era pentru prima dată când mă întâlneam cu o pastă de dinți adevărată. Niciunul dintre noi nu avea habar că e specializată.

A fost singura dată în viața noastră de adolescenți când ne-am spălat pe dinți după fiecare masă doar pentru că ne plăcea. Am fi fost în stare să facem asta toată ziua. Ceea ce cred c-am și făcut.

Mai târziu aveam să aflu și ce face parodontax, de ce e bun pentru gingii, în câte forme vine și de ce adultul de azi chiar are nevoie de pasta asta. Cumva în mintea mea, pasta de dinți este legată mereu de zâmbetele acelea din copilărie. Și-mi pare că noi nu zâmbim destul de mult în țara asta. Iar zâmbetul trebuie încurajat.

Mi-ar plăcea cumva ca România să găsească plăcerea spălatului pe dinți pe care o aveam noi în acele zile de copilărie. Și să zâmbească de fiecare dată când face asta. De 20 de ani, parodontax îndeamnă românii să zâmbească cu încredere. Poate nu ar trebui să mai ignori când mai curge sânge la periaj. Nu esti ”sensibil”, cum se spune pe la noi. Ai doar o mică problemă, la care poţi găsi ca ajutor pasta de dinți potrivită, folosită zilnic. Fie ea roz, albă sau colorată. Și dacă nu mă crezi, mergi la un stomatolog de două ori pe an ca să-ți confirme.

Și, crede-mă, un zâmbet bun, în fața unui străin, te va răsplăti! Nu numai să scapi din încurcături, dar să și primești un cadou nesperat. Mi s-a întâmplat mie, înapoi în Amazon, în mijloc de noapte și-n mijloc de fluviu. Pe malul apei, un vas ne face semne. E un pasager rămas fără motorină. Cei doi căpitani au abordat, al nostru a donat câteva sute de litri de motorină, iar în schimb, zece băieți și fete de pe pasager, o trupă de dansuri populare, ne-au făcut pe loc cel mai mare carnaval pe care l-am putut vedea vreodată. Și cu cele mai largi zâmbete cu putință. (P)

 

 

Cum să omori în trafic. Prima lecție

Prietenul Vlad Petreanu a pus zilele astea pe blog o filmare în care o doamnă într-un Porsche era să se suie pe el în trafic. Fără niciun fel de emoții, doamna și-a văzut de telefon mai departe. Asta mi-a adus aminte că acum ceva vreme am văzut faza de mai jos într-o intersecție din București. 

Nu numai că cetățeanul cu taxi depășește coloana la semafor, dar o face concomitent cu mașinile care veneau de pe partea opusă, pe care le obligă să treacă pe banda unu. Evident că apoi taie fața la semafor și se duce mai departe. Ceea ce este mai ciudat e că ar fi trecut în două semafoare. Deci ar mai fi avut de de așteptat cam trei minute. 

Dar asta nu e tot. Din urma lui vine o altă mașină. Ce se gândește omul? Băi, oricum eu fac stânga, asta nu are cum să fie interzis. Doar nu o să mai stau la semafor ca să intru la magazin. Eu am treabă la stânga, nu înainte. Deci, prevenirea unui accident este lăsată în seama celorlalți care sunt în trafic. Iată:

Și ca să nu înțelegem greșit. Aici nu e vorba de grabă. E lipsă de respect. E cea mai cruntă lipsă de respect și desconsiderare față de ceilalți. Este o incapacitate de a locui în comun și de a funcționa în comun. Omul acela cred că dacă face ceva de unul singur îi va fi mai bine. La un moment dat se va întâmpla însă o nenoricire. 

P.S. Nu știu dacă asta e doar la București sau se mai întâmplă în România. Voaim doar să spun că la concertul Bryan Adams de la Cluj, am văzut o scenă pe care sigur nu aș fi observat-o aici. Pentru că intrarea în sală a fost întârziată, lumea a stat în fața ușilor poate mai bine de jumătate de oră. Drept urmare, nu au stat grămadă în fața ușii ca să prindă mai repede, ci au făcut o coadă mare și lungă, de câte doi oameni. La un moment dat ea avea vreo 300 de metri de oameni care stăteau liniștiți și așteptau. Au intrat în câteva minute, atunci când li s-a dat drumul. 

Doru Octavian Dumitru: ”Suntem mulțumiți în nemulțumire”

Doru Octavian Dumitru suferă de sinceritate. El o trece la calități. Și-ți spune degrabă ce părere are despre tine și mai ales de ce. Mie mi-a reproșat, cumva, că l-am întrebat de Canada. Deși trăiește acolo jumătate de timp din viață, pare o temă sensibilă. Are argumente puternice pentru plecare, dar mai degrabă îi place România. Nu-i place, însă, cum se muncește în România și starea noastră de văicăreală perpetuuă. E ceva ce-l deranjează profund. 

Iar dacă reușești să treci de masca unui comediant feroce, o să afli un om profund care are timp și chef să mediteze la cum ni se așează viața pe aici. Dacă sunteți pregătiți, începem. Și nu e nimic de râs aici.  

Cineva vă spunea regele comediei

Sunt un sclav al comediei, nu un rege. Atunci când comedia a avut nevoie m-a plasat, m-a pus la muncă. Bănuiesc că am inspirat comedie. În momentul când am ieșit, prima gură de aer a fost valul de comedie care a trecut la ora aia prin maternitate. Nu știu dacă s-a mai născut cineva la ora aia, că era două noaptea. Nu știu dacă mama a râs, dar eu cu siguranță am fost uimit fiindcă treceam de la amfibie la human. Cred că de acolo mi se trage. Clar m-am născut cu treaba asta. Niciodată nu am putut să scap de ea și niciodată nu am vrut să scap pentru că mă simt foarte bine, iar dacă mă simt foarte bine, e învelișul meu.

În 1992, adică acum 27 de ani. Atunci s-au hotărât one-man show-urile pe comedie. Eu făceam asta, dar aveam și o trupă de balet, pentru că trebuia să las lumea să asimileze. Nu puteau să înghită comedie două ore. Apoi încet, am trecut la one-man show, pentru că lumea venea pentru cel de pe afiș.

Mașina de râs este primul mare spectacol al unui comediant român. Au fost șase Săli ale Palatului pline 

Nu am văzut lumea la coadă, dar știu că biletele erau 300 de lei, iar afară se vindeau cu 1500 de lei. I-am spus impresarului: „De ce nu ai pus 500 de la început?” și mi-a spus că era mult prea mult. Era un preț nou. Am făcut multe lucruri noi. Inclusiv gajurile le-am schimbat. Un artist primea foarte puțin și am început eu să cer mai mult, dar comparând cu lumea de afară. Colindând am văzut America, Canada. Am văzut multe, am intrat în contact cu oameni de valoare din comedie, impresari, comedieni, și mi s-a părut că ar trebui să fie altfel. În continuare showbiz nu există aici. Nu spre deosebire de America. Exact cum ai zice despre fotbal. Există o singură clasă de fotbal: „Viitorul”. E complicat să faci din 30.000 de fotbaliști cu școală o echipă. Dintr-o singură clasă însă…

Mi-a spus cineva acum câteva zile: „Naționala spune Îmi plac femeile, uaiiileu!” și toți știu că e gluma lui Gică.” Lui i-a plăcut foarte mult gluma asta de la Melody Bar. Am făcut un turneu cu Ștefan Hrușcă: „Lângă un copac cu flori îmi plac femeile, uaiiileu”. Am avut un spectacol superb cu care am fost prin toată țara. A fost și o solistă de la Galați, Georgeta Ignate, care era între numerele noastre. Eram eu în prima parte, apoi Georgeta și Ștefan, eu în partea a doua, Ștefan, Georgeta, ca să terminăm cu muzică. Lumea striga: „Doru, Doru!”, apoi „Hrușcă! Hrușcă!”. Se vedea clar că impresionam la fel, ceea ce e un lucru extraordinar. Întotdeauna mi-au plăcut profesioniștii. Să lucrezi cu ei e ceva extraordinar, un sentiment absolut special!

