educatie

Dumitru Prunariu: ”Am dus ceapă în cosmos”

Dumitru Prunariu e foarte limpede. Totul pare foarte clar când vorbește. Are argumente și imagini. E simplu, articulat, la obiect și pe înțelesul tuturor. Tot timpul interviului am avut această imagine a limpezimii. Și mi-am dat seama că așa trebuie să fie minte aunui cosmonaut: impecabilă, curată, ca o mașinărie bine pusă la punct. Una care îți poate da emoții, însă.

În ce privește corpul, și aici totul este măsurat. 

Pentru că pomeniți de înălţime, uitați-vă la mine. Am 1,69. Nu sunt mare. Gagarin, primul om care a zburat în cosmos, care este prezentat ca un monument peste tot, și care este un simbol al Pământului acum, avea 1,57! Pentru a încăpea în nava cosmică nu trebuie să fii prea mare. Trebuie să fii mai ușurel puțin pentru că fiecare kilogram transportat în cosmos costă! Costă câteva zeci de mii de dolari. Aceasta era una dintre condițiile puse atunci când am fost selecționați și noi. Practic erau acceptați candidați între 1,65 și 1,82 ca înălțime. Dacă aveau mai mult de 1,82 nu mai încăpeau în nava cosmică, căci are și ea o anumită dimensiune fixă. Dacă aveau mai puțin de 1,65 nu mai ajungeau cu mâna la butoane să dea comenzile. Așa că înălţimea trebuia să fie una pe acolo. Greutatea nu avea importanță, dar vă dați seama că după mult sport, după pregătire fizică, pe lângă toată pregătirea teoretică intensă, aveai o anumită formă, o alură sportivă, puțini mușchi, rezistență multă.

Se făcea pregătire fizică. Criteriile de selecție pentru candidații cosmonauți la început erau criteriile pentru piloți de vânătoare pe avioane supersonice. Deci niște criterii dure. Criterii dure de sănătate, de stabilitate psihică, chiar de IQ la un moment dat. Am dat o grămadă de teste. De asemenea erau niște criterii legate strict de orientarea ta profesională. Era nevoie de ingineri pe atunci. Cel puțin din România. Se căutau ingineri din domeniul aviației, automatică, electronică. Oameni cu a căror pregătire se poate modela un nou personaj profesional care să abordeze alte domenii de activitate legate de cosmos. Mediul cosmic, astrofizică.

Am făcut o serie întreagă de exerciții pe scaunul vestibular. Eram învârtiți la stânga, la dreapta. La început erau 5 minute, 10 minute, până la 20 de minute. Dacă depășeai limita de 20 de minute deja ajungeai la un prag de stabilitate și chiar dacă îți era puțin rău te opreai acolo. Puțin se amețește. Este perturbat aparatul vestibular, iar coordonarea mișcărilor este dereglată. Se urmărește ca acel candidat care urmează să fie selecționat să fie cât mai stabil din punctul acesta de vedere, să aibă un vestibular bun. Desigur nu trebuie să ai deloc claustrofobie. Asta este exclus! Vă dați seama că intri într-o navă cosmică mică, ești trimis la mii de kilometri distanță, cu viteze extrem de mari, iar tu începi să ai teamă de spațiul limitat în care te afli.

Dar cum ajungi acolo? În cazul lui Dumitru Prunariu, cu noroc. Acordul dintre țările socialiste prevedea ca fiecare să trimită un cosmonaut în spațiu. În România, Dumitru Prunariu se pregătea să fie inginer de avioane. A ridicat mâna să dea probe pentru că, în armată fiind, voia să ajungă la București să-și vadă soția.

A fost o întâmplare. O pură întâmplare! Faptul că m-am aflat la locul potrivit, în momentul potrivit, pentru a ridica mâna și a spune „Da! Vreau și eu să particip la această selecție!”. Totul a fost voluntar.

Eram într-o unitate militară la Bacău. Îmi efectuam stagiul militar. Șase luni, la termen redus. Învățam tehnologie militară, aviație, cum zboară avioanele militare, cum se folosesc. Am fost chemați de comandantul unității. Eram vreo 30 de elevi TR (la termen redus) în acea clasă. Am fost informați că România participă la un program spațial. Participa mai de mult, dar noi nu aveam informațiile respective. În anumite cercuri de specialitate se știa acest lucru. Se căutau candidați cosmonauți. Nu cred că cineva a dorit efectiv să participe la acea selecție din vreo convingere profesională pentru că pe atunci nu știam mare lucru din ce înseamnă a fi cosmonaut, pentru cineva dintr-o țară ca România.  Eu eram căsătorit și doream să-mi văd soția. De ce nu, să zbor cu un avion militar de transport? Am ridicat mâna. Am spus: „Vreau și eu!”. Ei, „vreau și eu”, și uitați-mă aici, în fața dumneavoastră, acum, după 38 de ani de la zborul cosmic!

În Orășelul Stelar, Dumitru Prunariu a făcut echipă cu Leonid Popov, un astronaut cu experiență.           

Leonid Popov fusese jumătate de an la bordul stației orbitale Salyut 6. Cunoștea din punct de vedere practic absolut tot. Știa exact cum se face, dar nu trebuia să-l mai întrebi de ce se face așa. Știa că așa se face! Normal că și el învățase la vremea lui teoria foarte bine, iar la examenele finale pentru a fi acceptați ca prim echipaj trebuia să dăm numeroase teste și să trecem o serie întreagă de probe în simulator în care trebuia să răspundem și la întrebări teoretice adresate din exterior de către comisia de specialişti și să executăm practic anumite operațiuni. Ei bine, și eu cunoșteam operațiunile practice, dar mai mult prin aspectul învățării lor după carte, pe când Popov le cunoștea din experiență. Teoria o învățasem foarte bine. Eu eram băiatul care ridica mâna și spunea efectiv „radical din nu știu cât fac cât trebuie să facă” și circuitul respectiv pe care îl apăsam se închide pe acolo, pe dincolo, dacă se defectează releul ăla trebuie să schimbăm nu știu ce și cum să facem. Toate acestea le învățasem foarte bine. 

Și de aici începe aventura. Am avut câteva curiozități despre ce și cum trăiește un cosmonaut. Așadar, cum se doarme în spațiu?

Vă dați seama că la bordul stației orbitale și la bordul navei cosmice desigur, toate procesele biologice se desfășoară ca și pe Pământ. Singura mare deosebire este că le faci în imponderabilitate. Dormeam, normal că dormeam! După o zi de muncă, eram chiar foarte obosiți. În afară de aceasta era disconfortul creat de imponderabilitate în funcționarea metabolismului, a organelor în general, care te obosea și el suplimentar. În general se doarme în saci de dormit. Sus, la bordul stației orbitale, doar că acolo nu există sus și jos. Plutești. Așa că sacul de dormit poți să-l fixezi oriunde. În mod tradițional, oaspeții la bordul stației orbitale Salyut 6 aveau un loc, spuneau ceilalți cosmonauți, de onoare, undeva pe tavanul stației orbitale. Spun „tavan” în accepțiunea de aici de la sol. Acolo când te așezai pe el aveai impresia că tu ești pe podea și ceilalți stau cu capul în jos. Trebuia să-l legi cu două șirețele pentru că singura problemă era să nu se deplaseze prin interiorul stației orbitale în timpul nopții. 

Are un miros specific?

 Aerul acolo sus? Trebuie să spun că pe lângă regenerarea lui există și filtre. Multe filtre pentru a absorbi mirosuri. Normal că într-un spațiu închis se simt mirosuri. Simțeam încă mirosul tehnic al stației orbitale. Nu știu, poate că unii dintre ascultători s-au urcat într-un avion nou-nouț, mai ales dacă este avion militar. Simți un miros specific, un pic de metal cu vaselină. Ceva de genul acesta. În anumite zone se mai simțea și în stația orbitală un astfel de miros. Erau mirosurile degajate de corpul uman. Transpirai, expirai. Totul era în spațiul închis. Totul era reciclat. Inclusiv umiditatea din atmosferă este reciclată pentru a fi transformată în apă potabilă.

