educatie

Păcatele lui Vlad Voiculescu

Tot timpul am fost cumva fericit că nu am apucat să fiu matur pe vremea comuniștilor. Că nu știu cum aș fi reacționat la diversele teste ale societății de atunci. Și habar n-aveam ce să fac dacă mă trezeam singur, din cine știe ce motive, în fața Securității. Am toată admirația pentru oamenii care au reușit să se opună practicilor mârșave ale ofițerilor de Securitate. De la prieteni și cunoștințe mai în vârstă am aflat că puteai să te opui și nu era musai să colaborezi. Mi-au povestit asta Vlad Petreanu, Stelian Tănase, Florin Iaru și alți oameni în care am încredere. 

Chiar stăteam să mă gândesc zilele trecute că, la noi, povestea cu colaboratorii securității a avut doar două victime reale: Carol Sebastian și Mona Muscă, ambii plecând din spațiul public. Și-am spus că, după atâția ani de mârșăvii politice de la plecarea lor, nu mi se mai par așa vinovați. Cred că pentru orice faptă există o pedeapsă și o reintegrare. Nu e cazul aici.

Habar n-am de ce tatăl lui Vlad Voiculescu a dat declarații la Securitate. Nu știu de ce a colaborat. Are mai puțină importanță. Nota lui despre o activitate banală a unui coleg ar fi putut să-i distrugă viața acestuia, dacă nu s-a și întâmplat asta. Cred c-ar fi putut să se opună. Nu a făcut-o și va căra povara și tocmai i-a transmis-o fiului. În viață, de la părinți, iei multe lucruri și bune și rele, chiar și unele de care ești nevinovat. 

Dar nu vreau să alunec în ideea „sunt toți la fel”, „tot copiii securiștilor au ajuns la putere”, „nu putem vorbi de oameni noi”, „pe alții de la alte partide praf îi făceați.”  În viață există nuanțe. Și trebuie să ții cont de ele, mai ales când e vorba de relația părinți copii. 

Da, aș judeca un părinte și un copil care folosesc resursele statului, rețeaua de partid sau cea a Securității pentru a aranja viitorul copilului. Când ai o funcție sau ești fost colaborator sau ofițer și ai făcut din asta o pârghie pentru odraslă, e o problemă. 

Dacă un copil de securist sau colaborator are o pârghie pentru a ajunge la putere, e un lucru de urmărit, mai ales dacă primește o sinecură. Modul de accedere în funcția publică poate fi chestionat. Mai ales dacă numitul nu are calitatea profesională pentru a ajunge acolo. Cred că și pe blogul ăsta e o listă de odrasle împinse în față cu semne de întrebare. 

„Nu putem vorbi de oameni noi”. Pata asta o să-l urmărească pe Voiculescu toată viața. Singurul mod de rezolvare era să nu se fi născut sau să renunțe voluntar la orice funcție publică. Pe care deocamdată nu o are și, probabil, nu o va avea. Asta ar însemna o lustrație și pentru a doua generație, ceea ce ar încălca multe principii. 

În fine, mai e și argumentul „sunt toți la fel”. Or aici stăm tocmai pe dos. Pentru că Vlad Voiculescu a făcut în România niște lucruri pe care puțini le-au făcut. Le-a dat o mână celor abandonați de către toți securiștii și cei din aparatul de partid. Iar asta este o diferență fundamentală. Pentru mine, realizarea sa Magic Camp, pe care am văzut-o cu ochii mei, este excepțională. 

Dacă mâine cineva va demonstra că tatăl lui Vlad Voiculescu s-a folosit de banii și influența căpătată ca informator la Securității ca să-i asigure acestui ascensiunea publică și politică, îmi asum că m-am înșelat. Și voi admite că politicianul are o problemă mare. Sau dacă cineva va arăta că Securitatea și urmașii săi i-au ghidat acestuia pașii tocmai pentru că are o istorie în familie, atunci iarăși avem o problemă și că ea trebuie judecată la fiecare alegere. 

Deocamdată știu că familia Voiculescu a pus la dispoziția Magic Camp o parte din casă și terenul pentru activități. 

În rest, ca să fie clar, îmi place Vlad Voiculescu pentru ce-a construit în spațiul public din România și pentru c-a ajutat mii de oameni.  În politică nu are niciun cec în alb, însă. Cred că are o carieră în care trebuie încă să demonstreze. Și că nu putea să vină la PMB înaintea lui Nicușor Dan. Îmi plac politicienii care construiesc ani de zile la un proiect. De asta cred că Nicușor avea întâietate. Am scris lucrurile de mai sus pentru că nu vreau să judecăm otova.   

Q&A despre Coronavirus (2)

Revin la chestiunile esențiale legate de Coronavirus. Mai ales c-am văzut două mesaje virale, atribuite unor instituții de cercetare sau statului, dar care erau false. Acest Q&A este bazat pe cel făcut de BBC pentru cazul Italia și pe care l-am pus și în știrile internaționale. 

Dacă locuiesc în Italia ce măsuri de protecție trebuie să-mi iau?

Virusul se transmite prin contact direct sau prin stropii de lă strănut sau de la tușit. Așa că trebuie să te speli bine și frecvent pe mâini cu apă și săpun sau cu dezinfectant pe bază de alcool. Nu vă atingeți fața cu mâinile murdare. Evitați contactul cu oameni care tușesc, strănută sau care par răciți. 

Este Coronavirusul mai infecțios decât gripa?

Nu se știe acest lucru cu exactitate. Gripa are rata de transmitere de o persoană. În timp ce Coronavirusul se poate transmite la două sau trei. Cu toate acestea, gripa se transmite mai repede decât Co-Vid 19. Așa că sunt cam pe picior de egalitate. 

Poți să iei virusul de pe lucruri cum ar fi o clanță? Și câtă vreme rezistă pe suprafețe?

Dacă o persoană infectată atinge un obiect, atunci virusul poate rămâne pe acel obiect. Nu se știe însă pentru câtă vreme ar putea să rămână acolo. Unii experți cred că este vorba de ore, mai curând de zile. De aceea este indicat să te speli pe mâini după ce atingi diverse obiecte. 

Este virusul afectat de temperatura de afară?

Nu e clar. Încă suntem la început cu studierea acestui virus. Este cunoscut că unor virusuri le place temperatura mai scăzută și lunile de iarnă. Dar, în cazul lui Mers, care face parte din familia Coronavirus, se știe că acesta preferă lunile mai calde. 

Poți să iei virusul de la cineva care face mâncare?

Dacă persoana respectivă nu respectă regulile de igienă, cu siguranță. Este obligatoriu ca persoana respectivă trebuie să se spele pe mâini, înainte de a atinge mâncarea. 

Devii imun după ce faci boala?

Corpul are memoria unor astfel de situații. Ține minte câteva secvențe de virus și de aceea se poate apăra în multe cazuri. Nu știm însă dacă această imunitate durează. Și de fapt cât de mare și importantă e. 

Sunt măștile folositoare?

Există prea puține dovezi că aceastea îi ajută pe oamenii sănătoși. Dacă te speli, este mult mai bine.

Se poate transmite virusul pe cale sexuală?

Nu știm, dar picăturile de salivă cu siguranță transmit boala. 

Te poți recupera și deveni complet sănătos?

Da, sigur. Cei mai mulți dintre cei care fac boala au doar simptome ușoare și-și revin cam într-o săptămână. Boala îi afectează mai grav pe cei în vârstă sau care au și alte boli. 

Se poate transmite prin obiectele care vin la poștă din China?

Virusul supraviețuiește puțin pe suprafețele de metal sau plastic, deci este puțin probabil. 

 

 

 

Daniel Dobre: „Simona e o fire independentă. Își rezolvă singură problemele.”

Daniel Dobre este mult mai înalt decât îți dai seama de la televizor. Și mai slab. E luminos, bronzat și foarte deschis. Vorbește cu mine deschis, din prima. Și realizezi imediat că nu tânjește după circuit. Are planuri aici și acum. E directorul unui challenger de băieți, de la Iași, o surpriză pentru peisajul local. Și e foarte pozitiv, după cum se spune în sport. Adică este optimist, are treabă și nu se plânge. Vorbim imediat după meciul lui Cori Gauff și al Soranei, la Australian Open.

Cori Gauff e iarăși o surpriză sau confirmare?

E vorba de maturitatea fizică și cea emoțională, iar ea le are pe amândouă la această vârstă fragedă. Este prima, după mult timp, care reușește să facă performanță la această vârstă. Nivelul de joc a crescut, iar nivelul de pregătire fizică le permite și femeilor să rămână mai mult în tenis. Înainte, Martina Hingis, la 14, 15 ani câștiga turneuri de Grand Slam. În schimb, la 20, 22 de ani se lăsau. Gauff nu e așa departe. Are rezultate bune, dar nu se poate compara. Atunci cei tineri intrau destul de repede în circuit. Acum, dacă ne gândim că Serena Williams încă joacă la 38… Sunt multe fete care rămân până după 30 de ani, iar atunci tinerele își fac din ce în ce mai greu loc. Ea este prima în ultimii 10 ani, cel puțin, de când am început eu pe circuit, care are rezultatele acestea.

Este înaltă, este foarte motrică. Are o tehnică foarte bună care îi permite. În primul rând servește foarte bine. Undeva la 190 de km/h, comparativ cu Venus Williams. E foarte matură în joc. Are o disciplină tactică pe care și-o adaptează la adversar, câștigată în general din experiență. E un lucru pe care îl poți forța prin antrenament, dar este foarte determinat de caracterul tău și de dorința de a învăța repede. Se pare că le are. Are în spate și o echipă bună, poate și gene bune. Este o surpriză. Acesta e anul în care va trebui să confirme. În primul an, lumea te analizează. În al doilea, având multe date despre tine, sunt mult mai bine pregătiți în momentul în care se întâlnesc cu tine. Trebuie să vii cu ceva nou, să reziști la presiunea de a-ți apăra punctele. Confirmarea din al doilea an e mai grea decât urcarea din primul an.

Nu mă așteptam ca Sorana să piardă, pentru că avea toate atuurile să o bată. Avea jocul. Ea joacă foarte bine! Are forță, varietate când vrea. Nu știu cum a servit, pentru că într-adevăr Gauff servește bine și trebuie să stai aproape cu serviciul.

Cum se procedează între două meciuri la un turneu mare? Ce face Simona în zilele libere?

Mereu a reușit, mai ales în timpul turneelor, să se concentreze pe ce și-a propus în timpul antrenamentului, să le facă bine și repede. Ca antrenor ai niște obiective pe care le atingi în termen mai scurt sau mai lung. Totul depinde de jucător. Dacă eu am un meci tactic de pregătit, pentru a doua zi și am două, trei scheme, pe lângă ce face bine, jucătorul le poate recepta imediat. Le poate încerca de două, trei ori. Dacă îi merg, nu e nevoie să te întrebe pe teren. Așa se produce în creier automatismul, se produce schimbarea pentru acea zi. Ai plecat mulțumit. E o chestie individuală, personală antrenamentul între zilele de turneu.

Tot vă aud și pe dvs. și pe comentatori folosind expresia „a simți mingea”. Ce înseamnă?

