educatie

Școlile egale sunt minunate, dar nu există în realitate

Ministerul Educației a hotărât să generalizeze la nivel întregii țări procedura de distribuire aleatorie a copiilor în clasa pregătitoare. Astfel, vei veni la școala de care aparții, dar nu o să mai poți alege învățătoarea, cum se petrecea în realitate, în trecut. Iată cum sună articolul pus în dezbatere publică. 

Constituirea formațiunilor de elevi în clasa pregătitoare se face după finalizarea procesului de înscriere, conform Calendarului înscrierii, în baza unei proceduri elaborate la nivelul unității de învățământ și aprobate de Consiliul de administrație, cu respectarea criteriilor de transparență, echitate, nondiscriminare și incluziune“ 

Procedura fusese anunțată cu o zi mai devreme de Inspectoratul Școlar din București și este aplicată de ceva vreme la Timișoara. Iată ce spune șefa ISJ București Liliana Fedorca:

Concret, fiecare unitate de învățământ va elabora, aproba și asuma prin Consiliul de Administrație algoritmul/metoda de repartizare a elevilor la clasă. Procedura va fi postată pe site-ul fiecarei unități de învățământ, la avizierul acesteia și va fi diseminată în cadrul zilelor intitulate generic “Porți deschise”. 

Concret, se va face în felul următor. După înscriere, într-o ședință publică, copiii pot fi trași la sorți, pe clase, după un model stabilit în prealabil. A doua metodă este cea alfabetică. La Timișoara se face în felul acesta. Se alcătuiește lista alfabetică, apoi primul copil este distribuit la A, al doilea la B, al treilea la C și de la capăt. Ce nu știu din modelul acesta este dacă învățătoarea e stabilită de la bun început sau trasă la sorți de abia după aceea. În fine, metode se găsesc. Ce avem să ne întrebăm este dacă sistemul este corect și cel așteptat.

Copilul meu a trecut de vârsta asta, așadar pot să vorbesc cu oarecare detașare. Bănuiesc, însă, ce este în sufletul unui părinte. Adevărul este că fiecare vrea ce este cel mai bine pentru copilul său: învățătoarea cea mai bună sau cea mai potrivită. E ca la doctori. Rețeaua de părinți află cu vreme bună înainte ce învățătoare vrea, la care școală vrea. De asta au apărut mutațiile, de asta apar listele de așteptare, presiunile, șpăgile cadourile.

Știți despre ce vorbesc, fiecare a trecut prin asta. Acesta este și motivul deciziei ministerului. Nu toți copiii pot ajunge la profesorul cel mai performant. Presiunea pe mulți dintre acești oameni trebuie să fi fost uriașă. Prieteni, rude, șefi, toți puteau pune o pilă. Probabil că, în multe cazuri, existau și beneficii pe măsură. Cumva intrarea la fiecare clasă se făcea pe clase sociale, să recunoaștem. Cine era mai bine plasat în societate, avea șanse mai mari de câștig. Nicio schimbare față de comunism. Acolo, A-ul era clasa de nomenclaturiști, securiști, protipendadă, B-ul se dădea la intelectuali, iar profesorii se repartizau ca atare. Mascat, sistemul a urmat și noua orânduire socială, adăugând elementul financiar.

Decizia de azi ar trebui să ofere o șansă egală tuturor copiilor la cel mai bun profesor. Pe hârtie sună senzațional. În realitate, egalitatea nu există în societate. Banii și poziția socială dictează peste tot în lume. Cei care dețin cheile vor face mai mult pentru ei și copiii lor. Sigur c-ar fi frumos să fie cum ne propune inspectoratul. Dar ar trebui întâi ca școala să fie un spațiu egal. Și să existe siguranța că, la orice clasă ar fi, copilul va fi la fel de bine instruit. Și nimeni nu crede asta. Mai mult,  este și împotriva spiritului concurențial instalat în școlile din România. Competiția profesională și umană există și acolo. Măsura ar fi trebuit însoțită de altele. 

În primul rând trebuia regândit scopul pregătirii. Nu mai trebuia să ai o presiune pe note și foarte probabil era necesar un sistem diferit de admitere. Școala este croită azi piramidal, fiecare vrând să acceadă către cele mai bune licee. Iar pregătirea începe de la clasa zero. Tot ce se face în școală îi împinge pe părinți să-și trimită copiii la profesorii de elită. Pe scurt, nu poți fi concurențial opt ani de școală și să vrei ca la start să fie diferit. E împotriva naturii umane. 

Un model complet opus ar fi fost ca statul să ia în calcul un adevăr natural pe care nu vrea să-l recunoască. Să transforme unele școli în școli de elită. Să aducă acolo profesori de top, cu pregătire asemănătoare. Verificarea lor să fie temeinică și făcută des. Adică la șase clase să scoți standarde identice. Și să te ții de ele. Să găsești un sistem de admitere în aceste școli și să-l setezi astfel încât să funcționeze. Să ai clasamente de școli și să renunți la intrarea geografică în școală. Nu e musai să se ntâmple de la clasa zero, ci poate mai târziu. 

Nu luați cele două modele decât ca niște machete care ar răspunde unui anumit fel de societate. Nu există soluții totale, mereu vor fi nemulțumiri. Ideal ar fi ca la orice școală de stat ați merge, copilul să iasă de acolo foarte bine și foarte învățat. 

Mai există o posibilitate. Dacă tot propui o soluție egală, atunci dă-le voie oamenilor să o respingă. E ca la doctor. Te duci la cel în care ai încredere. Și dă-le banii ca să meargă către școala privată. Adică principiul banii urmăresc elevul să fie real. Nu vrei soluția egalitaristă propusă de stat? OK, copilul tău poate primi decontare la privat, într-o școală cu standarde verificate, unde poți să plătești suplimentar dacă este necesar. 

Să nu mă înțelegeți greșit. Propunerea Ministerului este utilă și chiar le va lua multora o piatră de pe inimă. E mai simplu, poți să ai noroc. În plus ne scapă de o grămadă de complicații sociale. Și e drept pentru copii, care nu au nicio vină pentru modul în care funcționează societatea. Sper ca ea să reușească într-o relativă pace socială. Ce spun eu este că lumea nu funcționează așa. Și că nu va dura mult până când vom inventa o șmecherie nouă sau până la scandal. 

La final, cel mai bun sfat pe care l-am primit eu și pe care l-am respectat, pentru părinții care se pregătesc de școală: cel mai important lucru pentru un copil mic este ca școala să fie aproape de casă. Credeți-mă, este un chin să fie departe, să-l trezești cu ore înainte. Faceți asta și o să fie bine!

 

Cele trei motive pentru care pâinea de la Ditrău e mai amară

Am reușit să sintetizez trei motive pentru ce s-a întâmplat la Ditrău. Nu avem răspunsuri la ele, ca societate, decât parțiale. 

Într-un interviu pentru Digi 24, patroana brutăriei din Ditrău spune că muncitorii de la brutăria sa primesc salariul mediu pe economie. 

Care e salariul unui brutar în Ditrău? 

Pot să vă zic că angajații noștri sunt plătiți foarte bine. Pot să vă zic asta.

Primesc măcar salariul mediu pe economie?

Da, normal! Suntem în România.

Acum trebuie să o credem pe cuvânt. „Suntem în România” nu este un argument convingător. Dar nici nu este obligată doamna Kollo Katalin să ne arate contractele acelor oameni. 

De ce mi se pare, însă, semnificativ acest detaliu. Pentru că oamenii din Ditrău spun așa la dezbaterea de sâmbătă:

Am lucrat patru ani la fabrică. Nu găseşte (patronul – n.r.) lucrători pentru că nu sunt trataţi ca oameni, nu sunt plătiţi, nu plăteşte ore suplimentare. (…) Mi-am pierdut sănătatea din cauza orelor suplimentare, am fost luată cu ambulanţa. Eu am lucrat şi 22 ore, e păcat că nimeni nu vorbeşte despre asta.”

Aici trebuie găsita prima sursă a acestei probleme. După ce ani de zile nu s-au înțeles cu diverși patroni la numărul de ore plătite și la sumele pe care trebuiau să le primească, oamenii au văzut că există soluții. Patronii și-au găsit angajați ieftini și buni, care nu fac nici scandal, nu sună la ITM, nu cunosc legislația și chiar dacă li s-ar întâmpla ceva, nu au ce face. Din păcate, localnicii nu au știut să se organizeze atunci când drepturile lor nu au fost respectate. Pentru că erau puțini și pentru că nu pe toți ne interesează necazul celuilalt. 

Dar asta este doar o parte. Ce urmează e și mai complicat. 

