educatie

Istoria mea de fumător intermitent a durat 20 de ani

Prima țigară am fumat-o într-o curte de prin Cartier (chiar așa-i spune unui cartier din Vaslui). Se organizase un șpriț de sâmbătă seara cu mai mulți vecini, în curte la cunoștința noastră Leonard. Aveam spre 16 ani. Vinul nu a fost niciodată o problemă la Vaslui. Și nici faptul că patru-cinci băieți de 16-20 de ani se strâng sâmbătă seara să săvârșească câteva sticle de plastic. Se fuma BT în grupul respectiv și, culmea, nu fumau toți. 

Nu știu cum și de ce am fumat, dar cred că eram cam șprițuit. Și nici nu știu dacă mi-a plăcut. Cert este că nu am tușit că asta mi-aș fi amintit. Dar știu că în noapte aia am transpirat rău de tot, ca și cum aș fi fost răcit. Și c-am schimbat vreo două tricouri. Organismul meu, probabil, scoatea afară noua toxină. După asta am mai fumat intermitent vreme de 20 de ani. Mai fumam, mă mai opream câțiva ani. Cel mai bun marketing al vremii erau vecinii mai mari care fumau sau faptul că puteai să stai cu fetele la colțul școlii ca să fumezi. Țigările se palmau și se fuma chiar pe strada din fața liceului. Trebuia să fii de pe altă lume ca să nu te prinzi ce fac sutele de copii aflați în pauză. Un nor ca de grătar plutea pe deasupra întregii zone. Deși, dacă te-ar fi căutat cineva, nu aveai nicio țigară la tine. 

Asta pentru că nu-ți permiteai un pachet de țigări care în anul 1992 era 1000 de lei. Dar cu siguranță îți permiteai o țigară care era 50 de lei. Și cu țigara aia puteai să faci multe. De exemplu să o împarți în patru. Spre deosebire de generațiile anterioare nu am fumat niciodată în buda liceului. Era libertate, era democrație și era firesc să poți lua țigări la bucată de la chioșc. Cred că de peste tot puteai să iei țigări la bucată. A fost o epocă înfloritoare pentru cei care aveau afacerea asta. 

Desigur că erai urmărit și pedepsit. Dar nu din rațiuni de sănătate, ci din rațiuni de regulament școlar. Adică era ceva de ne-încălact, dar nu era clar de ce. Cred că toată lumea vedea fumatul unui adolescent mai curând ca un gest de frondă decât ca unul nesănătos. Dar asta îl făcea și mai cool.

Pe mine m-a luat de pe stradă un profesor de mate care nici măcar nu era al meu. Am fost dus la director și a trebuit „să vii cu tac-tu tuns”. Nu era ca și cum ai mei nu se prinseseră. Toate, și când zic toate știu ce zic, locurile în care puteai să intri erau ca niște perdele uriașe de fum. Pur și simplu puțeai oriunde te-ai fi dus. Deci nu mi-am luat-o foarte tare. Așa c-am mai fumat. 

Prima formă de marketing pe care am văzut-o și am și experimentat-o a fost cea de la Marlboro Music Show. Acest program a apărut când eram printr-a zecea și a ținut o vreme. Tehnic, dădeam un top cu muzică furnizată de ei. Primeam un kit cu muzica, informațiile, noutățile. Una dintre cele mai profi producții pe care le-am văzut până azi. Și dădeam și premii pe care scria Marlboro. De la genți, la hanorace, la ce vreți voi. Nu țigări!. Dar show-ul acela, care avea zeci de jingleuri și promouri în timpul săptămânii, spunea clar că se numește Marlboro. Odată am fost la București, la o întâlnire a radiourilor care făceau show-ul,  și acolo chiar erau țigări la discreție. Și, încă o dată: nicăieri, niciunde, cu excepția alor mei, nu aveam o discuție despre cât de nasol e fumatul. 

Nu am fost un fumător înrăit. Înainte de a mă lăsa, dacă fumam jumătate de pachet pe zi, iar prima țigară era pe la 5-6 după masă, înainte de emisiunea tv. De lăsat m-am lăsat brusc pe masa de operație. Nu am făcut legătura că fumatul îngroașă sângele și asta mă poate omorî. Nu detaliez aici. 

De ce am avut eu amintirea asta? Pentru că am primit acest comunicat care mi-a arătat că nu s-a schimbat mare lucru. Comunicatul vine de la Inițiativa 2035 Fără Tutun. 

Ultimul studiu global Global Youth Tobacco Survey (2017 – 2018) România privind consumul tutunului, implementat pe un eșantion reprezentativ la nivel național de 5.409 copii şcolarizaţi în clasele VI-VIII, cu vârsta cuprinsă între 13-15 ani a relevat faptul că 30,1% dintre respondenți au încercat să fumeze țigarete cel puțin o dată, iar 8,6 % dintre intervievați au fumat țigarete în ultimele 30 de zile.

La nivelul țării noastre, 53.523 de copii cu vârsta între 13 – 15 ani sunt consumatori constanți de tutun. Iar numărul țigărilor fumate de cei mici are o medie de 83.027.280 pe an, în contextul în care fumatul este prima cauză de îmbolnăvire în România și în lume – peste 36.600 de români mor anual din cauza fumatului. 

 

Adică, mai pe șleau, un sfert dintre copiii români care intră în adolescență au tras de-a lungul timpului din țigară, iar unii o fac zilnic. Cum arată consumul lor?

 

Dar stai să vezi ce se întâmplă mai departe:

În momentul actual, produsele din tutun încălzit sunt cunoscute de o cincime din elevii cu vârsta cuprinsă între 13 și 15 ani (128.206 copii) iar 15% dintre cei care recunosc produsele, afirmă că au devenit deja consumatori curenți. 19.293 de copii cu vârste cuprinse între 13 și 15 ani au folosit produse din tutun încălzit în ultimele 30 de zile și 51.033 de copii au folosit țigări electronice în ultima lună.

De ce asta? Nu știu dacă v-ați mai uitat în ultima vreme pe Instagram. De acolo pornește toată treaba asta. Cea mai importantă rețea pentru puștime găzduiește și cele mai multe referințe la fumat. Nu mai e cool să fumezi țigări de adevăratelea, dar e ok să tragi din aparate de fumat. Și idolii adolescenților fac treaba asta în mod constant. Fiecare își crește afacerea și respectul de sine așa cum dorește. A vinde imaginea unor țigări unui public minor nu e în regulă. Chit că se cheamă țigări cu vitamine, canabidol sau alte exemple de genul acesta. Tot ce trebuie să faci este să te întrebi dacă vei face asta și copilului tău. 

Două vorbe despre cum funcționează publicitatea la astfel de aparate.

Poate ar trebui să ai asta în minte. Iar dacă ești părinte, nu te gândi că poți să-i iei Instagramul. Dar poți opri publicitatea la toate produsele privind fumatul. E mai simplu așa. Dacă vrei ca treaba asta să se oprească, scrie-i deputatul tău să suțină următorul proiect de lege: Pl-X 587/2019. E un bun început. 

Photo by Basil MK from Pexels

Pietonul Oprișan se poate gândi la efectele vitezei

În fiecare zi la ora 17, la Europa FM auziți un anunț. E singurul pe care nu am vrea să-l facem. El vă spune zilnic câți oameni au murit în accidente de mașină de la începutul anului. Numărul de astăzi a fost 509. Trist. Și cred că e un moment potrivit să vorbim de permisul de șofer pe care domnul Marian Oprișan trebuie să-l predea la poliție. 

Pentru cine nu a aflat încă, președintele Consiliului Județean Vrancea a pierdut în instanță procesul prin care contesta ridicarea permisului de conducere de către Poliție. Asta s-a întâmplat cu trei ani în urmă, iar la data respectivă, Poliția l-a oprit pe domnul Oprișan care avea o viteză de 191 de kilometri la oră în afara localității Oreavu, din județul Buzău. 

Președintele PSD Vrancea a spus că nu a văzut radarul și că nu crede că depășise viteza legală. Trei ani de procese mai târziu, instanța a încuviințat ridicare permisului. Așa că viteza domnului Oprișan este oficial de 191 de kilometri la oră. 

Dar ce legătură are asta cu ceea ce-am spus la începutul intervenției mele? Și anume că de la începutul anului până azi în România au murit 509 oameni în accidente de mașină? Adică aproape patru pe zi, dacă socotește toate zilele trecute. Nu uitați însă că două luni nu am putut circula. De fapt, de când am ieșit din izolare, numărul accidentelor crește repede. Pe 22 și 23 aprilie erau 390 de de decese. Pe 1 mai 408, pe 25 mai, 476. Pe 1 iunie, 509. 

Marian Oprișan este doar unul dintre șoferii români. Și el nu poate fi ținut vinovat decât pentru faptele sale. Ceea ce judec eu aici este, însă, un tip de atitudine. 191 de kilometri la oră nu e o viteză pe care o atingi accidental. Îți trebuie dorință, curaj și ceva pricepere să atingi acea viteză. Și o țâră de obișnuință. Nu ajungi acolo decât dacă în mod obișnuit ești antrenat pentru asta. 