Melody Bar este de fapt începutul carierei sale. Acolo, în anii 80, apăreau adevăratele vedete

În ʼ88 m-a văzut Gică Hagi. Avea 18 ani atunci. Ca dovadă spunea mai multe. „Îmi plac femeile, uaiiileu!”. „Îmi plac femeile slabe, dar mai mult cele pline. De inele, de brățări, de bani”. Era un număr foarte frumos. În ʼ88 să ajungi la Melody Bar era ceva. Fusese înaintea mea Radu Gheorghe. Era Mache Perșa, care avea un program special de bar. Apariția mea acolo a fost… Pentru prima oară a fost lumea în picioare strigând numele celui de pe scenă. S-a schimbat!

Nu am dat probă. Mă văzuseră pe litoral. În 1986 am început cu Galațiul, cu teatrul Leonard. În ʼ87 am fost la Teatrul Fantasio, în 1988 încă eram acolo, iar în 1999 am avut premieră în ianuarie la Tănase. La un moment dat, când am ajuns la Galați, aveam un monolog de 6 minute dar eu stăteam 25. Ei spuneau: „Băi Doru, fă ceva!”. Mă simțeam atât de bine, în largul meu. Niciodată nu m-am uitat la timp. Eu am văzut că lumea râde și aia a fost, chiar dacă după mai era spectacol. După aceea mi-a luat timp să înțeleg spectacolul și tot am lungit. Până la urmă lumea gustă dacă râde sau e implicată.

Poante cu comuniști a spus puține. Când a început cu ele, Securitatea l-a căutat rapid. 

Nu, dar am avut niște urmăriri prin ʼ84. Am dat și semnături. Mi-a spus acolo cineva o chestie foarte faină: „Auzi, știi ce? Eu sunt un admirator al tău, să știi. Norocul tău! Următorul nu o să mai fie un admirator al tău. Depinde de tine. Dacă vrei să te oprești aici, te oprești aici. Dacă nu, nu”. Aveam glume rele. Aveam un final de poantă în care spuneam că tata s-a uitat la mine și mi-a făcut cadou o curea de ceas și mi-a spus: „Asta e ca să ai cu ce să îți încingi pantalonii”. Erau perioadele acelea când s-au tăiat toate. Spuneam înainte de Paști: „UNT de duci tu mielule, UNT, te duci tu mielule”, până când m-au chemat.

Nu m-am speriat. Procedeul a fost aiurea. Aveam un grup care se chema Hilaris. I-a luat pe toți și i-a intervievat. I-a speriat. Mi-au lăsat bilețele în ușa: „Mănâncă *** doar pentru tine, lasă-ne pe noi în pace!”. Am rămas uimit, pentru că au avut o viață așa de frumoasă cu mine. Veneam din mediul studențesc, cu facultate, eram altceva! Eram ce nu mai văzuseră atunci, cu o forță mare. Aveam atâta energie încât țineam două spectacole și mai puteam ține alte două, pentru că nu mă puteam abține. Vorbeam într-una. Acum m-am liniștit.      

În facultate a început partea serioasă, aplicată. Am făcut o brigadă. „O revistă” i-am spus. Apoi în 1980 am luat locul I la Festivalul Studențesc de Umor. Am avut atunci o competiție foarte strânsă și de acolo a pornit. Am început să merg la festivaluri, a început să-mi placă, lumea m-a văzut, au început să mă cheme să fac spectacol. Apoi m-a chemat Galațiul. Eu terminasem stagiatura, așa încât puteam să mă mișc. Am făcut Facultatea de Instalații. Bănuiesc că din Festivalurile Studențești ni se trage. Era o atmosferă specială acolo.

Când a realizat că va face profesie din comedie?

Mi-am dat seama după Festivalul de la Vaslui, în 1984, când la Sala Polivalentă din Vaslui m-au băgat între amatori și profesioniști. După mine intra Dem Rădulescu care era foarte agitat: „Ce face ăsta, mă?!”. Am avut bisuri. Nu mai plecam! Nu mă lăsau să plec. Eu plecam de pe scenă și ei strigau: „Doru, Doru, Doru!”. Era Octavian Ursulescu și nu avea ce să spună. Mă chema iar.

Ce a fost interesant e că după ani de zile, undeva în 2000 și ceva, după un spectacol, Dem îmi zice: „Gică, vrei să fii asistentul meu la catedră?”. Am rămas uimit. Eu am vrut să dau la teatru inițial și cineva mi-a zis: „Doru, dacă rămâi pe poziția asta poți să ajungi mai tare decât dacă dai la teatru, în sensul în care poți deveni mai cunoscut. Dacă dai la teatru o să te încartiruiască ei”. Ideea e că el mi-a zis să continui pentru că e un comic popular.

Pe vremea aia mă chema Doru Dumitru, apoi a mai apărut cineva Doru Dumitru undeva pe la Focșani, iar tata mi-a zis: „Bă, da numele tău e Doru Octavian Dumitru”. Altcineva mi-a zis: „Nu pune numele ăsta că e un nume lung. Nu vezi că lumea stă cu nume scurte: Jean, Nae, Stela, Arșinel. E un singur nume”. Am rămas uluit când am auzit lumea pe litoral spunând: „Merg să-l văd pe Doru Octavian Dumitru”. Era pentru prima oară când cineva folosea trei nume.

Băiatul său este născut în Canada. A locuit doar pentru o scurtă perioadă aici: „Tată, oamenii ăștia nu-și iubesc țara!”

Toată lumea era nepăsătoare. Praf, iarba netăiată, uscată. Cineva cu mașina a lovit un câine, a oprit mașina și a înjurat câinele. A rămas uimit. Nu s-a adaptat aici, dar e foarte greu. S-a născut în altă parte și îi place locul ăla. A făcut un an de liceu aici după ce l-am convins să stea cu mine acasă. A fost o experiență interesantă din care a și învățat foarte mult. E o experiență pe care nu cred că sunteți pregătiți să o ascultați pentru că e mai degrabă o discuție psihologică. E vorba de felul în care noi percepem. După părerea mea, poporul român e încă un popor tribal. Încă suntem înainte de Evul Mediu. Nu acceptăm ca cineva să vină de afară, nu acceptăm că lumea e formată din tot globul ăsta. Asta e lumea! Pământul ăsta e al tuturor, nu al nostru. Teritoriul da, trebuie să-l îngrijim, să facem infrastructură, spitale, școli.

Tribal înseamnă că poporul român are o gândire medievală. Nu acceptăm ceva care să vină de afară. E adevărat, nu suntem cotropitori, nu am fost niciodată, nu am mers să cucerim. Uite, englezii mai au puțin și ajung indieni, pentru că indienii emigrează atât de mult în Anglia… Dar vorbesc la perfecție engleza. Gândire tribală înseamnă să nu dorești să te deschizi spre lume. O să spuneți: „Da, dar nu există așa ceva!”. Eu pot să vă spun că există. Problema e cum argumentați că ne-am deschis. Cum? Nu există niciun fel de comunicare între noi și ei. Vine cineva din altă parte, iar dacă nu-ți convine: „Pleacă mă la tine în țară!”. Asta nu se spune! Sigur că România nu este o țară împănată cu imigranți și atunci totul se desfășoară local, dar într-o țară în care 80% sunt creştini ortodocşi, dar dacă îi întrebi de zilele de sărbătoare, cei mai sărbătoriți în România sunt sfinții, nu Iisus Dacă nu înțelegem asta, nu am înțeles nimic. Ce se sărbătorește de Crăciun? Învierea! Corect! Dacă asta spui…

Canada și România. Ce-l cheamă acolo, ce-l alungă de aici?

Sunt atent la tot ce se întâmplă în lume. În place și ce se întâmplă în Myanmar. Sunt curios. Cred că acolo, în Canada, e altă planetă. Au perceput altfel. Toată lumea care a plecat acolo a dorit să facă altceva. „Nu mai vreau să fie ca la mine” și atunci au făcut schimbările. Chiar nu e ca la ei în țară. Sunt din Bangladesh, din China, India. Pe toată lumea primesc la fel, dar se poartă din ce în ce mai frumos față de cum a fost când am ajuns eu inițial. Nu mai există ideea: „Pleacă la tine în țară!”. Dacă îl raportează pe ăla, poate să aibă probleme. Cum adică să pleci la tine în țară? Asta e țara! Nu te privesc ca pe un imigrant. Țara e formată din imigranți. Am lucrat în multe domenii pentru că în primul rând am vrut să văd ce înseamnă. După aceea am lucrat la o fabrică. Am vrut de curiozitate să văd ce înseamnă. Am stat 4 luni la acel loc de muncă. Am văzut lucrurile altfel, am înțeles lumea altfel. Lumea poate să fie foarte muncitoare dacă vrea. E adevărat, lucrurile se leagă de bani, iar banul e o mare problemă. E foarte greu să scapi de bani.