Te speli acolo?

Da, te speli, dar nu vă închipuiți că există o vană sau chiuvete, ci te speli cu șervete umede. Există și un duș, bineînțeles. Se poate folosi la anumite intervale de timp, mai rare, pentru că și folosirea dușului este deosebită de folosirea unui duș pe Pământ. Curge, pentru că apa o proiectezi sub presiune, dar în interiorul dușului, dacă nu-ți pui o mască să respiri aerul din exterior, poți să inspiri particulele de apă și ai necazuri mari după aceea.

E adevărat c-ați dus ceapă în spațiu?

Da, este adevărat. Cosmonauții sunt și ei oameni obișnuiți, care au nevoile lor, care rezolvă anumite lucruri într-un mod propriu, așa cum le rezolvă și jos, acasă, la serviciu sau în grupul de prieteni.

Comandantul echipajului principal la bordul stației Salyut 6, Vladimir Kovalenok, avea o plăcere deosebită de a mânca ceapă proaspătă. Mânca la mesele de acasă și ducea lipsă. Era de peste două luni în spațiul cosmic și simțea nevoia să mai ronțăie puțină ceapă verde. A transmis o dată prin sistemul de comunicații soției lui: „Nina, fă ceva și trimite-mi niște ceapă verde să mă simt și eu bine”. Nina, soția lui, cui să se adreseze? Medicului de echipaj, medicului echipajului nostru. El urma să ne însoțească până la baza rachetei. Medicul are întotdeauna o servietă cu o trusă medicală, tradițional, chiar dacă nu apucă să o folosească sau nu are la ce să o folosească în momentul în care noi mergem 50 de metri din locul în care ne-am îmbarcat în autobuz până la rachetă și apoi ne suim sus. Atunci când am rămas însă singuri cu medicul în autobuzul respectiv, nenea Ivan, medicul, deschide geanta, scoate niște ceapă verde învelită într-un ziar și zice: „Băieți, ordin de la Nina, asta trebuie să ajungă la Volodea”. Ne-am uitat unul la altul! Am zis, ce să facem? Popov zice: „Vezi că tu ai la picior un buzunar liber că mănușa ți-ai pus-o pe mână. Îndeas-o repede acolo.”. Am luat ceapa, am îndesat-o repede în buzunar și așa am zburat cu ea până în cosmos și i-am dat-o lui Kovalenok. 

Să nu-mi spuneți c-ați și fumat!

Oficial e interzis cu desăvârșire să fumezi. Tot acest Kovalenok, comandantul echipajului principal care era un om foarte hotărât, un colonel la vremea respectivă, dictator aproape, era fumător. Anumite lucruri reușesc cu tot controlul să ajungă totuși în spațiul cosmic. Cineva i-a trimis un pachet de țigări. Ei bine, închipuiți-vă că la un moment dat, pe parcursul celor 7 zile, o singură țigară a fumat, dar spațiul fiind închis, a mirosit, a duhnit efectiv a tutun, cel puțin trei, patru ore după ce a fumat el într-un anumit colț. Erau ventilatoare care duceau fumul în filtre, care ar trebui să nu mai lase niciun miros. Nimeni nu s-a gândit să facă în cosmos, unde e interzis fumatul, filtre împotriva mirosului de țigară. Asta nu a fost, iar mirosul respectiv a rămas în stație.

E adevărat ce vedem noi în filme,  la decolare? Trepidațiile acelea? Durerea?

Deci începe o presiune fantastică. Nu chiar zguduială. Desigur, nava cosmică vibrează destul de mult. Cel puțin racheta purtătoare a noastră, Soyuz 40, pe perioada funcționării primei trepte a vibrat puternic în permanență era stabilizată de giroscoape și propulsată tot mai repede spre cer. Suprasarcina, această presiune de care spun eu, pentru a înțelege toată lumea despre ce este vorba. Suprasarcina ajunge la o valoare cam de 3,8, 4G, deci ești de 3,8 sau 4 ori mai greu decât ești în mod normal. Gândiți-vă că pe tine ar sta încă trei, patru persoane de aceeași greutate ca tine și te-ar apăsa de sus în jos. Senzația este aceasta. Totul este apăsat. Nu mai poți nici pieptul să-l umfli. Stai culcat pe spate, trebuie să spun de la început. Deci nu stai în picioare în nava cosmică, pentru că aceasta suprasarcină, dacă ai sta în picioare, ți-ar duce sângele din cap în picioare și ți-ai pierde cunoștința. Pe când așa, în poziție culcat pe spate, sângele circulă în organism, alimentează creierul, dar presiunea deosebită te face să nu mai poți să respiri umflând pieptul, ci numai din diafragmă. Am făcut exerciţii speciale pentru a ști să respirăm atunci când suprasarcina este mare. Obrajii îți sunt deformați. Ochii sunt apăsați în orbite. Îți curg lacrimi din cauza acestei presiuni pe ochi. Limba ți-o împinge în dinți. Ai percepția că ți s-ar duce pe gât și te îneacă. Suporți cam 9 minute. 8, 50 durează această presiune deosebită, suprasarcina. În trepte, pe măsură ce se consumă combustibilul dintr-o anumită treaptă a rachetei, ea este accelerată mai puternic. Aceeași tracțiune a motorului cu greutate din ce în ce mai mică a rachetei o accelerează. Se desprinde o treaptă, ai impresia că te prăbușești. E o cădere de suprasarcină. Din nou o accelerație, din nou o cădere și după funcționarea ultimei trepte a rachetei purtătoare care funcționează într-o liniște deplină, se aude așa, un ușor vuiet în spatele tău, și o stabilizare perfectă. Nu am mai simțit nicio vibrație în timpul funcționării acelei trepte. Dintr-o dată se desprinde și te lasă în interponderabilitate. De unde totul este presiune, dintr-o dată plutește totul în jurul tău. Cam aceasta este lansarea. Normal că ești încordat, ești puțin crispat. În timpul lansării efective nu (avem ce face). În timpul lansării efective doar privim anumiți parametri la bordul navei cosmice și raportăm. În același timp, această raportare pe perioada acestor suprasarcini indică medicilor, psihologilor de la sol care este starea ta. Ești speriat, nu ești speriat, ești foarte tensionat, ești calm chiar dacă este presiunea aceea pe tine? Inclusiv din intonația vocii, din toate se trag niște concluzii medicale și psihologice. Vorbeam, comunicam, aveam căștile, un buton pentru comunicație, apăsam pe el și transmiteam anumite informații la sol.

