educatie

Cele mai bune fotografii cu motoare și noroi

Nu am avut idee că la off-road copilotul este cel care stabilește timpul la finalul probei de trial. Treaba se întâmplă cam așa. După ce treci prin toate hârtoapele, rampele și denivelările, vine vremea să te scoți din centură, să sari din mașină și apoi să apeși un buton roșu care se află la vreo 10 metri de tine. Și să leșini acolo. 

Nimeni nu m-a prevenit că, în calitatea mea de copilot, o să trec cu picioarele în apă, o să stau cumva culcat pe spate cu mașina în rampă și că o să dau cu capul de zece ori în bara din spate. Mi-au spus doar să stau cu mâinile la piept și să nu scot niciun deget afară. Lucru cu care m-am conformat, Am arătat jumătate de zi ca o statuie egipteană, cu mâinile lipite de sternul meu voluminos. 

Dar a fost atât de bine. Oamenii aceștia din Campionatul Național de Off-road sunt extraordinari. Și plini de pasiune. Pilotul care m-a condus, directorul clasei standard, Bogdan Pascu mi-a demonstrat-o cel mai bine. După probă își adormea copilul pe un braț, iar cu celălalt ținea casca de concurs. Cred că despre asta e vorba: capacitatea de a te proteja pe tine și pe alții în cea mai dură competiție cu mașini. Mașini care se zbat în noroi, se leagă de copaci, se răstoarnă și merg cu înclinații imposibile. Și care au motoare care țipă urlă și ard la propriu.  Și, da, e noroi. Cel mai mult, cel mai frumos și cel mai bun noroi pe care l-am văzut. Mergeți și-i vedeți! 

Mulțumesc, Roxana Ciuhulescu, mulțumesc Silviu Bulugioiu și Corb 44, pentru găzduire și pentru modul în care insuflați pasiune. Vă las aici fotografiile Alinkăi care a prins cele mai tari momente. 

Nu e vorba doar de un examen. E ticăloșie criminală.

Libertatea a publicat un material halucinant despre modul în care elevii din școala de pilotaj copiază la examene. Unul dintre dialoguri arată așa:

– Ați învățat manualul la factori umani?

– Nici nu l-am deschis. Trebuia? 🙂

– Nu știu…

– Dă-l dracu.

– Eu am făcut testele alea.

– Am citit ce ne-a dat profa și testele. Manualul e intact.

Citatul este doar un fragment din ce pare o întreagă schemă de fraudare. Adică oamenii știau ce au de făcut, ba, mai mult, ajunseseră la performanța de a refuza un 10. Acesta este doar primul examen dintr-o serie pe care trebuie să o parcurgă un pilot de linie.

Ce ai voie să faci cu acest atestat? Să pilotezi avioane de până la 2,5 tone, în scop de agrement. Adică tu și prietenii tăi. Dacă vrei să ajungi la categorii  mai mari, atunci trebuie să treci alte examene. Iar companiile aviatice te testează la rândul lor. Unele mai din greu, altele mai ușor. Nu ajungi, însă, la manșa unui avion de linie dacă nu știi. 

Dar…Asta nu dovedește decât că acești copii, aflați în fața unui examen important, sunt niște cretini. 

Pentru că și-au asumat hoția și în mintea lor au hotărât că pot pilota un avion fără să știe tot despre asta. Un avion în care  să se afle doar ei și, poate, alte persoane: prieteni, familie, clienți. Nu numai asta. Avionul zboară încărcat cu sute de kilograme de benzină pe deasupra unor localități. Un astfel de idiot și-a asumat că poate trece peste capul nostru cu o bombă, fără să știe cum funcționează.

Trebuie să fii redus intelectual serios dacă poți face așa ceva. Mai ales că ai toate datele ca să știi că nu poți trece de examenele mai mari. Câte, însă, astfel de examene au mai trecut acești oameni? De unde această ușurință a furtului, mai ales unul care de data asta este criminal? Vă întrebați cum s-a produs Colectiv? Iată, de la unii care fură și mint. 