Viteza este a treia cauză a  accidentelor din România. Prima este indisciplina pietonilor, apoi neacordarea priorității la trecerile de pietoni. România ar trebui să ducă campanii de reducere a vitezei în fiecare zi. Pe foarte multe drumuri din România este un adevărat concurs de viteză, iar asta răpește multe vieți. Am ajuns țara cu cei mai mulți în accidente rutiere din întreaga Europă.

Radarele fixe, mobile, echipaje de Poliție mai multe și mai corecte, toate ar fi soluții. La fel educația permanentă începută de la școală, dar chiar și la vârste mai târzii. Nu există răspunsuri destule la câte vieți se pierd. Între 2001 și 2017 au murit 39 de mii de oameni în accidente rutiere, după datele Poliției. Și 43 de mii după datele Institutului de Medicină Legală. Datele diferă pentru că metoda de clasificare e diferită. 

Din păcate noi nu avem destule campanii împotriva vitezei. Dimpotrivă, clasa politică a dus o campanie pe dos. Am avut legi depuse pentru desființarea radarelor nesemnalizate. Proiecte au fost depuse și de PSD și PNL și votate mai de toată lumea cu excepția USR. Legea care împiedica munca Poliției a fost răsturnată de două ori de Curtea Constituțională. Toată campania din Parlament s-a bazat pe faptul că Poliția este problema, nu cei care depășesc viteza. 

De asta orice politician care depășește viteza legală este un exemplu prost. Pentru că arată tuturor că dacă ai putere poți treci dincolo de reguli. Asta îi invită pe toți să nu respecte regulile pentru că acesta e modelul de putere. La noi, reușita presupune o mașină mare, o viteză peste limită și un refuz de recunoaștere a autorității și controlului. Acestea sunt elementele care duc la numărul acesta uriaș de morți pe șosele. Și la incapacitatea de  găsi răspunsuri. Vă asigur că în anul în care nu vom mai avea legi împotriva ordinii și nici politicieni sancționați, atunci vor apărea zorii normalității.   

Photo by Digital Buggu from Pexels

 

Și copiii care vor examene au drepturi!

Despre rostul și rolul examenelor în viața noastră. Aceasta ar fi trebuit să fie discuția de astăzi, dar cu pași repezi ea s-a transformat în dacă mai dăm examene sau nu. Grupuri de profesori, părinți și elevi susțin că evaluarea națională și Bacalaureatul nu ar mai trebui date în acest an. Motivul ține de siguranță sanitară și încălcarea drepturilor civile. 

Ministerul Educației a publicat calendarul examenelor din acest an. Bacalaureatul și Evaluarea Națională vor avea loc la datele dinainte știute, la jumătatea lunii iunie, dar în condiții sanitare mai stricte. Adică elevii vor sta la cel puțin doi metri distanță unii de alții și vor purta mască. 

Există, însă, asociații ale profesorilor, unii părinți și unii elevi, care resping această idee. Motivele sunt de mai multe feluri. În primul rând este chestiunea sanitară, deoarece statul nu poate asigura securitatea tuturor celor implicați în proces, elevi și profesori. Și, apoi, se  spune, cum s-ar putea da un examen cu mască vreme de trei ore, la o temperatură de peste 30 de grade Celsius? Iată ce spune și o elevă eminentă, care a activat ani buni în organizațiile școlare. Andreea Varga considera examenul necesar, apoi s-a răzgândit din cauza triajului epidemiologic. 

”Ce faci dacă ai temperatura peste cea prevăzută până acum? Cum își dă seama cineva dacă ai temperatura mai mare din cauza COVID-19, din cauza emoțiilor, din cauza ovulației (la fete), din cauza unei dureri de măsea (preluat dintr-un articol)? Cum își dă seama cineva dacă elevul trimis acasă pentru că “are febră” reprezintă sau nu un pericol, sau dacă cel lăsat în sala de examen este asimptomatic și a trecut “testul temperaturii” pe nedrept?

Apoi este o chestiune de discriminare pentru că foarte mulți dintre elevi nu au mai avut acces la educație în ultimele luni, în special cei din zonele sărace sau mediul rural. Pe ei, aceste examene îi vor împinge în jos pe scara valorică și este un argument pe care trebuie să-l cântărim. 

Am vorbit luni la România în Direct și cu un reprezentant sindical al profesorilor, Laviniu Lăcustă. El mi-a spus că după toți anii de lucrat în învățământ, este sigur că nu se pot respecta restricțiile sanitare. 

”Categoric sunt împotriva acestor examene. Examenele nu sunt doar despre elevi în acest an. Sunt și despre profesori și despre părinți și despre familiile cadrelor didactice.  Avem șase memorii trimise către autorități cu întrebări la care nu ne-au răspuns. Se pleacă de la premisa că unii sunt asimptomatici, iar asta e o problemă. Sunt lucruri pe care nu putem să le rezolvăm în două săptămâni. ” 

În aceeași măsură, însă, există și un drept al elevilor care vor să dea examenele, fie că vorbim de Evaluare sau de Bac. Să nu ne ferim și să spunem că două note de zece nu sunt egale în România. Copiii din școlile mai bune vor acest examen pentru că pe ei îi ajută să ajungă la școală dorită, după foarte multă muncă. Examenul este cel care stabilește o ierarhie mai corectă decât notele din patru ani, acolo unde sunt atât de multe standarde diferite. 

La România în Direct, am auzit mai mulți părinți care prețuiesc acesta muncă și responsabilitatea, cât și meritocrația. Iar școlile din România își arată nivelul, mai curând în aceste examene. Iată ce ne spunea una dintre ascultătoarele Europa FM. 

”Din păcate suntem țara extremelor. Avem copii foarte buni și copii foarte slabi. Copii care sunt interesați de un liceu foarte bun și copii cărora nu le pasă ce se va întâmpla după acest examen. Este foarte simplu. Cei care vor să acceadă la licee de top, de calitate, dau examen! Să se țină cont de nota de la examen, nu de acea medie!”

Și are dreptate ascultătoarea noastră. Plătim ce n-am rezolvat în 30 de ani. Școala axată pe vârfuri, pe note, fără consolidarea unui corp al școlarilor mediu pregătiți, dar valoroși pentru societate, ne duce aici. Unii vor vrea să treacă teste, oricât de grele, alții se vor mulțumi cu cât s-a făcut. Examenele trebuie date, cred eu. Sunt o barieră, și așa fragilă, în calea idiocrației care a cuprins mai multe straturi ale societății. 

Și, da, poate n-ar fi rău, așa cum zicea ascultătoarea noastră, să revenim la concurența adevărată, cu examene grele și îndelung muncite care să le redea elevilor locul lor corect în societate. 

Aveți aici câteva fragmente din România în Direct, ediția dedicată acestei teme. Cred eu că sunt relevante.

Photo by Louis Bauer from Pexels

 

Școala ar trebui să se încheie cu examene

Școala pare să devină un fel de Cenușăreasa principiilor. Câtă vreme treaba e lămurită pentru majoritatea copiilor, iar acest an școlar va fi șters din registre, pare că nu contează cum mergem mai departe. Dar, timid, o idee incorectă își face simțită apariția: să nu mai dăm examene. 

O asociație a învățătorilor, Asociația generală a Învățătorilor din România, cere guvernului ca examenele de Evaluare Națională și Bacalaureat din acest an să nu se mai dea, dacă nu toți copii pot să le dea online. Asociația atrage atenția că la aceste examene nu se vor prezenta mulți dintre elevi și dintre profesori de teama bolii. Motivul ar fi că în timpul examenelor nu poate fi respectată distanțarea fizică între copii sau între profesori. Un alt argument este că elevii nu pot fi struniți și că e posibil să vină din familii care au bolnavi sau nu au respectat regulile.

Este prima oară când o astfel de poziție este exprimată public și-n mod oficial. Până astăzi, ideile acestea nu au depășit granițele forumurilor și ale petițiilor online.  Iată câteva dintre argumente: copiii nu pot respecta distanța fizică, nu există destule grupuri sanitare și nici tuburi cu dezinfectant. De asemenea, nu se știe dacă școlile pot pune la dispoziție materiale sanitare și de protecție. 

Este ridicată și o întrebare privind modul în care se poate da examen cu masca pe față. Ce se întâmplă, altfel, cu copiii care vin din familii în carantină? Dar dacă cineva, copil sau profesor, este pozitiv și acest lucru  nu se știe? Lista continuă pe petiții online, unde o puteți studia și singuri. 

În mod evident, propunerea va împărți lumea în două. Unii copii, cei cu medii foarte mari, ar fi avantajați de-o  admitere fără examen, alții care speră la o notă mai mare la evaluare sau Bac vor să dea acest examen. În mod clar pe problema de sănătate se suprapune interesului pentru admiterea într-o școală mai bună.

De asta, trebuie să admitem că dezbaterea se poate purta doar în jurul a două principii. Primul este legat de sănătate. Iar aici, cu atenție, pregătire și control, cred că România are resurse să nu îmbolnăvească oameni. Dacă mergem la muncă începând de luni și ne putem feri, putem organiza un sistem și în școală. Cu circuite de intrare-ieșire separate, bănci izolate, folosim mai multe școli. Sau găsim o modalitate de examinare online. Fie de acasă, fie de la școală. Cred că idei se găsesc. 