Vorbim despre ceva ce lumea nu știe deloc pentru că nu au emigrat. E un punct de vedere. La un spectacol mergea foarte bine. Urmam eu. Prezentatorul spune foarte entuziasmat: „Doamnelor și domnilor, proaspăt întors din Canada, Doru Octavian Dumitru”. A căzut sala. De ce? Pentru că nu era o informație pe care ei o așteptau. Sunt niște subtilități.

Eu mă simt foarte bine aici. M-am născut aici, mă simt bine aici. M-am simțit bine acolo pentru că a fost liniște și pentru că e liniște, foarte multă liniște.

Plecarea din țară, deși era celebru aici, este un subiect sensibil. 

Problema nu e că am plecat în culmea celebrității. E un mare test să poți să mergi într-un loc în care lumea nu te salută. E un mare test să joci într-o sală goală și trebuie să joci, pentru că te-au plătit. E un mare test să joci la 10.000. Tot ce se întâmplă în viață sunt teste și încercări prin care trecem. După mai mulți ani în care am încercat să-mi explic de ce am plecat, în mintea mea a fost ideea că am plecat pentru a mă perfecționa în comedie. Doar că mi-a plăcut locul. Nu am avut de unde să știu. După aceea am realizat. Am crescut de mic cu niște diapozitive cu Canada. Îmi amintesc că erau Edmonton, Vancouver, Montreal, Toronto, Calgary. Le puneam și mă uitam aproape zilnic la ele. Când am ajuns prima oară în Toronto am văzut o clădire și m-am întrebat de unde știu clădirea asta. Mi-am amintit apoi de diapozitive. Undeva se leagă toate. La final, după ani de zile de explicat de ce vin, de ce plec, explicația e una singură. Dumnezeu știe! Atunci e destinul omului. Degeaba vreți să plecați. Dacă nu vă este în destin, nu plecați.

Dacă te-ai născut într-un loc, nu te poți rupe niciodată de locul ăla. E imposibil! Eu pot pleca oriunde în lume. Țara mea rămâne însă România, pentru că aici sunt strămoșii strămoșii strămoșilor, care au luptat, și-au dat viața pentru țara asta. Am exemple în familie de oameni care și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătălie. Normal că și pe mine mă agită, dar undeva, așa a vrut Dumnezeu.

Cum se vede România după ce iei o pauză de la ea?

Nu e nimic de criticat. Există o singură vorbă: „Băi băieți, noi muncim sau ce facem?”. „Așteptăm!”. Să fiți sănătoși! Calitățile care sunt? Ați ieșit de aici și ați văzut muncă împrejur? Vă spun despre muncă pentru că am nivel de comparație. Asta e partea proastă. Pleci undeva și arată altfel. Ei nu se pregătesc pentru că vine cineva, ci pentru că așa sunt ei mereu. Sunt oameni care taie iarba zilnic. Așa au fost învățați toată viața. Noi bem cafea. Ei taie iarba. Mai beau și cafea, dar taie iarba.

Nu sunt eu dacă se muncește sau nu la noi, doar că ar putea să arate foarte foarte bine. La tot ce avem, munți, dealuri, râuri, mare… Și șosele sunt, dar n-au săpat să le descopere. Dacă te apuci să sapi găsești șoselele făcute de romani. Pe oriunde mergeți sunt șosele mari. Și în Irak! După război ei au șosele!

Politica îl interesează, dar nu până la capăt. 

Nu ai cum să nu te uiți. Activitatea politică din România seamănă cu activitatea politică de oriunde din lume. Pe mine mă enervează că nu lași poporul să-și facă treaba. Am un personaj din istorie care îmi place tare mult. E vorba de Tudor Vladimirescu. Avea o vorbă: „Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor”. Mare adevăr. Pentru asta l-am iubit și îl iubesc. El a fost suflet de român adevărat. Cel care iubește poporul român, e român adevărat.

Guvernul Dăncilă cum i-a plăcut?

Habar nu am! Nimeni nu s-a uitat în acte. Noi vorbim despre vorbiri, nu despre ce s-a întâmplat. Mi s-a părut o femeie muncitoare, tot timpul serioasă. Acum, știți cum e. Mai țineți minte cum era cu Băsescu? Toți îl înjurau. Apoi au început să-l laude, le părea rău. Noi avem o mulțumire în nemulțumire.

Iohannis?

E ok. Îmi place că e profesionist. Îmi place de toți.

Calitățile lui Doru Octavian Dumitru. Ce l-a făcut mare în comedie

Sinceritatea. Mai departe, cu exuberanța n-am ce să fac, m-am născut cu ea. Ce simțeam spuneam în momentul ăla. Nu am folosit cuvinte dure. Comedia a evoluat după părerea mea, însă atunci când oamenii se uită la mine văd în trecut. „Îmi plăcea”. Făceam personaje, cu costume. Am rămas cu mimica, dar mi-am schimbat tematica pentru că sunt de părere că treaba mea e să particip la educație. Poate școala nu dă ce dau eu într-un spectacol. Au venit oameni care mi-au spus că vin să se educe. Am avut o perioadă în care am făcut spectacol pe spiritualitate. Două ore. Se râdea. Am avut și niște discursuri. La un moment dat cineva care mergea cu mine m-a întrebat dacă nu aș vrea să revin la cele vechi, că nu vom mai avea public. Plecau gândindu-se, nu râzând. Pe de altă parte, simți nevoia, ca profesionist să participi alături de societate. Profesionistul și artistul e cel care e în mijlocul societății. Cel care are rădăcinile cele mai înfipte în societate e cel care trebuie să dea mai mult societății, cel care dă mai mult oxigen, oxigen de care societatea are nevoie. De unde vine oxigenul? De la artist! Cum vine? Dacă ești sincer. Dacă ești sincer spui tot. Da, poți să te deconspiri. Asta e!

 

 

Cele mai bune fotografii cu motoare și noroi

Nu am avut idee că la off-road copilotul este cel care stabilește timpul la finalul probei de trial. Treaba se întâmplă cam așa. După ce treci prin toate hârtoapele, rampele și denivelările, vine vremea să te scoți din centură, să sari din mașină și apoi să apeși un buton roșu care se află la vreo 10 metri de tine. Și să leșini acolo. 

Nimeni nu m-a prevenit că, în calitatea mea de copilot, o să trec cu picioarele în apă, o să stau cumva culcat pe spate cu mașina în rampă și că o să dau cu capul de zece ori în bara din spate. Mi-au spus doar să stau cu mâinile la piept și să nu scot niciun deget afară. Lucru cu care m-am conformat, Am arătat jumătate de zi ca o statuie egipteană, cu mâinile lipite de sternul meu voluminos. 

Dar a fost atât de bine. Oamenii aceștia din Campionatul Național de Off-road sunt extraordinari. Și plini de pasiune. Pilotul care m-a condus, directorul clasei standard, Bogdan Pascu mi-a demonstrat-o cel mai bine. După probă își adormea copilul pe un braț, iar cu celălalt ținea casca de concurs. Cred că despre asta e vorba: capacitatea de a te proteja pe tine și pe alții în cea mai dură competiție cu mașini. Mașini care se zbat în noroi, se leagă de copaci, se răstoarnă și merg cu înclinații imposibile. Și care au motoare care țipă urlă și ard la propriu.  Și, da, e noroi. Cel mai mult, cel mai frumos și cel mai bun noroi pe care l-am văzut. Mergeți și-i vedeți! 

Mulțumesc, Roxana Ciuhulescu, mulțumesc Silviu Bulugioiu și Corb 44, pentru găzduire și pentru modul în care insuflați pasiune. Vă las aici fotografiile Alinkăi care a prins cele mai tari momente. 