Și ar mai fi ceva. De ce credeți că mintea acestor oameni a fost capabilă de un furt cu potențial ucigaș? Pentru că nu ne pasă de cei din jur. Pentru că aici este o cultură a nepăsării. Nu are nicio importanță dacă ceea ce fac eu este ucigaș sau nu pentru cei de lângă mine. Nu are importanță dacă acțiunile mele le fac rău unora sau altora. Important este să trăiesc eu bine. Eu și gașca mea. 

Iar asta a devenit politică de stat. Și nu mai este sancționată. Băieții ăștia, tineri așa cum sunt, au văzut în jurul toate furturile, toate nedreptățile și toate mizeriile lumii. Ba, în ultimii ani, li s-a mai și spus că e de bine. Că pușcăria e pentru oameni buni, că pușcăriașii sunt victime și că, în general, nu e foarte rău dacă mai treci pârleazul.

Așa că moartea cuiva, chiar a lor, nu putea să-i îngrijoreze prea tare.  Cumva ar fi scăpat și din asta. Dar asta îi face și ticăloși.  

 

 

Titi Aur: ”Am fugit din țară pe vremea lui Ceaușescu. De două ori.”

La Super Rally București mă așez în dreptul celei mai tehnice porțiuni cu putință. Traseul este îngust și-i solicită pe piloți. Sunt mai curând aleile de plimbare din Herestrău, nu e nici măcar bulevard. Iar drumul este delimitat de baloți de paie. Se merge tare, la limită chiar și pe linia de boxe. Se aruncă cu nervi și scrâșnete, mai ales că este un circuit scurt. Trebuie să-l faci de două ori ca să simți adrenalina. 

Toată lumea vine tare și apoi taie scurt curbele. Se schimbă vitezele, se turează motoarele chiar în dreptul meu. Și apoi apare Titi Aur. Mașina lui plutește, vine ușor, cu măiestrie. Derapează când lent, când tare, parcă pe șosea ar fi dat cu ulei. E așa o moliciune și o plăcere în tot ce face. Este scrimă, nu spadă, este dans, nu gimnastică, este măiestrie. Piloții tineri spun că este stilul vechi al anilor 90. De altfel, mașinile noi nici nu te mai lasă să faci așa ceva. Titi Aur o face pentru că glisatul este marea lui pasiune. Așa a condus toată viața, așa a devenit campion al României de opt ori, așa este cel mai bun din istoria raliului din România. El este maestrul care a trăit în viteză, dar cu artă. Așa cum a făcut și cu viața. Căci numai viteză, artă și curaj poate să fie atunci când fugi de două ori din România comunistă. Da, de două ori 

Ce am văzut eu pe pistă se numește aderență scăzută. Ce înseamnă, însă, „fan al aderenței scăzute”

În moto sport în general sunt două categorii de piloți. Unii care preferă pista de asfalt, în general cea curată, fără apă, nisip sau alte forme de aderență scăzută. Ei știu și reușesc să meargă foarte tare fără ca mașina să derapeze, dar mergând la limită. E apoi o altă categorie de piloți care iubesc derapajul, mersul în acele glisade care din punctul meu de vedere sunt exact ca driblingul în fotbal, deliciul spectatorilor. Spectacolul vine din glisade, din derapaje. Sunt piloți foarte rapizi fără să derapeze și piloți rapizi care reușesc să combine cele două lucruri. Eu am iubit derapajul, aderența scăzută, tot ce înseamnă zăpadă, nori, mâzgă, ploaie, care pentru șoferul de rând sau pentru o categorie de piloți nu e atât de plăcut.

Este vorba de talent aici?