Plus că perspectiva ca virusul să rămână cu noi pe termen lung e destul de clară. La toamnă, iar ajungem la dezbaterea asta?

Al doilea principiu este legat de modul în care ordonăm viitorul. Abdicăm de la ideea testării unei generații? Le așezăm viitorul după mediile din școală despre care, știți cu toții, avem semne de întrebare? Cum îi pregătim pentru ce înseamnă anii viitori, dar și viața care cere teste în permanență. Le ridicăm, de fapt,  singurul obstacol pe care îl pot avea în cariera academică. Și acceptăm o ierarhie incorectă pentru o generație care trăiește un moment de cumpănă. 

Photo by Gerd Altmann from Pexels

 

 

 

 

 

Când toată lumea redeschide, statul român e hiper-prudent. Și are dreptate.

Mai multe țări europene tocmai au ridicat parțial restricțiile impuse în pandemia de coronavirus. Italienii își vor putea vizita familiile după mai multe luni de singurătate. De săptămâna viitoare revin și cafenelele, dar doar cu livrare. La fel și în Spania, dar aici se deschid și frizeriile. Ce binefacere!

Belgienii vor primi dreptul de a face sport, dar și cel de a merge la medic. Se redeschid magazinele de confecții. În Germania, revin saloanele de înfrumusețare, muzeele, dar și bisericile. Se deschid și școlile, dar doar în unele landuri. 

În Grecia revin magazinele mici. Iar în Ungaria se deschid terasele. O să vedeți o revărsare de libertate diseară la televizor. Dar ce înseamnă asta pentru noi și pentru autorități?

Înseamnă că vor veni două săptămâni teribil de grele. Pentru că iarăși vom avea de-a face cu gestiune așteptărilor. Într-o lume globalizată informația circulă instantaneu, iar o parte dintre ai noștri trăiesc deja în aceste țări și vor trimite mesaje acasă. Lumea își va dori să fie la fel ca acolo și se va întreba de ce nu sunt ridicate restricțiile mai repede, dacă România nu are atât de mult de suferit? Sunt 13 mii de cazuri de coronavirus în țară, iar numărul morților se îndreaptă spre 800. Deși cifre mari, mintea noastră lucrează prin comparație.

Iar comparația se face cu aceste țări unde dezastrele au fost uriașe. Ce poți să zici în cazul Belgiei, țară cu o populație mult mai mică decât a României, dar care are opt mii de morți? Totuși Belgia lasă populația să respire de astăzi. Luați și exemplul din America unde sunt zeci de mii de morți, iar mai bine jumătate dintre State vor deschide parțial de astăzi. Adăugați presiunile economiei, acolo unde sute de mii de oameni nu-și mai iau zilnic salariile. 

Răspunsul este simplu și-l găsești în ograda proprie. Deși suntem guvernați de așteptări și de informații globale, salvarea vieții și a felului nostru de viață stă în ograda proprie. Iar aici lucrurile nu stau tocmai bine. România e pe un platou al îmbolnăvirilor, iar acestea scad o zi și apoi cresc din nou, într-o curbă numită fierestrău. Asta arată că încă nu am trecut de vârful epidemiei și că trebuie să mai avem răbdare. Adăugați aici capacitatea de testare mai scăzută decât a altor state, dar și o medie a celor bolnavi de 46 de ani, ceea ce ne arată că majoritate cazurilor sunt oameni activi. Adică cei care de abia așteaptă să iasă acum la muncă. 

Și mai e ceva. Spre deosebire de statele care azi ridică restricțiile, România nu are cel mai bine pus la punct sistem medical. Dimpotrivă. Nu putem concura la număr de paturi, ventilatoare, logistică, număr de medici cu niciunul dintre statele de mai sus. 

De asta, autoritățile române au doar scenariul prudenței. Au ales sănătatea în locul economiei, în care pompează bani de la stat. De asta, șeful cancelariei premierului, Ionel Dancă a anunțat în week-end că există și posibilitatea ca starea de urgență să fie prelungită, dacă îmbolnăvirile nu scad.

Vestea bună este că România a avut un week-end de 1 mai liniștit, fără mari mișcări de populație. Și asta poate prevesti o scădere a cazurilor. Totul e ca în zilele următoare chiar să ne amintim că încă există restricții. 

 

Avem trei luni să rezolvăm problema școlii online

Un lucru e clar: copiii nu se mai întorc la școală până în septembrie. Și nici atunci nu e sigur. Președintele Iohannis a anunțat că școlile  nu se mai deschid, iar anul se termină pe 12 iunie. Iar aceasta este o veste  care poate schimba România în mod fundamental. 

Președintele Iohannis a făcut un anunț care a luat multora o piatră de pe inimă. Argumentul principal pentru încheierea anului fără revenirea la școală, este riscul major pentru copii și cei din familiile lor. (De dimineață au circulat mai multe scenarii în care școala s-ar fi repornit treptat, dar dl Iohannis știe exact care este capacitatea noastră organizatorică. Mai mult de atât,) el însuși profesor, știe mai bine ce se poate face sau nu într-o școală cu mai mulți sau mai puțini copii. Așadar, niciun risc și mai vorbim la toamnă.

Asta înseamnă că școală se va face de acum online și că, de fapt, această veste proastă este o mare oportunitate. Una care să ne arate că în România se poate trece la următorul nivel, cel al școlii digitale. Dacă ea se va face cu seriozitate și atenție.

Adevărul este că în multe școli din România, până în această săptămână nu s-au făcut ore mai deloc. O arată un sondaj online, necalibrat al Consiliului Elevilor. Acesta ar arăta că în 60 la sută dintre școlile românești s-au făcut unele cursuri online. Și nu la toate materiile, ci acolo unde profesorii au știut și au putut. 

Evident, au existat și cazuri de dezinteres, dar și cazuri în care cursurile nu s-au putut ține. România este o țară inegală și în care nu toată lumea are acces la platformele online sau instrumentele necesare. Dar nu cred că aceast este majoritatea. 

Eu cred că în școlile din urban, majoritatea elevilor și profesorilor au ce le trebuie pentru această interacțiune. Iar pentru cei care nu au, comunitatea trebuie să se organizeze. Cel mai sigur, însă, este că un copil sau un profesor de oraș au atât laptop cât și telefon mobil. Dovada este că multe cursuri au început să se țină după ce ministru a cerut print-screenurile, ca profesorii să-și ia salariul.  

Dincolo de asta, școala are acum o oportunitate pe care a refuzat-o în ultimii ani, dar cu care s-a făcut o bună afacere. De 10 ani, România are o strategie de digitalizare a școlii, iar mulți profesori au fost trimiși la cursuri de diverse autorități tocmai pentru a învăța predarea online. Pentru că aceasta are un tipic anume al ei. De la platforma pe care se ține, până la discursul profesorului, astfel încât copii să înțeleagă. Deși cursuri s-au mai făcut, ele n-au fost decât o bifă pentru o activitate profesională sau un supliment de salariu. 

Acum, în vacanța de vară, toată energia autorităților române trebuie să se concentreze pentru ca aceste lecții să capete sens. Nu știm cât va dura boala. S-ar putea ca în septembrie să fim tot acolo. Profesorii ar trebui să știe unde predau, cum predau, ce instrumente folosesc. Mai ales că au în față copii complet digitalizați, crescuți cu telefon și laptop. 

Ar putea să înceapă chiar cu constatările copiilor despre cursurile online, prezente în raportul Consiliului Elevilor: profesorii nu știu să folosească mediile respective, nu înțelegem ce ne scriu, ne dau prea multe teme, interacțiunea este scăzută, dacă nu ne place, putem să nu fim prezenți, nu putem fi testați, nu ne ajută fișierele pdf. Lista e mare.

Da, doamnelor și domnilor. Ascultați-i și rezolvați căci tocmai se schimbă terenul de joacă, iar profesorii trebuie să intre ei în lumea elevilor. Curaj! 

Trebuie să pregătim reînceperea școlii. Copiii vor merge la școală, mai devreme sau mai târziu.

Trebuie să începem să acceptăm ideea că la un moment dat copiii se vor întoarce la școală. Și să începem să pregătim acel moment și mental, dar și logistic. Căci se vor întoarce într-o școală complet diferită. Așadar, care sunt perspectivele?

Până la această oră nu este luată o decizie, dar ea va apărea în zilele următoare funcție de evoluția numărului de îmbolnăviri. Statul român analizează două scenarii în ce privește viitorul anului școlar. Primul dintre ele are în vedere închiderea anului școlar, doar cu ore online. Al doilea caută o modalitate de întoarcere fizică a copiilor în școli.

Ministrul Educației a anunțat că va hotărî doar după consultarea specialiștilor din Ministerul Sănătății. Secretarul de stat, Horațiu Moldovan spune că o decizie nu s-a luat până acum. Dar premierul Orban a declarat joi că după data de 15 mai copiii și cadrele didactice vor primi măști gratuit, dând de înțeles astfel că mai devreme sau mai târziu, o parte din copii vor ajunge școală. 