Nu e vorba doar de un examen. E ticăloșie criminală.

Libertatea a publicat un material halucinant despre modul în care elevii din școala de pilotaj copiază la examene. Unul dintre dialoguri arată așa:

– Ați învățat manualul la factori umani?

– Nici nu l-am deschis. Trebuia? 🙂

– Nu știu…

– Dă-l dracu.

– Eu am făcut testele alea.

– Am citit ce ne-a dat profa și testele. Manualul e intact.

Citatul este doar un fragment din ce pare o întreagă schemă de fraudare. Adică oamenii știau ce au de făcut, ba, mai mult, ajunseseră la performanța de a refuza un 10. Acesta este doar primul examen dintr-o serie pe care trebuie să o parcurgă un pilot de linie.

Ce ai voie să faci cu acest atestat? Să pilotezi avioane de până la 2,5 tone, în scop de agrement. Adică tu și prietenii tăi. Dacă vrei să ajungi la categorii  mai mari, atunci trebuie să treci alte examene. Iar companiile aviatice te testează la rândul lor. Unele mai din greu, altele mai ușor. Nu ajungi, însă, la manșa unui avion de linie dacă nu știi. 

Dar…Asta nu dovedește decât că acești copii, aflați în fața unui examen important, sunt niște cretini. 

Pentru că și-au asumat hoția și în mintea lor au hotărât că pot pilota un avion fără să știe tot despre asta. Un avion în care  să se afle doar ei și, poate, alte persoane: prieteni, familie, clienți. Nu numai asta. Avionul zboară încărcat cu sute de kilograme de benzină pe deasupra unor localități. Un astfel de idiot și-a asumat că poate trece peste capul nostru cu o bombă, fără să știe cum funcționează.

Trebuie să fii redus intelectual serios dacă poți face așa ceva. Mai ales că ai toate datele ca să știi că nu poți trece de examenele mai mari. Câte, însă, astfel de examene au mai trecut acești oameni? De unde această ușurință a furtului, mai ales unul care de data asta este criminal? Vă întrebați cum s-a produs Colectiv? Iată, de la unii care fură și mint. 

Și ar mai fi ceva. De ce credeți că mintea acestor oameni a fost capabilă de un furt cu potențial ucigaș? Pentru că nu ne pasă de cei din jur. Pentru că aici este o cultură a nepăsării. Nu are nicio importanță dacă ceea ce fac eu este ucigaș sau nu pentru cei de lângă mine. Nu are importanță dacă acțiunile mele le fac rău unora sau altora. Important este să trăiesc eu bine. Eu și gașca mea. 

Iar asta a devenit politică de stat. Și nu mai este sancționată. Băieții ăștia, tineri așa cum sunt, au văzut în jurul toate furturile, toate nedreptățile și toate mizeriile lumii. Ba, în ultimii ani, li s-a mai și spus că e de bine. Că pușcăria e pentru oameni buni, că pușcăriașii sunt victime și că, în general, nu e foarte rău dacă mai treci pârleazul.

Așa că moartea cuiva, chiar a lor, nu putea să-i îngrijoreze prea tare.  Cumva ar fi scăpat și din asta. Dar asta îi face și ticăloși.  

 

 

Titi Aur: ”Am fugit din țară pe vremea lui Ceaușescu. De două ori.”

La Super Rally București mă așez în dreptul celei mai tehnice porțiuni cu putință. Traseul este îngust și-i solicită pe piloți. Sunt mai curând aleile de plimbare din Herestrău, nu e nici măcar bulevard. Iar drumul este delimitat de baloți de paie. Se merge tare, la limită chiar și pe linia de boxe. Se aruncă cu nervi și scrâșnete, mai ales că este un circuit scurt. Trebuie să-l faci de două ori ca să simți adrenalina. 

Toată lumea vine tare și apoi taie scurt curbele. Se schimbă vitezele, se turează motoarele chiar în dreptul meu. Și apoi apare Titi Aur. Mașina lui plutește, vine ușor, cu măiestrie. Derapează când lent, când tare, parcă pe șosea ar fi dat cu ulei. E așa o moliciune și o plăcere în tot ce face. Este scrimă, nu spadă, este dans, nu gimnastică, este măiestrie. Piloții tineri spun că este stilul vechi al anilor 90. De altfel, mașinile noi nici nu te mai lasă să faci așa ceva. Titi Aur o face pentru că glisatul este marea lui pasiune. Așa a condus toată viața, așa a devenit campion al României de opt ori, așa este cel mai bun din istoria raliului din România. El este maestrul care a trăit în viteză, dar cu artă. Așa cum a făcut și cu viața. Căci numai viteză, artă și curaj poate să fie atunci când fugi de două ori din România comunistă. Da, de două ori 

Ce am văzut eu pe pistă se numește aderență scăzută. Ce înseamnă, însă, „fan al aderenței scăzute”

În moto sport în general sunt două categorii de piloți. Unii care preferă pista de asfalt, în general cea curată, fără apă, nisip sau alte forme de aderență scăzută. Ei știu și reușesc să meargă foarte tare fără ca mașina să derapeze, dar mergând la limită. E apoi o altă categorie de piloți care iubesc derapajul, mersul în acele glisade care din punctul meu de vedere sunt exact ca driblingul în fotbal, deliciul spectatorilor. Spectacolul vine din glisade, din derapaje. Sunt piloți foarte rapizi fără să derapeze și piloți rapizi care reușesc să combine cele două lucruri. Eu am iubit derapajul, aderența scăzută, tot ce înseamnă zăpadă, nori, mâzgă, ploaie, care pentru șoferul de rând sau pentru o categorie de piloți nu e atât de plăcut.

Este vorba de talent aici?

E un mod de a privi condusul mașinii. Mașina de raliu nu se virează din volan, ci se conduce din acel transfer de mase, din acea inerție. Pilotajul seamănă mult cu schiatul. Schiorul nu are practic volan, dar derapează și virează. Același lucru se întâmplă când conduci mașina de raliu, în special pe aderență scăzută. Vorbim de un fel de bilă de plumb imaginară pe care mașina o are în partea din spate. Atunci te joci cu acel transfer de mase. E un fel de a te da cu mașina, o plăcere pentru mine și totodată în general, pentru piloții de raliu

Titi Aur a transformat derapajul în artă

Mașina trebuie să derapeze atât cât e necesar ca să vireze, nu mai mult. Orice derapaj suplimentar înseamnă pierdere de viteză. Trebuie doar acolo unde e nevoie, în funcție de situație. Poți începe cu 100 de metri, cu 50, dar poți și în momentul în care virezi. Nu e o regulă. Nu trebuie confundat cu driftul în care mașina trebuie să fie în derapaj permanent. Acolo scopul principal nu e viteza, cu toate că ea contează, dar contează mai mult să fii cu mașina într-un derapaj constant.

Pasiunea? La el este mai mult decât pasiune. Așa s-a născut

Eram super pasionat. Eu spun că pasiunea asta vine din altă viață pentru că dintotdeauna mi-am dorit să conduc orice: bicicletă, căruciorul de butelie, trotinetă, orice avea roți. Visam, îmi plăcea, citeam tot ce se putea citi. Citeam tot ce era. Exista doar revista „Autoturism”. Mai prindeam câte ceva din afară. Atunci era greu să obții o informație. Mi-am dorit dintotdeauna. La Bârlad era greu să fac moto sport așa că am început atunci când am ajuns la Iași. Eram student la construcții și am intrat în echipa Fortus Iași. Până atunci doar îmi doream.

Am avut un avantaj. Având mașini vechi și stricate am învățat mecanică. Dacă ai o mașină bună care nu se strică nu înveți mecanică. Repar, am tot felul de aventuri cu reparatul și stricatul mașinilor. Chiar am devenit un bun cunoscător al mașinilor și motoarelor. Chiar și azi îmi mai bag nasul, Un pilot trebuie să știe atâta mecanică și tehnică încât să poată comunica cu inginerii sau preparatorii mașinii, să transmită informații și să înțeleagă din punct de vedere tehnic ce se întâmplă, fiindcă altfel va distruge mașina. Trebuie să înțelegi ce se întâmplă și din punct de vedere mecanic.