E un mod de a privi condusul mașinii. Mașina de raliu nu se virează din volan, ci se conduce din acel transfer de mase, din acea inerție. Pilotajul seamănă mult cu schiatul. Schiorul nu are practic volan, dar derapează și virează. Același lucru se întâmplă când conduci mașina de raliu, în special pe aderență scăzută. Vorbim de un fel de bilă de plumb imaginară pe care mașina o are în partea din spate. Atunci te joci cu acel transfer de mase. E un fel de a te da cu mașina, o plăcere pentru mine și totodată în general, pentru piloții de raliu

Titi Aur a transformat derapajul în artă

Mașina trebuie să derapeze atât cât e necesar ca să vireze, nu mai mult. Orice derapaj suplimentar înseamnă pierdere de viteză. Trebuie doar acolo unde e nevoie, în funcție de situație. Poți începe cu 100 de metri, cu 50, dar poți și în momentul în care virezi. Nu e o regulă. Nu trebuie confundat cu driftul în care mașina trebuie să fie în derapaj permanent. Acolo scopul principal nu e viteza, cu toate că ea contează, dar contează mai mult să fii cu mașina într-un derapaj constant.

Pasiunea? La el este mai mult decât pasiune. Așa s-a născut

Eram super pasionat. Eu spun că pasiunea asta vine din altă viață pentru că dintotdeauna mi-am dorit să conduc orice: bicicletă, căruciorul de butelie, trotinetă, orice avea roți. Visam, îmi plăcea, citeam tot ce se putea citi. Citeam tot ce era. Exista doar revista „Autoturism”. Mai prindeam câte ceva din afară. Atunci era greu să obții o informație. Mi-am dorit dintotdeauna. La Bârlad era greu să fac moto sport așa că am început atunci când am ajuns la Iași. Eram student la construcții și am intrat în echipa Fortus Iași. Până atunci doar îmi doream.

Am avut un avantaj. Având mașini vechi și stricate am învățat mecanică. Dacă ai o mașină bună care nu se strică nu înveți mecanică. Repar, am tot felul de aventuri cu reparatul și stricatul mașinilor. Chiar am devenit un bun cunoscător al mașinilor și motoarelor. Chiar și azi îmi mai bag nasul, Un pilot trebuie să știe atâta mecanică și tehnică încât să poată comunica cu inginerii sau preparatorii mașinii, să transmită informații și să înțeleagă din punct de vedere tehnic ce se întâmplă, fiindcă altfel va distruge mașina. Trebuie să înțelegi ce se întâmplă și din punct de vedere mecanic.

În Iași, și-a susținut pasiunea făcând taximetrie ilegală

În Iași am dat la Facultatea de Construcții ca să reușesc să ajung repede student. Era un fel de „ținta golanului”. La Iași sau în zonă nu am avut facultate de mecanică, dar citeam însă mult mai multe lucruri despre mașini din cursuri, din reviste, de unde puteam.

Într-adevăr, făceam acea taximetrie ilegală, beneficiind de statutul de student. Căram studenții străini prin Iași și nu numai. Așa făceam bani ca să merg la curse. Nici acum nu este ieftin, dar nici atunci nu era ieftin mersul la curse. Mai mult, atunci ca să poți obține anumite echipamente de curse: o suspensie, un carburator, orice echipament special, trebuia să găsești și soluția. Nu te duceai ca acum la magazin sau dădeai comandă pe net și îți vine orice, totul e să ai bani. Atunci trebuia să ai relații, fie la uzina din Pitești, cea din București, în Sibiu

Primele mașini de curse

O Dacie în diferite variante. Dacia lui tata de acasă, Dacie dată de Fortus Iași, de club, Dacie dată de IJTL Vaslui. Se făcuse atunci un club și la Vaslui și am făcut transferul de la Iași la Vaslui, eu fiind din Bârlad. Am avut mașină dată de ei, o mașină de școală care era chiar din Bârlad. Stătea de câțiva ani sigilată pentru casare. Era o rablă, curgea rugina din ea. De acolo am început să o reconstruiesc, cu bani mulți, bani făcuți din taximetria ilegală sau ce era.

Examenul de la școala de șoferi l-a dat mai devreme de 18 ani

Știam să manevrez mașina foarte bine și am realizat de când am urcat prima oară la volanul unei mașini. Bucuria și plăcerea de a conduce erau dinainte de a conduce mașina. Mergeam cu oricine avea ocazia. Tata a luat carnetul după mine, iar mașina a luat-o pentru mine. Nu i-a plăcut, nu a fost pasionat, nu era dorința lui să aibă mașină.