Când simți mingea, racheta e o prelungire a corpului. Există o unitate incredibilă, o simbioză totală între corp și rachetă. Este ca și cum ai lovi mingea cu mâna. Simți acea minge ca și cum ai mângâia-o cu mâna. Mingea se duce unde vrei fără să te forțezi, fără să-ți faci griji că poți să o greșești. E o stare de grație care te face să joci tenis ca și cum ai respira în timp ce dormi. Acesta e sentimentul. O a doua natură.

O zi între două meciuri mari, lungi, dificile, cât de complicată este?

Depinde de ce a fost înainte și ce e după. La băieți, dacă ai jucat înainte un meci de șase ore, prima grijă este recuperarea. Nu te gândești dacă mai joci a doua zi, dacă îți pregătești tehnic meciul, ci te gândești la cum îți aduci corpul la un nivel de energie bun ca să poți intra a doua zi pe teren, unde e posibil să joci iar 6 ore.

Programul e foarte personal. Sunt jucători care și în ziua liberă joacă două ore, trei, pentru că au nevoie de asta. În general ei sunt băieții. Sunt jucători care nu joacă deloc. Sunt mulțumiți de ce au jucat înainte și își petrec ziua liberă cu familia, în oraș, se relaxează.

Ședința tehnică este una așa cum ne închipuim noi? Adică cu analize video, tactică?

Există, dar depinde de jucător. Există înainte de meci, cu o seară înainte. Sunt analize post-meci în care vorbești despre ce s-a întâmplat, fie că ai pierdut, fie că ai câștigat. Vezi lucrurile bune, lucrurile rele. Nu e o analiză video neapărat. Toți jucătorii de tenis adevărați sunt în stare, în fiecare moment, să revadă cu ochii minții ce s-a întâmplat pe teren. Iar tu, din exterior, îi poți spune: „Îți aduci aminte mingea la 3-3, 40-egal, că ai avut-o la trei metri de teren și ți-a scăpat?”. El vede atunci cu ochii minții. Sunt jucători care își pot aminti fiecare punct din meci. Așa eram și eu, din păcate. Câteodată trebuie să și poți uita.

Analizele video sunt completate cu…

Antrenorul face. Avem site-uri. Pe jucătorii adverși îi vezi live dacă poți. Notezi. În afară de asta există statistici. Prin tehnologia actuală, atât WTA cât și ATP au contracte cu firme care pun la dispoziție statistici. Ai statistici pentru fiecare situație de joc. În general îți poți face un portret. Mai apoi, depinde de tine ca antrenor cum îi prezinți jucătorului informațiile și de jucător dacă le acceptă. Sunt jucători care se bazează pe statistică. Dacă eu îți spun că adversarul servește de 8 ori din 10 în stânga și doar de două ori în dreapta, s-ar putea ca cele două să fie de două ori la rând și să fie ași. Dacă tu accepți să iei 8 puncte, iar pe celelalte două nu, le faci.

Vă întorc un pic în timp. Profesionist, înainte de Revoluție cu o oprire bruscă.

În 1989 a fost anul dinainte de revoluție. E, dacă vreți, și o paralelă vizavi de noile vremuri. Eram în Israel cu Adi Marcu, prietenul și partenerul meu dintotdeauna. Aveam câteva turnee mici atunci unde puteam ieși. Jucau Iugoslavia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Israel. Cei care erau mai mari, în echipa de Cupa Davis, mai mergeau și prin Germania, la turnee mari. Eram la Haifa. Am pierdut la un israelian. Nu o să uit niciodată. Am avut set, 6-5, 30-0. Serveam. Eu nu am servit niciodată bine, de asta nici nu am fost jucătorul mai bun. Exact atunci am încercat să dau eu cu serviciul tare. El era foarte bun pe retur, un fel de Jimmy Connors. Am dat două servicii perfecte și au venit și două retururi și mai perfecte înapoi. A făcut 30 egal și am pierdut meciul.

Pe vremea aia membri cluburilor luau sportivii acasă și îi ajutau, fiindcă nu aveam bani. Stăteam într-o familie, bogată cred, cu o casă frumoasă. Luau români, pentru că pe vremea războiului, bunicul lor a făcut tranzit în România și cumva românii l-au ajutat să nu ajungă în lagăr. O poveste foarte drăguță. De atunci, familia aceea avea grijă de români. Dacă aveau nevoie, îi ajutau. El era un tip foarte corpolent, care lucra pentru FAO, Fondul de Agricultură Mondială, la O.N.U.. Mergeam la masă. Era ultima seară, 13 decembrie, 1989. Povestind, ne-a întrebat cum e în România, iar el ne-a spus: „Stați liniștiți! Ajungeți voi acasă și până la Crăciun, Ceaușescu nu mai e!”. „Ceaușescu nu mai e!” Adi m-a întrebat dacă sunt sigur că lucrează unde spune sau dacă nu e cumva de la Mossad. Când am ajuns acasă, ştiţi ce s-a întâmplat.

Ați lăsat facultatea ca să trăiți din tenis

Am făcut trei ani Facultatea de Inginerie și la un moment dat nu am mai continuat facultatea. Chiar îmi pare rău. În lumea tenisului ai parte de clasă. Nu vorbim doar de bani, căci și ei sunt la mijloc, dar e un mod plăcut de a-ți câștiga banii, în aer liber. E un mod foarte elegant de a trăi. Vezi lumea dacă ajungi la un anumit nivel, ești tratat foarte bine pe unde te duci, la orice nivel

Cum lucrează Simona cu statisticile?

A fost foarte reticentă la început. Ea e o jucătoare instinctuală, dar pe măsură ce a trecut timpul, a început, deși într-o măsură mică, să țină cont de statistici. Încă are chestiile ei. Îi spui: „Nu contează că ți-a făcut două puncte, ai câștigat opt!”. Ea încă e în stare să se enerveze și să țipe la tine câteodată, fiindcă a pierdut acele puncte, uitând că a câștigat 8. Susțin această părere a lui Ion Țiriac, că e cea mai talentată jucătoare din circuit. Am spus-o și eu de multe ori.

Știți că este un moment în meciul cu Cehia în care este filmată banca noastră. Și simona vede cu o secundă mai devreme mingea de meci a Irinei. 

Este vorba de anticipație. Marii jucători sunt mari nu doar pentru că se mișcă bine și pentru că dau bine în minge, ci pentru că întotdeauna reușesc cu ochii minții, cu al șaptelea simț, al optulea, să vadă ce se întâmplă. Se cheamă anticipație. E parte din calitatea unui jucător de tenis. La unii e mai prezentă, la alții mai puțin. Dacă ne uităm, de multe ori, orice pasionat de tenis vede că la un moment dat, un jucător se decide. Pleacă într-o parte și vine mingea acolo. Știe? Nu i-a spus nimeni. Nu i-a trimis Dumnezeu nici un gând înainte, dar simțul lui este de cele mai multe ori corect. Te uiți la poziționarea mingii, unde e, la poziția corpului adversarului, vezi sau analizezi în fracțiunea aia de câte ori s-a dus mingea într-o parte sau alta pe baza celorlalte mingi în aceeași situație. E foarte complex!

Darren Cahill v-a făcut un compliment fantastic după câștigarea Wimbledonului

Darren a fost mereu alături de noi și țin să-i mulțumesc pentru tot sprijinul pe care ni l-a dat, inclusiv în acele momente, chiar dacă într-o măsură mult mai mică decât era obișnuit să o facă. Am o relație foarte bună cu el. Am învățat multe. Poate dacă aș fi stat mai mult, aș fi învățat în continuare și aș fi fost mult mai bun pe partea mentală, psihologică. Pentru ce a spus chiar sunt recunoscător și îi mulțumesc. Pe de-o parte, viața mea nu s-a schimbat foarte mult. Mă duc în continuare la proiectele mele, la antrenamentele cu copiii, la clubul pe care îl am și de care mă ocup în continuare. Spuneți că sunt în vogă. Eu nu mă simt așa. Mă bucur doar că îmi e mult mai ușor când încerc să explic anumite lucruri. Sunt mult mai bine luat în seamă, sunt ascultat acum, deși spuneam aceleași lucruri și înainte.

Văd că sunteți bine cu fizicul. Puteți schimba câteva mingi cu Simona?

Să joc de pe loc, merge, dar în general, nu. De la ea vine mingea greu, apăsat. Nu tare, dar rapid. O ia repede. Se folosește de viteza mingii și îi place să folosească viteza mingii adversarului. Te sufocă.

Wimbledonul e un moment special. Ce v-a rămas în minte de acolo?

E un sentiment incredibil. Este poate cel mai riguros și poate cel mai rece turneu. Tradiția și regulile sunt atât de implementate și atât de prezente încât te simți aproape ca într-un templu al tenisului. Nu e ca în America sau Australia unde totul e fun. Eu îmi aduc aminte că în 2016, la un moment dat, Simona voia să bată mingea cu Horică, cu Horia Tecău. El a întârziat și nu a mai apucat să se schimbe. A intrat pe terenurile de meci într-o pereche de pantaloni gri. Imediat au venit cei de la securitate, i-a adus o pereche de pantaloni albi și s-a schimbat. Nici măcar un minut nu a avut voie să joace cu acei pantaloni. Antrenament! Trebuie să fie în alb total. Toți! Oricine intră pe teren trebuie să fie în alb. Și la meci. Fără alb nu ai voie. Cu pantaloni scurți e în regulă, dar trebuie să fie albi. E un echipament special. Nu e frustrant. Jucătorii o simt ca pe o întoarcere în trecut, o reîntoarcere la originile tenisului. Turneul oferă condiții incredibile. Faptul că joci în alb nu e un afront sau un motiv pentru a te simți prost.

Am avut anul acesta ocazia să vedem vestiarele înainte să vină jucătorii. În vestiarul de doamne au șampanie. Tu, ca membru, intri, îți pui șampania. Ai niște căzi de baie imense. Poți să stai acolo după ce ai jucat cu prietena ta jumătate de oră, îți bei șampania și te bucuri de baie. Noi, băieții aveam bere și alte chestii. Oamenii sunt incredibili. Sunt oameni care lucrează acolo de 20, 30, 40 de ani. Dacă ieși la pensie de acolo ai un loc al tău în tribună, pentru familie, unde poți vedea meciurile de pe central. E un templu mai degrabă decât un turneu.

Dacă ești antrenor WTA nu prea intri nici la vestiarul băieților, dar la fiecare turneu avem vestiarul nostru special, pentru antrenori.

Lumea din vestiar este apropiată? Relațiile dintre jucători sunt firești sau e o rivalitate extremă?

Fetele sunt mai reci în general. Se evită sau nu. Băieții, chiar dacă joacă peste 3 minute, dau mâna, vorbesc. E diferit. Depinde și de tipul jucătorului. Kyrgios îi înjură și îi face varză pe Nadal și Djokovic. Nu i-au spus nimic, dar să nu credeți că o să se ducă în vestiar și o să fie apropiați. I-am văzut pe Federer, Djokovic, Nadal și Murray jucându-se ca niște copii atunci când ploua, împreună. Cu mingea, cu pariuri, cine e mai puternic, cine e mai șmecher, cine ține mingea, cine o lovește. Exact ca niște copii mici. Rivalitatea, mai ales la băieți, nu depășește limitele bunului simț și o graniță decentă. E atât de mult respect între ei pentru ce au realizat. Marii campioni îi respectă și pe ceilalți! Niciodată nu l-am văzut pe Federer sau pe Nadal să se poarte urât. Dimpotrivă, îi ajută. I-am văzut cum îi îndrumă.