În Iași, și-a susținut pasiunea făcând taximetrie ilegală

În Iași am dat la Facultatea de Construcții ca să reușesc să ajung repede student. Era un fel de „ținta golanului”. La Iași sau în zonă nu am avut facultate de mecanică, dar citeam însă mult mai multe lucruri despre mașini din cursuri, din reviste, de unde puteam.

Într-adevăr, făceam acea taximetrie ilegală, beneficiind de statutul de student. Căram studenții străini prin Iași și nu numai. Așa făceam bani ca să merg la curse. Nici acum nu este ieftin, dar nici atunci nu era ieftin mersul la curse. Mai mult, atunci ca să poți obține anumite echipamente de curse: o suspensie, un carburator, orice echipament special, trebuia să găsești și soluția. Nu te duceai ca acum la magazin sau dădeai comandă pe net și îți vine orice, totul e să ai bani. Atunci trebuia să ai relații, fie la uzina din Pitești, cea din București, în Sibiu

Primele mașini de curse

O Dacie în diferite variante. Dacia lui tata de acasă, Dacie dată de Fortus Iași, de club, Dacie dată de IJTL Vaslui. Se făcuse atunci un club și la Vaslui și am făcut transferul de la Iași la Vaslui, eu fiind din Bârlad. Am avut mașină dată de ei, o mașină de școală care era chiar din Bârlad. Stătea de câțiva ani sigilată pentru casare. Era o rablă, curgea rugina din ea. De acolo am început să o reconstruiesc, cu bani mulți, bani făcuți din taximetria ilegală sau ce era.

Examenul de la școala de șoferi l-a dat mai devreme de 18 ani

Știam să manevrez mașina foarte bine și am realizat de când am urcat prima oară la volanul unei mașini. Bucuria și plăcerea de a conduce erau dinainte de a conduce mașina. Mergeam cu oricine avea ocazia. Tata a luat carnetul după mine, iar mașina a luat-o pentru mine. Nu i-a plăcut, nu a fost pasionat, nu era dorința lui să aibă mașină.

Chiar și în autobuzul din oraș, oriunde prindeam o mașină, urmăream șoferul și simțeam că eu pot face mai bine decât el. Asta s-a și întâmplat. La examenul de poligon pleca un cursant. Când primul ajungea la jumătatea poligonului i se dădea drumul celui de-al doilea cursant. Când mi-a dat drumul mie l-am ajuns pe cel din față. Milițianul m-a dat afară, nu m-a lăsat să mai termin poligonul. M-am dus cu coada între picioare la instructorul meu și i-am povestit. El mi-a răspuns: „Stai liniștit că te-a dat afară pentru că a văzut că nu mai e cazul”.

Primul raliu l-a făcut cu mașina de acasă

Primul raliu la care am fost a fost Raliul Brașovului. Înainte am mai fost la un campionat de îndemânare pe toată țara. Finala din ʼ84 din acel an s-a făcut la Focșani. I-am păcălit pe părinții mei și mi-au dat mașina lor de acasă, mergând și ei acolo. Când au văzut că raliurile nu sunt atât de periculoase au zis că nu e chiar atât de rău. Mi-a fost ușor ca anul următor să le cer mașina pentru Raliul Brașovului din ʼ86. M-am dus cu mașina de acasă la raliu după ce i-am montat un roll bar. Ei credeau că e tot îndemânarea de la Focșani, din oraș. Am terminat raliul și când m-am întors la Iași antrenorul pus la ACR m-a felicitat. Eu nu am înțeles de ce trebuie să fiu atât de felicitat că am terminat primul meu raliu, dar am înțeles anii următori, când nu am mai terminat nicio etapă. Am abandonat la toate. Atunci mi-am dat seama că într-adevăr, echilibrul între a merge tare, dar nu atât de tare încât să rup mașina, au meritat laudele de la primul raliu.

Școala de raliu se făcea pe sub mână

În România atunci nu puteai afla nicio informație. Era o secretomanie de neimaginat. Piloții de la uzină, când făceau modificări la mașini, se spunea mai în glumă mai în serios, că o făceau cu pătura în cap. Își puneau o pătură după ce ridicau capota astfel încât să nu vadă altcineva ce modificări au făcut la o mașină. Nimeni nu îți dădea nicio informație. Atunci, eu am luat decizia să fug din țară. Am și făcut asta. E o poveste lungă și complicată. M-am și întors ilegal și am și plecat din nou ilegal.

Fuga din țară. De două ori

Motivele erau două. În România ne opreau toată circulația iarna, de la revelion până în aprilie. Exact când era mai frumos să mergi cu mașina, iarna, opreau circulația, din tot felul de motive: economie de benzină pentru a fi dată la export, să fie plătită datoria. Un alt motiv era faptul că nu reușeam să am banii și puterea financiară pentru a merge la curse la un nivel pe care mi-l doream. Eu reușeam să fac o mașină cu taximetria mea, să am piese, dar nu la nivelul pe care îl doream. Am luat decizia de a pleca din țară. Am reușit să ajung în Italia.

În ʼ87, în 30 octombrie am fugit din țară. Am fugit ilegal, pe la Stamora Moravița. Aveam informații foarte, foarte puține, dar am zis că merg să văd ce se întâmplă. Am ajuns la Trieste, în Italia, pe 5 noiembrie. La Moravița am stat, m-am ascuns prin boscheți, am așteptat să vină noaptea, am păcălit milițianul. Am ajuns cu o mașină de ocazie până în Stamora Moravița. 30 de kilometri era zonă de frontieră, nu aveai ce să cauți acolo. L-am mințit pe milițianul din sat că vreau să ajung la Oravița. Am ieșit din sat și am reușit să-i păcălesc cumva. Nu am știut nici când am trecut frontiera. Am ajuns la sârbi, la Belgrad și apoi în Italia.

Sunt suficient de nebun din punctul ăsta de vedere, cât să îmi asum. Am ajuns la Trieste. Trebuia să ai motive politice ca să fugi. Eu am spus că am plecat ca să fac raliuri. M-au învățat să inventez motive politice, lucru care nu era adevărat, dar stând acolo m-am întâlnit cu doi băieți din Onești. Daniel Ghionoiu, campion de lupte ajuns ilegal acolo. Am decis să ne întoarcem în România. În ianuarie ʼ88 ne-am întors ilegal în România. Eu am luat un prieten și pe prietena de atunci care e acum soția mea. Am fugit împreună cu ea, tot pe la Stamora. Probabil și în ziua de azi am face la fel.

Povestea e complicată. Am lăsat haine, mâncare și bani în scorbura unui copac. Am intrat eu cu Daniel. El a ieșit cu două zile înaintea mea. În zece zile trebuia să mă întorc în Italia, pentru că pe carnetul de student mi-au pus o ștampilă, acesta fiind actul de Italia improvizat. Din zece în zece zile trebuia să ne pună ștampila.

Nu mi-am văzut părinții pentru că mă urmărea Securitatea. Am așteptat un prieten, cu care am și plecat, la Brașov. M-a adus la Iași. Am trecut de postul de la Crasna pe calea ferată, pe jos. Ne-am întors apoi din Iași cu trenul, iar eu am stat ascuns. Era un ianuarie destul de călduros. A fost și un avantaj și un dezavantaj pentru că frontiera are niște canale antitanc, adânci de 5 metri, cu o înălţime de 10 metri. Canalele erau pline cu apă și am trecut până la brâu, prin apă. Asta cerea automat echipamente de schimb.m ajuns la 

Școala de pilotaj în Franța

Am mai inventat motive politice.

Prima revoluție din România a fost la Iași, în 1987. Am participat direct la ea. Am cântat „Deșteaptă-te române”, a venit Securitatea, ne-a urmărit din Tudor Vladimirescu până în Piața Unirii. Legându-mă de evenimentul ăla am inventat niște motive pentru a obține azil politic în Franța.