De 15-20 de ani, politicienii maghiari construiesc, prin diverse formațiuni, sentimentul mândriei locale. Proiectul politic este cel al autonomiei. În toți acești ani, preocuparea principală a fost construirea unei comunități de tip enclavă. Oamenii de acolo au fost izolzați fizic, nu au drumuri care să-i treacă dincolo de Carpați sau autostrăzi spre restul Transilvaniei.  Ei au fost marginalizați economic pentru că nu le-au fost aduse investiții globale. Și încurajați să se desprindă de limba română. Româna nu a fost predată ca limbă străină, astfel încât ei să deprindă meșteșugul și plăcerea să o vorbească. În mod drept au obținut vorbirea și scrierea maghiară în toate mediile administrative și școlare, dar niciun motiv să vorbească româna. 

În aceste condiții s-au îndreptat către media accesibilă, cea de la Budapesta. Mesajele politice ale autonomiei care au avenit de acolo, treptat au fost însoțite de cele antimigrație. De ani de zile Budapesta își bombardează populația cu aceste mesaje. Maghiarii din România nu aveau acest fenomen în față, dar mesajul a prins rădăcini. Până la urmă era emis de către cei care aveau încredere. Nu uitați de câte ori politicienii Fidesz au ținut discursuri prin Ardeal. UDMR nu și-a bătut capul să combată aceste mesaje anti-imigrație pentru că nu le vedeau ca o problemă. 

În fine, toate acestea s-au întâmplat pe un fond mult mai profund. De 10-15 ani, lumea noastră s-a despărțit în două. Globalizarea a tras niște linii adânci între orașe și lumea rurală și cea din urbanul mic. 

Cei de la orașe beneficiază din plin de noile meserii, de servicii, de tehnologie. Și de bani mai mulți. Aici lumea a început să se valorizeze profesional și nu comunitar. Oamenii sunt mândri că au o profesie plătită bine și care este de succes, potrivit noilor standarde sociale. Este mai bine și mai frumos să lucrezi la corporație, cu Instagram și pe Facebook, decât în altă parte. De asta lumea orașelor acceptă mai ușor imigrația, ocuparea unor locuri de muncă de către străini și-n general ideile liberale. Aici nu ne deranjează străinii, dacă sunt profesioniști.

Onoarea, utilitatea și mândria locuitorilor de la țară au fost însă mult diminuate. Nu mai este fain, la ora asta, să lucrezi în agricultură. Nu este un deziderat social. Și poate nici nu se câștigă atât de bine, dacă ești un muncitor onest la fermă sau la brutărie. E chiar mai bine să pleci de la tine din țară ca să cauți aprecierea într-o meserie de la oraș. Plus că marile industrii din zonele mai apropiate au dispărut. 

Și atunci ce te face pe tine mai bun decât alții? Răspunsul e simplu, dar nu o să vă placă: apartenența. Sunt mândru că sunt maghiar sau român, sunt mândru că vreau autonomie, sunt mândru că religia mea e mai bună. Și-n definitiv, sunt mândru și mi-e bine că sunt alb. Sau toate acestea la un loc, pentru că profesional oricum nu mă mai prețuiește multă lume. Aceasta este de fapt cea mai nouă și mai mare divizare a societății noastre. La care nu avem o soluție acceptabilă.

Așezați pe acest strat profund autonomia și perpetua agresiune împotriva muncitorilor veniți de nicăieri. Și, la ultimul etaj, puneți faptul că fostul vostru patron nu vrea să vă mărească salariul, dar găsește pe cineva mai bun, mai cuminte și mai ieftin. Dar de culoare. Sentimentul de nedreptate și de frică te va cuprinde. 

Degeaba o să le spuneți acestor oameni că nu au dreptate. Degeaba îi criticați.  Lumea lor este complet diferită și nu are înțelegere pentru noi. Ei nu văd o greșeală în ce fac. Când vor trăi din nou într-o comunitate înfloritoare, vor afla. Ce să faci, însă, dacă liderii lor nu vor?

 

Vreau să știu și eu cât durează faza asta

-Vladimir! 

Pauză. Trece un minut de liniște. Niciun semn

-Vladimir! Vla-di-mir!

Liniște. Nicio treabă. Episodul se repetă în următoarele 5-7 minute. 

Ne punem la masă fără el. De undeva se aude un ”da” la o întrebare de acum câteva minute. Mai vine și un ”am treabă”. Evident că acum face temele pe care altfel nu le-ar face. 

Apare după alte minute. Desculț, vivace, cu verbele la el. 

-Ce presiune era?

-S-a răcit mâncarea.

-M-ai pus să fac teme.

-Dar acum era de mâncat

-Hotărăște-te!

Mâncarea e cu mult verde. Nu-i stârnește interesul. Mâncă în reluare jumătate de farfurie și pleacă. Vasele sunt pe masă. Îl strig să strângă. O face și dispare. Va reveni în bucătările în fiecare din orele următoare doar ca să cotrobăie prin frigider după lucruri care-i plac. 

Cu ceva ore înainte, în mașină.

-Mi-a spus mama că nu ți-ai terminat temele.  

-Nicio problemă. Nu am mare lucru

-Ba, ai! Am o listă.

-Ce listă ai?

-Cu temele tale. Mi-a dat-o mama. 

-Așa, și? Nu am mare lucru.

-Cum nu? Iaca: ai la matematică, la română un test și la engleză și la școală și la institut.

-Aiurea. E foarte simplu. La algebră am terminat, la română fac imediat, la engleză nu e nicio șmecherie. 

-Mie mi se pare enorm.

-Lasă-mă în pace că am un plan.

-Ce plan?

-Un plan cu care termin imediat. Am jumătate de zi la dispoziție.

Între timp, ne sună Alina să ne spună că rămânem un pic mai mult în oraș. Îi explic schimbarea.

-Îți dai seama că mi-ai ruinat planul. 

-Nu e decât o amânare.

-Nu, e mai mult de atât. Nu mai pot face nimic.

Arta enervatului o stăpânește la maximum. Așa că ieri după-masă, înlemnesc la următorul telefon

-Da, bună ziua. Eu sunt.

-…

Deduc cumva că vorbește cu profesoara de matematică

-Vă rog frumos, da, vă ascult!

Vă rog frumos, wtf? Astea-s cuvinte noi. 

-Da, am încercat și eu varianta asta. Sigur…Am lucrat suplimentar

Cine-i ăsta, frate?

-Da, știu. Tocmai de asta v-am scris. 

-….

-Da, aveți dreptate.

Aici mă blochez. A avea altcineva dreptate este imposibil.

-Da. Vă mulțumesc frumos!

Vă mulțumesc. Wow. Ce copil frumos. Oare are ceva cu noi?

 

Tot ce trebuie să știți despre Coronavirus

Mă uit la ce se întâmplă în China și văd multe informații. M-am gândit să le sintetizez, mai ales că presa internațională are o grămadă de materiale. Așadar un Q&A

Ce este Coronavirusul?

Coronavirus este o familie de virusuri care cuprinde specimene ce ne pot da o răceală sau pot duce la boli mult mai serioase. Din familia aceasta, noi am mai cunoscut virusul numit SARS, care definește un sindrom respirator acut și cel denumit MERS care este cam același lucru, dar a cărui denumire se referă la poziționarea geografică, adică în Orientul Apropiat. Virusurile de tip Corona trec de la om la animal și invers. Pe SARS l-am căpătat de la zibetă, o felină asiatică. MERS a venit de la cămile și dromaderi. Noul virus nu are încă un nume. 

Când și cum a apărut acest nou virus. 

Și aici nu mă refer la existența sa pe planetă, ci la calitatea de a trece la om cu potențial dăunător. Acest virus circula de ceva vreme în rândul animalelor, cel mai probabil lilieci, înainte de a trece la om. Este posibil să fi existat și în alte animale. Când s-a produs mutația și a putut trece și la om? O să fiți surprinși, dar știința de azi poate calcula acest lucru. Mecanismul, prea complicat să vi-l explic eu, îl găsiți aici.

Cert este că virusul mutant are o dată de nașterere între 29 octombrie și 30 noiembrie anul trecut. Atunci s-a produs mutația, după care printr-un animal care a ajuns ca mâncare la piața din Wuhan a trecut la om. 

Ce fel de simptome are

Adevărul este că în prea puține cazuri, virusul este însoțit de simptomele clasice, adică curgerea nasului și strănut. Începe cu febră, continuă cu o tuse seacă, apoi după o săptămână duce la deficiențe respiratorii. Unul din patru cazuri sunt severe. Profesorul Mark Woolhouse de la Universitatea din Edinburgh spune că „simptomele sunt cele ale unei răceli, dar virusul nu este atât de periculos precum SARS.”

Este un virus mortal?

Nu știm în totalitate. Până la ora scrierii acestor rânduri au murit 81 de oameni, așadar proporția pare mică în raport cu îmbolnăvirile. Dar virusul acesta declanșează o boală lungă, așadar mai avem de așteptat. 

Cum se răspândește?