Măsurii i se opune deja primarul capitalei, Gabriela Firea, care spune că imaginea unor copii cu mască este sfâșietoare și că prin natura lor copiii nu pot respecta măsurile de distanțare socială. Alte mesaje emoționale circulă pe diverse forumuri de părinți și avertizează asupra lipsei de protecție pentru profesorii bolnavi sau asupra posibilității ca virusul să fie transportat de copii. 

În același timp, oficiali din ministerul educației spun sub anonimat că există și o presiune constantă pentru redeschiderea școlii, mai ales din partea părinților care, odată chemați la muncă, nu  vor mai avea cu cine lăsa copiii acasă. 

Ce știm clar în acest moment este că o decizie nu a fost luată, dar că ministrul educației le-a cerut celor de la interne și de la sănătate un plan de reintrare în școală pe care cei doi să și-l asume. Adică se așteaptă o decizie din partea Grupului de Comunicare strategică. Cel mai probabil, problema va ajunge pe masa președintelui, care a avut cel puțin o întâlnire cu ministrul educației pe această temă. Este clar, însă, că România va urmări și ce se întâmplă în alte state europene. De exemplu, Franța a anunțat că va redeschide școlile, dar cu clasele împărțite în două și cu măsuri stricte. La fel au procedat Germania și țările nordice. Italia și Spania se opun. 

Recunosc că ceea ce vă propun eu astăzi este extrem de dificil. Vlad Petreanu chiar mi-a spus la un moment dat că argumentația mea este inutilă. Este reflexul nostru de bază să ne apărăm copiii. Știți prea bine că senzația de grijă nu ne părăsește niciodată. 

Chiar dacă știm astăzi că ei, copiii, sunt cel mai puțin afectați de boală, nu ai vreau ca al tău să fie excepția. Știu că e greu pentru că ei nu pot respecta reguli. Și, dacă există un stat care este puțin spre deloc înclinat spre reguli și pregătire, atunci România este acela. 

Eu vă spun că trebuie să acceptăm ca elevii să se întoarcă treptat, gradual și cu măsuri stricte în școlile din România. Întâi elevii mai mari și mai responsabili, împărțiți în grupe, apoi pe măsură ce va trece timpul și ceilalți. Știu că e greu să găsești o soluție la miliardele de probleme începând de la distanțare socială, la măști, la băi murdare sau inexistente sau la navetă. 

Dar adevărul pe care-l știți în sufletele voastre este unul singur și trebuie doar să-l acceptați: această boală este aici cu noi pentru totdeauna. Ea nu va dispărea într-o zi și totul va reveni la normal. Acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată. Viața pe care ați avut-o până în ianuarie 2020 nu mai există. Iar dacă va reveni vreodată, va reveni cu obiceiuri noi. 

Toți cei care ne conduc astăzi, mințile luminate ale planetei spun un singur lucru: trebuie să învățăm să trăim cu virusul. Adică el va fi prezent în viața noastră până când ne vom imuniza  cu toții și atunci trebuie să știm să trăim cu el. Va fi ca gripa, doar că mai periculos. 

Știu că așteptați un vaccin. Acesta va veni sau nu, dar clar este că nu va veni acum. Chiar dacă resursele omenirii sunt îndreptate în această direcție și apare imediat, pe loc, producerea a miliarde de doze de vaccin și distribuirea lor va dura ani buni.  Să admitem acest lucru. 

Iar dacă acest vaccin nu va veni? Vedeți că încă bâjbăim după un tratament. Cât timp sunteți dispuși să-i mai ținem în casă și să ne oprim viețile? 

Trebuie să admiteți că mai devreme sau mai târziu, copiii vor trebui să revină la școală. Și că acest lucru se va întâmpla chiar când virusul este încă activ. 

Așadar, ceea ce avem de făcut este de fapt resetarea modului nostru de gândire. Cu atât mai mult să învățăm noua generație să trăiască cu acest pericol toată viața. Așa cum am învățat să trăim cu gripa sau că trebuie să ne spălăm pe dinți sau să ne uităm în stânga când trecem strada, așa va trebui să-i învățăm să se apere de boală.

Trebuie să le facem noi reflexe în care să se atingă mai puțin, să stea mai departe unul de altul, trebui să regândim programele școlare, trebuie să regândim spațiile, trebuie să afle care sunt noile norme sociale: de la spălat pe mâini insistent, la purtat mască. Și trebuie să ne determinăm guvernele să facă odată curat în școlile astea. 

Cred că suntem destul de creativi ca să facem treaba asta. Iată un model din Franța: jumătate  dintre copii la școală, jumătate studiu online acasă. Ore mai scurte și mai puține. Sau o parte la școală, o parte online și cealaltă  parte studiu individual. Știu că vă cer o schimbare, cea mai grea schimbare din viața noastră, dar, ce să vezi, viața noastră nu mai e cum a fost. 

Și, încă o dată, ca să fie cât se poate de clar. Școala nu poate începe acum. Poate nici în iunie, după ce spălăm și curățăm tot. Dar în septembrie, cel mai târziu, va trebui să ne întâlnim. Cu grupe mai mici, cu ore online, cu studiu individual. Așadar așteptăm, gândim, ne luăm măsuri și apoi ne facem curaj. 

Cum a ajuns să ne încurce imnul? Chiar cântat de polițiști

Știrea sună cam așa. Ministrul Vela a dispus ca pe timpul stării de urgență, în fiecare week-end, din mașinile ministerul de interne, aflate pe terem să se audă imnul național. Știrea de la Digi 24 sună cam așa:

Imnul va fi difuzat prin sistemele de avertizare acustică ale autospecialelor din dotarea ministerului de interne. Conform ordinului de ministru vor fi difuzate primele trei strofe din„Deșteaptă-te, române!”. Ordinul prevede și implicarea șefilor de structuri ale MAI pentru a asigura „pregătirea tehnică a autospecialelor, astfel încât mesajul sonor să fie redat corect, cu claritate și la intensitate adecvată”.

Adevărul că în țara în care Poliția are o mie de bube în cap, iar Jandarmeria bate civili cu o ardoare demnă de o cauză mai bună, era ultimul lucru la care te puteai aștepta. Coruptă și ciuruită, incapabilă de cele mai multe ori să-și facă treaba, Poliția pare ridicolă în această inițiativă. Mai ales că vine odată și cu necazul acesta. Totuși mie nu mi-a displăcut inițiativa. Am și spus asta pe Facebook. 

Cel mai neașteptat lucru pe care l-am văzut în ultimele ore este că avem o dezbatere și mai ales nemulțumiri legate de faptul că din difuzoarele Poliției se difuzează imnul. Sigur că Poliția nu are credibilitate, că are problemele ei, că nu a făcut tot ce trebuie în ultimii ani, dar când se cântă imnul, te ridici și-l respecți. Discutăm noi când s-o termina nenorocirea dacă e un imn bun sau nu.

Și mai e ceva. Oamenii care lucrează în aceste zile pentru noi, în linia întâi, sunt toți în uniformă. Polițiști, pompieri, armată, sunt oameni care trăiesc și s-au pregătit alături de simboluri. Ei au nevoie primii să audă așa ceva pentru că le este sprijin. Dacă simți că poți să le fii alături, fă-o și tu! Dacă te deranjează momentul, fii rezervat! Pentru mine contează ca în momente de cumpănă sau când îți faci curaj să ai ceva sau pe cineva alături.

Și încă ceva: nu poți să ai toată admirația pentru Italia care cântă în balcoane și să strâmbi din nas când unii de aici cântă imnul.

Cam asta e pe scurt credința mea care mi-a ridicat în cap tot internetul. Și am primit milioane de răspunsuri. Care de care mai diverse. Unele îmi spun că nu e treaba Poliției să ne cânte imnul. Altele că imnul nu trebuie respectat cu prioritate, ci faptele săvârșite de cei care le cântă. Alții mi-au spus pe șleau că sunt comunist și că merit să trăiesc acolo. În fine, am aflat că în statele normale, lumea este cea care începe să cânte imnul, nicidecum autoritățile. Și dacă se întâmplă altfel este o dovadă de autoritarism. 

Sigur că pentru fiecare critică de mai sus este necesar un argument separat. Și fiecare dintre argumentele mele ar putea fi pus la încercare și ar putea fi demontat în fel și chip. Această mică dezbatere de pe internetul meu este una care a despărțit societatea americană de așa o manieră încât a arătat existența a două țări.

Cu aproape trei ani în urmă, un fotbalist american, Colin Kaepernick, a început să îngenuncheze de fiecare dată când la începutul meciurilor se intona imnul american. Kaepernick protesta astfel față de modul în care poliția americană i-a tratat pe tinerii de culoare. Era vreme protestelor comunităților de culoare și a încăierărilor masive între poliție și diverși manifestanți. Gestul lui Kaepernick a fost urmat de sute de atleți americani, la diverse competiții. 

Valul de susținere a fost atât de mare încât a declanșat critici pe măsură. Unul dintre critici a fost însuși Trump care și-a găsit o nouă platformă de exprimare. Kaepernick și-a pierdut contractul, dar nu e clar dacă motivele au fost sportive sau politice. Să nu uităm că cele 33 de echipe din NFL au proprietari doar albi, s-a spus la un moment dat. Cert este că dezbaterea a cuprins o mare parte din spațiul public american și s-a învârtit în jurul unui cuvânt: respect. 