Sus la Universitate se stingea lumina la ora 6. S-au pus niște cursuri după ora 6. Profesorul a spus: „Îmi pare rău, vă pun absent la toți ca să se reprogrameze cursul”. Studenții au început să murmure, fiindcă nu era corect. Cineva pe hol a strigat: „Jos comunismul! Vrem guvern democrat! Vrem căldură, vrem lumină!”. A ieșit alaiul de la Universitate, timp în care în Tudor Vladimirescu au început unii să strige pe afară aceleași lucruri. Am ieșit și noi, cei din Tudor în față la T17. Au venit securiștii pe lângă noi pe malurile Bahluiului și a fost o desfășurare de forțe. Tovarășii securiști ne-au spus să stăm cuminți. Doar s-a strigat, s-a defilat, s-a cântat. Când am ajuns în Franța am amplificat puțin și am pus asta ca motiv. Probabil că eram pe listele Securității.

Nu mi-am dorit să rămân în Paris, ci să plec pe Coasta de Azur, pentru că acolo era automobilismul. Am început să lucrez inițial într-o carieră de piatră, făcând muncă fizică. Apoi am lucrat ca șofer.

În acea perioadă raliul în Franța era într-o cădere. Federația Franceză avea și viziune pe termen lung. Au creat o cupă a începătorului cu condiții speciale, pentru a atrage tineri cu mașini de stradă de serie, la care le pun doar echipamente de securitate, dar nu cu performanță la motor. M-am înscris în cupă în ʼ90. Mi-am cumpărat un Peugeot 205GTI. Nu eram cel mai tânăr, dar nici cel mai bătrân. Apoi au fost evenimentele din România și m-am hotărât să rămân, dar nu definitiv. Vara, în timpul campionatului, în ʼ90 am venit cu acel Peugeot. De atunci nu am mai plecat pentru foarte mult timp din campionatul român.

Și astăzi costă tot sute de mii de euro pe an să faci performanță la nivelul maxim. Mașina de curse pe care o am acum costă 250.000 de euro, iar fiecare kilometru e 100 de euro.

Calitățile unui pilot

Talent, știință și experiență.

Talentul îl ai sau nu ai de la natură, de la părinți, de la Dumnezeu, nu știm.

Știința: nu trebuie să conduci șoferește tare, ci să înveți să pilotezi după reguli de pilotaj pe care le înveți în școlile de pilotaj.

Experiența: cu cât ai experiență mai multă de mers tare cu mașina la probele speciale cu atât mai bine.

Ce vezi în timpul unei curse?

Niciodată nu vezi altceva decât drumul. Dacă vezi ceva înseamnă că nu ai mers tare. Vezi drumul și asculți copilotul. El practic spune ce ai spus tu la recunoaștere. Virajele sunt numerotate de la 1 la 5 sau 6. Cel mai mic e 1 apoi 2, 3 și așa mai departe. Sunt niște coduri. În funcție de ce auzi în ureche și ce vezi, doar drumul, ești la limita posibilă pe acel drum. Se duce vederea periferică. Când termin o probă specială, dacă ştiu să spun că au fost spectatori, animale sălbatice în pădure, sigur nu am avut performanță maximă. Când nu știu ce s-a întâmplat pe probă și mă trezesc ca dintr-un vis sunt șanse să spun că am făcut performanță.

 

             

 

 

 

Copilul tău nu mai dă drumul telefonului. Nu ești singurul vinovat

V-am povestit că mă duc la conferința de la București a lui Mary Aiken. Ea este, probabil, cel mai important psiholog în domeniul relației dintre copil, adolescent și telefon sau ecrane. A făcut primul doctorat în această chestiune, are o carte celebră, The Cyber Effect, care tocmai a apărut în România la editura Niculescu și lucrează des cu FBI, Interpol, Europol, Casa Albă sau Downing Street 10. Este inițiatoarea mai multor politici de protejare a copiilor pe internet, iar firmele de social-media nu o iubesc deloc. ”În viața mea, în fiecare dimineață este câte o dramă,” spune Mary cu referire la cazurile în care Poliția apelează la ea.

Știu că acesta este începutul firesc pentru ea. Dar pentru restul lumii are mai mult sens să spun că ea este personajul real după care a fost făcut noua serie CSI, Cyber. Iar rolul ei este jucat de Patricia Arquette. De altfel, Mary povestește cu mult umor de intrarea sa la Hollywood. Luni de zile au atras agenții de ea să accepte o întâlnire la CBS Entertainment și ea nu a făcut-o. A acceptat doar o oră când se afla în Los Angeles pentru un alt subiect. 

Înaintea întâlnirii, seara la 10, s-a plâns unor prieteni că trebuie să se vadă cu o doamnă Nina, ”cine știe ce intern mai e și asta” a doua zi la distanță de o oră și că drumul cu taxiul mai și costa 100 de dolari. Doar că fețele de la masă au căzut pentru că Nina Tassler era chiar șeful CBS. De aici, vedeți voi filmul mai departe!

Vă las aici câteva lucruri importante din ce am auzit și din ce o să găsiți în carte. Lucruri care o să vă explice mai bine reacțiile copiilor voștri. O scenă: o mamă încearcă să-i ia telefonul unei adolescente. Ea îl ține cu disperare și se prinde cu amândouă mâinile de mâna mamei. Nu-i dă drumul și încearcă să-l tragă înapoi. Apoi își mușcă mama și-i lasă urme. De unde e scena: România sau Irlanda? Nu are importanță pentru că aici și acolo e la fel, spune Mary.

Este pentru prima oară când omenirea a construit un aparat care să-i creeze o formă majoră de dependență. Toate aceste device-uri și programe din ele sunt făcute ca să te răsplătească când le folosești. Nu întâmplător primești un like aproape imediat după ce te loghezi. Companiile de tech calculează tot ce te-ar putea ține dependent. De asta Mary Aiken le numește ”weapons of mass distraction”

Pe tine, dar mai ales pe copilul tău al cărui creier pare că este ”re-legat neuronal”. Adică face conexiuni noi care sunt legate strict de aceste aparate și care-l împiedică să se bucure sau să trăiască în afara lor. Un lucru interesant pe care-l fac aceste companii este să citească starea de spirit a copilului. Cu ajutorul camerelor și a face ID-ului, companiile știu exact când ei sunt triști sau veseli. Dacă sunt triști, reclamele au mai mare impact pentru că vor să primească ceva care să-i aline.

Una dintre părțile teribile ale internetului este anonimitatea. ”O super-putere” a răului aș acum o vede profesoara irlandeză. Pentru că asta dezinhibă și nu te expune, șansele ca un copil bun să facă rău sunt mai mari. Chiar dacă tu crezi că în spațiul public puștiul tău este cuminte, o să fii surprins să afli cât curaj are atunci când nu-l știe nimeni. 

Nu uita de imersiune: ți se întâmplă și ție. Când stai pe net nu mai știi cum trece timpul. Treci de la un link la altul, de la o postare la alta și timpul curge. În cazul copiilor, fenomenul se amplifică. De asta ajung să nu mai doarmă, ceea ce este dramatic.

Telefonul îi împiedică să citească. Ritmul device-urilor este fast, fast, fast. Adică repede-repede. Cititul este lent, moderat, creirul nu mai rimează cu acest ritm. Drogul e mai puternic, adrenalina mai mare. 

Creierul uman poate accepta cu succes și fără stres 150 de legături sociale. Aceasta este cifra optimită calculată de specialiști. Copiii noștri gestionează mii de prietenii și conturi care pur și simplu le aruncă creierul în aer. 

Copilul devine opac. Intră în lume virtuală și tu mai vezi o umbră. Și, da, nu o să-ți de acces la Instagram

Lista lui Mary Aiken poate continua, dar sunt sigur că vreți și sfaturile. 

Întâi: educația începe de la cea mai mică vârstă. Ecrane și telefoane gradual și cât mai puțin până la 14 ani

Apoi: fără ecrane și telefoane noaptea în camera copilului. Punct.

Trei: dacă bătălia începe mai târziu, stabililți timpi limitați de folosire a telefonului. Impuneți reguli și le respectați. Și încercatți să intrați în jocurile și lumea lor. 

Patru. Ajută-te de membrii familiei, în special adolescenți, ca să știi ce face. Ei știu tot timpul ce se întâmplă.

 

Și două lucruri pe care le discutăm rar în România. Primul este legat de responsabilitatea morală a marilor companii. Acestea au creat câteva aparate și programe care dau dependență și modifică grav comportamentul uman. Această stare de lucruri trebuie pusă la îndoială, chestionată și echilibrată. 