Virusul are acum capacitatea de a trece de la om la om. Fie prin respirație, fie prin mâini murdare. Problema este că virusul se transmite și când nu apar simptome. De fapt aceasta este marea diferență față de SARS și Ebola. Acestea se transmit mai departe doar după apariția simptomelor. De fapt, aceasta este particularitatea virusurilor care provoacă răceală. Ceea ce nu se știe acum este cât de infecțioși sunt oamenii care se află în perioada de incubație. Adică, dacă virusul se transmite cu ușurință. 

Cât de repede se răspândește?

Nu știm pentru că numărul real al cazurilor nu este cunoscut. Dar se consideră că un om bolnav transmite virusul măcar la 1,4 persoane, dacă nu la 2,5. Făcând calcule, cercetătorii de la Universitatea din Lancaster cred că acum sunt infectate în jur de 11 mii de persoane. Iar infecția este ajutată de faptul că virusul a izbucnit, firesc, într-o țară cu o mare densitate umană. 

Există tratament?

Nu. Nici tratament, nici vaccin, dar se lucrează la ele. Spitalele încearcă să folosească medicamente anti-virale ca să vadă care răspunde cel mai bine la ce se întâmplă. Există companii care lucrează la un vaccin pentru MERS. Se speră că ele știu deja pe ce drum să apuce.

Cum va fi oprit?

Cel mai simplu ar fi să limităm deplasările oamenilor și să ne spălăm pe mâini. Izolarea pacienților este obligatorie. Vom elimina virusul când rata de transmitere va scădea sub 1. 

Ce trebuie să faci dacă tu călătorești?

Poartă mască în zonele aglomerate. Fă-ți vaccinul împotriva gripei, dar și altele dacă sunt necesare în zone mai calde. Mănâncă doar lucruri gătite la temperaturi mari. De asemenea, trebuie să-ți speli mâinile viguros, vreme de 20 de secunde cu apă și săpun.  

Care este răspunsul chinezilor

China a făcut o mișcare fără precedent, închinzând mai multe orașe. Există însă mai multe persoane și publicații care spun că este prea puțin și prea târziu. Adversarii regimului de la Beijing chiar cred că unele date au fost falsificate. Și că numărul celor îmbolnăviți este mai mare decât cel comunicat. Multă lume așteaptă să vadă și ce vor fi cele două spitale anunțate ca soluție pentru carantină. Pe lângă interzicerea călătoriilor și a adunărilor publice, mai există și o interdicție pentru vânzarea de produse animale.  

De ce spun unii experți că nu va funcționa carantina?

Pentru că mai multe studii arată că, de-a lungul timpurilor, nicio formă de carantină nu a funcționat total. Nu a funcționat nici în cazul gripei aviare sau porcine, dar nici la virușii SARS sau MERS. Cu ocazia asta am aflat că unele țări au impus carantină în cazul virusului HIV, dar că aceasta chiar nu putea funcționa. Interdicția de circulație pentru HIV, introdusă de Reagan, a fost ridicată de Obama. Ca idee, în anul 2001, odată cu atacurile asupra Turnurilor, au fost impuse interdicții de călătorie în America. Interdicțiile nu au împiedicat răspândirea gripei care în acel an a avut valori mai mari decât în trecut. De cinci ori.

Ce ar trebui să facă guvernele lumii?

Să găsească rapid un set de măsuri de educație și instruire care să le arate oamenilor ce trebuie să facă în orice situație de posibilă contractare a virusului. Să-i facă conștienți de modul în care-l pot lua și da mai departe.

Ce însemnătate are tot ce se întâmplă asupra sistemului administrativ chinez

Acesta este un moment de cumpănă pentru președintele Xi Jinping. El a centralizat și mai mult puterea și a creat ceea ce se numește un autoritarism fragmentat. Istoric, însă, puterile liderilor din provincii sunt atât de mari încât ei pot ascunde guvernului central ceea ce fac. Și se află mereu în competiție unul cu altul pentru a le oferi rezultate liderilor de la Beijing. Chiar și unele false. Experții spun că acest sistem este bun la generarea de putere economică, dar că este o catastrofă în materie de crize umanitare. Deși Beijingul poate genera și pune la treabă resurse uriașe, faptul că nu se poate baza pe date corecte din teritoriu va face ca lucrurile să meargă greu.  

Pentru acest articol am folosit informații publicate de BBC, The Guardian, NYT, Washington Post, Vox.

   

 

 

 

Poluarea din marile orașe nu doar ne îmbolnăvește, ci ne face viața mult mai nesigură

Sefi Roth a pornit în căutarea sa de la o observație simplă. Performanța studenților săi varia de la un test la altul după criterii pe care nu le intuia întocmai. Sefi este unul dintre profesorii tineri ai LSE, celebra universitatea londoneză. Este doctor doar de trei ani, dar a văzut numeroase generații de studenți. El este unul dintre cei mai mari experți în legătura dintre poluare și viețile noastre. A scris zeci de articole școlare, a făcut studii complexe despre viața noastră urbană și este unul dintre cei mai citați experți în domeniu. 

Sefi Roth s-a gândit la un moment dat să stabilească dacă există o legătură între poluare și rezultatele școlare ale studenților săi. El a făcut observații în aceeași zonă, cu studenți de același nivel, dar în zile în care poluarea din orașe era diferită. Rezultatele arătau fără tăgadă că în zilele în care cotele de poluare erau mai mari, rezultatele erau mai proaste. De asemenea, a constatat că cele mai bune rezultate le-a obținut în ziua în care aerul din Londra a fost cel mai curat. „Am putut vedea cu claritate o descreștere a rezultatelor la examene în zilele cu poluarea cea mai mare.”

Sefi Roth nu s-a mulțumit doar cu rezultatele primului an de studiu. A continuat vreme de 10 ani. Iar rezultatele arătau la fel. Ba, mai mult, a observat că studenții care dădeau examene în zilele cele mai poluate, ajungeau să aibă rezultate din ce în ce mai slabe. Asta le-a influențat notele de ieșire din facultate, dar și veniturile ulterioare. Studiul lui Roth a fost completat în 2016 cu cel al lui Matthew Neidell de la Universitatea Colombia care spune că poluarea are efecte asupra productivității. Pur și simplu, în zilele cu aer mai curat, productivitatea unor muncitori crește. 

E important? Datele pe care le avem astăzi arată că jumătate de omenire trăiește în zone urbane care tradițional sunt mai poluate. Nouă din zece cetățeni ai lumii respiră astăzi un aer viciat. Tot Organizația Mondială a Sănătății spune că șapte milioane de oameni mor anual din cauza aerului rău. 

Iar următoarea întrebare pe care și-a pus-o lumea este dacă nu cumva aerul stricat are și alte efecte asupra noastră în afară de sănătate și muncă mai proastă. De asta Sefi Roth a mers un pic mai departe. El a început să studieze dacă este vreo legătură între criminalitate și poluare. Iar rezultatele o să vă sperie. Studiul lui Roth arată că legătura există. Acolo unde poluarea este mai mare, se înmulțesc și micile infracțiuni: furturi de buzunare, violență, agresiuni în familie. Ca să stabilească asta, Roth și echipa sa au urmărit norii de substanțe toxice de deasupra Londrei și deplasarea lor. Ei au putut constat cu ușurință că într-o zonă în care apare poluarea, crește imediat și rata infracțiunilor. Roth nu s-a grăbit să tragă o concluzie definitivă, dar este sigur de legătura cauzală. Mai ales că rezultatele s-au repetat în 600 de zone din Londra. 

Studiul său este completat, însă, de unul american, de la MIT. Aici Jackson Lu a studiat vreme de 9 ani 9000 de orașe americane. Studiul său spune că în orașele cele mai poluate, delicvența are cele mai înalte rate. De aseamenea, el a putut să stabilească un model predictiv între poluare și apariția unor infracțiuni precum jafurile, crimele, violurile sau furturile de mașini. Studiul lui Lu descrie poluarea drept cauză, dar o leagă strâns și de alte probleme sociale. 

Mai există un studiu, al unei profesoare de la universitatea Californiei de Sud, Diana Younan, care a urmărit evoluția a 682 de adolescenți. Ea a stabilit o legătură între numărul particulelor PM 2,5 și comportamentul adolescenților. Studiul arată că un comportament deplasat este mult mai probabil în zonele poluate. 

Nu o să merg mai departe, dar unul dintre cercetători se întreabă când va veni momentul acela când forțele de poliție vor supraveghea cu prioritate zonele care sunt mai poluate. Deocamdată ce vedeți aici sunt doar câțiva pași. Care nu îndreaptă către o concluzie definitivă. Și nici nu oferă o soluție. E doar începutul înțelegerii complicațiilor pe care viața noastră le va avea în viitor. 