Aterizarea pare să fi fost însă cu mai multe probleme

Da, a avut loc o întârziere a deschiderii parașutei (la aterizare). La un moment dat, cam pe la 12,5 kilometri altitudine, când nava cosmică doar prin frecare cu aerul a frânat de la cei 28.000 de kilometri/oră până la vreo 900 de kilometri/oră. A intrat în regim subsonic. Este largat capacul containerului parașutei prin niște sisteme pirotehnice. Acolo, ca să funcționeze lucrurile sigur, sunt sisteme pirotehnice. Încărcătură în șurub, explozivă, curent electric, a explodat, s-a rupt șurubul, a largat capacul. Bine, erau multe șuruburi de felul acesta. De la largarea capacului paraşutei, până la deschiderea parașutei principale, calculat, testat, trebuiau să treacă exact 16,5 secunde. Ei bine, am simțit capacul largat, s-a auzit bum și după aceea, mai nimic. Normal, noi nu aveam un control asupra cărei parașute din lanțul de parașute iese. La început iese o parașută extractoare care trage o parașută de frânare mai mică. Aceasta mai frânează, mai stabilizează puțin capsula în căderea ei spre Pământ. Ea se rupe. Este un cablu pretensionat care la o anumită tensiune se rupe, dar trage după ea o altă parașută extractoare mai mare, care trage o altă parașută de frânare mai mare, care în final deschide o cupolă cu o suprafață de 1000 m2. Această cupolă este la început gâtuită jos. Arată ca un balon. Pentru a nu produce un șoc foarte puternic prin deschiderea ei. Acea gâtuire este desfăcută și încet încet se umflă parașuta și aduce capsula jos. Ei bine, la noi a durat procesul acesta cu câteva secunde mai mult decât 16,5. Se ajunsese spre 20 de secunde, dar fiecare zecime de secundă după 16,5 ni s-au părut minute întregi. Tensiune! Ne trecuseră broboane de sudoare rece. Ne uitam cu coada ochiului unul la altul. Eram culcați pe spate, unul lângă altul. Aveam comunicare cu solul, cu Centrul de Urmărire a Zborului de lângă Moscova. Ni se transmiteau permanent date: „Sunteți la altitudinea de…”. Eram urmăriți cu radare, elicoptere deja se învârteau în jurul nostru, dar asta când ajunseserăm deja mai jos. Dintr-o dată comunicarea s-a întrerupt. Auzeam că avem legătura, dar era o liniște totală și în Centrul de Urmărire a Zborului. Atunci ne-am gândit fulgerător așa: „Nu e a bine”. În momentul în care s-a deschis totuși parașuta și am simțit și noi că suntem ținuți în suspante și s-a transmis prin telemetrie și la Centrul de Urmărire a Zborului s-a auzit de acolo: „Uraaaa! Sunt salvați!”. Abia atunci am realizat ce mare tensiune a fost și acolo, nu doar la noi, la bordul navei, până s-a deschis parașuta. Ce să spun. A fost șansă!

Pentru că sunt oamenii cei mai aproape de cer, l-am întrebat pe Dumitru Prunariu, dacă el crede în Dumnezeu.

Eu cred într-o forță universală. Putem să o materializăm sub forma lui Dumnezeu. Este o forță universală care caută să stabilească un anumit echilibru în Univers, un anumit echilibru în care suntem incluși și noi. Prin faptul că suntem vii, că avem suflet, prin faptul că suntem legați energetic toți între noi și cu ce se întâmplă pe planeta noastră și în același timp cu ce se întâmplă în Univers, aceasta poate să constituie baza unei entități i-am spune noi, pe care să o definim inclusiv religios dacă doriți. Doar că, din punctul meu de vedere, un Dumnezeu este universal. El nu este specific al unei anumite religii. Este un Dumnezeu universal la care ne raportăm în diferite feluri, în funcție de cultură, de religia dezvoltată în anumite condiții istorice. Acel Dumnezeu probabil că noi nu îl percepem undeva pe o altă planetă, într-o altă galaxie. Îl percepem aici, în interiorul nostru. Dacă îl ținem și îl simțim aici, și simțim ceea ce ne leagă între noi, modul în care trebuie să ne raportăm la semenii noștri… Lucrurile sunt bune, sunt pozitive și ne raportăm la acel Dumnezeu.

 

             

3000 de teste gratuite pentru depistarea cancerului colorectal

(P) E timpul să purtăm o discuție serioasă despre nobila artă a momentului când ești doar tu cu tine. Știi tu, când și regele e singur. Momentul când meditezi, citești etichetele la detergent, instrucțiunile de la vopseaua de păr a nevestei sau numeri câte dale de gresie sunt pe peretele din stânga și pe cel din dreapta. 64 în cazul meu.

Așadar, să vorbim deschis, dar și cu un scop, despre treaba ta, despre #treabamea și ce treabă utilă am putea face din asta.

Când eram copil, tata nu-mi dădea voie să stau mult în baie. ”Îți faci treaba, te speli și pleci! E doar o chestie fiziologică nu trebuie să pierzi timpul pe acolo.” Mi-a explicat în fel și chip că, dacă ești sănătos, faci lucrurile repede și decisiv. Nu ai de ce sta acolo, ca alții. Sfatul lui obligatoriu s-a lipit repede de mine. Doar că pe măsură ce au trecut anii, intrând în tot felul de medii băiețești, am văzut și am avut parte de tot felul de experiențe.

Știu oameni care stau o oră la #treabalor. Beau acolo cafeaua, fumează o țigară și citesc romane. Am văzut conversații despre maniheism, urlate prin ușa crăpată și chiar am făcut schimb de informații la examene, când eram în facultate. Știu și un top al manualelor care merită citite acolo.

Nu știu în ce fel și cum mai procedează lumea azi, dar recent am văzut o memă cu un cetățean care ținea în brațe o pisică. Iar pe o grămadă dintre alții îi văd intrând cu telefonul în baie. Mi se pare că lumea are teribil de mult timp în baie. Și aici intervine #treabamea.

Dacă tot stați atât de mult la baie, pot să vă îndemn să faceți ceva util pentru sănătatea voastră. Vă ofer prin acest articol 3000 de teste gratuite pentru depistarea precoce a cancerului de colon sau rect. Adică le oferă PONDERAS ACADEMIC HOSPITAL pentru toți cei care vor să știe din timp dacă au probleme de sănătate.

Testul îl puteți obține gratuit, la fel, analiza este gratuită, iar dacă, Doamne ferește, acesta este pozitiv, atunci și colonoscopia este gratuită. Înainte, însă, câteva informații de care trebuie să fiți conștienți.

Știți că în ultimul an am făcut zeci de interviuri la radio cu medici din România, din rețeaua Regina Maria. Am avut și o campanie dedicată cancerului. Pentru mine concluziile sunt uimitoare, mai ales în privința lipsei noastre de educație și a pasivității statului. Tehnic, la noi nu există nici un program de screening care să te ajute să depistezi cancerul din timp. Totul ține doar de noi.

În România, apar anual 80 de mii de cancere noi. Dintre acestea, peste 11 mii sunt la colon. Anual, șase mii de oameni mor în România de cancer colorectal. Cancerul colorectal este a doua cauză de mortalitate din rândul cancerelor. Cu toate acestea, nimeni nu o să te împingă să mergi la colonoscopie din timp. Plus că aceasta are și darul să te sperie. Un furtun în fund nu e pasiunea nimănui.

Cancerul colorectal vine pe nesimțite. Poate să aibă cauze ereditare, dar cel mai probabil este ca suferința să fie dată de alimentația modernă. Se poate întâmpla, dar azi nu mai este o dramă. Și nu trebuie să se transforme în tragedie. Dacă sunt depistate la timp, peste 90% din cancerele de colon sunt vindecabile. Dacă le găsești târziu, doar 8%.

Iar azi nici nu mai e nevoie de colonoscopie ca să le găsești pe majoritatea dintre ele. Este de ajuns acest test care este similar unei coproculturi clasice. Se numește testul imunochimic fecal FIT și este o metodă de screening non-invazivă importantă și eficientă. Testul îți arată dacă există sângerări pe care nu le vezi în scaun și-ți indică din timp starea de sănătate a colonului tău. El îți poate spune dacă există anumite probleme intestinale cum ar fi ulcere, polipi benigni sau cancer colorectal.  E un gest teribil de simplu și care te poate scăpa de bătăi de cap.

Ca să intri în program trebuie să ai peste 45 de ani. Poți, deci, să le dai testul și părinților tăi. Dacă ești mai tânăr și ai pe cineva în familie cu cancer de colon si atunci primești testul gratuit.

Câțiva pași simpli cu ce ai de făcut.

1. Intri pe site la treabamea.ro

2. Completează formularul și vei fi contactat de un reprezentant al Ponderas Academic Hospital.

3. Intră în posesia testului FIT. Poți să ți-l iei și singur de la recepția Ponderas Academic Hospital .

4. Recoltează un pic din treaba ta, conform instrucțiunilor pe care le vei primi.

5. Du testul înapoi la Ponderas Academic Hospital.

6. Primești rezultatele online și, dacă testul este negativ, ți-ai luat de grijă pentru un an.

7. Dacă testul este pozitiv, este recomandat sa faci o colonoscopie, si ea gratuită, la maxim o lună după ce ai primit rezultatul. Adică nu plătești nimic din procedură.