Chiar și în autobuzul din oraș, oriunde prindeam o mașină, urmăream șoferul și simțeam că eu pot face mai bine decât el. Asta s-a și întâmplat. La examenul de poligon pleca un cursant. Când primul ajungea la jumătatea poligonului i se dădea drumul celui de-al doilea cursant. Când mi-a dat drumul mie l-am ajuns pe cel din față. Milițianul m-a dat afară, nu m-a lăsat să mai termin poligonul. M-am dus cu coada între picioare la instructorul meu și i-am povestit. El mi-a răspuns: „Stai liniștit că te-a dat afară pentru că a văzut că nu mai e cazul”.

Primul raliu l-a făcut cu mașina de acasă

Primul raliu la care am fost a fost Raliul Brașovului. Înainte am mai fost la un campionat de îndemânare pe toată țara. Finala din ʼ84 din acel an s-a făcut la Focșani. I-am păcălit pe părinții mei și mi-au dat mașina lor de acasă, mergând și ei acolo. Când au văzut că raliurile nu sunt atât de periculoase au zis că nu e chiar atât de rău. Mi-a fost ușor ca anul următor să le cer mașina pentru Raliul Brașovului din ʼ86. M-am dus cu mașina de acasă la raliu după ce i-am montat un roll bar. Ei credeau că e tot îndemânarea de la Focșani, din oraș. Am terminat raliul și când m-am întors la Iași antrenorul pus la ACR m-a felicitat. Eu nu am înțeles de ce trebuie să fiu atât de felicitat că am terminat primul meu raliu, dar am înțeles anii următori, când nu am mai terminat nicio etapă. Am abandonat la toate. Atunci mi-am dat seama că într-adevăr, echilibrul între a merge tare, dar nu atât de tare încât să rup mașina, au meritat laudele de la primul raliu.

Școala de raliu se făcea pe sub mână

În România atunci nu puteai afla nicio informație. Era o secretomanie de neimaginat. Piloții de la uzină, când făceau modificări la mașini, se spunea mai în glumă mai în serios, că o făceau cu pătura în cap. Își puneau o pătură după ce ridicau capota astfel încât să nu vadă altcineva ce modificări au făcut la o mașină. Nimeni nu îți dădea nicio informație. Atunci, eu am luat decizia să fug din țară. Am și făcut asta. E o poveste lungă și complicată. M-am și întors ilegal și am și plecat din nou ilegal.

Fuga din țară. De două ori

Motivele erau două. În România ne opreau toată circulația iarna, de la revelion până în aprilie. Exact când era mai frumos să mergi cu mașina, iarna, opreau circulația, din tot felul de motive: economie de benzină pentru a fi dată la export, să fie plătită datoria. Un alt motiv era faptul că nu reușeam să am banii și puterea financiară pentru a merge la curse la un nivel pe care mi-l doream. Eu reușeam să fac o mașină cu taximetria mea, să am piese, dar nu la nivelul pe care îl doream. Am luat decizia de a pleca din țară. Am reușit să ajung în Italia.

În ʼ87, în 30 octombrie am fugit din țară. Am fugit ilegal, pe la Stamora Moravița. Aveam informații foarte, foarte puține, dar am zis că merg să văd ce se întâmplă. Am ajuns la Trieste, în Italia, pe 5 noiembrie. La Moravița am stat, m-am ascuns prin boscheți, am așteptat să vină noaptea, am păcălit milițianul. Am ajuns cu o mașină de ocazie până în Stamora Moravița. 30 de kilometri era zonă de frontieră, nu aveai ce să cauți acolo. L-am mințit pe milițianul din sat că vreau să ajung la Oravița. Am ieșit din sat și am reușit să-i păcălesc cumva. Nu am știut nici când am trecut frontiera. Am ajuns la sârbi, la Belgrad și apoi în Italia.