Acest articol este o adaptare și pleacă de la informațiile din această serie BBC

Cabral:”Mi-am luat destulă bătaie pentru că sunt altfel”.

De Cabral am tras două luni ca să vină la emisiune. Și nu știam exact de ce nu-l prind. Dar el făcea cel mai important lucru din viețile noastre. Își lua timp doar pentru el. Se rupea de lumea noastră, de telefoane, de agitație și mai ales de presiunea timpului. Și nu făcea asta într-o vacanță obișnuită. La volanul unei mașini cu o rulotă a călătorit și s-a oprit unde a vrut. Nu l-a grăbit nimeni, s-a oprit să vadă timpul și oamenii. I-a avut pe cei dragi alături, a avut vreme. 

Și asta pentru că în restul timpului, Cabral muncește enorm. Emisiunea sa este înregistrată zilnic și durează zi-lumină. Dacă faci asta câteva săptămâni la rând ești frânt. Și asta nu este singura lui activitate. E doar una dintre ele. Oboseala, la nivelul acesta de muncă, este distructivă. Dar mai e ceva. Nivelul acesta de muncă arată și un nivel de succes. Iar succesul lui este atât de mare încât a schimbat și modul în care românii se uită la programele tv de după-masă. După ani buni în care au preferat emisiunile cu povești, în special cele din zone sărace, Cabral a mutat televiziunea spre familie și românii din clasa mijlocie. 

Dar este ceva mai important aici. Succesul lui este cu atât mai mare cu cât el este diferit. Și nu totdeauna acceptat cu totul. Faptul că e de culoare i-a asigurat o copilărie cu multe traume. Iar rezultatul este că, astăzi, Cabral, care este român sadea, ne spune că nu o să ne placă descrierea lui despre noi.  

Nu avem timp să ne cunoaștem. De asta te-am invitat azi. Să auzim poveștile oamenilor care reușesc deși nu pleacă cu o șansă egală

Foarte frumos! Să știi că nu e doar în România. Și afară oamenii judecă, și afară sunt răi, numai că afară au învățat cum să ascundă și îți trântesc două fraze politicoase și un zâmbet și ai impresia că e altfel. Nu e altfel. Așa suntem programați. Sună foarte frumos ce zici și așa e, nu mai avem timp de noi.

Știi cum e? Totul se vinde ca la circ. All glitter and shine. Pentru ca noi să fim rupți din stele, în general, trebuie să fie stelele. Atunci când ești în vârful unui chestii mediatice ești miezul, ești cineva, faci, dregi… De fapt ești un om al muncii, ai un salariu cu care îți faci niște treburi, un om care e mai cunoscut la scara lui de bloc, dar atât. Eu cred că ajungi să fii într-adevăr important în momentul în care începi să contezi fizic pentru oameni, atunci când reușești să faci lucruri pentru alți oameni, când schimbi mentalități care fac comportamentele oamenilor să se manifeste altfel. Atunci mi se pare că tu chiar ești cineva. O ardem foarte mult pe miştouri. S-a făcut mișto de Andreea Marin cu camionul. Încontinuu. Femeia, cum o fi ea, deși nu are nevoie de mine ca avocat, a făcut foarte multe pentru oameni. Atunci mi se pare că într-adevăr contezi. Când unuia căruia îi era foame nu îi mai e foame după ce te ocupi tu de viața lui sau când unuia căruia îi era frig nu o să îi mai fie frig după ce ai pus tu mâna acolo. Despre asta este vorba! De altfel, așa, suntem cu toții importanți. Suntem într-un concurs de ăsta e nebun: care are mașina mai scumpă, mașina mai mare. Stai să-ți arăt cheile să nu te roadă invidia. E o Honda Civic din 2001 cu rugină la aripile din spate. Este foarte bună mașina, e spectaculoasă. Mai am o autoutilitară, adică nu e vreo mașină fancy.

 E mișto să vezi cum oamenii se uită la tine și au impresia că au câștigat concursul, fiindcă e un concurs! Te uiți în stânga și ai concurs cu ăla din stânga. Te uiți în dreapta, ai concurs cu ăla din dreapta. În față, în spate, la fel. Vecinul de sus, vecinul de jos. Care are mașina mai mare, care are mașina mai frumoasă, care are casa mai nu știu cum, care și-a pus termopan. Tot concursul ăsta de fapt este zero, fiindcă tu pentru tine ai confortul pe care îl ai. Faptul că starea ta, confortul tău, bogăția ta, cum vrei tu să îi spui, e cumva mai cu moț decât a celuilalt nu te face să te simți mai bine dacă ești întreg la cap. Societatea ne-a tot împins în concursul ăsta. Atunci tu ai acum mașina asta și te gândești: de unde să mai tai pentru că merit și eu o altă mașină. O mașină mai nouă, dar nu neapărat mai bună. O mașină mai mare, dar nu neapărat mai utilă.

Vacanța de două luni are avantajele ei, dar și dezavantaje. Până la urmă trebuie să trăiești numai cu cei apropiați. 

Ori te omori, ori te lipești mai bine. E foarte simplu. Două luni în trei metri pătrați, te înjunghii.

Toate țările sunt frumoase când ești în vacanță. Nu trebuie să încasezi nimic, trebuie doar să cheltui. Nu ai nimic de făcut, ci ai doar probleme închipuite. Totul e frumos mai ales când îți faci puțin temele, dar în același timp nu ești sclavul programului. Noi plecăm pe un semihaos. Ne punem în mișcare și după ce suntem pe autostradă într-o direcție anume, a mea scoate tableta sau telefonul și spune: „Uite, asta ar fi interesant. Hai să mergem acolo”. Nu e o chestie nici programată strict, dar nici o chestie în care să dorim să demonstrăm ceva. E relaxare.

Cu copilul mic oricum e greu. Frumos, dar greu. De obicei ne organizăm. Dacă unul se ocupă de casă și de muncă, celălalt preia copilul. Sunt vorbite, dar nu sunt bătute în cuie. Cumva ne împărțim responsabilitățile și e pace. E greu fiindcă trebuie să ai un program cât de cât strict. Atunci trebuie să îți faci programul tău după programul lui.

Camper îi spune mașinii lui Cabral. Eu îi zic cu rulotă, dar nu e chiar așa. E de fapt o mașină ca o casă care îți oferă toate condițiile moderne de locuit.  

Cu cât ai mai multe dotări la el, cu atât viața ta e mai simplă. Cred că românii sunt unii dintre demenții care bagă foarte mulţi bani și le pregătesc foarte bine. Când intri într-un camper sau o rulotă a unui român o să vezi că omul are centrală de apă caldă pe gaze sau pe curent. Are încălzire pe diesel, dar și pe gaz. Are deasupra patului panouri solare, două baterii. Atunci tot ce înseamnă experiența asta e mult mai comod. Îți trebuie o mică îndemânare. S-a mai stricat una alta, dar a fost ok. Nu te grăbești nicăieri.

Cabral spune că rămâne în continuare un băiat de Berceni. E crescut acolo, trăiește acolo. Și el și Răzvan Fodor de care este foarte apropiat. 

Berceniul era mult mai rău înainte. Acum este un cartier normal, cu oameni normali care merg la muncă. Până acum ceva ani era o semijunglă. În primul rând ai avantajul că ești negru într-un cartier de albi. Eram trei negri în tot cartierul. Mai aveam un negru în Drumul Taberei, alți doi în Militari. Ne știam toți cu toți. Eram o mână de mulatri în tot orașul. Toată lumea din Berceni îi știa pe negrii din Berceni. Ai avantajul ăsta. Aveam și o mâncărime în tălpi să umblu prin cartier. Nu stăteam niciodată la scara noastră. Eram cu mai mulți băieți cu care hălăduiam prin tot cartierul știindu-ne cu toată lumea. Fără bătăi. Doar când era cazul să ne apărăm, dar nu aveam porniri violente. Așa i-am cunoscut pe toți de vârsta noastră. Ne știm toți cu toți. Ceilalți, frați mai mici, părinți ne știu și ei.

Când era puști stătea afară mereu. Azi își mai lasă copilul afară la joacă, în același cartier?

Nu las copilul afară din cauza traficului în primul rând. Aia o mare problemă, că nu avem trotuare. Trotuarele sunt pentru mașini acum și nu lași copilul să se joace în stradă când trec băieții cu mașina. Asta cu jucatul afară e gata. Am văzut din nou chestia asta în câteva cartiere rezidențiale, noi, care au între blocurile respectivele și un mic părculeț.

Mutatul din Berceni a fost vreodată o opțiune?

Ba da, ba da! Să știi că sunt prost de sincer. Am vrut să ne mutăm, dar nu ne-am permis. Aveam nevoie de spațiu pentru tot ce avem și ce ne permiteam noi nu era destul de mare, iar ce ne trebuia și ce ne plăcea nouă sau ce ne-ar fi plăcut nouă să fie al nostru era mult prea scump. Atunci am preferat să renovăm la noi și ne-am văzut de treaba noastră.