8. Dacă lucrurile sunt rele, atunci vestea bună este că ai șanse foarte mari sa le rezolvi din timp. Echipa de specialiști din Centrul de Excelență în Chirurgia Colorectală a Ponderas Academic Hospital îți stă la dispoziție pentru un traseu de diagnostic și tratament.

Mai bun îndemn de atât eu nu pot să vă dau. Sunteți cele mai importante persoane din viața voastră. Dați-vă o șansă să aflați că totul este bine! Nu vă costă nimic! (P)

 

Papa Francisc, între o mare de iubire și coada ipocriților

La finalul slujbei din Catedrala Națională, în fața Papei Francisc și a Patriarhului Daniel se făcuse o coadă din notabilitățile zilei, în primul rând politicieni, care stăteau să primească o binecuvântare și o Evanghelie din mâna celor doi. Sigur, momentul dorit de toată lumea era vindecătoarea atingere papală. Și, desigur, acesta este unul dintre momentele care te intrigă cel mai tare. 

Vreme de o oră, Francisc și Daniel au dat un exemplu de europenism. După episoadele stânjenitoare din Bulgaria, Papa a fost primit într-o biserică ortodooxă, s-au rostit rugăciuni comune, cei doi au construit. Chiar dacă Daniel a rostit un discurs mai curând axat pe realizările sale, el a mulțumit Bisericii Catolice pentru sprijinul și pentru lăcașurile date ortodocșilor imigranți. Cei doi au alcătuit o punte pe care pot discuta și construi împreună.

Și chiar dacă e o cale dificilă, încercarea lor mi s-a părut sinceră. Și firească pentru un spațiu comun. Daniel este un european față de conservatorismul din Biserica Ortodoxă. Mi s-a părut o întâlnire care spune clar că România e parte din Europa și nu altfel. 

Doar că la coada respectivă, în fața Papei, erau multe personaje care și-au arătat dezinteresul, disprețul, chiar oroarea față de Europa. Regulile nu le plac, nici cultura, nici comerțul european. Zeci de zile de campanie ei au predicat unicitatea noastră în fața Europei, după care s-au aruncat în brațele Papei ca să sugă un pic din valul popular de bucurie. 

Și dacă vor vrea să vă prostească, să vă spună că e altfel, trebue să priviți un pic la ce-a vorbit Papa Francisc în aceste zile. 

Câți dintre politicienii români vorbesc cu drag și dor de cei plecați de acasă? Câți sunt interesați de soarta lor în realitate? Dar a copiilor lor rămași acasă? Le-au luat până și dreptul de vot. 

Familia este o altă temă la care Papa a reflectat îndelung. În România politică, familie înseamnă doar alocație și un referendum fără sens. Probleme precum violența, sărăcia copiilor, abandonul școlar nu intră în zona de interes.

Despre recuperarea memoriei celor care au suferit în comunism am aflat atunci când liderii noștri și-au comparat suferințele de la DNA cu cele ale lui Iuliu Hossu.

Să-și ceară scuze în fața rromilor pentru anii de sclavie? Asta este realmente imposibil.

Cât despre unitate și iubire, asta este ceva ce demult am pierdut aici. Toată campania a fost dedicată urii și asta se simte. 

Mi se pare fantastică ușurința cu care Papa Francisc a reușit în 72 de ore să abordeze câteva teme atât de importante pentru societatea noastră. Și cum a reușit să separe, ca apa de ulei, ipocrizia și prostia de responsabilitate și credință. 

Iar lumea care a venit cu sutele de mii, a știut asta. Și apropo, cetățenilor politicieni! Papa v-a iertat și binecuvântat. Să știți că restul lumii o va fi făcut când, nesilită și de bunăvoie, va veni în fața voastră, cu zecile de mii, să vă privească cu bucurie.  

Foto: Inquam Foto

Cetățeni minori cu demnitate

Pe la jumătatea anilor 80 am luat o pereche de palme de o să le țin minte toată viața. Eram la o defilare de 23 august, luat cam cu japca de acasă. Îmbrăcat în pionier, ținută oficială, eram băgat în coloană în așteptarea defilării, cam pe la un kilometru de tribuna oficială. Se încerca o mini-repetiție cu strigături, dar Ceaușescu-PCR se oprea în nodurile noastre de râs. Situația a fost corectată de o activistă de pionieri care ne-a lovit cu putere și precizie, niciun profesor neintervenind. 

În mod evident, femeia era de la Partid și nimic nu-i stătea în cale. Am urât-o cu patimă. Și mi-am disprețuit profesorii care nu au intervenit. Și cum o să-mi rămână în cap toată viața, de fiecare dată când o să văd copii aduși să facă tumbe în fața unui politician, o să mă apuce nervii. Luați de exemplu, cazul mitingului de la Iași unde sunt mai multe semnale că s-ar fi apelat la elevi de liceu. Dar nu numai la Iași, ci peste tot unde apare un politician cu funcție, nu știu cum se găsește și câte un copil de pus în cap sau de făcut spectacol. 

De asta mă bucur că niște copii de la Lipova și-au luat destinul în mâini și s-au dus să-i huiduie pe mai marii zilei. Orice puști de 16 ani are deja o atitudine civică, fie că ne place sau nu. Ei primesc azi mult mai multe informații decât am au avut eu vreodată în copilăria mea. De asta cred cu tărie că au destulă minte să deosebească bunul de rău, ipocrizia de merit, minciuna de adevăr. Și să trăiască sentimentul meu de frustrare de acum mai bine de 30 de ani. 

Îi înțeleg, îi respect, îi apreciez. Oamenii care sunt articulați, protestează și nu se lasă încolonați să aplaude, au parte de sprijinul meu. Și atât. 

De aici încolo, trebuie să știi că atitudinea corectă, delimitarea corectă, aprecierea politică corectă, nu permit încălcarea regulilor. Eu am ales să ies din comunism și să accept să mă port ca într-o lume europeană normală. De asta, dacă au chiulit de la școală, trebuie să știe că există un răspuns. Dacă au încălcat regulamentul școlar, există un răspuns. 

Mai mult, dacă ei au fost luați de un profesor acolo, iarăși societatea are un răspuns. Gândiți-vă că într-o altă școală, la țară, profesorii i-ar scoate pe copii să-l huiduie pe Iohannis. Bănuiesc că nu o să vă placă.  Nu are importanță dacă sunt de de partea binelui sau a răului. Regula e importantă.

Grav este, însă, dacă directorul școlii i-a amenințat că li se va întâmpla ceva la examenele din vară, căci asta înțeleg că s-ar fi întâmplat. De abia aici este o monstruozitate care trebui sancționată. Altfel, domnule profesor Donțu, copiii ar trebui și felicitați. Un profesor responsabil ar fi notat absența,  le-ar fi spus că-i felicită pentru existența unei opinii politice și ar fi stat de vorbă cu ei despre ce înțeleg din România. Întâmplător, ați crescut copii cu reflexe corecte, domnule profesor. Merită să-i ascultați și să le dați absența meritată. 

Ați crescut niște copii cu demnitate, despre care știți sigur acum că nu se vor apleca să culeagă un leu de pe jos, precum un bătrân de la Iași. 

Două vorbe și despre ce s-a întâmplat acolo. Nu cred că știu pe cineva din familia mea sau prietenii mei, care, și la 70 de ani, s-ar fi aplecat să ia un leu de pe jos. Nu știu ce l-a determinat pe acel om să o facă. Poate are o viață grea, poate leul lui e câștigat greu, dar demnitatea e tot a lui. Nu te obligă nimeni să ți-o pierzi. Știu că acei oameni sunt prizonieri într-un sistem medieval în care se închină la mai marii zilei și nu înțeleg ce face statul pentru ei, dar nimeni nu-i obligă să stea în genunchi până la capăt. 