Sunt suficient de nebun din punctul ăsta de vedere, cât să îmi asum. Am ajuns la Trieste. Trebuia să ai motive politice ca să fugi. Eu am spus că am plecat ca să fac raliuri. M-au învățat să inventez motive politice, lucru care nu era adevărat, dar stând acolo m-am întâlnit cu doi băieți din Onești. Daniel Ghionoiu, campion de lupte ajuns ilegal acolo. Am decis să ne întoarcem în România. În ianuarie ʼ88 ne-am întors ilegal în România. Eu am luat un prieten și pe prietena de atunci care e acum soția mea. Am fugit împreună cu ea, tot pe la Stamora. Probabil și în ziua de azi am face la fel.

Povestea e complicată. Am lăsat haine, mâncare și bani în scorbura unui copac. Am intrat eu cu Daniel. El a ieșit cu două zile înaintea mea. În zece zile trebuia să mă întorc în Italia, pentru că pe carnetul de student mi-au pus o ștampilă, acesta fiind actul de Italia improvizat. Din zece în zece zile trebuia să ne pună ștampila.

Nu mi-am văzut părinții pentru că mă urmărea Securitatea. Am așteptat un prieten, cu care am și plecat, la Brașov. M-a adus la Iași. Am trecut de postul de la Crasna pe calea ferată, pe jos. Ne-am întors apoi din Iași cu trenul, iar eu am stat ascuns. Era un ianuarie destul de călduros. A fost și un avantaj și un dezavantaj pentru că frontiera are niște canale antitanc, adânci de 5 metri, cu o înălţime de 10 metri. Canalele erau pline cu apă și am trecut până la brâu, prin apă. Asta cerea automat echipamente de schimb.m ajuns la 

Școala de pilotaj în Franța

Am mai inventat motive politice.

Prima revoluție din România a fost la Iași, în 1987. Am participat direct la ea. Am cântat „Deșteaptă-te române”, a venit Securitatea, ne-a urmărit din Tudor Vladimirescu până în Piața Unirii. Legându-mă de evenimentul ăla am inventat niște motive pentru a obține azil politic în Franța.

Sus la Universitate se stingea lumina la ora 6. S-au pus niște cursuri după ora 6. Profesorul a spus: „Îmi pare rău, vă pun absent la toți ca să se reprogrameze cursul”. Studenții au început să murmure, fiindcă nu era corect. Cineva pe hol a strigat: „Jos comunismul! Vrem guvern democrat! Vrem căldură, vrem lumină!”. A ieșit alaiul de la Universitate, timp în care în Tudor Vladimirescu au început unii să strige pe afară aceleași lucruri. Am ieșit și noi, cei din Tudor în față la T17. Au venit securiștii pe lângă noi pe malurile Bahluiului și a fost o desfășurare de forțe. Tovarășii securiști ne-au spus să stăm cuminți. Doar s-a strigat, s-a defilat, s-a cântat. Când am ajuns în Franța am amplificat puțin și am pus asta ca motiv. Probabil că eram pe listele Securității.

Nu mi-am dorit să rămân în Paris, ci să plec pe Coasta de Azur, pentru că acolo era automobilismul. Am început să lucrez inițial într-o carieră de piatră, făcând muncă fizică. Apoi am lucrat ca șofer.

În acea perioadă raliul în Franța era într-o cădere. Federația Franceză avea și viziune pe termen lung. Au creat o cupă a începătorului cu condiții speciale, pentru a atrage tineri cu mașini de stradă de serie, la care le pun doar echipamente de securitate, dar nu cu performanță la motor. M-am înscris în cupă în ʼ90. Mi-am cumpărat un Peugeot 205GTI. Nu eram cel mai tânăr, dar nici cel mai bătrân. Apoi au fost evenimentele din România și m-am hotărât să rămân, dar nu definitiv. Vara, în timpul campionatului, în ʼ90 am venit cu acel Peugeot. De atunci nu am mai plecat pentru foarte mult timp din campionatul român.