Agassi vorbește de dimineața meciului ca fiind esențială. Și că este obligatoriu să ai aceeași rutină

Rutina este baza activității unui jucător profesionist. Ești ca o mașină care la momentul oportun trebuie să livreze. Dacă mașinii nu îi pun antigel, dacă nu încălzesc motorul sau nu îi umflu cauciucurile, ea nu va funcționa niciodată. La fel e și jucătorul de tenis. Are anumiți pași pe care îi face pentru a atinge nivelul optim din punct de vedere neuromuscular, emoțional la momentul respectiv. Există niște reguli clare. Am meci la 11 sau 12. Eu trebuie să fiu gata. Încălzire înainte de antrenament, te schimbi, faci duș, te pregătești de meci. Înainte de meci mai faci o încălzire. Trebuie să discuți despre meci cu antrenorul, să te hrănești și să te hidratezi. Dacă lumea crede că eu mă trezesc la ora 9 și mă duc pe teren atunci când am meci la 11, se înșeală. Cine are meci la 11, la 7 e la micul dejun. La 7:30 pleacă spre bază. Cel târziu la 8 30 ar trebui să înceapă încălzirea. Apoi te schimbi și ai o oră să te pregătești pentru meci.

Simona Halep vs Alexandra Dulgheru. Daniel Dobre le-a antrenat pe amândouă. Cum le vede astăzi, detașat?

Simona este independentă. Îi place să-și rezolve problemele singură. Alexandra are nevoie de mai multă comunicare, de mai multe confirmări. Câteodată Alexandra este foarte poetă în minte. Îi fuge mintea, se duce în detalii pe care trebuie să i le spui mai bine. Simona e mai directă, puțin mai rațională. Dacă a înțeles ideea nu trebuie să mai stai 10 minute să vorbești. I-ai spus ceva și a înțeles sau știe deja. Eventual mai întreabă ea dacă are nevoie de o informație în plus. Ca antrenor îți setezi relația cu jucătorul individual. De asta are cea mai grea treabă, să găsească pentru fiecare jucător canalul de comunicare optim care să extragă din acest jucător maximul de potențial.

V-am văzut în tribună. De la încrâncenat, la calm, apoi cu lacrimi în ochi. Cum gestionați emoțiile?

În primul rând trebuie să încerci să nu arăți emoțiile de față cu jucător. Chiar dacă sunt pozitive, el trebuie să te simtă ca o oază de liniște. Mă enervez din ce în ce mai puțin. Înainte dădeai cu șapca, cu piciorul, mai țipai la jucător.

Nici cu Simona, nici cu Alexandra nu am trecut la țipat. La 18 ani mai intri pe contre, mai țipi, dar cu un jucător la 28 de ani ai altă relație, comunici altfel. O relație bună trece pe contractul de angajat – angajator, peste niște legături profesionale. Se creează o relație de respect, de prietenie, de încredere. Chiar dacă nu mai sunt în echipa Alexandrei, mereu o ajut, cu orice lucru de care are nevoie și o fac cu plăcere. O cunosc foarte bine, știu unde să o trimit, știu ce să îi spun. La fel și cu Simona. Dacă îi spun: „Simona, mă duc la Constanța, vorbește cu tatăl tău să mă ajute cu ceva”, e acolo. Între oameni normali nu se simte această relație de dependență. Te plătește ca să-l ajuți și te respectă pentru asta, chiar dacă te plătește. Când nu mai merge, ți-o spun și asta este.

Nivelul financiar este spectaculos?

Depinde de clasament, depinde de momentul în care intri și de ce e dispus să ofere. Un Ivan Lendl avea contrat de 1 milion pe an cu Murray. Un turneu de Grand Slam este încă un milion. Sunt mulți antrenori renumiți care au manager, la fel ca jucătorii. Acei manageri aranjează contracte.

Ce alți antrenori vă plac sau vă motivează?

Lendl e incredibil. Am reușit să îl cunosc tot prin Darren. A fost idolul meu. Era o mașină. Acum când l-am cunoscut am dat mâna cu el și i-am spus: „Ați fost idolul meu dintotdeauna! E o onoare pentru mine”, iar el îmi spune: „Bă, tu chiar prost ești? Nu ți-ai găsit unul mai bun?!”. Direct! Am rămas mască. Exact așa este, un om plin de umor, foarte dur în ceea ce face. Chiar ne povestea că are o academie de tenis cu niște reguli foarte stricte pe care dacă le-am băga în România, nu am mai avea activitate. La el trebuie să porți șapca într-un fel, să saluți într-un fel. Veneau tot felul de oameni cu bani care, în prima fază nu înțelegeau ce vrea de la ei. Spunea: astea sunt regulile. „Dar eu sunt X”. „Poarta e acolo”, era răspunsul. Ne-a spus că e foarte strict în ceea ce privește regulile și antrenamentul.

Mouratoglou îmi place pentru pasiunea și pentru investiția emoțională, fizică pe care a făcut-o în tenis. Pentru caracterul meu este un pic prea.. îi place expunerea. E peste tot. Bun, e de înțeles. A făcut mult bine, a făcut și rău. Eu cunosc proiectele sale. Pavlyuchenkova, dar și alte jucătoare au fost luate de el. Erau cele mai bune junioare și apoi au avut o perioadă cu el care a mers foarte prost. Le făcea pe toate el. În timp s-a dezvoltat, iar acum e un antrenor dedicat total statisticii. E brici! Academia făcută de el e foarte bună, se muncește. Publicitatea pe care o face tenisului prin emisiunile sale e foarte ok. E puțin diferit față de mine, dar e un timp foarte fair. Sunt chestii pe care eu le-am simțit, fiind acolo.

Știi când greșești?

Și eu am dat-o în bară foarte mult, dar nu ca antrenor, ci ca om. Fiind crescut într-un sistem cu antrenor dur, opresiv în anumite momente, prin educație, fiind la fel, am țipat, am mai rănit copii verbal. Ca tenis nu am stricat pe nimeni, dimpotrivă. Când nu am putut să ajut pe cineva, am spus: nu pot să te ajut, hai să găsim altă soluție. E prima regulă în sport: înainte să faci bine, nu face rău!

A fost un moment acum câțiva ani buni. Aveam copii la antrenament. Am avut o fată din Germania, crescută de mine de acolo, de la 7 ani. La momentul incidentului era micuță, avea vreo 12 ani. Părinții au vrut neapărat să o antrenez aici. Am sponsorizat-o, am ținut-o aici. Dinu Pescariu mi-a dat o cameră unde ea stătea. A fost o jucătoare foarte bună. După vreun an, a intrat într-o stare de pubertate, foarte visătoare. Chiar dacă stătea în club întârzia la antrenamente. Părinții erau departe, nu se implicau așa mult crezând că totul merge de la sine. Am avut câteva reacții aiurea, începând de la a țipa la ea, până la a o trimite acasă. I-am zis: „Pentru ce să te țin aici? Bani nu ai, te ajutăm noi. Ar trebui să fii o imagine a școlii noastre de tenis.” Avusese rezultate bune, dar nu chiar ce mă așteptam. Putea să fie foarte bună! Înveți. E o perioadă, mai ales în viața unei fete, când totul se schimbă. Apare menstruația, pubertatea. Se schimbă toate reperele, se pierde coordonarea. Știam lucrurile astea din punct de vedere științific, dar era foarte greu să le accept, în acest proiect cu ea. Voiam să demonstrez ceva. Voiam să meargă în Germania, să arate ce putem face noi în România. A plecat acasă. Au venit părinții să o ia.

În Germania stătea în zona unde am avut academia. Mergeam anual acolo. Mergeam pe stradă cu mașina și am văzut-o. Era cu bicicleta. Am oprit mașina să o salut. Când m-a văzut a avut o expresie de teamă. S-a dat înapoi ca și cum ar fi văzut diavolul. Atunci am realizat că probabil a rămas cu niște sechele emoționale din cauza acelui eveniment. Nu l-am aprofundat apoi după trecerea timpului, să–i spun că îmi pare rău, să vorbim. Nu am făcut asta. Mi-am dat seama cât înseamnă câteva vorbe spuse aiurea unui copil. Știam de mult, dar obișnuința și educația sunt a doua natură. Am încercat, chiar și acum mă controlez greu. Sunt situații în care efectiv se cere să fii mai dur. Una dintre regulile mele de bază și problema mea personală, un lucru care pe mine mă deranjează foarte tare, este să fii pedepsit nevinovat, iar la copii e de bază: să nu pedepsești un copil care nu a făcut nimic! Îi frângi încrederea în oameni, inocența. Încerc și pe antrenorii care au crescut lângă mine să îi educ în acest sens, dar lucrez și la mine.

 

Școlile egale sunt minunate, dar nu există în realitate

Ministerul Educației a hotărât să generalizeze la nivel întregii țări procedura de distribuire aleatorie a copiilor în clasa pregătitoare. Astfel, vei veni la școala de care aparții, dar nu o să mai poți alege învățătoarea, cum se petrecea în realitate, în trecut. Iată cum sună articolul pus în dezbatere publică. 

Constituirea formațiunilor de elevi în clasa pregătitoare se face după finalizarea procesului de înscriere, conform Calendarului înscrierii, în baza unei proceduri elaborate la nivelul unității de învățământ și aprobate de Consiliul de administrație, cu respectarea criteriilor de transparență, echitate, nondiscriminare și incluziune“ 

Procedura fusese anunțată cu o zi mai devreme de Inspectoratul Școlar din București și este aplicată de ceva vreme la Timișoara. Iată ce spune șefa ISJ București Liliana Fedorca:

Concret, fiecare unitate de învățământ va elabora, aproba și asuma prin Consiliul de Administrație algoritmul/metoda de repartizare a elevilor la clasă. Procedura va fi postată pe site-ul fiecarei unități de învățământ, la avizierul acesteia și va fi diseminată în cadrul zilelor intitulate generic “Porți deschise”. 

Concret, se va face în felul următor. După înscriere, într-o ședință publică, copiii pot fi trași la sorți, pe clase, după un model stabilit în prealabil. A doua metodă este cea alfabetică. La Timișoara se face în felul acesta. Se alcătuiește lista alfabetică, apoi primul copil este distribuit la A, al doilea la B, al treilea la C și de la capăt. Ce nu știu din modelul acesta este dacă învățătoarea e stabilită de la bun început sau trasă la sorți de abia după aceea. În fine, metode se găsesc. Ce avem să ne întrebăm este dacă sistemul este corect și cel așteptat.