La fel, umilința, a umili pe cineva, nu face parte din valorile noastre europene. Înțeleg exasperarea, cred că toată România este sub un asalt împotriva a tot ce înseamnă morală și bun-simț, dar eu unul nu pot adera la umilirea și fugărirea unor oameni pe stradă. 

Cred că în această campanie am depășit mai multe linii. Și cred că e vina politicienilor români incapabili să stea la masă să genereze proiecte comune. Trăim o fractură uriașă și avem nevoie ca toți cei din frunte să dea mesaje de calm. E 2019. Nu ne putem fugări pe stradă ca în 1990.  

Fotbal dincolo de viață și moarte

Nu există aplicații raționale pentru ce-am văzut în ultimele seri de Champions League. Dar și iraționalul are matematica lui. Iar dacă mergi pe lanțul ecuației în jos, o să vezi de ce în Anglia nu e nimic pierdut nici în minutul 93 al unui meci.

Dar întâi, puțină istorie din biografia lui Jamie Carragher. E pauza finalei cu Milan de la Istanbul și Liverpool e condusă cu trei la zero. 

”Oamenii se întreabă ce era în mintea mea înaintea acelor minute de la pauză. Mergând spre vestiare sufeream de o combinație depresivă de deznădejde și umilință. Nu-mi putea ridica privirea din pământ ca să mă uit le fețele din tribună, la afișele și la tricourile roșii. Mă uitam în podea, dar tot ce puteam să văd era doar jale. Toate visele mele erau spulberate. Și nu mă mai puteam gândi la meci. Nu mă gândeam decât la familie și prieteni. Îmi părea atât de rău și mi se părea îngrozitor gândul că vom fi bătaia de joc a întregului oraș. Ce o să spună lumea despre noi? Și nu numai că nu o să fim bătaia de joc a orașului,  a întregii țări, dar și a lumii. Iar jalea mea era egalată doar de sentimentul de rușine. 

Nu o să vă povestesc ce s-a întâmplat în vestiar, la 3-0 pentru Milan. Pentru că nu s-a întâmplat mare lucru. Benitez a schimbat tactica cu calm. Atât. Iar Liverpool a ieșit cu un singur gând pe tern. Să dea un gol ca să nu plece cu o rușine în spate la Istanbul. Adăugați sentimentul lui Carragher, care după o viață pe Anfield, știe toate nuanțele de la You Never Walk Alone. ”De data asta îl cântau ca o rugăciune. Și către Cer, dar și către noi să nu ne facem mai rău de rușine”

Legătura dintre jucătorii lui Liverpool și fanii săi este aproape mistică. Ea a fost creată așa în ultimii zeci de ani, începând de la întemeietor, managerul Bill Shankly. El este cel care a făcut Liverpool-ul modern, dar și concepția sa. Ea e simplă. E un club muncitoresc, în care niciun jucător nu este mai mare decât echipa. Zeci de ani la rând, vedetele au fost subordonate acestei gândiri. Zeci de ani la rând, antrenorii au fost aleși dintre oamenii care au o istorie la club. Succesele au venit, concepția s-a schimbat, dar spiritul a rămas același. ”Jucătorii trebuie să aibă caracter și să fie modești pe și în afara terenului.” 

În anii 70, conducătorul clubului a fost John Smith. El spunea: ”Suntem un club modest din Liverpool. Noi nu vorbim, nu ne batem cu pumnul în piept. Dar suntem foarte profesioniști.”  

Până în anii 90, în mijlocul vestiarelor de la Liverpool a existat o ”cameră a ghetelor”. Bootroom era locul în care se țineau ședințele tehnice, discuțiile motivaționale, dar și întâlnirile cu managerii adverși la o sticluță de whisky. Magazia asta era sufletul acelui club. De când au demolat-o nu au mai câștigat un titlu. Spiritul său s-a păstrat însă și Carra spune ”că el revine de câte ori trebuie să avem o seară mare.” 

Nu întâmplător Bill Shankly este cel care a spus ”Fotbalul nu este o chestiune de viață și moarte. E mai mult de atât.” Magazia în care s-a născut această frază nu mai e, dar spiritul său s-a întins ca o pânză peste tot stadionul Anfield și de aici în toate casele din Anglia. Fotbalul cu caracter, pasiune, modestie și în care nimeni nu se predă niciodată. Și, probabil, mai bine mori în picioare decât să trăiești cu capul plecat.

Și, la final, un imn de mulțumire. Unul care se înalță peste stadionul lui Tottenham la meciurile mari. Tottenham este un club care a trecut binișor de suta de ani. Anii săi cei mai buni au fost în deceniul al șaselea. După revenirea din Liga a doua, clubul a câștigat campionatul și a a ajuns în Cupa Campionilor. A fost învinsă cu 4-2 în deplasare la Gornik Zabrze. S-a  întors acaă pentru a câștiga calificarea cu 8-1. Deasupra stadionului, fără a ști de unde a început, s-a auzit Glory, Glory, Hallelujah. Întâi în câteva voci și apoi pe tot stadionul. Și se tot aude de 60 de ani încoace.

 

Povești de radio. Cum să faci un leu în fiecare zi

Zilele trecute unul dintre colegii mei s-a războit cu un aparat care vinde junk-food. Și-a luat o apă plată la doi lei și aparatul nu i-a mi dat rest la bancnota de zece. Omul i-a aplicat două palme, l-a zguduit, l-a răsturnat un pic, dar restul tot acolo a rămas. Mai mult, aparatul nici nu a vrut să-i mai dea credit pentru alte produse. Adică i-a luat zece lei pe o apă.

Omul nostru a venit în redacție, a tipărit un afiș mare pe care a scris ”Aparatul nu dă rest” și l-a aplicat acolo ca să se prindă toată lumea de fază. Am pus în discuție tărășenia, la radio, ca să ne spună lumea ce trebuie făcut în astfel de situații. 

Doar că discuția ne-a dus pe alte căi. E adevărat că aparatele nu dau rest, dar la fel de adevărat este că și o grămadă de lume le dă câte o țeapă. Fiți atenți povești de pe șantierele României! Când s-a construit Cluj Arena, muncitorii de acolo și-au cumpărat zile la rând cafeaua cu șaibe de la șuruburi. Au descoperit că șaibele au mărimea unei fise de 50 de bani și i-au dat bătăi. La finalul lunii, proprietarul s-a trezit cu un coș plin de fier și cu cafeaua băută.

La Timișoara, oamenii au fost și mai inventivi. Au scos fisele de la locul lor cu ajutorul unei rulete care avea cap magnetic. Așa că, la fiecare cafea, o parte din muncitori luau banii existenți în pușculiță. La finalul lunii, proprietarul aparatului a rămas cu jumătate din bani. 

Problema este că noi nu putem pretinde respect de la nimeni atâta vreme cât nu-l dăm. Chiar dacă acolo este un aparat lăsat de unul singur nu înseamnă că nu e proprietatea cuiva. Asta este una dintre moștenirele lăsate de comunism. Lipsa de respect față de proprietate, față de muncă. Și ea este răspândită de la muncitor la patron. Lipsa de respect față de leul acela pe care îl muncește cineva. 

Dacă nu ne respectăm între noi, nici statului sau reprezentanților săi nu le putem cere mare lucru. Lasă, mă, că toată lumea fură nu e un lucru valabil. Pe el se bazează și PSD și alte partide vechi. Pe această masă gelatinoasă, năclăită în rău și care nu respectă nimic. Când ne vom schimba noi, atunci lucrurile vor fi mai bune.  

Andra, superstarul obișnuit: ”Îmi place să spăl vase”

Când să înceapă interviul, Andra își cânta încetișor, ca pentru sine, Hallelujah. Așa faci mereu, o întreb. Știu deja că ea cântă tot timpul, că e natura ei. Știu că se exprimă ușor prin cântec și că așa-i vine bine să-și transmită sentimentele. Mi-e mai ușor uneori să cânt, decât să vorbesc! 