Și astăzi costă tot sute de mii de euro pe an să faci performanță la nivelul maxim. Mașina de curse pe care o am acum costă 250.000 de euro, iar fiecare kilometru e 100 de euro.

Calitățile unui pilot

Talent, știință și experiență.

Talentul îl ai sau nu ai de la natură, de la părinți, de la Dumnezeu, nu știm.

Știința: nu trebuie să conduci șoferește tare, ci să înveți să pilotezi după reguli de pilotaj pe care le înveți în școlile de pilotaj.

Experiența: cu cât ai experiență mai multă de mers tare cu mașina la probele speciale cu atât mai bine.

Ce vezi în timpul unei curse?

Niciodată nu vezi altceva decât drumul. Dacă vezi ceva înseamnă că nu ai mers tare. Vezi drumul și asculți copilotul. El practic spune ce ai spus tu la recunoaștere. Virajele sunt numerotate de la 1 la 5 sau 6. Cel mai mic e 1 apoi 2, 3 și așa mai departe. Sunt niște coduri. În funcție de ce auzi în ureche și ce vezi, doar drumul, ești la limita posibilă pe acel drum. Se duce vederea periferică. Când termin o probă specială, dacă ştiu să spun că au fost spectatori, animale sălbatice în pădure, sigur nu am avut performanță maximă. Când nu știu ce s-a întâmplat pe probă și mă trezesc ca dintr-un vis sunt șanse să spun că am făcut performanță.

 

             

 

 

 

Copilul tău nu mai dă drumul telefonului. Nu ești singurul vinovat

V-am povestit că mă duc la conferința de la București a lui Mary Aiken. Ea este, probabil, cel mai important psiholog în domeniul relației dintre copil, adolescent și telefon sau ecrane. A făcut primul doctorat în această chestiune, are o carte celebră, The Cyber Effect, care tocmai a apărut în România la editura Niculescu și lucrează des cu FBI, Interpol, Europol, Casa Albă sau Downing Street 10. Este inițiatoarea mai multor politici de protejare a copiilor pe internet, iar firmele de social-media nu o iubesc deloc. ”În viața mea, în fiecare dimineață este câte o dramă,” spune Mary cu referire la cazurile în care Poliția apelează la ea.

Știu că acesta este începutul firesc pentru ea. Dar pentru restul lumii are mai mult sens să spun că ea este personajul real după care a fost făcut noua serie CSI, Cyber. Iar rolul ei este jucat de Patricia Arquette. De altfel, Mary povestește cu mult umor de intrarea sa la Hollywood. Luni de zile au atras agenții de ea să accepte o întâlnire la CBS Entertainment și ea nu a făcut-o. A acceptat doar o oră când se afla în Los Angeles pentru un alt subiect. 

Înaintea întâlnirii, seara la 10, s-a plâns unor prieteni că trebuie să se vadă cu o doamnă Nina, ”cine știe ce intern mai e și asta” a doua zi la distanță de o oră și că drumul cu taxiul mai și costa 100 de dolari. Doar că fețele de la masă au căzut pentru că Nina Tassler era chiar șeful CBS. De aici, vedeți voi filmul mai departe!

Vă las aici câteva lucruri importante din ce am auzit și din ce o să găsiți în carte. Lucruri care o să vă explice mai bine reacțiile copiilor voștri. O scenă: o mamă încearcă să-i ia telefonul unei adolescente. Ea îl ține cu disperare și se prinde cu amândouă mâinile de mâna mamei. Nu-i dă drumul și încearcă să-l tragă înapoi. Apoi își mușcă mama și-i lasă urme. De unde e scena: România sau Irlanda? Nu are importanță pentru că aici și acolo e la fel, spune Mary.