Copilul meu a trecut de vârsta asta, așadar pot să vorbesc cu oarecare detașare. Bănuiesc, însă, ce este în sufletul unui părinte. Adevărul este că fiecare vrea ce este cel mai bine pentru copilul său: învățătoarea cea mai bună sau cea mai potrivită. E ca la doctori. Rețeaua de părinți află cu vreme bună înainte ce învățătoare vrea, la care școală vrea. De asta au apărut mutațiile, de asta apar listele de așteptare, presiunile, șpăgile cadourile.

Știți despre ce vorbesc, fiecare a trecut prin asta. Acesta este și motivul deciziei ministerului. Nu toți copiii pot ajunge la profesorul cel mai performant. Presiunea pe mulți dintre acești oameni trebuie să fi fost uriașă. Prieteni, rude, șefi, toți puteau pune o pilă. Probabil că, în multe cazuri, existau și beneficii pe măsură. Cumva intrarea la fiecare clasă se făcea pe clase sociale, să recunoaștem. Cine era mai bine plasat în societate, avea șanse mai mari de câștig. Nicio schimbare față de comunism. Acolo, A-ul era clasa de nomenclaturiști, securiști, protipendadă, B-ul se dădea la intelectuali, iar profesorii se repartizau ca atare. Mascat, sistemul a urmat și noua orânduire socială, adăugând elementul financiar.

Decizia de azi ar trebui să ofere o șansă egală tuturor copiilor la cel mai bun profesor. Pe hârtie sună senzațional. În realitate, egalitatea nu există în societate. Banii și poziția socială dictează peste tot în lume. Cei care dețin cheile vor face mai mult pentru ei și copiii lor. Sigur c-ar fi frumos să fie cum ne propune inspectoratul. Dar ar trebui întâi ca școala să fie un spațiu egal. Și să existe siguranța că, la orice clasă ar fi, copilul va fi la fel de bine instruit. Și nimeni nu crede asta. Mai mult,  este și împotriva spiritului concurențial instalat în școlile din România. Competiția profesională și umană există și acolo. Măsura ar fi trebuit însoțită de altele. 

În primul rând trebuia regândit scopul pregătirii. Nu mai trebuia să ai o presiune pe note și foarte probabil era necesar un sistem diferit de admitere. Școala este croită azi piramidal, fiecare vrând să acceadă către cele mai bune licee. Iar pregătirea începe de la clasa zero. Tot ce se face în școală îi împinge pe părinți să-și trimită copiii la profesorii de elită. Pe scurt, nu poți fi concurențial opt ani de școală și să vrei ca la start să fie diferit. E împotriva naturii umane. 

Un model complet opus ar fi fost ca statul să ia în calcul un adevăr natural pe care nu vrea să-l recunoască. Să transforme unele școli în școli de elită. Să aducă acolo profesori de top, cu pregătire asemănătoare. Verificarea lor să fie temeinică și făcută des. Adică la șase clase să scoți standarde identice. Și să te ții de ele. Să găsești un sistem de admitere în aceste școli și să-l setezi astfel încât să funcționeze. Să ai clasamente de școli și să renunți la intrarea geografică în școală. Nu e musai să se ntâmple de la clasa zero, ci poate mai târziu. 

Nu luați cele două modele decât ca niște machete care ar răspunde unui anumit fel de societate. Nu există soluții totale, mereu vor fi nemulțumiri. Ideal ar fi ca la orice școală de stat ați merge, copilul să iasă de acolo foarte bine și foarte învățat. 

Mai există o posibilitate. Dacă tot propui o soluție egală, atunci dă-le voie oamenilor să o respingă. E ca la doctor. Te duci la cel în care ai încredere. Și dă-le banii ca să meargă către școala privată. Adică principiul banii urmăresc elevul să fie real. Nu vrei soluția egalitaristă propusă de stat? OK, copilul tău poate primi decontare la privat, într-o școală cu standarde verificate, unde poți să plătești suplimentar dacă este necesar. 

Să nu mă înțelegeți greșit. Propunerea Ministerului este utilă și chiar le va lua multora o piatră de pe inimă. E mai simplu, poți să ai noroc. În plus ne scapă de o grămadă de complicații sociale. Și e drept pentru copii, care nu au nicio vină pentru modul în care funcționează societatea. Sper ca ea să reușească într-o relativă pace socială. Ce spun eu este că lumea nu funcționează așa. Și că nu va dura mult până când vom inventa o șmecherie nouă sau până la scandal. 

La final, cel mai bun sfat pe care l-am primit eu și pe care l-am respectat, pentru părinții care se pregătesc de școală: cel mai important lucru pentru un copil mic este ca școala să fie aproape de casă. Credeți-mă, este un chin să fie departe, să-l trezești cu ore înainte. Faceți asta și o să fie bine!

 

Cele trei motive pentru care pâinea de la Ditrău e mai amară

Am reușit să sintetizez trei motive pentru ce s-a întâmplat la Ditrău. Nu avem răspunsuri la ele, ca societate, decât parțiale. 

Într-un interviu pentru Digi 24, patroana brutăriei din Ditrău spune că muncitorii de la brutăria sa primesc salariul mediu pe economie. 

Care e salariul unui brutar în Ditrău? 

Pot să vă zic că angajații noștri sunt plătiți foarte bine. Pot să vă zic asta.

Primesc măcar salariul mediu pe economie?

Da, normal! Suntem în România.

Acum trebuie să o credem pe cuvânt. „Suntem în România” nu este un argument convingător. Dar nici nu este obligată doamna Kollo Katalin să ne arate contractele acelor oameni. 

De ce mi se pare, însă, semnificativ acest detaliu. Pentru că oamenii din Ditrău spun așa la dezbaterea de sâmbătă:

Am lucrat patru ani la fabrică. Nu găseşte (patronul – n.r.) lucrători pentru că nu sunt trataţi ca oameni, nu sunt plătiţi, nu plăteşte ore suplimentare. (…) Mi-am pierdut sănătatea din cauza orelor suplimentare, am fost luată cu ambulanţa. Eu am lucrat şi 22 ore, e păcat că nimeni nu vorbeşte despre asta.”

Aici trebuie găsita prima sursă a acestei probleme. După ce ani de zile nu s-au înțeles cu diverși patroni la numărul de ore plătite și la sumele pe care trebuiau să le primească, oamenii au văzut că există soluții. Patronii și-au găsit angajați ieftini și buni, care nu fac nici scandal, nu sună la ITM, nu cunosc legislația și chiar dacă li s-ar întâmpla ceva, nu au ce face. Din păcate, localnicii nu au știut să se organizeze atunci când drepturile lor nu au fost respectate. Pentru că erau puțini și pentru că nu pe toți ne interesează necazul celuilalt. 

Dar asta este doar o parte. Ce urmează e și mai complicat. 

De 15-20 de ani, politicienii maghiari construiesc, prin diverse formațiuni, sentimentul mândriei locale. Proiectul politic este cel al autonomiei. În toți acești ani, preocuparea principală a fost construirea unei comunități de tip enclavă. Oamenii de acolo au fost izolzați fizic, nu au drumuri care să-i treacă dincolo de Carpați sau autostrăzi spre restul Transilvaniei.  Ei au fost marginalizați economic pentru că nu le-au fost aduse investiții globale. Și încurajați să se desprindă de limba română. Româna nu a fost predată ca limbă străină, astfel încât ei să deprindă meșteșugul și plăcerea să o vorbească. În mod drept au obținut vorbirea și scrierea maghiară în toate mediile administrative și școlare, dar niciun motiv să vorbească româna. 

În aceste condiții s-au îndreptat către media accesibilă, cea de la Budapesta. Mesajele politice ale autonomiei care au avenit de acolo, treptat au fost însoțite de cele antimigrație. De ani de zile Budapesta își bombardează populația cu aceste mesaje. Maghiarii din România nu aveau acest fenomen în față, dar mesajul a prins rădăcini. Până la urmă era emis de către cei care aveau încredere. Nu uitați de câte ori politicienii Fidesz au ținut discursuri prin Ardeal. UDMR nu și-a bătut capul să combată aceste mesaje anti-imigrație pentru că nu le vedeau ca o problemă. 

În fine, toate acestea s-au întâmplat pe un fond mult mai profund. De 10-15 ani, lumea noastră s-a despărțit în două. Globalizarea a tras niște linii adânci între orașe și lumea rurală și cea din urbanul mic. 

Cei de la orașe beneficiază din plin de noile meserii, de servicii, de tehnologie. Și de bani mai mulți. Aici lumea a început să se valorizeze profesional și nu comunitar. Oamenii sunt mândri că au o profesie plătită bine și care este de succes, potrivit noilor standarde sociale. Este mai bine și mai frumos să lucrezi la corporație, cu Instagram și pe Facebook, decât în altă parte. De asta lumea orașelor acceptă mai ușor imigrația, ocuparea unor locuri de muncă de către străini și-n general ideile liberale. Aici nu ne deranjează străinii, dacă sunt profesioniști.

Onoarea, utilitatea și mândria locuitorilor de la țară au fost însă mult diminuate. Nu mai este fain, la ora asta, să lucrezi în agricultură. Nu este un deziderat social. Și poate nici nu se câștigă atât de bine, dacă ești un muncitor onest la fermă sau la brutărie. E chiar mai bine să pleci de la tine din țară ca să cauți aprecierea într-o meserie de la oraș. Plus că marile industrii din zonele mai apropiate au dispărut. 

Și atunci ce te face pe tine mai bun decât alții? Răspunsul e simplu, dar nu o să vă placă: apartenența. Sunt mândru că sunt maghiar sau român, sunt mândru că vreau autonomie, sunt mândru că religia mea e mai bună. Și-n definitiv, sunt mândru și mi-e bine că sunt alb. Sau toate acestea la un loc, pentru că profesional oricum nu mă mai prețuiește multă lume. Aceasta este de fapt cea mai nouă și mai mare divizare a societății noastre. La care nu avem o soluție acceptabilă.

Așezați pe acest strat profund autonomia și perpetua agresiune împotriva muncitorilor veniți de nicăieri. Și, la ultimul etaj, puneți faptul că fostul vostru patron nu vrea să vă mărească salariul, dar găsește pe cineva mai bun, mai cuminte și mai ieftin. Dar de culoare. Sentimentul de nedreptate și de frică te va cuprinde. 

Degeaba o să le spuneți acestor oameni că nu au dreptate. Degeaba îi criticați.  Lumea lor este complet diferită și nu are înțelegere pentru noi. Ei nu văd o greșeală în ce fac. Când vor trăi din nou într-o comunitate înfloritoare, vor afla. Ce să faci, însă, dacă liderii lor nu vor?

 

Vreau să știu și eu cât durează faza asta

-Vladimir! 

Pauză. Trece un minut de liniște. Niciun semn

-Vladimir! Vla-di-mir!

Liniște. Nicio treabă. Episodul se repetă în următoarele 5-7 minute. 

Ne punem la masă fără el. De undeva se aude un ”da” la o întrebare de acum câteva minute. Mai vine și un ”am treabă”. Evident că acum face temele pe care altfel nu le-ar face. 

Apare după alte minute. Desculț, vivace, cu verbele la el. 

-Ce presiune era?

-S-a răcit mâncarea.

-M-ai pus să fac teme.

-Dar acum era de mâncat

-Hotărăște-te!