Întrebarea care s-a născut în America atunci, merită pusă și în România. Este steagul unei țări destul de mare să acopere toate viziunile, criticile, problemele, dar și abordările diferite pe care le avem față de societate? Sau ar trebui să fie el destul de mare?

Când vine vorba de imn, nu putem funcționa nici prin excludere, nici prin auto-excludere. Nu-l putem evita, ne reprezintă și pe noi și pe alții, indiferent de ce credem noi despre noi. 

Da, Poliția uneori este proasta s(t)atului. Râdem, o disprețuim , știm că e coruptă și nu ne ajută. Dar între miile sale de funcționari, dați-mi voie să cred că sunt oameni de treabă care muncesc și au pasiune. Poate că nu treaba lor să cânte, dar dacă o fac nu are cu ce să ne încurce. Nu o să devină statul nici autoritarist, nici comunist. E de ajuns să te pui în genunchi precum Kaepernick și o să vezi că nu o să ți se întâmple nimic. Nu te va lua de guler nimeni pentru treaba asta. Iar dacă te va lua, eu voi fi primul să te apăr. 

Și, da, dacă ai cânta imnul să acoperi o ticăloșie pe care o faci zilnic, atunci te voi critica și eu. Dar acum cred că singurul motiv este că și acești oameni afectați de gânduri negre trebuie să-și regăsească undeva puterea. Poate și noi. 

Iar în ce-i privește pe cei de partea cealaltă, nu cred că iubesc mai puțin România. Dimpotrivă. Ei așteaptă ca faptele să vină înaintea imnului. E dreptul lor să critice și să o facă chiar cu un steag în mână. 

Dar aici nu există alb sau negru. Nu e doar ca mine și ca tine. E ceea ce putem face împreună și cu fapte și cu imn. Și pentru asta, cred că și steagul României e destul de mare.  

 

 

Cum au ascuns comuniștii chinezi epidemia de Coronavirus

Am scris duminică seara pe Facebook următoarele lucruri:  

Nu o să obosesc să spun că ce trăiește planeta acum se datorează unui guvern iresponsabil care și-a mințit populația cu privire la virus.

Vreme de o lună și jumătate autoritățile chineze au ascuns informația, nu au luat măsurile necesare, au mințit chiar și personalul medical, care nu a fost instruit corect și-a fost expus la virus fără măsuri excepționale de protecție.

Mai mult, cei care au alarmat lumea au fost agresați, îndepărtați sau făcuți dispăruți de autoritățile chineze. Comentariile lor au fost îndepărtate de pe rețelele sociale și marea masă a populației a fost ținută în întuneric până a fost prea târziu. Adăugați aici și raportări false în interiorul partidului.

Asta înseamnă autoritarismul, lipsa democrației și controlul discreționar al puterii. Pe scurt, acesta este comunismul, cel mai mare rău politic al planetei.

Am văzut că multă lume are îndoieli. Poate nu am fost destul de clar cu se s-a întâmplat. Partidul Comunist a interzis comunicarea datelor despre virus,  a interzis anunțurile publice legate de acesta, nu a luat niciun fel de măsuri de pregătire, a făcut o prioritate din reuniunile partidului în fața bolii. Medicii nu au purtat măști, ba, mai mult, au fost autorizate serbări și mese populare la care au participat câte 40 de mii de oameni deodată. Detaliez imediat, așa cum sunt datele din Epoch Times și NTD, două mari instituții de presă care reflectă ce se întâmplă în China, dar sunt situate în America și au o atitudine critică la adresa Partidului Comunist.

Luați-vă ca punct de referință data de 20 ianuarie. Atunci Partidul Comunist a făcut public anunțul că ne aflăm în fața unei epidemii. Dar până atunci despre acest lucru nu s-a făcut vorbire public. 

Primul semn a apărut în luna noiembrie, la jumătate, susține un medic de la o clinică din Wuhan, doctor Wei, într-un interviu pentru NTD. El spune c-a observat la acea dată o afluență suspectă de oameni cu febră. Cea mai importantă publicație medicală din lume, Lancet, cuprinde un interviu în care expertul Daniel Lucey spune că noiembrie sau ceva mai devreme este data apariției primelor cazuri.

De atunci și până în ultimele zile ale lui decembrie, nu se întâmplă nimic oficial. Dar în spitalele din China au început să circule vești despre o epidemie care provoacă pneumonie. Se vorbește pe la colțuri de un virus SARS și, tot așa, apar primele sfaturi de la medici ca să fie evitată piața de pește Huanan. Unul dintre medicii din Wuhan postează într-o lucrare adresată unor studenți, pe data de 30 decembrie, că din piața cu pricina se află la spitalul lor 7 pacienți bolnavi cu SARS. Le spune clar  studenților să-și protejeze familiile. 

În același timp apar și cazuri de infectare ale medicilor, primul semn că se transmite de la om la om. Partidul comunist nu anunță acest lucru, însă. Ba, mai mult, în aceeași zi de 30 decembrie transmit o circulară prin care interzic să se vorbească public despre acest lucru. În aceeași noapte, medicul care și-a anunțat studenții despre epidemie este vizitat de poliție care-i transmite să-și țină gura. 

O zi mai târziu apare și primul anunț oficial. Se vorbește de 27 de cazuri și că nu există dovezi că se transmite de la om la om. Dar la data respectivă erau cel puțin 105 cazuri. În secret, un întreg etaj al unui spital din Wuhan a fost transformat în zonă de carantină. Deși aveau toate datele despre locul unde a pornit epidemia, pe 31 decembrie, piața de pește era încă deschisă și se puteau cumpăra lucruri de acolo. 

Au existat două tipuri de atitudini în Wuhan în această perioadă. Civilii fără surse de informații au circulat liber și nestingheriți. În mod obișnuit în trei zile sunt cam trei milioane de plecări cu trenul din localitate spre alte regiuni. Într-un campus militar, însă, există date certe care arată că s-a intrat în carantină de la data de 2 ianuarie. 

Pe 6 ianuarie a fost decodată secvența genetică a virusului. Dar după aceea s-a întâmplat ceva bizar. Toate știrile și anunțurile despre noile cazuri au dispărut vreme de 11 zile. Ca și cum nimic nu s-ar fi existat. Deși ceva se întâmpla. În aceste zile avea loc plenara partidului de la Wuhan. Era momentul raportărilor glorioase. La ședințe nu s-a făcut vorbire de virus. 

Doar că locul știrilor a fost luat de mesajele pe rețele sociale. Cel puțin două vorbesc despre faptul că la spitale erau atât de mulți pacienți, încât nu mai erau locuri. Aceștia stăteau pe culoare. Postările au fost șterse apoi. 

Mai mult, într-o încercare de a opri știrile negative, biroul de turism din Wuhan a lansat pe piața din China 200 de mii de bilete gratuite pentru vizitarea orașului. Și apoi a urmat un banchet grandios de anul nou chinezesc la care au luat parte 40 de mii de persoane. Câțiva funcționari au pus problema anulării acestuia, dar, ca decizie politică, a fost imposibil. A existat și o directivă locală pentru rezidenți. Ea spune că nu sunt medici infectați, că boala nu se transmite de la om la om și că epidemia este controlabilă. 

Trei zile mai târziu, un expert a apărut însă la televiziunea centrală. A confirmat că virusul se transmite între oameni. Concomitent, orașul a fost închis. Minciuna se terminase. 

Nu șiu dacă există măsuri reale de stăpânire a unui virus. Dar cred că o populație conștientă s-ar fi putut apăra mai bine. Or aici nu există nicio diferență față de Cernobîl. Și nu e întâmplător. Regimurile comuniste mint pentru că așa își păstrează putearea. Ea prevalează interesului public. Iar pentru asta se poate face și moarte de om. De oameni.

 

 

Florin Iaru: „E bine în România. Pentru că totul poate fi reparat.”

Pe Florin l-am cunoscut în toiul unor bătălii politice. E ca un vulcan. E liber și are curaj. E liberal până în măduva oaselor și crede în oameni. Și lumea, care trăiește prin televizor, crede că ăsta e el. Ba îi și pune câte o pecete politică. Și ca de obicei nu vedem decât un fragment din ce este el ca om. Sau ca profesionist. Pentru că Florin Iaru este unul dintre poeții mari  ai acestei țări. Și nu numai pentru că e în manualele de liceu, lucru care-l enervează la culme. Ci pentru că așa este recunoscut de breasla sa. Și pentru că la începutul anilor 80, a modificat lumea poeziei scoțând un volum unic la data aceea, dar și de mare succes. „Aer cu diamante” este un volum de succes cu poezii De Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian Coșovei și Ion Stratan 

N-a fost chiar așa. Toată lumea s-a supărat. Cei mai mulți s-au supărat. Au spus: „Ce e prostia asta? Voi scrieți poezie americană”. De unde poezie americană dacă noi trăiam în România?