Am petrecut o zi două în străinătate la câteva evenimente. De fiecare dată când se făceau prezentările și Cabral spunea că este din România, ochii se lărgeau de uimire.

Nevastă-mea o ia razna. Ai văzut că eu când zic „Din România”, nici nu clipesc. Adică nu zic „Mă, din România, dar stai să-ți explic”. Eu zic: „Din România!” Mândru tot! Mândru ca un cocoș, din România! Ai văzut că oamenii fac ochii mari. „Sorry?” „Din România! Ce? Ce ai de comentat?” „Nu, nu, nu am vrut să zic nimic”.

Și aici apare întâmplarea cu David Coulthard. De fapt, eu sunt subiectul:)

El fiind ambasador vine la evenimente, dar poate să își aleagă un loc, să iau un loc, să stea de vorbă cu doi, trei de-ai lui și după aia pleacă. A fost un tip incredibil de simpatic. A rămas cu noi și chiar a făcut un tur de oameni să vadă cu cine mai stă la masă. Noi eram în balcon, exact lângă Domul din Milano. El a venit, a văzut Domul și impresionat fiind a întrebat dacă știe cineva la ce an a fost făcut. Atunci l-ați luat cu toții la bombardament cu informații de istorie. Tu ai început. După aia cine mai era cu noi. Fodor a continuat și el cu ceva. Am venit și eu cu ceva, și după vreo 10 minute în care noi am vorbit încontinuu și el era ca la ora de istorie a zis: „Ok, rămân cu ăștia, că știa sunt mișto!”.

La un moment dat îl vedem pe David că se schimbă la față. Omul îmi dă mie berea, îi dă lui Fodor altceva și plonjează, în genunchi, în fața lui Striblea al nostru, și se apucă să îi lege șireturile. Cătălin era blocat tot. Se uită în dreapta la mine, stânga la Fodor. „Bă, ăsta mă leagă la șireturi”. El și-a terminat treaba, s-a ridicat, și-a recuperat lucrurile și a continuat discuția, noi fiind toți trei: „Tati, domnul David Coulthard l-a legat la șireturi pe domnul Striblea.”

Familia lui Cabral este cea din România. Fără îndoială. A restabilit legătura și cu tatăl său natural. 

Tata e din Congo. Mama vine din Buzău. Îi zic tată acum doar ca să păstrăm discursul. De obicei îi zic Alex. Tată e Mircea care m-a crescut. Tatăl biologic a venit la studii, a cunoscut-o pe mama. A fost o poveste de dragoste foarte frumoasă. Ulterior s-a dus să ia pâine, când aveam eu vreo două săptămâni. Era coada mare și a rămas la pâine până am făcut eu vreo 11 ani. A venit, a stat vreo două, trei zile și a realizat că a uitat la coadă la pâine punga cu pâine. A plecat înapoi la Paris, fiindcă el acolo stă. Paris și Congo. Ne-am auzit la telefon când am făcut 28 de ani. Eu l-am sunat. Eram curios. L-am sunat fix de ziua mea. Eram în Brașov. L-am sunat. Mi-a răspuns: „Allo!”. „Bonjour! Bonjour! Mavé Monsieur Ibacka Alexandre”. „Au telephone.” Ah, parfait! Je suis Cabral”. „Oh, mon fils!”. Cred că în Congo am sunat atunci, nu în Paris. Peste vreo 3 secunde de muceală în telefon i-am zis: „Te sun mâine că mă ții și costă mult. Te sun mâine”. Bine. L-am sunat a doua zi. „Sunt Cabral”. „Aolo, fiul meu!”. Tot așa vreo 4 zile la rând. A șasea zi i-am zis același lucru, dar l-am sunat a opta zi. „Alo, da! Ai zis că mă suni ieri. De ce nu m-ai sunat?!”. Hai că am pierdut sincronizarea. E un om important în țara lui. În țara mea important a fost taică-miu, Mircea, al doilea soţ al maică-mii. El a fost un tată mai bun decât sunt eu tată pentru fiicele mele. Uneori m-am apropiat de modelul lui, alte ori nu. El e mult mai calculat. Arde cu o flacără foarte frumoasă, dar controlat. Eu sunt pe văpăi.

Copiii lui îi seamănă? Și cum se înțeleg cu el și cu bunicii?

Aia mare se duce singură, când vrea sufletul ei, nu mă mai bagă pe mine în seamă. Maică-mea vine și mai stă la noi, fiindcă e ceva mai mult spațiu, și stă cu pitica.Pentru cea mare sunt trecut la „blocați” în telefon, sunt cantitate neglijabilă, nu mă mai bagă în seamă, iar cea mică e prea mica. Cea mare e foarte puternică. Îmi seamănă foarte mult. E încăpăţânată, căpoasă. Îmi place foarte mult de fetele mele. Trebuie să ai răbdare. Fac un pas în spate. Îi fac față, dar în felul meu, nu în felul ei. Sunt două războaie purtate diferit. Sau același război, dar purtat diferit. Atunci câștigă amândouă părțile, dar totodată pierd. De abia aștept reconcilierea.

Copilăria unui puști de culoare în România, cu siguranță a fost complicată. 

Îmi aduc aminte că eram un copil cuminte, ascultător, perfect. La școală erau materii cu care nu mă înțelegeam deloc și materii cu care mă înțelegeam foarte bine. La mine au contat foarte mult profesorii. Uite, profesorul de istorie a fost primul care mi-a dat mindfuck. Până la el istoria era materia la care trebuia să țin tot minte. Atunci el a venit cu poveștile. De atunci am prins drag de istorie. Am citit atât de mult despre Verdun încât am vrut să merg acolo în vacanță.

Eu aveam impresia că eram un copil, deși departe de a fi model, nici pacoste. Dacă o auzi pe mama acum… „Nu mă mai înțelegeam cu tine! Nu voiai să faci nimic”. Îi povestește și lui nevastă-mea. E o luptă. Sunt efectiv șocat. Când vorbim și ajungem în zona aia, am ajuns să evit. Într-adevăr pierdeam cheile de la casă. Non-stop. Bun! Dar în rest?

Și aici vin întrebările grele. Ce fel de națiune suntem în relație cu cei care sunt diferiți?

Îți zic foarte clar. Acum, după ce ai noștri au rupt bariera comunismului și au văzut negri la televizor, e altceva. E ceva vreme de când pare că e ok să fii negru, ba unii dintre negri chiar sunt cool. Cel puțin mă uit la copiii de liceu și nu au nicio legătură cu copiii de liceu cu care am crescut eu. Pe vremea aia eram maimuță. Eu cred că a fost parte din educația mea. Noi suntem un ghem de bucăți de fericire, cu frustrări, cu traume. Acesta e omul în general. Probabil că traumele alea m-au modelat către omul la care am ajuns acum.

Îți iei bătaie fiindcă ești altfel. Ești altfel, iar atunci oamenii erau dresați, împinși să atace orice este altfel. Trebuia să fim cu toții la fel, iar eu încercam să fiu la fel. De atunci mi-am dezvoltat un mimetism foarte eficient. Dacă mă duci acum în China în afară de înălțime și de culoare în două săptămâni învăț să fac lucrurile cât mai aproape de ei și o să zică: „Băi, să știi că Li Cabral are ceva de chinez în el”. Atunci am dezvoltat un mimetism de care desigur, aveam nevoie. Pielea nu aveam cum să o schimb, fiindcă nu-s cameleon. Tot timpul se găsea câte un imbecil care să atace pe tema asta. Dacă intrau doi imbecili într-o încăpere sigur de mine se luau prima oară și după aia de altul că e gras, de alta că e ochelaristă.

Am avut noroc cu Mircea care este profesor de arte marțiale. Nu aveam deloc încredere în mine, fiindcă luasem bătaie în cartier și îmi era frică. De multe ori ajungeam acasă cu şuturi în fund. Eram negru, aveam un alt fel de păr în cap. Nu conta că vorbeam aceeași limbă.

Suntem rasiști? Interviul nostru are loc chiar în zilele în care Gabriela Firea a folosit în spațiul public expresia „bar de negri”.

Nu. Nu suntem mai rasiști sau mai puțin rasiști decât alții. Doamna Primar tocmai a spus într-o declarație „bar de negri”. Complet dezamăgitor. Știu cum e cu greul și cu vorbele, dar nu-ți permiți. Ai lucrat la o televiziune. Nu ai voie! Să stau să mă duc să fac plângeri la CNCD?! Nu ajută la nimic. Barurile de negri vin dintr-o istorie apropiată, anii `70-`80. E vorba de barurile în care nu intrau albii, pentru că negri nu erau acceptați în orice bar. Dacă mai pui mâna pe o carte, dacă mai vezi un film, o să înțelegi. Caută doamna Prima „Green Book”!