Și al doilea este legat de ceea ce putem face noi împreună ca părinți ca să ne protejăm copiii. De exemplu am putea impune o reglementare care să împiedice telefoanele în școală. Am putea stabili la ședință, în comun, vârsta la care să vină cu smartphone-ul la școală. Ei, da, aici știu că e greu. Dar de aici începe.   

    

 

Ambrozia este o nenorocire

Prima dată am crezut cu toții că Alina e răcită. Tușea de câteva zile bune și nu-i mai dădea de capăt. Cred că era în pragul de-a lua antibiotice. Uneori accesele de tuse deveneau convulsive. Se scutura cu totul. Avea pieptul, gâtul și nasul pline de secreții. Nu cred că mai dormea noaptea. Pur și simplu nu mai avea aer. 

Am găsit-o într-o noapte scuturându-se între tuse și plâns. M-a rugat să deschid geamurile cât mai largi că nu mai are aer.  Și asta era cea mai mare greșeală, dar noi nu știam. S-a mutat dintr-o cameră în alta. Ochii o usturau, gâtul îi era ars, tremura de nesomn. În orice fel ar fi dormit sau s-ar fi așezat, nu mai reușea să pună geană peste geană. 

Ochii i se umflau în fiecare dimineață. Chipul i se mărise cu totul. Era răvășită, dar mai grav era că nu știam ce are. Am ajuns într-una din seri să chemăm salvarea pentru că și inima i-o luase la vale. Toate senzațiile alea doboară un om de pe picioare. 

Am aflat apoi că e ambrozie. Auzisem de povestea asta, nu ne-am confruntat cu ea niciodată. Nu reușeam să identific planta, dar aveam să aflu mai târziu că avem una și în curte. De un verde crud, Alina chiar o stropea căci i se părea frumoasă. Când am învățat, am fost șocați. Sute, mii de plante, se află pe terenurile goale din jurul nostru. La marginea străzii, pe teren, în curți, România este pină de ambrozie. Toate pârloagele nelucrate, toată mizeria și toată lenea au dat posibilitatea ca această plantă să ne cucerească. 

Agresivitatea ei este incredibilă. Eliberează până la opt miliarde de grăunțe de polen și 30 de mii de seminte în fiecare an. Luate de vânt ajung la zeci de kilometri și sunt rezistente 40 de ani. Mai puțin de 30 de grăunțe de polen pe metru pătrat vor da o senzație alergică puternică. Se estimează că sunt expuși șase milioane de români, majoritatea din vestul țării. Pentru că nu luăm nicio măsură, planta se extinde. Ungaria, care o eradicase, o primește acum înapoi de la noi.  

Foarte multă lume întreabă de ce nu a auzit de acest fenomen până acum. Ce s-a schimbat de un an-doi încoace, încât vezi din ce în ce mai mulți alergici? Două lucruri, probabil. Primul este că boala a ajuns să afecteze enorm de multă lume: peste jumătate de milion de oameni în România, potrivit datelor de la Ministerul Sănătății. Al doilea lucru ține de răspândirea din ce în ce mai mare. Vremea caldă și secetoasă îi sporește aria de existență și astăzi se raportează 781 de focare active. Există o hartă a ambroziei la care și tu poți contribui.   

Partea cea mai proastă este că legea nu se aplică. Plus că mai are și câteva goluri. Astfel, dacă statul mai face ceva pe terenurile sale, este foarte greu să-i convingă pe proprietari să taie planta. Chiar și atunci când îi amendează. În Elveția, legea prevede că, dacă nu tai planta, primăria intră pe terenul tău, curăță și-ți trimite nota de plată. Aici nu se poate. Se dau doar amenzi, dar lumea nici nu taie, nici nu plătește.

De fapt, marea problemă este că nu suntem comunitate. Aceasta este o problemă pe care doar un efort masiv comun îl poate rezolva. Așadar, dacă vrei să dai o mână de ajutor, iată ce poți face:

1.Răspândește vorba despre această boală chiar și cu acest text

2.Dacă știi pe cineva care nu se mai oprește din răceală în vreme asta, trimite-l să-și facă un test.

3.Vezi o poză cu ambrozie și uită-te pe terenul tău. Smulge-o și arunc-o, dar nu pe un teren gol.

4. Spune-le altora care au ambrozie pe teren să o cosească

5.Reclamă la primărie tot ce vezi în materia asta și roagă-i să-și facă treaba

6. Nu fi indiferent. Sunt oameni care suferă și poți împiedica asta. 

Copilul meu stă mult pe telefon. Ce fac?

Când scriu aceste rânduri, din camera lui fiu-meu se aude muzica tare. Ca din camera oricărui adolescent. Apoi cu o comandă vocală, melodia se schimbă. În fapt, comanda vocală e parte din relația lui cu telefonul. Așa ne sună pe noi, așa deschide aplicațiile, pune muzică și caută lucruri pe internet. 

De altfel, telefonul pare cel mai important obiect din viața sa. Stă tot timpul lipit de mâna sa sau în buzunar. Are de răspuns la un mesaj, de văzut o memă, de accesat o aplicație. Chiar și masa se ia în jurul telefonului. Cu o mână duce lingura la gură, cu cealaltă stă pe telefon. Pe măsură ce-și mănâncă cerealele, ochii înghit tone de informații. 

Și apoi vine să-ți împărtășească. Uită-te la imaginea asta, vezi ce-a făcut ăsta. Facebook nu există, dar Instagram e baza. Și mici știri de pe diverse siteuri. Contractul nostru prevede ca în fiecare zi să-mi spună o știre pe care să o discutăm împreună. 

Tot de acolo își face lecțiile de chitară, tot de acolo citește cărțile care-l interesează, tot acolo se uită la documentare. Copilul meu nu consumă televizor. Televizorul lui este în telefon.

Momentul în care mă scoate din minți este la teme, însă.  Între un exercițiu și o analiză la română, mai are timp de o muzică, să răspundă la un mesaj sau să râdă la ceva. Îi iau telefonul, deseori, tocmai în aceste momente. Așa că trebuie să scrie fără el. Îl verifică, însă, la oră.

Argumentul este că aceasta este metoda lui de comunicare. Și așa e. Nu de puține ori îl găsesc în videoconferință cu alți copii. Chiar și atunci când se joacă. Pentru generația lui, ”afară”este în acel telefon. Iar noi suntem prima generație de părinți care se confruntă cu povestea asta. 

Iar întrebarea pe care mi-o pun este dacă am un copil dependent de telefon. 

Întâi am vorbit cu Laurențiu Gânj. El este consultant în dezvoltarea relațiilor umane, validat de Institutul ESPERE din Paris și trainer calificat de Transformational Psychology Institute din Bergen, Olanda. În ultimii  ani face ateliere care au drept scop folosirea descoperirilor de la Universitatea Stanford în creșterea gradului de motivare în procesul de învațare al elevilor.

Culmea e că Laurențiu a lucrat întâi cu noi, părinții Ne-a testat, ne-a pus întrebări, a vrut să vadă relația noastră cu copilul. Relația cu telefonul. Știe exact ce butoane să apese în relația dintre adolescenți și părinți. Și chiar funcționează, pot să vă spun. 

Am stat de vorbă și despre aplicațiile pe care le putem folosi ca să vedem ce face copilul. Există mai multe tipuri, dar Iphone are dezvoltată propria tehnologie. Când m-am uitat prima dată la sumarul de consum al lui Vladimir am rămas perplex. Stătuse pe telefon mai mult decât îmi închipuiam. Doar că eu stătusem patru ore. Diferența este că eu mai și muncesc pe telefon. Între timp, am stabilit un program și reguli de care ne ținem.

Ce nu știu eu astăzi este ce fel de om va crește copilul meu având la dispoziție acest obiect. Care sunt efectele sociale, asupra vieții sale, asupra comportamentului său. Sănătatea sa ce are de spus din punctul ăsta de vedere? Va fi un adult funcțional după standardele noastre sau va deveni un inadaptat? 