Volumul, care poartă titlul unui poem de al meu, este „Aer cu diamante” după „Lucy in the sky with Diamonds” care era după Beatles. Puțină lume s-a prins. Am scăpat de cenzură și s-a publicat. Sigur că (s-a făcut scandal). Toți presupuneam că trebuie într-un fel să delirezi în această lume mică și închisă ca să poți ieși, să ai un pic de libertate. Trebuie să te droghezi, iar noi ne drogam cu literatură, cuvinte și prietenie.

Cum păstrați la începutul anilor 80 legătura cu lumea care trebui să vă inspire. Era zona cea mai neagră a comunismului. 

În primul rând erau posturile de radio străine. Pe urmă și sistemul comunist sau sistemul socialist românesc avea niște găuri. De exemplu toți aviatorii veneau din curse cu discuri sau cu casete audio. Alții, care ieșeau în străinătate, veneau cu cărți. Aceste discuri sau casete umblau peste tot, astfel că noi eram, într-un fel sau altul, la curent cu ce se întâmplă dincolo. Nu uita că era și un post de radio care emitea pentru România. Sigur, se auzea cu țiuituri că era pe unde scurte. E vorba de Radio Europa Liberă, unde ascultam „Metronomul” de sâmbătă seara a lui Voiculescu. În același timp, aveam o actualitate românească și o chestie de cultură făcută de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Ei ne prezentau ce se întâmplă la ora respectivă în Occident. Într-un fel eram, cum să spun… Dincolo de zidul pe care îl ridică Trump, noi eram mexicanii, dincolo erau americanii și noi ne imaginam că era dincolo. E clar că imaginația noastră nu avea cum să fie corectă, dar era fabulos.

În perioada comunistă era și mai zbuciumat. Cum era contactul cu autoritățile comuniste?

Eram zbuciumat, eram agitat. Nu vreau să mă laud cu nimic, dar nu am intrat decât o singură dată în conflict și nu din vina mea, ci din vina unui poet, care pe 16 septembrie 1982 a strigat „Ceaușescu al vostru e un tâmpit”. Ne-au umflat și ne-au anchetat până noaptea târziu. E vorba de poetul Virgil Mazilescu. A murit doi ani mai târziu. După cum mă știi, întotdeauna când aud un lucru sau când văd un lucru, o întâmplare, eu îmi pun problema: de ce sau cum este alcătuită, de ce s-a ajuns acolo? Niciodată nu mi-au plăcut explicațiile de-a gata, prefabricate. În România anilor `80, totul era prefabricat. Noi știam de la bun început că ce se afirmă e fals. Cine crede că va putea studia istoria citind ziarele nu va putea înțelege nimic. Nu aveau nici o legătură cu realitatea. În același timp eram un om singur, fără nici o apărare, nu făceam parte din nici o breaslă, nu mă ajuta nimeni, nu aveam prieteni sus-puși. Să știi că pe vremea aia existau în aparatul de partid sau în cenzură, indivizi luminați la cap, care făceau tot ce era omenește posibil să ajute scriitori. Este celebrul caz al lui Gogu Rădulescu care lua cina cu scriitorii, juca table sau șah cu ei. Soțul Violetei Andrei îi mai ajuta pe scriitori să obțină pașapoarte, să obțină facilități. La fel, o doamnă de la cenzură, doamna Doxănescu. „Îngerul cu ochi albaștri” i se spunea. Ajuta scriitorii să-și poată publica măcar părți din cărțile lor și lua asupra ei. Erau vremuri complicate pentru că toată lumea știa că e un sistem fals. Tot ce venea de sus era fals.

Eu făceam glume, vorbeam cu voce tare de fiecare dată când era o tâmpenie. Ca să îți dai seama cât de nebun eram, cât de inconștient eram, în 1971 s-a întors Ceaușescu din China și din Coreea. Aveam 17 ani. „Trecem la Revoluția Culturală!”. Și eu am vorbit în autobuz, nene: „Na că ne-a lovit Revoluția Culturală! Bine că…!”. Eram dus cu capul. La 17 ani nu înțelegi. La 20 și ceva de ani înțelegi. Am început să jucăm cu mingile adversarului. Le ridicăm la fileu, pentru că orice cuvânt sau frază absurdă poate fi dusă la ultima ei consecință, care este una devastatoare. Pentru un dosar de urmărire e menționat că pe 1 Decembrie 1989 eram la o masă cu niște prieteni și am spus, deși eu nu țin minte, dar așa scrie acolo, în raport: „Și la noi se va termina în curând”. Nu știam. Speram că spun un lucru. Eu nu credeam că voi scăpa din comunism, dar speram. Știam ce știam. Știam cu siguranță că urma să mor nepublicat într-o României închisă, că nu mă va mai citi nimeni, dar sperăm că voi fi scăpat într-o zi.

Dosarul de la CNSAS l-a văzut? A avut curiozitatea să vadă cine l-a turnat?

Nu știu (cine m-a turnat). E o problemă cu dosarul meu. Am găsit numai în dosarele altora. Dosarul meu nu l-am găsit. Mi-a scris CNSAS că nu am dosar. Am bănuieli, dar unele sunt atât de îngrozitoare că nici nu vreau să mă mai gândesc la ele. Au fost prieteni buni cu care am împărțit zile și nopți, foarte buni. Mulți dintre ei m-au învățat să scriu, mi-au vorbit. Într-un fel, îndoiala e mai bună decât evidența, în anumite momente. Stelian Tănase a aflat că era prietenul lui cel mai bun, cel cu care punea țara la cale. El nu a fost singurul.

Prietenul meu, Dorin Tudoran mi-a povestit că cel mai bun prieten a venit la el în casă și a zis: „Hai să mergem în baie, să dăm drumul la apă, să nu se audă ce o să spun”. Ce găsește Dorin Tudoran în acte? Exact convorbirea, redactată de omul care venise la el să-l tragă de limbă. Într-un fel vreau să aflu, că asta e meseria mea, de scriitor. Într-un fel nu vreau să aflu, pentru că asta-i meseria mea, de om!

România iubește poezia. Ce înseamnă să fii poet de mare succes pe aici?

 Nu sunt de mare succes. Nimeni nu e de mare succes în România, pentru că poeții se citesc între ei. Oameni în general nu știu poezie, iar când aud de poezie își pun mâinile cap: „Aoleu iar ne dau poezie, iar spune poetul ăla țicnit una și noi nu putem înțelege nimic”.

Mai mulți elevi din toată țara au luat legătura cu mine prin Facebook. Eu mă uit din când în când în spam și descopăr acolo că sunt oameni de 16, 17, 18 ani care mă întreabă ce am vrut să spun. Eu îi iau cu binișorul. „Păi ce am spus acolo?”. „Ați spus că v-ați întâlnit cu cutare, vă jucați”. „Ei, asta am vrut să spun, că mă jucam!”. „Numai asta ați vrut să spuneți, nu ați vrut să spuneți altceva?”. „Nu!”. Nu sunt (alte înțelesuri). Nu sunt de acord (nici cu modul în care se învață la școală). Toți avem în spate o iubire. Are vreo importanță?

Un lucru de care probabil ascultătorii tăi vor râde… Orice scriitor are buba la cap, are o păsărică, o lampă care îi filează. Altfel nu s-ar pune pe scris. Dacă ar fi nefericit, s-ar duce și s-ar îmbăta, dacă ar fi fericit, s-ar întâlni cu persoana iubită. Dacă ar fi bolnav s-ar duce la medic, ca toți oamenii. Scriitorilor și artiștilor le filează o lampa și e nevoie de un mecanism întreg ca această neliniște, această îndoială, această viziune, să ajungă la celălalt. O să râzi. Nu se așează nimeni să scrie: „Vai, cât de tare mă doare sufletul, sufletul meu care are ca niște aripi și cu niște păsări, și vine o cascadă”. Nu! Aia e o poezie proastă sau literatură proastă. Literatura vorbește în cantități pe care oricine le poate înțelege. Atenție! Cu un amendament: cineva care are obișnuința de a citi. Eu degeaba îi dau unui copil de clasa întâi să citească, după ce a învățat alfabetul, o piesă de clasa a V-a sau clasa a X-a. Nu va înțelege! E nevoie de un mecanism al citirii.

În România toată lumea e convinsă că dacă nu îi place o poezie, aia nu e poezie. Nici mie nu îmi place mâncarea de bame. Mi se pare groaznic. Când aud cuvântul bame deodată mă albesc, mă las pe spate și încetul cu încetul urcă din mine o revoltă. Asta nu înseamnă că altora nu le plac bamele sau că nu e o mâncare bună. Nu pot mânca melci. Creierul meu refuză melci, dar acceptă caracatiță, calamarul. E o chestie din creier. Când scriitorul scrie, el de fapt se transmite pe el însuși altora.

Scriitorul e un profesionist. El are inspirația în clipa în care s-a așezat la masa de scris pentru că în tot timpul acesta, creierul lui merge, combină, adună, strânge informație. Tot ceea ce simțim noi, el simte de două sau de trei ori. Eu cred că extrag din jurul meu tot ceea ce mă interesează și apoi mă gândesc cum pot să dau drumul acestor lucruri înapoi, către cititor. Uneori lucrez mult, alte ori lucrez repede. Nu are importanța viteza. Singurul lucru care contează este următorul: să nu se vadă cum am cusut haina asta a textului. Nu trebuie să se vadă. Când cineva citește, trebuie să îl păcălești, să aibă impresia că ceea ce vede este firesc: „Asta puteam să fac și eu”. Nu e lucru mai greu pe lume decât să îi dai impresia celuilalt că ar fi putut să facă și el la fel. Atât sună de normal că parcă ar fi în capul lui. Ăsta este un scriitor bun.