Nu am un bunic care a fost asuprit ca sclav. Am o experiență personală împotriva acestui lucru, am experiența personală a anilor de comunism. Nu are cum să nu te deranjeze când spune unul de exemplu: „România – jegoși”. Mai citești fel de fel de ziare. Mă apucă spumele. De nu știu câte ori le-am scris unor ziare de afară să scoată comentariile jignitoare la adresa românilor. Și la „Le Figaro” am scris. Nu este posibil să permiteți asemenea expresii față de o etnie sau față de o nație pe site-ul vostru. Nu e posibil! La fel cum am pretenția de la alții, așa am pretenția și de la noi. Nu veni să îmi zici „bar de negri”!

Eu nu vorbesc acum de doamna Primar. Pe mine m-a deranjat că o autoritate a statului face asta. Dacă omul de acasă zice „Bă, nu suport negrii!” e alegerea omului și i-o respect, însă atunci când ieși în spațiul public și urlii că nu-ți plac ăia e o acțiune greșită. În momentul respectiv tu devii agresor.

O rezolvi în timp, în ani, prin educație și explicații. Prin amenzi pentru unii funcționează.

Românul s-a schimbat foarte mult. Am fost crescuți de un sistem oribil care îți repetă aceleași lucruri toată viața, tu trebuie să dai dovadă de o putere foarte mare și de o clarviziune să știi că ăia mint. Îți povestesc ce am trăit în copilărie, dar fără ură. Nu o fac cu supărare. Puteam să plec. Am avut posibilitatea să plec, dar nu am vrut. Eu sunt român dacă mă întrebi. Nu trebuie să-mi dai tu sau să-mi dea altcineva voie să fiu român. Eu simt că sunt român!

Povestea mamei lui Cabral este tulburătoare. Mama unui copil de culoare a fost supusă tuturor judecăților. 

Maică-mea a avut mult de suferit. Mama a avut dosar „din cauza” bunicului, preotul Neculai Drogeanu. Era, din ce am înțeles, un preot foarte apropiat de comunitate. L-am cunoscut, dar eram foarte mic. Mama a terminat a doua în promoția ei la ASE. S-a angajat apoi la BRC. S-a mai și îndrăgostit de Alexandru. Au dat-o afară din BRC, Banca Română de Comerț Exterior, și au angajat-o la ITACIUVMR, o întreprindere de utilaje grele. Au zburat-o fără drept de apel, dar tot răul spre bine, fiindcă acolo l-a cunoscut pe Mircea. După Revoluție s-a reangajat la BCR. A făcut o carieră în banking și a ieșit la pensie pe un post bun, cu foarte mult respect din partea colegilor, fiindcă a fost o profesionistă.

Cabral înseamnă televiziune în ultimii 20 de ani. Televiziune de succes 

Am auzit teoria: „Ești la televizor pentru că ești negru”. Cu siguranță la casting a contat faptul că eram negru și eram mai exotic. Părea exotic să ai un negru la televizor care vorbește perfect limba română. Am ajuns la Antena 1 să prezint o emisiune despre mașini. Atunci aveam o Dacie Break, vișinie, vai de mama ei, și dacă lucrăm la emisiune puteam să conduc și eu alte mașini.

Probabil atunci m-au luat și pentru treaba asta. Nu aveam dicție foarte bună, frumusețe pe standardul european nu aveam, dar după aia să zici că rămâi la televizor 21 de ani doar pentru că ești negru… Nu te ajută bibilica. Televiziunea este un mediu atât de concurențial… Nu își permite nimeni să te țină doar pentru că ești diferit. Hai să îl ținem și maimuțoi să dăm culoare prostului. Dacă nu îți faci treaba du-te tati acasă, nu mai avem nevoie de tine!

În Africa ai ajuns? La familia din partea tatălui natural?

Da, am fost. Nu mă omor. Toată Africa ar fi fost spectaculoasă dacă nu ar fi fost luată în sclavie de tot ce a însemnat Europa. Atunci când aud Franța, Olanda, Anglia, Spania că ridică tonul către țările Est Europene, mai ales către români, cum s-a întâmplat de atâtea ori, „băi vedeți cu drepturile omului”… Cel mai mare masacru din Africa l-a făcut regele Belgiei. Hai să vedem ce a făcut Spania prin lume în toate cuceririle sale, ce a făcut Olanda în Africa de Sud până acum. Din punctul meu de vedere când vine vorba de drepturile omului și de bun simț: mucles! În România, așa cum am fost, nu am deranjat decât foarte rar și atunci doar când am fost nevoiți.

Africa mi se pare foarte tristă. Vezi cât de mult au tras de acolo națiunile puternice, cuceritorii. În Africa de Sud șoferul pe care îl aveam angajat la „Sunt celebru, scoate-mă de aici” a mers să o ia pe Andreea de la aeroport. A rugat-o să stea în spate. Când mergeau pe un drum național sau când depășeau alte mașini, o rugau să se așeze pe banchetă să nu se vadă. Nu e normal ca o albă să meargă cu un negru în mașină, singură. 2017, nu `54! Asta e Africa de Sud.

Cabral are un văr care joacă în NBA. Cu Succes. Serge Ibacka este campion NBA.

Din partea tatălui suntem 7 frați din 4 mame.

Una dintre mame a trăit în Spania. Serge a făcut baschet în Spania și apoi a mers către America și a intrat în NBA. E un jucător foarte bun de altfel. M-am cunoscut cu frații și surorile mele la 33 de ani. I-am invitat de gura neveste-mii la nuntă. Pentru mine sunt niște străini. Sora mea, Artemis din România, e familie. Mai sunt prietenii de aici care sunt parte din familie. Ceilalți, chiar dacă avem același sânge, sunt niște străini. La fel și cu Serge. Nu caut prietenie doar pentru că e în NBA și face 22 de milioane pe an.

Chiar în zilele în care vorbim, Cabral strânge lucruri într-o dubă pentru a le duce la o familie de oameni săraci. 

Avem un microbuz de 9 locuri cu care facem evenimente, mai ales excursii și tabere pentru copiii de la orfelinate, cămine sau din familii cu probleme financiare mari. Chestii mici. Nu salvăm lumea, dar încercăm să ajutăm.

Am citit de curând despre o familie. Au trecut printr-un episod catastrofal acum ceva ani. Doamne ferește! Nu vreau să povestesc, că e viața oamenilor. Acum, din nou, le-a luat casa foc. Tocmai făcuseră rate, au strâns banii și-au renovat casa și când a fost casa gata s-au trezit cu ea în flăcări. Au rămas efectiv cu chiloții de pe ei și atât! Am văzut apelul făcut de o domnișoară pe Facebook pentru ei. Aveau nevoie de bani. De bani m-am ocupat eu. Mai aveau nevoie de haine pentru ei și pentru copilul de 11 luni, scutece. Am zis așa: „Eu mă duc la muncă. Trebuie să fiu la filmare. Las duba asta aici, parcată în Berceni. E descuiată. Cine are pe acasă ceva din lista asta sau vrea să cumpere și să aducă, puneți în dubă. Primul val de comentarii a fost: „Prostule, o să îți fure duba!” Toată ziua m-am gândit la dubă, dar nu am avut pe nimeni în cartier să verifice. Îmi creșteau așteptările. „Sigur e plină. O să găsesc pachete pe lângă dubă”. Pe la vreo 9 seara am primit o poză. Duba era plină. Bucurie, bucurie. Am ajuns acasă și am încuiat duba. Pe la vreo 9 și jumătate mă sună oamenii din parcarea locului în care am lăsat duba și mi-au zis că sunt persoane lângă dubă. Le-am spus să pună în fața dubei.

 Mai târziu m-a sunat un alt prieten. Băiatul mi-a spus că sunt câțiva oameni care iau lucruri din dubă și le pun la ei în mașină și am mers acolo. Oamenii au venit să descarce lucrurile în dubă. Când au văzut că duba-i plină, au deschis-o și au umplut mașinile lor ca să elibereze duba, astfel încât oamenii care au venit după aia să aibă unde să le pună. M-au așteptat acolo. M-am dus la familia asta din Fierbinți-Târg și ei au venit cu mașina lor. Erau duba și alte două mașini pline cu lucruri. Impresionant! Asta pentru că românii sunt răi, românii sunt egoiști. Nu sunt! Nu sunt! Dacă îi dai ocazia unui român să te ajute de foarte multe ori el te va ajuta!

 

Eshkol Nevo, Simetria dorințelor. Ce faci când cel mai bun prieten trăiește visul tău?

E cineva aici care împărtășește totul cu cel mai bun prieten? Vă spuneți tot? Vă mărturisiți tot? Este vreunul dintre voi care să se bizuie pe un suflet pereche mai mult decât pe familie? Dar e cineva care-și trăiește în tăcere marea iubire? E posibil ca unul dintre prietenii voștri să se afle într-o relație cu cineva la care visați? 