Deocamdată nu am cum să răspund la aceste întrebări. Este un proces lung  și în care am nevoie de asistență specializată. Nu e o dramă. Sunt convins că toată generația copilului meu are fundamentele necesare ca să reușească și să facă lucruri bune. Ce vreau eu acum este să-l învăț echilibrul.

De asta pe 12 octombrie voi fi la conferința The Cyber Effect, realizată de English Kids Academy, International House și Editura Niculescu. Invitata principală este Mary Aiken, pionierul analizei în relația copil-electronice. Mary Aiken este primul psiholog care a realizat un doctorat pe această temă. Și unul dintre cei mai mari specialiști ai planetei în domeniu. Cunoașterea sa este folosită de FBI, Interpol, Casa Albă, și prestigioase universități din lume. Despre cartea sa The Cyber Effect, The Times spune că trebuie citită de fiecare părinte. De altfel, presa britanică a numit cartea sa drept cartea anului și spune că e un semnal de alarmă pentru întreaga societate. 

Pe lângă Mary Aiken și Laurenți Gânj, la cea mai mare conferință din lume pe tema efectelor tehnologiilor asupra copiilor vor veni medici și psihologi. Oameni care îți pot da o mână de ajutor. 

Bănuiesc că nu sunt singur în fața acestei probleme. Sunt convins că sunteți măcar o parte dintre voi acolo. Am o invitație pentru unul dintre voi care îmi va lăsa un mesaj pe blog cu ce se confruntă. Voi asculta poveștile voastre și poate împreună cu Laurențiu găsim o soluție. Dacă se adună mai multe mesaje, o să trag la sorți unul dintre ele. O să mai am două invitații de dat zilele următoare pe FB și Instagram. Pentru cei interesați, un bilet este, în aceste zile, 75 de lei. Cred că e o sumă bine investită. 

Cred că e ceva de muncă până la o soluție bună, dar aici puteți găsi un bun început.  

Cum să pregătești un tânăr intelectual pentru viață

Culoarul are o lungime de cam 40 de metri. E vopsit fix ca în spitalele de pe vremuri, cu alb până la jumătate și un fel de vopsea ulei până jos. Jos e ciment și o dungă neagră lată trece pe pe perete pe podea. Asta trebuie să fi fost ceva ce ajuta la curățenie și cu siguranță era cel mai curat loc din cămin. 

În corpurile norocoase, la capătul culoarului se află un geam mare. Ăsta dădea un efect de contre-jour care te împiedica să vezi cine vine din partea aialaltă. Nu distingeai dacă e bărbat sau femeie și uneori ghiceam pe o țigară dacă e coleg sau coleg[. Asta și pentru că ziua cele două becuri care filau oricum stăteau închise. Ușile erau de lemn, dar mult spus, poate mai curând cu un placaj de ălă de-ți trecea piciorul prin el, dacă-ți puneai capul la vreo beție. Și asta s-a întâmplat de câteva ori, după știința mea. 

Ultima cameră din fund, numărul 12, era lipită de baie. I se spunea peștera pentru că avea mereu igrasie. Pereții scorojiți păreau străpunși din apă și de sunetul de la dușuri. Camera era vag văruită la începutul fiecărui an, dar varul cădea de pe pereți după ce lumea se întoarce cu totul în cămin și folosea dușurile. 

Camera nu avea mai mult de 3-4 metri lățime. Chiar la intrarea erau două dulapuri, pe stânga și pe dreapta. Dacă aveai noroc, rafturile erau la locul lor și nu prea putrezite. Vopsite an de an, păreau un fel de legătură între generații. De cele mai multe ori nu le cădea decât o balama, dar puteai să le închizi cu un cui îndoit. Noroc că niciunul dintre noi nu avea prea multe haine. Iarna era mai greu căci trebuia să pui și gecile. Tot acolo se puneau și sacii de cartofi, când erau, ceva oale și pantofii. 

În cameră ar fi trebuit să fie patru paturi oficial. Când am intrat eu, erau șase. Trei puse perpendicular pe geam, două la perete, imediat după intrare. Din astea două, unul avea etaj pentru cine voia să stea acolo. Nu mi-a tihnit niciodată și cred că toată facultatea nu m-am ridicat vreodată acolo sus. Pentru că m-au pus cu unii de anul doi, am prins patul de sub geam, chiar pe miloc, lipit de calorifer. Asta nu-ți lăsa loc să cobori pe stânga sau pe dreapta, decât cât poți sta în picioare. Și-ți mai și ardea picioarele iarna. După ani de zile în comunism, când căminele nu aveau deloc căldură, acum se dădea în compensație. 

De sub caloriferele alea ieșeau mereu șobolani. Vânătoarea asta era pasionantă la fiecare început de an. Dacă nu făceai ce trebuie în primele zile, atunci aveai nopți interesante. Așa că dezvoltasem multe metode de acoperire a găurilor. Cu moloz, cu mortar, cu mortar și sticlă, totul picurat cu otravă. 

Fiecare pat era din fier, iar în loc de arcuri aveau platband sau bare. Puteai să alegi pe ce voiai să pui cea mai mizerabilă saltea pe care o primeai. Găurită, arsă, murdară, grea, dar plină de praf, cred că saltelele veneau de pe vremea lui taică-meu. Aici se mai afla o masă cu picioare de fier, iar pe fiecare perete era câte o policioară cu cărțile fiecăruia. Și mai ales cu cursurile pe care le trăgeam la xerox. Fiecare era frumos subliniat cu zeci de culori. Foi de hârtie aveam la comun și oricum erau foarte valoroase. Când și când pe pereți mai era câte un poster.  

În mijlocul camerei trona, mai peste tot,  câte un reșou. Cele mai bune erau cu rezistență trecută prin șamotă. Dar cum anii se mai modernizau apăruseră și aragazele portabile, dar și reșouri mai de Doamne-ajută. Reșoul ăsta era și aragaz și cafetieră, funcție de nevoi. În fiecare cameră era câte un bucătar, unul care știa să aleagă câte ceva dintr-o fiertură. Iar restul curățau cartofii. Norii de fum de la masă se urcau pe pereți, se amestecau cu fumul de țigară și rămâneau ore bune în cameră. 

Apa era adusă de la baie, nu exista conceptul de apă plată. Băile erau după inima băieților din cămin. Care rămase în stare acceptabilă pentru anii 80, care distruse parțial. Câteva chiuvete aveau și oglinzi, asta pot să spun. Uneori, apărea și faianță. Dușurile erau niște cutii metalice și doar unul din două avea câte o pară. De obicei te puneai sub un șuvoi de apă fierbinte și aia era. Apa caldă era de două ori pe săptămână și uneori în week-end. Atât putea statul să ne spele. 

În wc-uri nu mai putea intra duminica. Pentru că oamenii de serviciu lucaru doar până vineri la amiază, totul dădea pe afară. Nici nu se putea altfel. Era ca la un festival. Aveai sute de oameni care foloseau șase cabine de toaletă. Cine rezista, rezista.

Căminele acestea erau leagănul intelectualității românești. Asta oferea statul celor pe care urma să  se bazeze în următorii ani. Aici era dormitor, loc de petreceri, cameră de iubiri, casino, loc de învățat, un fel de adăpost de copii scăpați de acasă. În unele cazuri era și mai rău. În altele, unde erau mai mulți bani, un pic mai bine. Alții stăteau și câte opt sau câte treizeci, într-o sală de lectură. Acolo învățai corupția: cum să cumperi buletine, cum să stai mai puțini în cameră, ce și cum să dai la administrator ca să ai un pat și o saltea mai bună. Câtă băutură trebuia să aduci la colegul de an care se ocupa de cazări și ce șpăguțe să aibă portarul. Era cea mai bună educație pentru viață. 

Și am considerat că trebuie să-mi aduc aminte pentru că pe mailul de redacție deja am început să primim imagini și mesaje din căminele românești. Tot trebuie vopsit, tot apar șobolani sau gândaci, tot nu e ușă la duș, tot e spart, tot linoleumul ăla e.

Și stau să mă gândesc cum într-o țară în care se construiește într-un ritm dement,  într-o țară în care se fac cartiere cât un oraș, statul român nu a reușit să pună la punct o problemă banală: câteva sute de cămine studențești decente. Cel mai probabil pentru că n-a vrut.