Sunt melodii care îmi dau o anumită liniște înainte de un interviu. Da, (e ceva asemănător cu o rugăciune). Uite, când urc în avion sau când intru într-un concert, acum în cadrul turneului sau oriunde concertez, spun un Tatăl nostru, fără să mă vadă nimeni. Chiar dacă îmi știu treaba, știu ce trebuie să cânt, am experiență de scenă de atâția ani… De fiecare dată cânți pentru alt public, iar emoția este pentru a nu dezamăgi. Zic: Doamne ajută-mă să fiu așa cum își doresc oamenii ăștia, să fiu la înălțimea așteptărilor. Îmi spun doar mie.

Andra e credincioasă. Își caută nădejdea și puterea cu ochii la Dumnezeu. 

Poate datorită lui Cătălin sunt și mai credincioasă. El este mai credincios decât mine. Merge mai des la biserică. El îmi spune: Hai să mergem la un părinte care ne e foarte drag să vorbim. Părintele Cristian care ne-a și botezat copiii de altfel, este duhovnicul nostru. Mergem acolo și ne dă liniștea de care avem nevoie. Ne spune chestii generale, pe care le spune tuturor, despre cum să-ți găsești liniștea și pacea într-o lume atât de nebună, într-o lume ca a noastră, de exemplu. O lume în care suntem mai toată ziua pe drumuri, cu tot felul de proiecte, cu oameni diferiți, unde întâlnești, așa cum mai zice el și ispite. Îți dă o liniște. Când plecăm de acolo amândoi suntem bucuroși că am putut să ajungem să vorbim cu el. 

Dincolo de voce, îmi dau seama pe parcursul interviului, că succesul Andrei constă în faptul că e foarte pământeană. Ea este mereu strălucitoare când o vezi la televizor sau pe scenă, dar în rest e un om obișnuit. Vedeta rămâne acolo pe scenă. Și la mall mă duc fără probleme. Pun blugii pe mine și o șapcă și nu mă gândesc că mă recunoaște lumea. Dar imaginea pe care mi-o pune în minte este Andra cea de acasă. Acolo unde gătește, spală vase și-i pune masa lui Cătălin. Dar voi doi, oameni așa bogați și celebri, nu aveți pe nimeni să facă asta?

„Dacă ar fi o cameră să fiu live pe Facebook tot timpul și să vedeți câte vase spăl… Avem mașină de spălat vase, dar nu știu dacă am folosit-o de trei ori. Mi se pare ireal. E mai veche ce e drept, dar spală în trei ore. Păi eu în trei ore spăl toată casa. Îmi și place să spăl vase. Mă duc undeva în vacanță, la o cabană cu niște prieteni și facem noi acolo mâncarea. Ceilalți gătesc, iar eu spăl vasele, deși îmi place să și gătesc. E bătaie pe vase. Vin niște finuțe de-ale mele: Nășică, mie nu-mi place să spăl vase și le spun: Lasă-mă pe mine să le spăl că mă simt prost. Eu fac de drag”

 „Foarte mult (mă relaxează). Și pe Cătălin la fel. Mergem undeva în vizită și suntem la niște prieteni unde ne permitem, să zic așa. Îl vezi pe Cătălin cum strânge. E foarte ordonat. Uite, apropo de asta. E și credincios, e și ordonat. E perfect. E omul care mă ajută și mă face să-mi doresc să fiu mai bună.”

Plăceri vinovate ai Andra? „Mănânc dulce, în schimb. Aș mânca toată ziua. Sunt dependentă. Vreau să scap cumva de dulcele ăsta și nu știu cum. Cumva când mănânc sunt atât de fericită, jur! Sunt fericită! Apropo, vin fanii pe unde merg la concerte, la radio și nu îmi mai aduc flori. Îmi aduc ciocolată. Am cutii, cutii, cutii de ciocolată. E plină casa de ciocolată. Serios! Pot să-mi deschid un magazin.”

În egală măsură, însă, Andra e bucătăreasă. 

După 3 zile de stat la (Sala) Palatului am venit acasă. N-am dormit în alea trei zile acasă. Trebuia să fac pauză vocală. Acasă e foarte greu să fac asta cu copiii. Nu pot să le vorbesc prin semne. Vineri a fost primul concert. Luni dimineață am venit acasă, dar primul lucru, deși am fost foarte obosită, a fost să fac  tot ce le plăcea copiilor sau tot ce voiam. Mama m-a întrebat: Iubita lui mami, dar nu ești obosită? Gătesc eu.” Și i-am zis: Nu, nu, vreau să recuperez cu copiii, să le fac ceva ce le place lor. Să mă ierte cumva că am lipsit astea trei zile. Fac brioșe, fac paste, fac un pește foarte bun cu creveți, cu unt, cu pesto, cu vin alb. Pun și ceapă verde și usturoi. Sincer nu am văzut rețeta asta pe undeva. Folosesc somon cu creveți sau pește alb, pentru că ăsta e peștele pe care îl mănâncă copiii. Depinde ce am prin casă, dar de obicei am somon. Am auzit că acum nu prea mai e ok și atunci am trecut pe doradă sau file, file de șalău. Pregătesc creveții, le pun un pic de sare, un pic de piper atât pe ei cât și pe pește. Îi pun la prăjit în ulei de măsline, foarte puțin, după care pun foarte mult unt. Depinde ce cantitate de creveți am. Nu au gust bun dacă nu pui unt. Adaug ceapa, usturoiul, pesto, chiar dacă îl faci tu sau dacă îl găsești gata făcut. Adaug și vin alb și smântână de gătit. Asta pe un pat de orez. Fierb orez. Am o oală electrică și nu se prinde pe fund. Fierbător de orez. Pun orezul și pun apoi sosul deasupra. Fosta noastră bonă, Rona, gătea această rețetă, dar punea foarte mult ghimbir. Eu, pentru că am limbă geografică nu prea pot să mănânc iute.

Andra e strâns legată de familia ei. Succesul l-au construit împreună. Acasă i-au spus: ”copilul de aur”, găina de aur” pentru că le-a îndeplinit toate visele. Familia Andrei nu a fost dintre cele cu dare de mână. 

Mama a avut o copilărie mai modestă, ca tot omul. Nu a avut un vis anume. Au plecat amândoi, și mama și tata. Țin minte că-mi spunea: Am avut un apartament în chirie cu o dormeză și o masă. Așa fericiți am fost! Uite, ușor, ușor, am muncit și am realizat asta și mai apoi împreună cu voi, am muncit toți. Ne-au învățat de mici să facem economie, să strângem, să evoluăm. Avea vise ca orice femeie când era tânără… Țin minte că îmi zicea că era cu bunica ei și s-a dus în Turda, la vreo 8 km. Nu vreau să mă gândesc prea mult că e sensibil subiectul. Avea bani doar de întoarcere. A trecut pe lângă o cofetărie și a văzut o prăjitură din spumă, cu căpșuni și a zis că mănâncă prăjitura asta, dar trebuie să meargă pe jos acasă. S-a dus 8 km pe jos. Tot felul de sacrificii din astea. Eu am zis că dacă pot, în viața asta, o să fac totul ca părinții mei, sau mama cel puțin, să nu mai aibă vreodată grija asta. Dacă ea vrea să-și cumpere o pereche de pantofi, eu îi fac pofta asta. E mama mea, este icoana mea. E omul care m-a învățat să fiu bună și să fiu la rândul meu o mamă așa cum a fost ea. Da. E o legătură foarte puternică. Nu mă face să plâng! Pentru mine e foarte sensibil subiectul ăsta, legat de mama, pentru că o iubesc foarte mult. E omul care ne-a ținut legați pe toţi, ne-a învățat să ne iubim, la rândul nostru să avem grijă de familiile noastre.”