Mâncarea e cu mult verde. Nu-i stârnește interesul. Mâncă în reluare jumătate de farfurie și pleacă. Vasele sunt pe masă. Îl strig să strângă. O face și dispare. Va reveni în bucătările în fiecare din orele următoare doar ca să cotrobăie prin frigider după lucruri care-i plac. 

Cu ceva ore înainte, în mașină.

-Mi-a spus mama că nu ți-ai terminat temele.  

-Nicio problemă. Nu am mare lucru

-Ba, ai! Am o listă.

-Ce listă ai?

-Cu temele tale. Mi-a dat-o mama. 

-Așa, și? Nu am mare lucru.

-Cum nu? Iaca: ai la matematică, la română un test și la engleză și la școală și la institut.

-Aiurea. E foarte simplu. La algebră am terminat, la română fac imediat, la engleză nu e nicio șmecherie. 

-Mie mi se pare enorm.

-Lasă-mă în pace că am un plan.

-Ce plan?

-Un plan cu care termin imediat. Am jumătate de zi la dispoziție.

Între timp, ne sună Alina să ne spună că rămânem un pic mai mult în oraș. Îi explic schimbarea.

-Îți dai seama că mi-ai ruinat planul. 

-Nu e decât o amânare.

-Nu, e mai mult de atât. Nu mai pot face nimic.

Arta enervatului o stăpânește la maximum. Așa că ieri după-masă, înlemnesc la următorul telefon

-Da, bună ziua. Eu sunt.

-…

Deduc cumva că vorbește cu profesoara de matematică

-Vă rog frumos, da, vă ascult!

Vă rog frumos, wtf? Astea-s cuvinte noi. 

-Da, am încercat și eu varianta asta. Sigur…Am lucrat suplimentar

Cine-i ăsta, frate?

-Da, știu. Tocmai de asta v-am scris. 

-….

-Da, aveți dreptate.

Aici mă blochez. A avea altcineva dreptate este imposibil.

-Da. Vă mulțumesc frumos!

Vă mulțumesc. Wow. Ce copil frumos. Oare are ceva cu noi?

 

Tot ce trebuie să știți despre Coronavirus

Mă uit la ce se întâmplă în China și văd multe informații. M-am gândit să le sintetizez, mai ales că presa internațională are o grămadă de materiale. Așadar un Q&A

Ce este Coronavirusul?

Coronavirus este o familie de virusuri care cuprinde specimene ce ne pot da o răceală sau pot duce la boli mult mai serioase. Din familia aceasta, noi am mai cunoscut virusul numit SARS, care definește un sindrom respirator acut și cel denumit MERS care este cam același lucru, dar a cărui denumire se referă la poziționarea geografică, adică în Orientul Apropiat. Virusurile de tip Corona trec de la om la animal și invers. Pe SARS l-am căpătat de la zibetă, o felină asiatică. MERS a venit de la cămile și dromaderi. Noul virus nu are încă un nume. 

Când și cum a apărut acest nou virus. 

Și aici nu mă refer la existența sa pe planetă, ci la calitatea de a trece la om cu potențial dăunător. Acest virus circula de ceva vreme în rândul animalelor, cel mai probabil lilieci, înainte de a trece la om. Este posibil să fi existat și în alte animale. Când s-a produs mutația și a putut trece și la om? O să fiți surprinși, dar știința de azi poate calcula acest lucru. Mecanismul, prea complicat să vi-l explic eu, îl găsiți aici.

Cert este că virusul mutant are o dată de nașterere între 29 octombrie și 30 noiembrie anul trecut. Atunci s-a produs mutația, după care printr-un animal care a ajuns ca mâncare la piața din Wuhan a trecut la om. 

Ce fel de simptome are

Adevărul este că în prea puține cazuri, virusul este însoțit de simptomele clasice, adică curgerea nasului și strănut. Începe cu febră, continuă cu o tuse seacă, apoi după o săptămână duce la deficiențe respiratorii. Unul din patru cazuri sunt severe. Profesorul Mark Woolhouse de la Universitatea din Edinburgh spune că „simptomele sunt cele ale unei răceli, dar virusul nu este atât de periculos precum SARS.”

Este un virus mortal?

Nu știm în totalitate. Până la ora scrierii acestor rânduri au murit 81 de oameni, așadar proporția pare mică în raport cu îmbolnăvirile. Dar virusul acesta declanșează o boală lungă, așadar mai avem de așteptat. 

Cum se răspândește?

Virusul are acum capacitatea de a trece de la om la om. Fie prin respirație, fie prin mâini murdare. Problema este că virusul se transmite și când nu apar simptome. De fapt aceasta este marea diferență față de SARS și Ebola. Acestea se transmit mai departe doar după apariția simptomelor. De fapt, aceasta este particularitatea virusurilor care provoacă răceală. Ceea ce nu se știe acum este cât de infecțioși sunt oamenii care se află în perioada de incubație. Adică, dacă virusul se transmite cu ușurință. 

Cât de repede se răspândește?

Nu știm pentru că numărul real al cazurilor nu este cunoscut. Dar se consideră că un om bolnav transmite virusul măcar la 1,4 persoane, dacă nu la 2,5. Făcând calcule, cercetătorii de la Universitatea din Lancaster cred că acum sunt infectate în jur de 11 mii de persoane. Iar infecția este ajutată de faptul că virusul a izbucnit, firesc, într-o țară cu o mare densitate umană. 

Există tratament?

Nu. Nici tratament, nici vaccin, dar se lucrează la ele. Spitalele încearcă să folosească medicamente anti-virale ca să vadă care răspunde cel mai bine la ce se întâmplă. Există companii care lucrează la un vaccin pentru MERS. Se speră că ele știu deja pe ce drum să apuce.

Cum va fi oprit?

Cel mai simplu ar fi să limităm deplasările oamenilor și să ne spălăm pe mâini. Izolarea pacienților este obligatorie. Vom elimina virusul când rata de transmitere va scădea sub 1. 

Ce trebuie să faci dacă tu călătorești?

Poartă mască în zonele aglomerate. Fă-ți vaccinul împotriva gripei, dar și altele dacă sunt necesare în zone mai calde. Mănâncă doar lucruri gătite la temperaturi mari. De asemenea, trebuie să-ți speli mâinile viguros, vreme de 20 de secunde cu apă și săpun.  

Care este răspunsul chinezilor

China a făcut o mișcare fără precedent, închinzând mai multe orașe. Există însă mai multe persoane și publicații care spun că este prea puțin și prea târziu. Adversarii regimului de la Beijing chiar cred că unele date au fost falsificate. Și că numărul celor îmbolnăviți este mai mare decât cel comunicat. Multă lume așteaptă să vadă și ce vor fi cele două spitale anunțate ca soluție pentru carantină. Pe lângă interzicerea călătoriilor și a adunărilor publice, mai există și o interdicție pentru vânzarea de produse animale.  

De ce spun unii experți că nu va funcționa carantina?

Pentru că mai multe studii arată că, de-a lungul timpurilor, nicio formă de carantină nu a funcționat total. Nu a funcționat nici în cazul gripei aviare sau porcine, dar nici la virușii SARS sau MERS. Cu ocazia asta am aflat că unele țări au impus carantină în cazul virusului HIV, dar că aceasta chiar nu putea funcționa. Interdicția de circulație pentru HIV, introdusă de Reagan, a fost ridicată de Obama. Ca idee, în anul 2001, odată cu atacurile asupra Turnurilor, au fost impuse interdicții de călătorie în America. Interdicțiile nu au împiedicat răspândirea gripei care în acel an a avut valori mai mari decât în trecut. De cinci ori.

Ce ar trebui să facă guvernele lumii?

Să găsească rapid un set de măsuri de educație și instruire care să le arate oamenilor ce trebuie să facă în orice situație de posibilă contractare a virusului. Să-i facă conștienți de modul în care-l pot lua și da mai departe.

Ce însemnătate are tot ce se întâmplă asupra sistemului administrativ chinez

Acesta este un moment de cumpănă pentru președintele Xi Jinping. El a centralizat și mai mult puterea și a creat ceea ce se numește un autoritarism fragmentat. Istoric, însă, puterile liderilor din provincii sunt atât de mari încât ei pot ascunde guvernului central ceea ce fac. Și se află mereu în competiție unul cu altul pentru a le oferi rezultate liderilor de la Beijing. Chiar și unele false. Experții spun că acest sistem este bun la generarea de putere economică, dar că este o catastrofă în materie de crize umanitare. Deși Beijingul poate genera și pune la treabă resurse uriașe, faptul că nu se poate baza pe date corecte din teritoriu va face ca lucrurile să meargă greu.  

Pentru acest articol am folosit informații publicate de BBC, The Guardian, NYT, Washington Post, Vox.

   

 

 

 

Poluarea din marile orașe nu doar ne îmbolnăvește, ci ne face viața mult mai nesigură

Sefi Roth a pornit în căutarea sa de la o observație simplă. Performanța studenților săi varia de la un test la altul după criterii pe care nu le intuia întocmai. Sefi este unul dintre profesorii tineri ai LSE, celebra universitatea londoneză. Este doctor doar de trei ani, dar a văzut numeroase generații de studenți. El este unul dintre cei mai mari experți în legătura dintre poluare și viețile noastre. A scris zeci de articole școlare, a făcut studii complexe despre viața noastră urbană și este unul dintre cei mai citați experți în domeniu. 

Sefi Roth s-a gândit la un moment dat să stabilească dacă există o legătură între poluare și rezultatele școlare ale studenților săi. El a făcut observații în aceeași zonă, cu studenți de același nivel, dar în zile în care poluarea din orașe era diferită. Rezultatele arătau fără tăgadă că în zilele în care cotele de poluare erau mai mari, rezultatele erau mai proaste. De asemenea, a constatat că cele mai bune rezultate le-a obținut în ziua în care aerul din Londra a fost cel mai curat. „Am putut vedea cu claritate o descreștere a rezultatelor la examene în zilele cu poluarea cea mai mare.”

Sefi Roth nu s-a mulțumit doar cu rezultatele primului an de studiu. A continuat vreme de 10 ani. Iar rezultatele arătau la fel. Ba, mai mult, a observat că studenții care dădeau examene în zilele cele mai poluate, ajungeau să aibă rezultate din ce în ce mai slabe. Asta le-a influențat notele de ieșire din facultate, dar și veniturile ulterioare. Studiul lui Roth a fost completat în 2016 cu cel al lui Matthew Neidell de la Universitatea Colombia care spune că poluarea are efecte asupra productivității. Pur și simplu, în zilele cu aer mai curat, productivitatea unor muncitori crește. 

E important? Datele pe care le avem astăzi arată că jumătate de omenire trăiește în zone urbane care tradițional sunt mai poluate. Nouă din zece cetățeni ai lumii respiră astăzi un aer viciat. Tot Organizația Mondială a Sănătății spune că șapte milioane de oameni mor anual din cauza aerului rău. 