Poezia lui Florin Iaru apare în manualele de română. Cum îi place treaba asta

În primul rând o să le spun că problema e următoarea: în manuale apar o groază de poezii proaste, pe care chiar autorii manualelor le consideră proaste, dar în același timp le consideră bune pentru copii. Sunt bune pentru copii, dar sunt proaste pentru oamenii mari. Asta e de la început fals. Dacă în clasele I-IV s-ar preda o literatură mișto, cu aventuri, copiii nici nu ar ști că aia e literatură. Ar deveni încetul cu încetul viața lor. Aventuri, personaje, întâmplări, enigme, tot ce pune mintea omului la contribuție. Nici nu ar ști că citesc literatură. După un timp, într-adevăr pot să își dea seama de ce a făcut autorul așa, ce a ascuns, și cum l-a păcălit, de ce a modificat, unde a vrut să ajungă. Înțelegi aproape intuitiv, dar pentru asta trebuie mai întâi să citești. Ca să citești, trebuie mai întâi să fii atras de lucrul pe care îl vezi. Dacă citești și începi povestea cu o poezie sau cu o proză lipsită de har, greoaie, urâtă, și a doua oară și a treia oară la fel… Asta e literatura: mai bine dau și fug.

Sunt poeți care știu pe dinafară poeziile. Cel mai celebru exemplu era a lui Virgil Mazilescu, cel împreună cu care a fost anchetat. El știa pe dinafară toate poeziile, dar el scria foarte puțin și lucra o poezie în luni de zile, ca să ajungă la o formă extrem de comprimată. Dar eu nu mi le țin minte pentru că am alta teorie și aici sunt mii de teorii. Dacă ții minte, nu te vor lăsa să mergi mai departe. Le vei imitat sau le vei multiplica, și în loc să mai faci poezie, faci industrie.

Manualul copilului său îi place? S-a uitat pe el?

Întâmplarea face că manualul de clasa a V-a pe care îl au ales e un manual bun, interesant, cu mulți scriitori mai puțin cunoscuți, dar care pe zona lor pot trezi interesul elevilor. În general mă feresc, ca de boală rușinoasă, să-i spun cu ce mă ocup, că sunt scriitor. El știe că sunt scriitor, dar este nebunia lui tata. De exemplu s-a lăudat în clasă că sunt prieten cu Ana Blandiana, că l-am cunoscut pe Gellu Naum, că o știu pe Ioana Pârvulescu. Sunt texte de acolo, din autori contemporani, dar mai interesanți, adică oameni care nu scriu ca pentru copii, ca pentru subdezvoltați mintal. Cei mai mulți oameni cred că a vorbi copiilor înseamnă a vorbi în cuvinte puține și foarte simple. Nu! Orice copil poate să înțeleagă până la un anumit prag dacă îi dai cuvintele adecvate. Astăzi, deși Creangă este un scriitor genial, nu îl poate înțelege nici un copil de la oraș. Cel puțin jumătate din cuvinte au ieșit din uz. Pe vremea lui toate cuvintele alea erau perfect cunoscute. El lucra cu cele mai comune cuvinte ale limbii române, care între timp au murit. Azi ne trebuie un Creangă tradus. Cum facem? E ca și cum i-ai da să citească în japoneză: „citești un mare poet japonez!”. „Bă, dar nu înțeleg nimic!”. „Nu contează, e mare! Tu nu înțelegi, dar citește comentariu despre el și ai să înțelegi”.

Poezia pe care o ține minte este..

Din fericire știu o poezie. E o poezie scurtă. Se cheamă „Hai cu mine pe Muntele Fuji”. „Capul meu cade pe mașina de scris, fruntea de rânduri mi-e plină!” E evident că tu vezi capul care cade și evident toate lucrurile se imprima. Marii autori sunt atât de firești încât te întrebi: „Unde e șmecheria, cum face?”.

Mineriada din iunie 90 e un moment definitoriu pentru intelectualitatea română ieșită din comunism. 

La mineriadă eram în spital. Am o boală cronică și din cauza ei am intrat în spital pe 6 sau 7 iunie. Eram internat. Am trecut printr-o comă. Am atins ușor moartea câteva ore, am trecut pe lângă ea și am revenit. Știu că, în 20 mai, după ce s-a dat rezultatul alegerilor, cu regret am spus: „așa a hotărât poporul, va trebui să ne supunem!”

Revoluția l-a prins ca poet gata interzis. Mă rog, nu mai era chiar poet

Pentru mine era o chestie de viață și de moarte. Eram gestionar. Făcusem filologia. A trebuit să renunț la studii ca sa devin gestionar, să pot trăi, să muncesc undeva. Eram interzis. Un reprezentant al cenzurii, Dulea, mi-a zis: „Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici un rând”. Eu eram într-un fel condamnat la moarte. Ce mai ai de pierdut? Cei mai mulți care au ieșit în stradă erau într-un fel sau altul condamnați la moarte de regimul comunist.

Aveam inventar. Îmi lipseau 4000 de lei în gestiune. Vorbisem în seara anterioară cu 20 de prieteni și m-am împrumutat, am strâns suma pe care trebuia să o pun acolo. În timpul în care semnau actele de predare primire s-a auzit ce s-a auzit și la radio. Mi-am luat haina și am fugit. Pe Călin Angelescu, care era prietenul meu și cărător, l-au lăsat liber, să se ducă la manifestație să vadă cum să intre. Noi ne-am organizat în felul nostru. Au mai fost două fete extraordinare: Carmen Francesca Banciu a venit acolo încercând să intre cu doi copii în brațe. Magda Cârneci la fel. Deci două fete senzațional de curajoase care au stat piept în piept cu paznicii și au încercat să intre. Curaj! Am fost și eu acolo. M-au umflat repede că eu sunt poet și nu știu să mă bat. Pe la 1:30 am căzut printre primii. M-au dus la Circa 1 de Miliție, unde mă anchetaseră și cu opt ani înainte. Nu știau că sunt eu pentru că eram toți cu fața la perete, bătuți măr, unii plini de sânge.

Omul sfințește locul. Băiatul care m-a anchetat era mai tânăr decât mine. Cred că era un soi de locotenent sau sublocotenent la miliție. Ăla a fost unul din cei mai umani oameni pe care i-am întâlnit acolo. Mi-a zis: „Acum să vedem cum să facem ca să ieșiți bine de aici”. Al doilea om care m-a îngenunchiat sentimental a fost o femeie de la Evidența Populației. Când am ieșit din interogatoriu a venit la mine cu un pachețel mi l-a băgat în buzunar: „Poate aveți nevoie”. În buzunar aveam o bucată de pâine. Oameni și oameni. Fără ticăloșia oamenilor nici un sistem nu poate trăi. Dacă omul nu este ticălos, el însuși, nimeni nu îl poate obliga. Atunci au ieșit puțini de frică. Gândește-te că ai trăi toată viața în frică. Toată viața! Deschide colivia unui canar pe care l-ai bătut în cușcă toată viața. Nu va ieși!

M-au dus la Jilava unde era și Vosganian, era și Horia Roman Patapievici, prietenul bun care fusese luat o dată cu mine, pictorul Ion Dumitriu. Au ieșit și artiștii, exact în aceeași proporție 1-2%.

„Moartea” lui Florin a fost anunțată la Europa Liberă. Vreme de câteva ceasuri, România l-a crezut mort

Câțiva de pe margine au văzut că am fost luat și m-au călcat ăia în picioare. În perioada aia erau câteva ambasade care aveau ambasadori prieteni față de disidenți, un fel de cutiuțe poștale. Fosta mea soție i-a dat mesaj unui prieten: „Unde e Florin?”. „Acolo unde trebuie să fie”.