„Sunt foarte apropiată și de tatăl meu cu care semăn foarte mult ca atitudine, personalitate. Sunt foarte puternică, la fel ca el. Cumva însă, sensibilitatea am luat-o de la mama, deși mama nu a fost ca tata. Tata a fost zi de zi cu mine. Mergeam cu trenul, ne-am chinuit ceva la începutul carierei mele. Duceam bani de acasă. Nu câștigam mare lucru. Aveam turneu cu trupa Andre, cu trupa Angels. Eram extrem de fericiți că facem și noi parte dintr-un turneu cu vedetele momentului. Erau în vogă Andre. Săreau copiii pe ele. Erau atât de iubite, de apreciate. Primul meu concert a fost la Timișoara în cadrul turneului. Eram atât de fericiți! Mă uitam la tata care era undeva la mașină și îi spuneam cumva din priviri: Tată, uite cum mă prind copiii ăștia și mă iubesc. Mă recunosc! Îmi rămân așa în cap imaginile fețelor lor văzându-mă fericită.”

Vă las pe voi să descoperiți mai departe cum își cresc Andra și Cătălin copiii. Și ce cred aceștia despre părinții lor celebri. Dar și mai mult despre cum se construiește un succes care acum ține de aproape 20 de ani. Și mai ales cum îi pun plumb în picioare sesiunile de autografe ”pentru că eu vreau să stau până la ultimul om.”

 

 

 

 

Radu Paraschivescu. În lume nu-s mai multe Românii

Acum șase luni, Radu a realizat  un atlas de ziceri tâmpe, de agramatisme, de analfabetism, de incapacitatea de a vorbi românește.

Și ați crede că azi ne aflăm în fața unei același fel de carte. O carte care satirizează. Care te face să râzi, să râzi de ei, cei care de trei ani ne apasă pe ceafă. Doar că nu e așa. Cartea lui Radu are umor, dar e o carte atroce. E o carte care te lovește în plex și te lasă fără aer. E o carte despre care tu o să spui că este incredibilă. Că așa ceva nu se poate.

”Viorica Dăncilă este numele din secolul XXI al lui Chivu Stoica. Ocupați să-i asorteze cariere în care s-ar fi dovedit mult mai competentă decât cea de prim-ministru (croitoreasă, taxatoare, gospodină pregătind sarmalele), oamenii nu mai au timp să observe cât de mult seamănă premierul de astăzi cu cel din perioada 1966-1961, când țara se numea Republica Populară România. Fiecare dintre ei vine la pachet cu sforile prin care poate fi manevrat. Fiecare are un devotament orb față de un șef  și un dispreț mat față de știința de carte.” 

Cu 60 de ani în urmă, Ayn Rand scria o carte numită Revolta lui Atlas. Și acolo făcea o distopie în care oamenii buni și muncitori sunt înlăturați de la putere pentru a face loc sloganurilor, minciunii, imposturii și unor nevolnici. Cartea lui Rand este contestată uneori în State, dar vă asigur că pentru noi cei care venim din comunism ea este cât se poate de valabilă.

Pentru că ea este cartea ticăloșiei, este cartea hoției, a minciunii, a imposturii exacerbate, toate la vedere. Această carte este despre umilințele la care suntem supuși zilnic de actuala putere. Și nu e o carte scrisă la modul general. Ea are date, fapte și nume care te vor îngrozi. Fiecare capitol al acestei cărți pleacă de la o nouă absurditate săvârșită în spațiu public. Și mai e ceva e descrierea unui atac furibund la morală, la bun simț, atac dezvoltat cu o frenezie ieșită din comun.

E o carte care nu iartă mai pe nimeni. Ea trece de la Liviu Dragnea care spune că bărbăția nu se caută în librării, la Viorica Dăncilă care, zice Radu, nu ar mai trebui iertată,  la un ministru care spune că trebuie să preia nu să ridice ștacheta, la un discurs al lui Florin Iordache pe scena Ateneului, în timp ce Dan Grigore protestează în fața acestuia. Ajunge și la Călin Popescu Tăriceanu care e mereu preocupat de imaginea României, dar coboară și mai grav spre efectele acestor discursuri. Repetări ale minciunii, urii, intolerenței și iliberalismului și la alte persoane din spațiul public.

Radu nu iartă pe nimeni fie că e vorba de politicieni ai opoziției, realizatori tv, persoane din spațiul public. Ajungem și la necunoscutul cu funcție Ilie Mario Rafael, dar și la Codrin Ștefănescu sau Cătălin Rădulescu. Și să nu uităm că Radu are și un capitol dedicat colegilor de breaslă. Unii de rit nou, dar nu-i iartă nici pe cei vechi.

”Nu doar prostia, moartea și cancerul sunt democratice, ci și scrisul. Autorlâcul a devenit în ultimele două trei decenii o ispită care târcolește multă lume. Ajunge să cutreieri prin depozitul legal al Bibliotecii Naționale și să te lămurești cât de largă e paleta celor care stau sub răsuflarea muzei: generali de securitate și cântăreți de muzici foarte ușoare, creatoare de modă și preoți, cascadori și majorete, dive de week-end și rapsozi cărunți, regizori, fotbaliști, foști președinți de CAP și oameni politici, balerini și finanțiști.”

E o carte importantă pentru că trebuie să păstreze cineva drumul drept al bunului simț. Adică nu poți să te dai deoparte zi de zi când vezi imundul că te atacă și o face pe toate căile.

De ce spun asta? Pentru că majoritatea dintre noi încă își amintesc de comunism. Și am să închei cu imaginea pe care mi-a evocat-o mie această carte. E o imagine de neșters a copilăriei mele. Într-o sală de spectacole de la Vaslui am văzut un cor pionieresc așezat pe patru rânduri, fiecare pe un postament. La un moment dat, în mijlocul cântării, a început să cadă câte un copil, să leșine de foame, de oboseală, de emoție. Am numărat cinci copii care au căzut de pe postamente. Se prăbușeau peste ceilalți. Știți ce-i ciudat? Că restul corului nu s-a oprit din cântat. Nu a fost nimeni să-i oprească: dirijor, părinte, profesor. Partidul pe care-l aveau de cântat era mai important. Or este de neadmis ca interesele unui grup de persoane, ca adulația partidului, pupatul în fund și miserupismul să devină mai importante decât bunul simț, compasiunea și umanitatea pentru cineva lângă tine. Eu cred că despre asta e cartea lui Radu.

Povești de radio. Cum vă (mai) iubiți dacă aveți copil?

Stimați cetățeni, episodul acesta este delicat, dar sunt sigur că li s-a întâmplat tuturor celor care au copii. Cum faci să te mai întâlnești romantic cu partenerul, iubitul, iubita, soția, dacă ai copil mic? Știți sigur că acesta nu adoarme când vrei și, dacă programezi o seară romantică de la ora nouă, să zicem, va sta treaz până la 11. 

Nu e om să nu i se fi întâmplat. Și mai grav este atunci când ai mai mulți cu orare diferite și nevoi diferite. Iar când sunt mari, cum veți auzi în continuare, atunci te vor și întreba: ”voi vreți să vă iubiți?” Dar în niciun caz nu vor ieși din casă. Veți cunoaște diverse stadii ale disperării și frustrării, iar imaginația voastră va funcționa din plin. Mai ales când sunteți prinși. 

Un prieten îmi povestea recent că, el însuși, la o vârstă măricică, se juca de-a indienii și a intrat târâș în camera alor lui și a scos capul drept la nivelul patului, la timp să prindă acțiunea. A plecat de acolo în aceeași manieră în care a venit, fără să fie prins. Dar ascultătorii Digi FM au istorii mai spectaculoase. 

Ascultați-o pe Dana care fuge acasă la prânz să se vadă cu soțul, câtă vreme doarme copilul. Și faceți cunoștință cu Mitică din Roman, camionagiu de profesie, căruia puștii săi de 13 și 14 ani i-au pus toate barierele. ”Până adorm ăștia, eu dorm demult. Iar următoarea seara fac schimb cu nevastă-mea. Adoarme ea înaintea băieților. ” Povestea sa este fascinantă, ascultați-o până la capăt.

P.S. După ce l-am auzit, Digi FM și directbooking.ro le-au dat oamenilor un premiu, un sejur de un week-end la mare în luna iunie. Unde să meargă singuri, fără băieți. 