Este pentru prima oară când omenirea a construit un aparat care să-i creeze o formă majoră de dependență. Toate aceste device-uri și programe din ele sunt făcute ca să te răsplătească când le folosești. Nu întâmplător primești un like aproape imediat după ce te loghezi. Companiile de tech calculează tot ce te-ar putea ține dependent. De asta Mary Aiken le numește ”weapons of mass distraction”

Pe tine, dar mai ales pe copilul tău al cărui creier pare că este ”re-legat neuronal”. Adică face conexiuni noi care sunt legate strict de aceste aparate și care-l împiedică să se bucure sau să trăiască în afara lor. Un lucru interesant pe care-l fac aceste companii este să citească starea de spirit a copilului. Cu ajutorul camerelor și a face ID-ului, companiile știu exact când ei sunt triști sau veseli. Dacă sunt triști, reclamele au mai mare impact pentru că vor să primească ceva care să-i aline.

Una dintre părțile teribile ale internetului este anonimitatea. ”O super-putere” a răului aș acum o vede profesoara irlandeză. Pentru că asta dezinhibă și nu te expune, șansele ca un copil bun să facă rău sunt mai mari. Chiar dacă tu crezi că în spațiul public puștiul tău este cuminte, o să fii surprins să afli cât curaj are atunci când nu-l știe nimeni. 

Nu uita de imersiune: ți se întâmplă și ție. Când stai pe net nu mai știi cum trece timpul. Treci de la un link la altul, de la o postare la alta și timpul curge. În cazul copiilor, fenomenul se amplifică. De asta ajung să nu mai doarmă, ceea ce este dramatic.

Telefonul îi împiedică să citească. Ritmul device-urilor este fast, fast, fast. Adică repede-repede. Cititul este lent, moderat, creirul nu mai rimează cu acest ritm. Drogul e mai puternic, adrenalina mai mare. 

Creierul uman poate accepta cu succes și fără stres 150 de legături sociale. Aceasta este cifra optimită calculată de specialiști. Copiii noștri gestionează mii de prietenii și conturi care pur și simplu le aruncă creierul în aer. 

Copilul devine opac. Intră în lume virtuală și tu mai vezi o umbră. Și, da, nu o să-ți de acces la Instagram

Lista lui Mary Aiken poate continua, dar sunt sigur că vreți și sfaturile. 

Întâi: educația începe de la cea mai mică vârstă. Ecrane și telefoane gradual și cât mai puțin până la 14 ani

Apoi: fără ecrane și telefoane noaptea în camera copilului. Punct.

Trei: dacă bătălia începe mai târziu, stabililți timpi limitați de folosire a telefonului. Impuneți reguli și le respectați. Și încercatți să intrați în jocurile și lumea lor. 

Patru. Ajută-te de membrii familiei, în special adolescenți, ca să știi ce face. Ei știu tot timpul ce se întâmplă.

 

Și două lucruri pe care le discutăm rar în România. Primul este legat de responsabilitatea morală a marilor companii. Acestea au creat câteva aparate și programe care dau dependență și modifică grav comportamentul uman. Această stare de lucruri trebuie pusă la îndoială, chestionată și echilibrată. 

Și al doilea este legat de ceea ce putem face noi împreună ca părinți ca să ne protejăm copiii. De exemplu am putea impune o reglementare care să împiedice telefoanele în școală. Am putea stabili la ședință, în comun, vârsta la care să vină cu smartphone-ul la școală. Ei, da, aici știu că e greu. Dar de aici începe.   

    

 

Ambrozia este o nenorocire

Prima dată am crezut cu toții că Alina e răcită. Tușea de câteva zile bune și nu-i mai dădea de capăt. Cred că era în pragul de-a lua antibiotice. Uneori accesele de tuse deveneau convulsive. Se scutura cu totul. Avea pieptul, gâtul și nasul pline de secreții. Nu cred că mai dormea noaptea. Pur și simplu nu mai avea aer. 

Am găsit-o într-o noapte scuturându-se între tuse și plâns. M-a rugat să deschid geamurile cât mai largi că nu mai are aer.  Și asta era cea mai mare greșeală, dar noi nu știam. S-a mutat dintr-o cameră în alta. Ochii o usturau, gâtul îi era ars, tremura de nesomn. În orice fel ar fi dormit sau s-ar fi așezat, nu mai reușea să pună geană peste geană. 