Iar următoarea întrebare pe care și-a pus-o lumea este dacă nu cumva aerul stricat are și alte efecte asupra noastră în afară de sănătate și muncă mai proastă. De asta Sefi Roth a mers un pic mai departe. El a început să studieze dacă este vreo legătură între criminalitate și poluare. Iar rezultatele o să vă sperie. Studiul lui Roth arată că legătura există. Acolo unde poluarea este mai mare, se înmulțesc și micile infracțiuni: furturi de buzunare, violență, agresiuni în familie. Ca să stabilească asta, Roth și echipa sa au urmărit norii de substanțe toxice de deasupra Londrei și deplasarea lor. Ei au putut constat cu ușurință că într-o zonă în care apare poluarea, crește imediat și rata infracțiunilor. Roth nu s-a grăbit să tragă o concluzie definitivă, dar este sigur de legătura cauzală. Mai ales că rezultatele s-au repetat în 600 de zone din Londra. 

Studiul său este completat, însă, de unul american, de la MIT. Aici Jackson Lu a studiat vreme de 9 ani 9000 de orașe americane. Studiul său spune că în orașele cele mai poluate, delicvența are cele mai înalte rate. De aseamenea, el a putut să stabilească un model predictiv între poluare și apariția unor infracțiuni precum jafurile, crimele, violurile sau furturile de mașini. Studiul lui Lu descrie poluarea drept cauză, dar o leagă strâns și de alte probleme sociale. 

Mai există un studiu, al unei profesoare de la universitatea Californiei de Sud, Diana Younan, care a urmărit evoluția a 682 de adolescenți. Ea a stabilit o legătură între numărul particulelor PM 2,5 și comportamentul adolescenților. Studiul arată că un comportament deplasat este mult mai probabil în zonele poluate. 

Nu o să merg mai departe, dar unul dintre cercetători se întreabă când va veni momentul acela când forțele de poliție vor supraveghea cu prioritate zonele care sunt mai poluate. Deocamdată ce vedeți aici sunt doar câțiva pași. Care nu îndreaptă către o concluzie definitivă. Și nici nu oferă o soluție. E doar începutul înțelegerii complicațiilor pe care viața noastră le va avea în viitor. 

Acest articol este o adaptare și pleacă de la informațiile din această serie BBC

Cabral:”Mi-am luat destulă bătaie pentru că sunt altfel”.

De Cabral am tras două luni ca să vină la emisiune. Și nu știam exact de ce nu-l prind. Dar el făcea cel mai important lucru din viețile noastre. Își lua timp doar pentru el. Se rupea de lumea noastră, de telefoane, de agitație și mai ales de presiunea timpului. Și nu făcea asta într-o vacanță obișnuită. La volanul unei mașini cu o rulotă a călătorit și s-a oprit unde a vrut. Nu l-a grăbit nimeni, s-a oprit să vadă timpul și oamenii. I-a avut pe cei dragi alături, a avut vreme. 

Și asta pentru că în restul timpului, Cabral muncește enorm. Emisiunea sa este înregistrată zilnic și durează zi-lumină. Dacă faci asta câteva săptămâni la rând ești frânt. Și asta nu este singura lui activitate. E doar una dintre ele. Oboseala, la nivelul acesta de muncă, este distructivă. Dar mai e ceva. Nivelul acesta de muncă arată și un nivel de succes. Iar succesul lui este atât de mare încât a schimbat și modul în care românii se uită la programele tv de după-masă. După ani buni în care au preferat emisiunile cu povești, în special cele din zone sărace, Cabral a mutat televiziunea spre familie și românii din clasa mijlocie. 

Dar este ceva mai important aici. Succesul lui este cu atât mai mare cu cât el este diferit. Și nu totdeauna acceptat cu totul. Faptul că e de culoare i-a asigurat o copilărie cu multe traume. Iar rezultatul este că, astăzi, Cabral, care este român sadea, ne spune că nu o să ne placă descrierea lui despre noi.  

Nu avem timp să ne cunoaștem. De asta te-am invitat azi. Să auzim poveștile oamenilor care reușesc deși nu pleacă cu o șansă egală

Foarte frumos! Să știi că nu e doar în România. Și afară oamenii judecă, și afară sunt răi, numai că afară au învățat cum să ascundă și îți trântesc două fraze politicoase și un zâmbet și ai impresia că e altfel. Nu e altfel. Așa suntem programați. Sună foarte frumos ce zici și așa e, nu mai avem timp de noi.

Știi cum e? Totul se vinde ca la circ. All glitter and shine. Pentru ca noi să fim rupți din stele, în general, trebuie să fie stelele. Atunci când ești în vârful unui chestii mediatice ești miezul, ești cineva, faci, dregi… De fapt ești un om al muncii, ai un salariu cu care îți faci niște treburi, un om care e mai cunoscut la scara lui de bloc, dar atât. Eu cred că ajungi să fii într-adevăr important în momentul în care începi să contezi fizic pentru oameni, atunci când reușești să faci lucruri pentru alți oameni, când schimbi mentalități care fac comportamentele oamenilor să se manifeste altfel. Atunci mi se pare că tu chiar ești cineva. O ardem foarte mult pe miştouri. S-a făcut mișto de Andreea Marin cu camionul. Încontinuu. Femeia, cum o fi ea, deși nu are nevoie de mine ca avocat, a făcut foarte multe pentru oameni. Atunci mi se pare că într-adevăr contezi. Când unuia căruia îi era foame nu îi mai e foame după ce te ocupi tu de viața lui sau când unuia căruia îi era frig nu o să îi mai fie frig după ce ai pus tu mâna acolo. Despre asta este vorba! De altfel, așa, suntem cu toții importanți. Suntem într-un concurs de ăsta e nebun: care are mașina mai scumpă, mașina mai mare. Stai să-ți arăt cheile să nu te roadă invidia. E o Honda Civic din 2001 cu rugină la aripile din spate. Este foarte bună mașina, e spectaculoasă. Mai am o autoutilitară, adică nu e vreo mașină fancy.

 E mișto să vezi cum oamenii se uită la tine și au impresia că au câștigat concursul, fiindcă e un concurs! Te uiți în stânga și ai concurs cu ăla din stânga. Te uiți în dreapta, ai concurs cu ăla din dreapta. În față, în spate, la fel. Vecinul de sus, vecinul de jos. Care are mașina mai mare, care are mașina mai frumoasă, care are casa mai nu știu cum, care și-a pus termopan. Tot concursul ăsta de fapt este zero, fiindcă tu pentru tine ai confortul pe care îl ai. Faptul că starea ta, confortul tău, bogăția ta, cum vrei tu să îi spui, e cumva mai cu moț decât a celuilalt nu te face să te simți mai bine dacă ești întreg la cap. Societatea ne-a tot împins în concursul ăsta. Atunci tu ai acum mașina asta și te gândești: de unde să mai tai pentru că merit și eu o altă mașină. O mașină mai nouă, dar nu neapărat mai bună. O mașină mai mare, dar nu neapărat mai utilă.

Vacanța de două luni are avantajele ei, dar și dezavantaje. Până la urmă trebuie să trăiești numai cu cei apropiați. 

Ori te omori, ori te lipești mai bine. E foarte simplu. Două luni în trei metri pătrați, te înjunghii.

Toate țările sunt frumoase când ești în vacanță. Nu trebuie să încasezi nimic, trebuie doar să cheltui. Nu ai nimic de făcut, ci ai doar probleme închipuite. Totul e frumos mai ales când îți faci puțin temele, dar în același timp nu ești sclavul programului. Noi plecăm pe un semihaos. Ne punem în mișcare și după ce suntem pe autostradă într-o direcție anume, a mea scoate tableta sau telefonul și spune: „Uite, asta ar fi interesant. Hai să mergem acolo”. Nu e o chestie nici programată strict, dar nici o chestie în care să dorim să demonstrăm ceva. E relaxare.

Cu copilul mic oricum e greu. Frumos, dar greu. De obicei ne organizăm. Dacă unul se ocupă de casă și de muncă, celălalt preia copilul. Sunt vorbite, dar nu sunt bătute în cuie. Cumva ne împărțim responsabilitățile și e pace. E greu fiindcă trebuie să ai un program cât de cât strict. Atunci trebuie să îți faci programul tău după programul lui.

Camper îi spune mașinii lui Cabral. Eu îi zic cu rulotă, dar nu e chiar așa. E de fapt o mașină ca o casă care îți oferă toate condițiile moderne de locuit.  

Cu cât ai mai multe dotări la el, cu atât viața ta e mai simplă. Cred că românii sunt unii dintre demenții care bagă foarte mulţi bani și le pregătesc foarte bine. Când intri într-un camper sau o rulotă a unui român o să vezi că omul are centrală de apă caldă pe gaze sau pe curent. Are încălzire pe diesel, dar și pe gaz. Are deasupra patului panouri solare, două baterii. Atunci tot ce înseamnă experiența asta e mult mai comod. Îți trebuie o mică îndemânare. S-a mai stricat una alta, dar a fost ok. Nu te grăbești nicăieri.

Cabral spune că rămâne în continuare un băiat de Berceni. E crescut acolo, trăiește acolo. Și el și Răzvan Fodor de care este foarte apropiat. 

Berceniul era mult mai rău înainte. Acum este un cartier normal, cu oameni normali care merg la muncă. Până acum ceva ani era o semijunglă. În primul rând ai avantajul că ești negru într-un cartier de albi. Eram trei negri în tot cartierul. Mai aveam un negru în Drumul Taberei, alți doi în Militari. Ne știam toți cu toți. Eram o mână de mulatri în tot orașul. Toată lumea din Berceni îi știa pe negrii din Berceni. Ai avantajul ăsta. Aveam și o mâncărime în tălpi să umblu prin cartier. Nu stăteam niciodată la scara noastră. Eram cu mai mulți băieți cu care hălăduiam prin tot cartierul știindu-ne cu toată lumea. Fără bătăi. Doar când era cazul să ne apărăm, dar nu aveam porniri violente. Așa i-am cunoscut pe toți de vârsta noastră. Ne știm toți cu toți. Ceilalți, frați mai mici, părinți ne știu și ei.

Când era puști stătea afară mereu. Azi își mai lasă copilul afară la joacă, în același cartier?

Nu las copilul afară din cauza traficului în primul rând. Aia o mare problemă, că nu avem trotuare. Trotuarele sunt pentru mașini acum și nu lași copilul să se joace în stradă când trec băieții cu mașina. Asta cu jucatul afară e gata. Am văzut din nou chestia asta în câteva cartiere rezidențiale, noi, care au între blocurile respectivele și un mic părculeț.

Mutatul din Berceni a fost vreodată o opțiune?

Ba da, ba da! Să știi că sunt prost de sincer. Am vrut să ne mutăm, dar nu ne-am permis. Aveam nevoie de spațiu pentru tot ce avem și ce ne permiteam noi nu era destul de mare, iar ce ne trebuia și ce ne plăcea nouă sau ce ne-ar fi plăcut nouă să fie al nostru era mult prea scump. Atunci am preferat să renovăm la noi și ne-am văzut de treaba noastră.

Am petrecut o zi două în străinătate la câteva evenimente. De fiecare dată când se făceau prezentările și Cabral spunea că este din România, ochii se lărgeau de uimire.