Numele meu e Râpă. Pe culoarele de la Jilava striga unul: „Care ești bă, Iaru?”. Tu ce ai fi răspuns? Am ales să spun nu, pentru că așa învățasem de la Nicolae Steinhardt. Ei jucau în închisoare niște mici piese de teatru pe care le învățaseră pe din afară. Era una de Eugen Ionescu în care cineva încearcă să intre în casă. Cel din casă îl poate ține afară numai dacă spune „nu”. În clipa în care spune „da”, e teritoriu cucerit. Au strigat apoi Râpă. Am recunoscut într-un final că sunt Râpă. M-au luat la interogatoriu. Prietenii de care îți spun au vorbit cu ambasadori, cu șeful Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, care era și în CC al PCR. Ăla a vorbit cu un general de armată sau securitate. Cum D. R. Popescu nu știa cum mă cheamă și a zis Iaru. Le-a spus ălora: „Bă, nu e niciun nu Iaru acolo”. „Nu e Iaru, e Râpă”. Știa că nu mă poate elibera, dar i-a rugat să mă lase să-mi fac injecțiile. Nu aveam cu ce pentru că erau sparte toate de la bătaie. Deci când dau băieții, sparg tot. Tot ce era seringă era spart. Generalul ăla a dat telefon către șeful de la Jilava care m-a luat la interogatoriu. M-a întrebat dacă îl cunosc pe generalul X. Am zis da, iar el a răspuns: „Hehehe, altă dată să nu mai faceți. Sunteți liberi.” Mie și sculptorului Vasile Gorduz ne-au dat drumul. Am ieșit de acolo și ne-au urcat într-o salvare în care aduseseră oameni. Salvarea era pardosită cu sânge. Ne-au lăsat la Cimitirul Bellu și ne-au spus: „Luați-o pe acolo că dacă vă umflă, tot la noi ajungeți”. De la Bellu până acasă era drum lung. Am văzut un taxi pe 22 decembrie la ora 3:00 dimineața. I-am făcut semn. Eu nu mai aveam bani, dar avea Gorduz vreo 50, 60. „De unde veniți?” „De la Jilava”. „Vă duc pe gratis”. Așa sunt oamenii. Sunt și buni și răi, și minunați și o oribili. Asta e meseria mea de scriitor. De aia nu pot să accept negru și alb. Există o groază de nuanțe și de trăiri. Poți să vezi un om care e un criminal și care îngrijește un pui de pisică. Una-i una, alta-i alta. Poți să vezi o canalie care are un act de generozitate. Nu știi ce-i trece prin cap.

Încă un pas napoi în comuniasm. Nu știu dacă generațiile de azi mai știu ce este o repartiție. Chiar la Galați

Pe vremea aia se făcea un soi de teleconferință cu toate universitățile din România și se luau mediile. În funcție de media pe care o aveai, cel din vârf lua cea mai bună repartiție, care era probabil în oraș. Eu eram pe locul 100 și ceva. Nu am fost un student strălucit că pe mine nu mă interesa Istoria Limbii și gramatica. Mă interesa numai literatura. În timp ce la gramatică luam note mici, la literatură toți luau note mari. Pe locul 10 sau 11 zice unul: „Aleg Galați”. Trece timpul. Deodată aud: „Renunț la Galați. Aș vrea altceva”. Nimeni nu a auzit ce a zis ăla. Toți erau atât de concentrați numai pe interesul lor, că nu mai aveau urechi să asculte ce e în jur. Eu, mă știi, sunt cu urechile ciulite în stânga și în dreapta că trebuie să absorb realitatea. La locul 128 zic: „Aleg Galați”. A fost o furtună în jurul meu. Așa am ajuns acolo.

Galațiul comunist nu cred că era foarte atrăgător

Era raiul pe pământ, pentru că erau niște șiruri enorme de salam de Sibiu, mușchiuleț Montană, bere poloneză, Votcă rusească. Tot ce nu se mai găsea în București de câțiva ani. Eu am fost omul cu ghinion al orașului Galați. La trei luni după ce am venit în Galați, au dispărut și salamul de Sibiu și mușchiulețul Montana și berile străine și benzina de la autobuze. Aveam locuința într-un capăt al orașului, în Ada Marinescu, și trebuia să ajung în partea cealaltă, spre Focșani. Nu puteam ajunge decât cu autobuzul. Ei bine, nu mai erau autobuze, începând din iarna lui `78 spre `79. Nu mai era benzină. Pleca un autobuz de la capăt, plin cu oamenii ciorchini pe scară. Cum ăla nu putea opri în stație că se urca un alt puhoi de oameni și nu mai putea pleca, oprea între stații. Eu nu stăteam în stație ci la jumătatea distanței, ascuns după blocuri. Când acela oprea să mai coboare oameni eu urcam. Asta era viața. Trebuia să trăiești.

Eram profesor. Nu prea (mi-a plăcut), tocmai din cauza manualelor. Eram obligat într-un fel să predau ceea ce mie nu îmi plăcea. A trebuit să aleg: să mă prefac că îmi place, dar să îi învăț un lucru greșit. De curând, o fostă elevă din clasa a V-a, de la Școala 29 mi-a scris: „Vă țin minte și acum. Am îmbrăcat împreună scaunul Costică!”. Eu am vorbit despre comparații. Le-am spus: nu orice poate fi comparat cu orice, ci doar dacă au niște caracteristici comune. Omul nu poți să îl compari cu un melc, dar poți să îl compari cu o maimuță. Soarele nu poți să îl compari cu o ciupercă, dar poți să îl compari cu un ban de aur. Să înțeleagă logica comparației. Le-am zis: „Scaunul acesta nu poate fi un om”. Copiii au spus: Ba da!”. Când am intrat la ora următoare am văzut scaunul care avea o hăinuță, avea pantalonii trași pe picioarele din față, o cravată de pionieri și niște pantofi în primele două picioare. „Ce e asta?”, i-am întrebat. „E scaunul Costică”. Copiilor trebuie să le dai drumul să vadă și apoi învață de plăcere.

Oh, da, e (o satisfacție că m-au ținut minte). E ca și cum mi-ar spune un cititor: „Ți-am citit cartea, e foarte bună”. E același lucru. Toată lumea știa că e unul nebun la Școala 29, cu barbă.

A scăpat de Galați și a venit la margine de București unde ar fi trebuit să predea muzica

Eu am un soi ciudat de ureche muzicală, adică aud perfect, știu cea mai mică notă luată greșit, dar pe mine nu mă aud, iar când eu cânt se produc cataclisme. Pornesc cutremure. A trebuit să predau muzică, pentru ca altceva nu era. Eram într-o școală de lângă București, la Bulbucata, la vreo 40 de kilometri. Am fost profesor suplinitor. Le-am zis: „Copii, eu aș prefera ca în ora de muzică să facem altceva. Eu cânt foarte urât”. Au vrut să mă audă. Am început să cânt. „Bine, dom` profesor, mergem și jucăm fotbal”. În rest am predat lucru manual. Am făcut tot ce se putea, mai trebuia să trăiesc.

Întoarcerea la București era dezideratul tuturor celor alungați din Capitală. 

În 1981 a apărut o lege: acolo unde ești, acolo îți face buletinul, ori pentru mine era esențial buletinul de București că ăla era refugiul meu. Aș mai fi stat stagiar. Stăteam într-o garsonieră închiriată, într-o cameră a unui apartament cu 3 camere la etajul 11, unde fiecare stagiar avea câte o cămăruță a lui. Viață grea, dar simpatică. Toți de la etajul 11 și la etajul 10 ne-am împrietenit și trânteam niște chefuri. Băi, dimineața, la 7:00 când plecam la școală eram cu toții îngrozitor de mahmuri.

Bucureștiul anilor aceia era deprimant pentru că totul se închidea în jur. E ca și cum ai sta într-un mușuroi de furnici și vezi cum totul se prăbușește. S-a stins lumina, s-au închis magazinele, restaurantele, au apărut gărzile care te supravegheau pe stradă, au dispărut taxiurile, mașinile erau cum erau. Dacă cineva are curiozitatea să vadă cum era transportul în comun să vadă expoziția de fotografie a lui Pandele. Oamenii călătoreau pe tampoane, pe scări, între vagoane. Era nebunie. Oamenii trebuiau să ajungă la muncă și nu erau tramvaie.

Bucureștiul i-a adus și „interzicerea”.

Nu am fost interzis din cauza poeziilor mele. Eu nu cred că un om poate fi închis din cauza poeziilor. Nu cred. Sigur că orice sistem e nebun și poate să facă orice. Eu am fost interzis ca o răzbunare pe care a pregătit-o cineva unui profesor ce ne-a îndrumat pe noi toți, pe Cărtărescu, pe Stratan și pe Coșovei pe Matei Vișniec, pe toți. Eugen Barbu, la revista „Săptămâna”, a declanșat o campanie furibundă împotriva stricătorilor de limbă și de moralitate românească, pur Românească. Nu întâmplător toți cei care au fost puși acolo ca exemple negative și corupătoare eram din Cenaclul și sub îndrumarea lui Manolescu.

România acum, față de acum 30 de ani. După ce-ai trecut prin atâtea bătălii. E mai bine?

E bine, dragul meu. E bine, pentru că totul poate fi reparat, totul poate fi spus. La început e cuvântul care este de supărare sau de bucurie. După aceea se dezvoltă. Nu e bine? Spune că nu e bine și spune cum să facem să fie bine. Pentru că am trăit zi de zi, nu vedem diferența între România de acum și România de acum 30 de ani, dar fotografiile pe care le văd de acum 30 de ani mă fac să mi se taie respirația. Este o lume absolut închisă, fără nici o scânteie. Sigur, puteam să sărim etapa asta în 15, dar așa s-a întâmplat și la noi. Mult mai greu. Se fac 30 de ani și încă mai avem. Eu nu am s-apuc, dar tu poate ai să apuci un moment în care să spui: „În 2020, acum 20 de ani, am stat de vorbă cu Iaru o și a zis că e bine.”. Îți mai spun de ce e bine. La noi nu sunt lucrurile puse la punct. Pentru un scriitor, pentru un artist, o realitate contorsionată este un izvor nesecat de inspirație!