Istoria lui Mayta: glorioasa parodie a revoluției

Mario Vargas Llosa a scris Istoria lui Mayta prin 1984. E o istorie cu o parodie de revoluție și, aparent, niște caricaturi de revoluționari. O istorie care te duce în Peru și în radicalismul ideilor de stânga care au brăzdat America de Sud.  

Povestea e relativ simplă. Avem un revoluționar, dar un revoluționar intelectual, care la un moment dat, fără să știe de el sau de alții, chiar se apucă să facă revoluție. Grupul de revoluționar nu este mai mare de șapte persoane. Cartea ne prezintă întreaga evoluție a ideei lui Mayta, pregătirea pentru momentul revoluției și desfășurarea sa. Doar că inadecvarea sa la societate și la realitate este atât de mare încât nu-și să seama că nimeni nu-l va urma în teribila întreprindere. Părăsește ședințele ideologice din Lima și merge în zona muntoasă din Peru ca să lupe cu arma în mână.

Ca să să spună povestea asta, Llosa mai inventează una. Descrie ancheta unui jurnalist care 25 de ani mai târziu de la revoluția lui Mayta, în plin război, vrea să scrie o carte despre acest prim personaj-erou al stângii. Și pentru asta le ia interviuri tuturor celor care l-au cunoscut. Și care vor să stea de vorbă cu el. Pentru că și asta este o complicație. Nu toată lumea îl iubește pe Mayta, ba dimpotrivă. Urmele lăsate de el sunt adânci și avem sentimente care curg de la dispreț ură, ridiculizare, ba chiar și inimă rănită în cazul unei soții și al unui iubit. Căci, da, Mayta e nehotărât și în privința iubirii.

Și, citind capitolele din cartea asta, mi-am dat seama cum funcționează FB-ul: zeci de oameni au o părere despre același lucru și ea este complet deformată. Grozăvia este că nu poți să ai o imagine exactă. Llosa scrie un roman înaintea timpului său și imaginează exact societatea de astăzi, când toți ne uităm la un lucru și fiecare vede altceva. Povestirea despre Mayta abundă de opinii, de fapte trunchiate, de fake news, de incapacitatea de a cădea de acord asupra unui lucru. Și totul se desfășoara pe baza unui zgomot general greu de ignorat.

Rezultă un roman în care nu avem alb și negru. Nu există o bătălie a binelui cu răul. Nici un personaj nu e pozitiv sau negativ până la capăt. E ca în viață.  Nimeni nu e perfect, nimeni nu e bun sau rău, nimeni nu întrunește în totul caracterizările celorlalți

De exemplu, nu-i așa că noi știm că un comunist e rău? Doar așa am fost învățați de-a lungul timpului. Poate fi un comunist bun? Poate fi animat de idealuri înalte, iubește el cu adevărat? Cel mai probabil că nu. Pentru că noi am fost informați că ei strâng tot ce e mai rău.

Adevărul este că Mayta are toate gândurile bune. Nu e capabil să omoare pe nimeni, e animat de cele mai bune sentimente. Povestea sa are o bază bună, naivitatea de care dă dovadă este uluitoare. La un moment dat, în adolescență Mayta face o grevă a foamei până aproape de moarte, doar ca să fie solidar cu toți săracii lumii.

Și mai e ceva: revoluția lui Mayta  pare caricaturală. Nu are niciun sens și nicio legătură cu masele. Nu are informații, e pornită de la o problemă reală dar are o cale de rezolvare ieșită din comun.

Sunt halucinante momentele revoluției: cele în care sparg două bănci. Halucinant este și faptul că nimeni nu vine alături de ei. Cei șapte revoluționari defilează singuri pe străzi și lumea crede că e un soi de carnaval. Ei nu înțeleg ce se întâmplă, lumea nu înțelege ce vor ei. Mica lor revoluție este o parodie, o caricatură, începe măreț și se transformă într-un jaf de găinari proști.  

De asta la un moment dat veți trăi momente de derută pentru că nu știți încotro vrea să meargă autorul. Contribuie la asta și modul în care e scrisă cartea, cu întrepătrunderea planurilor, uneori chiar două sau trei. Se întâmplă că un personaj pune o întrebare și-i răspunde un altul din viitor sau trecut.

Întrebarea care se pune este dacă Llosa a vrut să râdă de revoluții, de comunism, de naivitatea lor, dar și de răul pe care-l pot face. Mai îngrozitor este ca el să fi descris o stare de fapt în care stupizenia, paranoicul și delăsarea să abunde, alături de credințele mari. Poate a contribuit la asta și faptul că la vârsta la care a scris cartea Llosa trecuse de la simpatiile sale stângiste la liberalism.

Nu o să vă spun cât de cinematografic este Llosa, asta știți deja. Ce-a făcut mai nou este că pune și o coloană sonoră. Închipuiți-vă o petrecere la care e mult fum, se dansează pe Buena Vista Social Club și pe sub toate dansurile se face revoluție.

Surpriza este că Mayta nu e omorât așa cum s-ar întâmpla cu un revoluționar sadea. E tratat mai curând ca un găinar. Ceea ce-i dă ocazia să mai dea două spargeri mai mari, în numele revoluției. Și aici scriitorul este singurul care dă nota sa subiectivă: cred că Mayta a înțeles la un moment dat că este doar un tâlhar.

Asta îi dă ocazia lui Llosa să descrie o închisoarea peruviană. Să vedeți acolo ce s-ar fi lucrat la recursul compensatoriu. Dacă Peru ar fi avut un PSD cei opt mii sau șase mii de închiși acolo ar fi fost cu adevărat eroi, mai ales că unii dintre ei erau semi-eroi politic. Mizeria, gunoaie, vânzare, trocul, bandele, sunt toate acolo.

Este o imagine superbă a unui om care doarme pe un morman de gunoaie și Llosa revine la această imagine care vrea să spună totul despre societate. De altfel, acesta este și corolarul cărții. Mizeria de la închisoare, mizeria de lângă închisoare, mahalalele sărace, totul abundă în imagini extrem de dure care vin să-ți spun că în ciuda caricaturii lui Mayta totuși se vorbește de o problemă reală, dar că acest tip de abordare nu e soluția. Acest final al cărții e un moment de literatură glorioasă, maiestuoasă, greu de replicat și care te ține acolo, deși îți intră în vintre.  

Ce-i mai interesant se află la colegii lui Mayta. Fiecare și-a rezolvat propria situație. Sunt politicieni, ong-iști, oameni care au o stare. Până și soția sa, fosta sa soție, și-a rezolvat situația și nu mai vrea să-l vadă. Dar tot ciupește un ban de la jurnalistul care vrea să stea de vorbă cu ea despre Mayta. La un moment dat, toți s-au întâlnit și l-au folosit. Singurul care a crezut cu adevărat în el cred c-a fost locotenentul Vallejo care l-a și tras după el în această vâltoare.

Cu ce rămânem? Rămânem cu un personaj căruia îi vedem o mie de fețe, dar căruia fiecare îi va alcătui alt portret. Nu mi-e clar dacă o să vă placă, dacă o să-l urâți, dacă ideile sale vă vor cucerească sau dimpotrivă. Rămânem însă cu un mod de a nu face lucruri în viață. Care ne arată cât de periculoase sunt ideile vecine comunismului, cât de îndepărtate sunt ele cu adevărat de oameni, cum numai ideologia fără contact cu oamenii nu-ți aduce nimic, ba mai mult poate prăbuși.

Am avut bucuria de a prezenta această cartea de la Humanitas cu profesorul Ioan Stanomir și scriitorul Andrei Crăciun. Merită să-l citiți pe Ioan Stanomir pentru că mi mi-a dat o nouă lumină asupra acestei cărți, prin contextul istoric în care a așezat-o. Iar Andrei Crăciun, vizitator al orașelor din Peru, mi-a confirmat, printre altele, că într-adevăr descrierile urbane ale lui Llosa i se potrivesc bine și Bucureștiului.