La asta trebuie să vă gândiți când puneți mâna pe Simetria dorințelor de Eshkol Nevo. O carte spectaculoasă care vorbește despre prietenie, trădare, iubire și care are un final în care aștepți ca totul să se termine cu happy-end. Este apărută la Humanitas, în colecția Raftul Denisei 

Cartea lui Eshkol Nevo este o construcție așa cum n-am mai văzut. E o construcție perfectă, dar la care autorul sucește fiecare etaj și-l întoarce invers. Știți cu ce seamănă? Cu mânăstirea de la Curtea de Argeș. Închipuiți-vă că mânăstirea ar avea turlele drepte. Ar fi frumoasă, nu așa? Ar fi mândră și ar arăta lucruri minunate despre omenire. Dar ce o face perfectă? Faptul că arhitectul s-a gândit să răsucească turlele. Asta se întâmplă și în cartea lui Eshkol Nevo. La un moment dat cineva începe să sucească povestea și o răsucește până când axele nu se mai potrivesc. Dar această mișcare îi conferă o nouă dimensiune și o nouă strălucire. De abia de acolo începe cu adevărat minunea.

Pe scurt, în poveste, avem patru prieteni, iar la un moment dat fiecare dintre ei își stabilește un vis în viață. Ar fi trebuit să-l împlinească în următorii patru ani, înainte de următoarea finală a Cupei Mondiale. Doar că drumul pe care-i poartă viața face ca fiecare vis să se deplaseze cu un pas la dreapta. Și astfel ajungem ca fiecare să trăiască visul celuilalt. Și nici măcar nu-și dau seama de asta pentru că biletele pe care și-au scris visele sunt ținute la secret. Dar întrebările și relațiile dintre ei sunt libere.

Pentru mine o carte durerosă. Stăteam să mă gândesc dacă eu mai am prietenii din adolescență, pentru că practic despre asta e vorba. Și-mi dau seama c-am trăit un fel de dezrădăcinare. Că nu am păstrat acele legături care să mă aducă în situațiile descrise de Eshkol Nevo. Prietenii mei de ani de zile s-au răspândit peste tot în lume.

E o carte aparte pentru acest colț de lume. Cred că noi aici ne facem prieteni la maturitate și că nu ne deschidem de tot față de ei. Or în cartea lui Eshkol Nevo, acești oameni trăiesc în simbioză. Își expun părerile, iubirile, au grijă de copiii lor, își împart viața cu decența și parcimonia clasei mijlocii. Să nu credeți că trăiesc ca într-un kibuț când trebuie să împartă tot. Ei aleg să-și împartă problemele, să trăiască bucuriile, dar la fel de bine dispar unul din viața celuilalt pentru a lăsa loc de respirație.

Și, nu, nici aici nu e nimic perfect. Chiar și așa, între ei au loc trădări, oamenii se judecă și-și pun întrebări. Iubirea nu e sfântă între ei, așa cum nu e nici adevărul. Se fură iubite, se încheie iubiri, se ascund lucruri, dar la final și întotdeauna sunt acolo fiecare dintre ei să se sprijine.

Cartea este punctată de fotografii a căror căldură este aparte. Fiecare situație este descrisă atât de vizual ca și cum ești lângă aceste personaje. Scenele au parte de o scriitură atât de vie, fie că sunt triste sau erotice. Darul lui Nevo este că are o scriitură cinematografică. Scrierea lui Nevo are miros, are dimensiune, are erotism, chiar le vezi pe cele două femei care se iubesc. Căderea în depresie a lui Yuval este atât de naturală încât îi pare că scriitorul a studiat înainte psihiatrie și psihologie. Fiecare etapă are parte de o descriere care te îngenunchează și te pune jos. De la mizeria din chiuvetă până la pierderea gustului.

De asemenea, descrierea iubirii este spectaculoasă.  Aproape o vezi pe Yaara, îi vezi ochii și claviculele. Mirosul ei este acolo, nu mai zic de vorbe. Praful, muzica și agitația orașului mare sunt acolo, Ca și toate nenorocirile pe care le aduce războiul.

Una dintre scenele magistrale este cea în care Yuval face parte dintr-o echipă de militari care distruge viața unor oameni din colonii. Și atunci este unul dintre momentele în care narațiunea se rupe. Pentru că această carte începe ca o plimbare pe plajă, într-o muzică lină și se sfârșește pe pantele unui munte, în muzică rock, în care cobori o avalnașă și te întrebi unde se oprește.

Cartea asta este însăși viața. Ea nu e nici veselă, nici tristă la nesfârșit. Oamenii obișnuiți nu sunt nici buni, nici răi până la capăt. Totul este plin de umbre și de nuanțe. Și prea puțină lume își trăiește viața și visele. Ce te faci, însă, când cei mai apropiați trăiesc ce-i al tău: iubirea ta, pasiunea ta, menirea ta? Chiar așa, ce te faci când cel mai bun prieten al tău trăiește cu iubirea ta? Dar e același om care ți-a salvat viața și ți-a dat tot ce are, inclusiv cine ești. Cum suporți și ce spui?

Nu-i așa că-i greu? Luați Simetria dorințelor și găsiți răspunsul.

Câteva reguli ca să te protejezi de praful din oraș

Ministrul Mediului, Costel Alexe, ne-a anunțat c-ar trebui să purtăm măști de câte ori ieșim în București. Mesajul a venit după ce stațiile particulare au constatat depășiri de până la șapte ori ale poluării cu praf în capitală. Iată mesajul ministrului.

”Când este vorba de sănătatea populației, evident că le recomand orice ar putea să le protejeze mai bine sănătatea, inclusiv dacă este posibil aceste măști pentru că vedem des, pe marile artere ale Bucureștiului, unde depășirile vă asigur că sunt la fel de mari ca aici, oameni care poartă aceste măști.”

Este cea mai ignorată știre a momentului. Nu avem cultura și educația necesare ca să ne dăm seama când suntem în fața unei probleme de mediu majore. Mai ales că nu toate autoritățile s-au pus cap la cap. Stațiile oficiale din București arată o calitate medie a aerului. Mă uitam aseară pe calitateaer.ro și vedeam chiar că e mai rău la Călărași. Există suspiciunea majoră că valorile raportate oficial nu sunt corecte. Suspiciunea e întărită de faptul că Comisia europeană a pornit sancționare României pentru modul în care nu a rezolvat problema gropilor de gunoi de lângă București. De altfel, cine stă în nord-vestul Bucureștiului știe cum miroase de la groapa de gunoi. 

Primăria Capitalei a respins datele, le consideră atacuri politice. Și a dat vina pe trecutul penelist al Bucureștiului. În fine, are mai puțină importanță. Praful se vede cu ochiul liber, iar traficul este elocvent. Apropo de asta. Urmăriți un indicator care se numște PM 2,5. El vorbește de particulele fine de 2,5 nanomicroni care vin, în special, de la gazele de eșapament. Nu avem filtre naturale să le oprească, trec și de plămâni. Se duc direct în organe. Cei mai suferinzi sunt șoferii, atenție, nu pietonii. 

Eu vreau să vă spun clar că nimeni nu o sa facă nimic în perioada următoare. Așa că trebuie să avem grijă de noi. Singuri. O să vă dau aici câteva sfaturi pe care le-am luat de pe site-ul orașului Cheonan din Coreea de Sud. Ei sunt zilnic sub un asalt de praf fin venit de la trafic și din exploatările de cărbune și termocentralele din China. Ce spun sud-coreenii. 

1.Poartă o mască de câte ori mergi afară. Există de mai multe tipuri. Cere dintre cele pentru particule fine de praf. 

2.Spală-te pe mâini de câte ori intri în interior, acasă sau la muncă. Clătește-ți gura cu apă, fă gargară și scuipă, tot atunci când ajungi la interior.

3.Bea multă-multă apă. Dacă ești hidratat îi dai corpului o șansă să se curețe singur.

4.Ia-ți un purificator de aer în casă. Nu te zgârci, își face treaba.

5.Pune-ți mai multe aplicații care să urmărească calitatea aerului și setează alerte pentru praf. Poți folosi în România Air Visual sau Airly. Prima folosește date oficiale, a doua date din stații private. 

6. Să ai cât mai multe plante în casă. Ele lucrează pentru tine și curăță aerul, 

O să revin să vorbesc despre cauzele pentru care avem atât de mult praf. Nu așteptați de la autorități foarte multe. Nu sunt capabile încă. Luați măsuri de unii singuri, dar, foarte important, puneți presiune zi de zi pe cei care au putere de decizie.    

BMW vs tramvai. Cine are dreptate?