Nevastă-mea o ia razna. Ai văzut că eu când zic „Din România”, nici nu clipesc. Adică nu zic „Mă, din România, dar stai să-ți explic”. Eu zic: „Din România!” Mândru tot! Mândru ca un cocoș, din România! Ai văzut că oamenii fac ochii mari. „Sorry?” „Din România! Ce? Ce ai de comentat?” „Nu, nu, nu am vrut să zic nimic”.

Și aici apare întâmplarea cu David Coulthard. De fapt, eu sunt subiectul:)

El fiind ambasador vine la evenimente, dar poate să își aleagă un loc, să iau un loc, să stea de vorbă cu doi, trei de-ai lui și după aia pleacă. A fost un tip incredibil de simpatic. A rămas cu noi și chiar a făcut un tur de oameni să vadă cu cine mai stă la masă. Noi eram în balcon, exact lângă Domul din Milano. El a venit, a văzut Domul și impresionat fiind a întrebat dacă știe cineva la ce an a fost făcut. Atunci l-ați luat cu toții la bombardament cu informații de istorie. Tu ai început. După aia cine mai era cu noi. Fodor a continuat și el cu ceva. Am venit și eu cu ceva, și după vreo 10 minute în care noi am vorbit încontinuu și el era ca la ora de istorie a zis: „Ok, rămân cu ăștia, că știa sunt mișto!”.

La un moment dat îl vedem pe David că se schimbă la față. Omul îmi dă mie berea, îi dă lui Fodor altceva și plonjează, în genunchi, în fața lui Striblea al nostru, și se apucă să îi lege șireturile. Cătălin era blocat tot. Se uită în dreapta la mine, stânga la Fodor. „Bă, ăsta mă leagă la șireturi”. El și-a terminat treaba, s-a ridicat, și-a recuperat lucrurile și a continuat discuția, noi fiind toți trei: „Tati, domnul David Coulthard l-a legat la șireturi pe domnul Striblea.”

Familia lui Cabral este cea din România. Fără îndoială. A restabilit legătura și cu tatăl său natural. 

Tata e din Congo. Mama vine din Buzău. Îi zic tată acum doar ca să păstrăm discursul. De obicei îi zic Alex. Tată e Mircea care m-a crescut. Tatăl biologic a venit la studii, a cunoscut-o pe mama. A fost o poveste de dragoste foarte frumoasă. Ulterior s-a dus să ia pâine, când aveam eu vreo două săptămâni. Era coada mare și a rămas la pâine până am făcut eu vreo 11 ani. A venit, a stat vreo două, trei zile și a realizat că a uitat la coadă la pâine punga cu pâine. A plecat înapoi la Paris, fiindcă el acolo stă. Paris și Congo. Ne-am auzit la telefon când am făcut 28 de ani. Eu l-am sunat. Eram curios. L-am sunat fix de ziua mea. Eram în Brașov. L-am sunat. Mi-a răspuns: „Allo!”. „Bonjour! Bonjour! Mavé Monsieur Ibacka Alexandre”. „Au telephone.” Ah, parfait! Je suis Cabral”. „Oh, mon fils!”. Cred că în Congo am sunat atunci, nu în Paris. Peste vreo 3 secunde de muceală în telefon i-am zis: „Te sun mâine că mă ții și costă mult. Te sun mâine”. Bine. L-am sunat a doua zi. „Sunt Cabral”. „Aolo, fiul meu!”. Tot așa vreo 4 zile la rând. A șasea zi i-am zis același lucru, dar l-am sunat a opta zi. „Alo, da! Ai zis că mă suni ieri. De ce nu m-ai sunat?!”. Hai că am pierdut sincronizarea. E un om important în țara lui. În țara mea important a fost taică-miu, Mircea, al doilea soţ al maică-mii. El a fost un tată mai bun decât sunt eu tată pentru fiicele mele. Uneori m-am apropiat de modelul lui, alte ori nu. El e mult mai calculat. Arde cu o flacără foarte frumoasă, dar controlat. Eu sunt pe văpăi.

Copiii lui îi seamănă? Și cum se înțeleg cu el și cu bunicii?

Aia mare se duce singură, când vrea sufletul ei, nu mă mai bagă pe mine în seamă. Maică-mea vine și mai stă la noi, fiindcă e ceva mai mult spațiu, și stă cu pitica.Pentru cea mare sunt trecut la „blocați” în telefon, sunt cantitate neglijabilă, nu mă mai bagă în seamă, iar cea mică e prea mica. Cea mare e foarte puternică. Îmi seamănă foarte mult. E încăpăţânată, căpoasă. Îmi place foarte mult de fetele mele. Trebuie să ai răbdare. Fac un pas în spate. Îi fac față, dar în felul meu, nu în felul ei. Sunt două războaie purtate diferit. Sau același război, dar purtat diferit. Atunci câștigă amândouă părțile, dar totodată pierd. De abia aștept reconcilierea.

Copilăria unui puști de culoare în România, cu siguranță a fost complicată. 

Îmi aduc aminte că eram un copil cuminte, ascultător, perfect. La școală erau materii cu care nu mă înțelegeam deloc și materii cu care mă înțelegeam foarte bine. La mine au contat foarte mult profesorii. Uite, profesorul de istorie a fost primul care mi-a dat mindfuck. Până la el istoria era materia la care trebuia să țin tot minte. Atunci el a venit cu poveștile. De atunci am prins drag de istorie. Am citit atât de mult despre Verdun încât am vrut să merg acolo în vacanță.

Eu aveam impresia că eram un copil, deși departe de a fi model, nici pacoste. Dacă o auzi pe mama acum… „Nu mă mai înțelegeam cu tine! Nu voiai să faci nimic”. Îi povestește și lui nevastă-mea. E o luptă. Sunt efectiv șocat. Când vorbim și ajungem în zona aia, am ajuns să evit. Într-adevăr pierdeam cheile de la casă. Non-stop. Bun! Dar în rest?

Și aici vin întrebările grele. Ce fel de națiune suntem în relație cu cei care sunt diferiți?

Îți zic foarte clar. Acum, după ce ai noștri au rupt bariera comunismului și au văzut negri la televizor, e altceva. E ceva vreme de când pare că e ok să fii negru, ba unii dintre negri chiar sunt cool. Cel puțin mă uit la copiii de liceu și nu au nicio legătură cu copiii de liceu cu care am crescut eu. Pe vremea aia eram maimuță. Eu cred că a fost parte din educația mea. Noi suntem un ghem de bucăți de fericire, cu frustrări, cu traume. Acesta e omul în general. Probabil că traumele alea m-au modelat către omul la care am ajuns acum.

Îți iei bătaie fiindcă ești altfel. Ești altfel, iar atunci oamenii erau dresați, împinși să atace orice este altfel. Trebuia să fim cu toții la fel, iar eu încercam să fiu la fel. De atunci mi-am dezvoltat un mimetism foarte eficient. Dacă mă duci acum în China în afară de înălțime și de culoare în două săptămâni învăț să fac lucrurile cât mai aproape de ei și o să zică: „Băi, să știi că Li Cabral are ceva de chinez în el”. Atunci am dezvoltat un mimetism de care desigur, aveam nevoie. Pielea nu aveam cum să o schimb, fiindcă nu-s cameleon. Tot timpul se găsea câte un imbecil care să atace pe tema asta. Dacă intrau doi imbecili într-o încăpere sigur de mine se luau prima oară și după aia de altul că e gras, de alta că e ochelaristă.

Am avut noroc cu Mircea care este profesor de arte marțiale. Nu aveam deloc încredere în mine, fiindcă luasem bătaie în cartier și îmi era frică. De multe ori ajungeam acasă cu şuturi în fund. Eram negru, aveam un alt fel de păr în cap. Nu conta că vorbeam aceeași limbă.

Suntem rasiști? Interviul nostru are loc chiar în zilele în care Gabriela Firea a folosit în spațiul public expresia „bar de negri”.

Nu. Nu suntem mai rasiști sau mai puțin rasiști decât alții. Doamna Primar tocmai a spus într-o declarație „bar de negri”. Complet dezamăgitor. Știu cum e cu greul și cu vorbele, dar nu-ți permiți. Ai lucrat la o televiziune. Nu ai voie! Să stau să mă duc să fac plângeri la CNCD?! Nu ajută la nimic. Barurile de negri vin dintr-o istorie apropiată, anii `70-`80. E vorba de barurile în care nu intrau albii, pentru că negri nu erau acceptați în orice bar. Dacă mai pui mâna pe o carte, dacă mai vezi un film, o să înțelegi. Caută doamna Prima „Green Book”!

Nu am un bunic care a fost asuprit ca sclav. Am o experiență personală împotriva acestui lucru, am experiența personală a anilor de comunism. Nu are cum să nu te deranjeze când spune unul de exemplu: „România – jegoși”. Mai citești fel de fel de ziare. Mă apucă spumele. De nu știu câte ori le-am scris unor ziare de afară să scoată comentariile jignitoare la adresa românilor. Și la „Le Figaro” am scris. Nu este posibil să permiteți asemenea expresii față de o etnie sau față de o nație pe site-ul vostru. Nu e posibil! La fel cum am pretenția de la alții, așa am pretenția și de la noi. Nu veni să îmi zici „bar de negri”!

Eu nu vorbesc acum de doamna Primar. Pe mine m-a deranjat că o autoritate a statului face asta. Dacă omul de acasă zice „Bă, nu suport negrii!” e alegerea omului și i-o respect, însă atunci când ieși în spațiul public și urlii că nu-ți plac ăia e o acțiune greșită. În momentul respectiv tu devii agresor.

O rezolvi în timp, în ani, prin educație și explicații. Prin amenzi pentru unii funcționează.

Românul s-a schimbat foarte mult. Am fost crescuți de un sistem oribil care îți repetă aceleași lucruri toată viața, tu trebuie să dai dovadă de o putere foarte mare și de o clarviziune să știi că ăia mint. Îți povestesc ce am trăit în copilărie, dar fără ură. Nu o fac cu supărare. Puteam să plec. Am avut posibilitatea să plec, dar nu am vrut. Eu sunt român dacă mă întrebi. Nu trebuie să-mi dai tu sau să-mi dea altcineva voie să fiu român. Eu simt că sunt român!

Povestea mamei lui Cabral este tulburătoare. Mama unui copil de culoare a fost supusă tuturor judecăților. 

Maică-mea a avut mult de suferit. Mama a avut dosar „din cauza” bunicului, preotul Neculai Drogeanu. Era, din ce am înțeles, un preot foarte apropiat de comunitate. L-am cunoscut, dar eram foarte mic. Mama a terminat a doua în promoția ei la ASE. S-a angajat apoi la BRC. S-a mai și îndrăgostit de Alexandru. Au dat-o afară din BRC, Banca Română de Comerț Exterior, și au angajat-o la ITACIUVMR, o întreprindere de utilaje grele. Au zburat-o fără drept de apel, dar tot răul spre bine, fiindcă acolo l-a cunoscut pe Mircea. După Revoluție s-a reangajat la BCR. A făcut o carieră în banking și a ieșit la pensie pe un post bun, cu foarte mult respect din partea colegilor, fiindcă a fost o profesionistă.

Cabral înseamnă televiziune în ultimii 20 de ani. Televiziune de succes 

Am auzit teoria: „Ești la televizor pentru că ești negru”. Cu siguranță la casting a contat faptul că eram negru și eram mai exotic. Părea exotic să ai un negru la televizor care vorbește perfect limba română. Am ajuns la Antena 1 să prezint o emisiune despre mașini. Atunci aveam o Dacie Break, vișinie, vai de mama ei, și dacă lucrăm la emisiune puteam să conduc și eu alte mașini.

Probabil atunci m-au luat și pentru treaba asta. Nu aveam dicție foarte bună, frumusețe pe standardul european nu aveam, dar după aia să zici că rămâi la televizor 21 de ani doar pentru că ești negru… Nu te ajută bibilica. Televiziunea este un mediu atât de concurențial… Nu își permite nimeni să te țină doar pentru că ești diferit. Hai să îl ținem și maimuțoi să dăm culoare prostului. Dacă nu îți faci treaba du-te tati acasă, nu mai avem nevoie de tine!

În Africa ai ajuns? La familia din partea tatălui natural?

Da, am fost. Nu mă omor. Toată Africa ar fi fost spectaculoasă dacă nu ar fi fost luată în sclavie de tot ce a însemnat Europa. Atunci când aud Franța, Olanda, Anglia, Spania că ridică tonul către țările Est Europene, mai ales către români, cum s-a întâmplat de atâtea ori, „băi vedeți cu drepturile omului”… Cel mai mare masacru din Africa l-a făcut regele Belgiei. Hai să vedem ce a făcut Spania prin lume în toate cuceririle sale, ce a făcut Olanda în Africa de Sud până acum. Din punctul meu de vedere când vine vorba de drepturile omului și de bun simț: mucles! În România, așa cum am fost, nu am deranjat decât foarte rar și atunci doar când am fost nevoiți.

Africa mi se pare foarte tristă. Vezi cât de mult au tras de acolo națiunile puternice, cuceritorii. În Africa de Sud șoferul pe care îl aveam angajat la „Sunt celebru, scoate-mă de aici” a mers să o ia pe Andreea de la aeroport. A rugat-o să stea în spate. Când mergeau pe un drum național sau când depășeau alte mașini, o rugau să se așeze pe banchetă să nu se vadă. Nu e normal ca o albă să meargă cu un negru în mașină, singură. 2017, nu `54! Asta e Africa de Sud.

Cabral are un văr care joacă în NBA. Cu Succes. Serge Ibacka este campion NBA.

Din partea tatălui suntem 7 frați din 4 mame.

Una dintre mame a trăit în Spania. Serge a făcut baschet în Spania și apoi a mers către America și a intrat în NBA. E un jucător foarte bun de altfel. M-am cunoscut cu frații și surorile mele la 33 de ani. I-am invitat de gura neveste-mii la nuntă. Pentru mine sunt niște străini. Sora mea, Artemis din România, e familie. Mai sunt prietenii de aici care sunt parte din familie. Ceilalți, chiar dacă avem același sânge, sunt niște străini. La fel și cu Serge. Nu caut prietenie doar pentru că e în NBA și face 22 de milioane pe an.

Chiar în zilele în care vorbim, Cabral strânge lucruri într-o dubă pentru a le duce la o familie de oameni săraci. 

Avem un microbuz de 9 locuri cu care facem evenimente, mai ales excursii și tabere pentru copiii de la orfelinate, cămine sau din familii cu probleme financiare mari. Chestii mici. Nu salvăm lumea, dar încercăm să ajutăm.

Am citit de curând despre o familie. Au trecut printr-un episod catastrofal acum ceva ani. Doamne ferește! Nu vreau să povestesc, că e viața oamenilor. Acum, din nou, le-a luat casa foc. Tocmai făcuseră rate, au strâns banii și-au renovat casa și când a fost casa gata s-au trezit cu ea în flăcări. Au rămas efectiv cu chiloții de pe ei și atât! Am văzut apelul făcut de o domnișoară pe Facebook pentru ei. Aveau nevoie de bani. De bani m-am ocupat eu. Mai aveau nevoie de haine pentru ei și pentru copilul de 11 luni, scutece. Am zis așa: „Eu mă duc la muncă. Trebuie să fiu la filmare. Las duba asta aici, parcată în Berceni. E descuiată. Cine are pe acasă ceva din lista asta sau vrea să cumpere și să aducă, puneți în dubă. Primul val de comentarii a fost: „Prostule, o să îți fure duba!” Toată ziua m-am gândit la dubă, dar nu am avut pe nimeni în cartier să verifice. Îmi creșteau așteptările. „Sigur e plină. O să găsesc pachete pe lângă dubă”. Pe la vreo 9 seara am primit o poză. Duba era plină. Bucurie, bucurie. Am ajuns acasă și am încuiat duba. Pe la vreo 9 și jumătate mă sună oamenii din parcarea locului în care am lăsat duba și mi-au zis că sunt persoane lângă dubă. Le-am spus să pună în fața dubei.

 Mai târziu m-a sunat un alt prieten. Băiatul mi-a spus că sunt câțiva oameni care iau lucruri din dubă și le pun la ei în mașină și am mers acolo. Oamenii au venit să descarce lucrurile în dubă. Când au văzut că duba-i plină, au deschis-o și au umplut mașinile lor ca să elibereze duba, astfel încât oamenii care au venit după aia să aibă unde să le pună. M-au așteptat acolo. M-am dus la familia asta din Fierbinți-Târg și ei au venit cu mașina lor. Erau duba și alte două mașini pline cu lucruri. Impresionant! Asta pentru că românii sunt răi, românii sunt egoiști. Nu sunt! Nu sunt! Dacă îi dai ocazia unui român să te ajute de foarte multe ori el te va ajuta!

 

Eshkol Nevo, Simetria dorințelor. Ce faci când cel mai bun prieten trăiește visul tău?

E cineva aici care împărtășește totul cu cel mai bun prieten? Vă spuneți tot? Vă mărturisiți tot? Este vreunul dintre voi care să se bizuie pe un suflet pereche mai mult decât pe familie? Dar e cineva care-și trăiește în tăcere marea iubire? E posibil ca unul dintre prietenii voștri să se afle într-o relație cu cineva la care visați? 

La asta trebuie să vă gândiți când puneți mâna pe Simetria dorințelor de Eshkol Nevo. O carte spectaculoasă care vorbește despre prietenie, trădare, iubire și care are un final în care aștepți ca totul să se termine cu happy-end. Este apărută la Humanitas, în colecția Raftul Denisei 

Cartea lui Eshkol Nevo este o construcție așa cum n-am mai văzut. E o construcție perfectă, dar la care autorul sucește fiecare etaj și-l întoarce invers. Știți cu ce seamănă? Cu mânăstirea de la Curtea de Argeș. Închipuiți-vă că mânăstirea ar avea turlele drepte. Ar fi frumoasă, nu așa? Ar fi mândră și ar arăta lucruri minunate despre omenire. Dar ce o face perfectă? Faptul că arhitectul s-a gândit să răsucească turlele. Asta se întâmplă și în cartea lui Eshkol Nevo. La un moment dat cineva începe să sucească povestea și o răsucește până când axele nu se mai potrivesc. Dar această mișcare îi conferă o nouă dimensiune și o nouă strălucire. De abia de acolo începe cu adevărat minunea.

Pe scurt, în poveste, avem patru prieteni, iar la un moment dat fiecare dintre ei își stabilește un vis în viață. Ar fi trebuit să-l împlinească în următorii patru ani, înainte de următoarea finală a Cupei Mondiale. Doar că drumul pe care-i poartă viața face ca fiecare vis să se deplaseze cu un pas la dreapta. Și astfel ajungem ca fiecare să trăiască visul celuilalt. Și nici măcar nu-și dau seama de asta pentru că biletele pe care și-au scris visele sunt ținute la secret. Dar întrebările și relațiile dintre ei sunt libere.

Pentru mine o carte durerosă. Stăteam să mă gândesc dacă eu mai am prietenii din adolescență, pentru că practic despre asta e vorba. Și-mi dau seama c-am trăit un fel de dezrădăcinare. Că nu am păstrat acele legături care să mă aducă în situațiile descrise de Eshkol Nevo. Prietenii mei de ani de zile s-au răspândit peste tot în lume.

E o carte aparte pentru acest colț de lume. Cred că noi aici ne facem prieteni la maturitate și că nu ne deschidem de tot față de ei. Or în cartea lui Eshkol Nevo, acești oameni trăiesc în simbioză. Își expun părerile, iubirile, au grijă de copiii lor, își împart viața cu decența și parcimonia clasei mijlocii. Să nu credeți că trăiesc ca într-un kibuț când trebuie să împartă tot. Ei aleg să-și împartă problemele, să trăiască bucuriile, dar la fel de bine dispar unul din viața celuilalt pentru a lăsa loc de respirație.

Și, nu, nici aici nu e nimic perfect. Chiar și așa, între ei au loc trădări, oamenii se judecă și-și pun întrebări. Iubirea nu e sfântă între ei, așa cum nu e nici adevărul. Se fură iubite, se încheie iubiri, se ascund lucruri, dar la final și întotdeauna sunt acolo fiecare dintre ei să se sprijine.

Cartea este punctată de fotografii a căror căldură este aparte. Fiecare situație este descrisă atât de vizual ca și cum ești lângă aceste personaje. Scenele au parte de o scriitură atât de vie, fie că sunt triste sau erotice. Darul lui Nevo este că are o scriitură cinematografică. Scrierea lui Nevo are miros, are dimensiune, are erotism, chiar le vezi pe cele două femei care se iubesc. Căderea în depresie a lui Yuval este atât de naturală încât îi pare că scriitorul a studiat înainte psihiatrie și psihologie. Fiecare etapă are parte de o descriere care te îngenunchează și te pune jos. De la mizeria din chiuvetă până la pierderea gustului.

De asemenea, descrierea iubirii este spectaculoasă.  Aproape o vezi pe Yaara, îi vezi ochii și claviculele. Mirosul ei este acolo, nu mai zic de vorbe. Praful, muzica și agitația orașului mare sunt acolo, Ca și toate nenorocirile pe care le aduce războiul.

Una dintre scenele magistrale este cea în care Yuval face parte dintr-o echipă de militari care distruge viața unor oameni din colonii. Și atunci este unul dintre momentele în care narațiunea se rupe. Pentru că această carte începe ca o plimbare pe plajă, într-o muzică lină și se sfârșește pe pantele unui munte, în muzică rock, în care cobori o avalnașă și te întrebi unde se oprește.

Cartea asta este însăși viața. Ea nu e nici veselă, nici tristă la nesfârșit. Oamenii obișnuiți nu sunt nici buni, nici răi până la capăt. Totul este plin de umbre și de nuanțe. Și prea puțină lume își trăiește viața și visele. Ce te faci, însă, când cei mai apropiați trăiesc ce-i al tău: iubirea ta, pasiunea ta, menirea ta? Chiar așa, ce te faci când cel mai bun prieten al tău trăiește cu iubirea ta? Dar e același om care ți-a salvat viața și ți-a dat tot ce are, inclusiv cine ești. Cum suporți și ce spui?

Nu-i așa că-i greu? Luați Simetria dorințelor și găsiți răspunsul.