Două sunt lucrurile importante în trafic, după mintea mea. Sau cel puțin așa am fost educat și încerc să-mi educ și eu copilul. Primul este să ajung acasă întreg. Al doilea lucru este să fac tot posibilul ca și cei care sunt în preajma mea să ajungă întregi la familiile lor. 

Nu mă interesează să fiu primul. Nu mă interesează să merg tare. Nu mă intereseză să am dreptate. Mă interesează să fim bine împreună. Și mă port ca atare. Acesta este setul meu de valori pe care l-am aplicat cazului BMW vs tramvai. 

Ce văd eu acolo? 

Întâi de toate, o mașină BMW care depășește coloana la semafor. Nici măcar nu avea motiv pentru că nu era trafic aglomerat. Genul de mizerie care se întâmplă zilnic în București în cantități și proporții îngrijorătoare. Plus că e o mașină care e deja legendară pentru genul acesta de fapte. Șoferul are toate datele celor care ne fac viața o mizerie. 

Vatmanul este probabil nervos pentru ce face. Vine lângă el și apoi se enervează și mai tare pentru că omul nu pleacă primul la verde. Se apropie periculos de tare și-l claxonează. Senzația mea este că la minutul 2.04, vatmanul îl împinge pe cel cu mașina. Mi se pare că o ia din loc, înainte ca BMW-ul să se miște. După care șoferul de BMW are reacția celui lovit din spate. El vrea să se oprească, să coboare, să vadă despre ce e vorba. Nu i se dă o șansă până nu se dă la o parte. Amândoi au o criză de furie. Se țipă, se urlă, nu înainte ca vatmanul să-l și ia la mișto. ”Eu fac bine. Tu ce faci?”

Cred că vatmanul a fost agresiv deliberat. E treaba lui de ce. Îmi stă în minte prima reacție din momentul lovirii. ”Bag p…în rasa ta” E reacția unui om decent? Asta ai fi făcut tu, cititorule, dacă erai în locul lui?

Să lămurim lucrurile: asta nu-l face mai puțin vinovat sau iresponsabil pe cel cu mașina. Din cauza a mii ca el, orașul acesta este un coșmar. Toți ca el cred că au drepturi superioare sau că ceilalți trebuie să li se supună. Faptul că omul nu are niciun fel de simț al responsabilității ne este arătat și de faptul că nu s-a dus la Poliție în orele următoare. Un om responsabil și căruia îi pasă de societate așa ar fi făcut. Agresiv, incompetent, cu comportament mizerabil, el este întruchiparea lucrului greșit din societatea noastră. 

Golănelile de genul acesta ne mănâncă viața în fiecare zi. Dar ele se și repetă din cauza faptului că ani de zile statul s-a dovedit incompetent în stăpâni genul acesta de personaje. Nici amenzile, nici ridicările de permise, nici exemplul pozitiv sau negativ nu a funcționat. Nu s-a găsit în România nicio metodă de a spune ”stop”. Ba, mai mult, sute de oameni de la vârf au încurajat acest comportament. Aceasta este casta și clasa conducătoare a României. Cea din BMW. 

Întâmplarea face ca poporul din tramvai să-l fi lovit drept în spate. Și, recunoașteți că ați avut un sentiment de satisfacție cu toții. Inclusiv eu. Măgarul cu BMW a fost pedepsit și poporul, după ani în care nu s-a făcut nimic, a primit dreptate. Căci despre asta e vorba aici: rațiune versus dreptate. Bogăție și tupeu versus decență și o plată simbolică venită de pe șine. Știu că așa e împărțită lumea modernă. În acest hal am ajuns. 

Dar eu refuz să trăiesc în acest mod. Eu cred că aici suntem nevoiți să trăim împreună. Și nicio o încălcare de regulă nu ne va ajuta să reparăm toate nedreptățile comise. O greșeală nu se îndreaptă cu o altă greșeală. Cred că doi oameni civilizați vor încerca prima dată să evite un accident. Apoi, dacă nu vor reuși, vor încerca să rezolve cu cap și empatie ce s-a întâmplat.

Cred că BMW-ul nu avea ce să caute acolo, blocând oamenii din tramvai. Cred că vatmanul nu avea de ce să se grăbească încât să forțeze eliberarea șinelor. Grija față de ceilalți a lipsit cu totul. Despre asta e vorba. Sper ca data viitoare să nu dezbatem aici dacă un șofer are sau nu dreptate dacă a călcat un pieton care traversa aiurea. S-ar putea să aibă dreptate și niciodată somn noaptea. Gândiți ca pentru copiii voștri. 

Și soluții avem. Dacă tot are camere pe tramvaie, STB ar putea derula o campanie în care zilnic, săptămânal, lunar, să ni-i arate pe golanii din trafic. Ar putea crea o presiune publică importantă. Și ar primi mult sprijin. 

Există în lumea asta o teorie care se numește ”a geamurilor sparte”. Ea spune că la o clădire unde se află un geam spart, dacă nu este înlocuit repede, se vor sparge și alte geamuri. Un geam spart va duce la vandalizare, la nepăsare. Mizeria va atrage mizerie, corupția va atrage corupție. De asta este important ca fiecare geam să fie înlocuit la vremea lui și fiecare faptă să fie pedepsită. Așa a salvat Rudy Giuliani New York-ul, pedepsind orice abatere minoră a comunității. Orice încălcare a regulilor sociale. Dacă am face asta acum, am mai avea o șansă. 

 

Unii eroi ne mai au doar pe noi

Uneori e nevoie să tragi aer în piept înainte de a pune ceva pe blog. Nu am scris în week-end, odată cu evenimentele, pentru că eu cred că zilele astea e nevoie de un pic de cumpătare. Dar, ca de obicei, vreau să știți unde stau. Așadar, câteva lucruri la zi: 

1. Nu e greșit să ai un concert la comemorarea Revoluției. Victoriile sociale se și sărbătoresc, nu numai se comemorează. Pe principiul ăsta, U2 nu ar fi scris niciodată In the Name of Love. Există cântece destinate libertății și simbolurilor. Din când în când, națiile trebuie eă-și trăiască victoriile, chiar dacă au fost dureroase. 

2. Nu e greșit dacă un concert este organizat sub egida unui insitut care se ocupă de Revoluție. Greșit este ce face institutul în restul timpului și cum a cosmetizat istoria astfel încât să-i fie pe plac lui Ion Iliescu.

3. Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu trebuie să treacă prin judecată până când un magistrat le va da sentința. Nu e nicio coincidență că dosarele revoluției au fost făcute praf câtă vreme au avut pârghii ale puterii. Oamenii aceștia au ascuns ceva și trebuie să aflăm ce. 

4. Fiind judecat, Gelu Voican Voiculescu trebuia să se abțină de la a fi prezent la evenimentele dedicate Revoluției. Așa e civilizat. Nu mă miră că cineva i-a dat cu o cârjă în cap. O grămadă de oameni suferă după ce a făcut.

5. Nu-i căutați justificări celui care l-a lovit. E un gest grav, fără rațiune și care nu trebuie explicat, ci doar pedepsit. 

În fine, ce este important e în altă parte. Dincolo de retorica de Facebook și de un marș, cimitirul Eroii Revoluției era gol ieri la amiază. Să fi fost cel mult zece persoane într-o oră. Între ele, doi americani care mi-au atras atenția că ne uităm eroii. ”Am fost și acum doi ani. Și atunci erați foarte puțini. De ce nu vine lumea să-și cinstească eroii?” ”Așa e viața,” i-am spus rușinat. ”Eu sunt din New York și mi se pare incredibil că puteți uita ce monstru a fost Ceaușescu. Să nu uitați!”

Dacă vrei să dai o lecție, acolo trebuie să fii cu o floare și o lumânare. Am văzut un cuplu la un mormânt, probabil la un tată, și o soră la mormântul unui frate. Tăcere, apoi. La multe dintre morminte, duminică nu a mai venit nimeni. Am făcut un calcul. O parte dintre cei omorâți aveau 30 de ani la Revoluție.  Părinții lor să fi avut 50. 30 de ani mai târziu poate că nu mai e niciunul dintre ei. Oamenii aceștia nu ne au decât pe noi. Din când în când, e nevoie de o lumânare. E bine că, aici, statul are mai multă grijă decât noi. M-am uitat pe cruci. Mulți, prea mulți copii. De vârsta de azi a copilului meu. Nu au avut parte nici de copilărie, nici de zilele ei libere. 

L-am rugat pe Vladimir ca peste 30 de ani, oriunde s-ar afla, să treacă din nou pe la Eroii Revoluției. I-am spus că nimic nu este definitiv și că tot ce-am câștigat atunci trebuie apărat în fiecare zi. Mi-e teamă că cine uită va repeta istoria. E moștenirea noastră pe care trebuie să o dăm mai departe. 

Fotografiile sunt ale Alinkăi.