Ochii i se umflau în fiecare dimineață. Chipul i se mărise cu totul. Era răvășită, dar mai grav era că nu știam ce are. Am ajuns într-una din seri să chemăm salvarea pentru că și inima i-o luase la vale. Toate senzațiile alea doboară un om de pe picioare. 

Am aflat apoi că e ambrozie. Auzisem de povestea asta, nu ne-am confruntat cu ea niciodată. Nu reușeam să identific planta, dar aveam să aflu mai târziu că avem una și în curte. De un verde crud, Alina chiar o stropea căci i se părea frumoasă. Când am învățat, am fost șocați. Sute, mii de plante, se află pe terenurile goale din jurul nostru. La marginea străzii, pe teren, în curți, România este pină de ambrozie. Toate pârloagele nelucrate, toată mizeria și toată lenea au dat posibilitatea ca această plantă să ne cucerească. 

Agresivitatea ei este incredibilă. Eliberează până la opt miliarde de grăunțe de polen și 30 de mii de seminte în fiecare an. Luate de vânt ajung la zeci de kilometri și sunt rezistente 40 de ani. Mai puțin de 30 de grăunțe de polen pe metru pătrat vor da o senzație alergică puternică. Se estimează că sunt expuși șase milioane de români, majoritatea din vestul țării. Pentru că nu luăm nicio măsură, planta se extinde. Ungaria, care o eradicase, o primește acum înapoi de la noi.  

Foarte multă lume întreabă de ce nu a auzit de acest fenomen până acum. Ce s-a schimbat de un an-doi încoace, încât vezi din ce în ce mai mulți alergici? Două lucruri, probabil. Primul este că boala a ajuns să afecteze enorm de multă lume: peste jumătate de milion de oameni în România, potrivit datelor de la Ministerul Sănătății. Al doilea lucru ține de răspândirea din ce în ce mai mare. Vremea caldă și secetoasă îi sporește aria de existență și astăzi se raportează 781 de focare active. Există o hartă a ambroziei la care și tu poți contribui.   

Partea cea mai proastă este că legea nu se aplică. Plus că mai are și câteva goluri. Astfel, dacă statul mai face ceva pe terenurile sale, este foarte greu să-i convingă pe proprietari să taie planta. Chiar și atunci când îi amendează. În Elveția, legea prevede că, dacă nu tai planta, primăria intră pe terenul tău, curăță și-ți trimite nota de plată. Aici nu se poate. Se dau doar amenzi, dar lumea nici nu taie, nici nu plătește.

De fapt, marea problemă este că nu suntem comunitate. Aceasta este o problemă pe care doar un efort masiv comun îl poate rezolva. Așadar, dacă vrei să dai o mână de ajutor, iată ce poți face:

1.Răspândește vorba despre această boală chiar și cu acest text

2.Dacă știi pe cineva care nu se mai oprește din răceală în vreme asta, trimite-l să-și facă un test.

3.Vezi o poză cu ambrozie și uită-te pe terenul tău. Smulge-o și arunc-o, dar nu pe un teren gol.

4. Spune-le altora care au ambrozie pe teren să o cosească

5.Reclamă la primărie tot ce vezi în materia asta și roagă-i să-și facă treaba

6. Nu fi indiferent. Sunt oameni care suferă și poți împiedica asta. 

Copilul meu stă mult pe telefon. Ce fac?

Când scriu aceste rânduri, din camera lui fiu-meu se aude muzica tare. Ca din camera oricărui adolescent. Apoi cu o comandă vocală, melodia se schimbă. În fapt, comanda vocală e parte din relația lui cu telefonul. Așa ne sună pe noi, așa deschide aplicațiile, pune muzică și caută lucruri pe internet. 

De altfel, telefonul pare cel mai important obiect din viața sa. Stă tot timpul lipit de mâna sa sau în buzunar. Are de răspuns la un mesaj, de văzut o memă, de accesat o aplicație. Chiar și masa se ia în jurul telefonului. Cu o mână duce lingura la gură, cu cealaltă stă pe telefon. Pe măsură ce-și mănâncă cerealele, ochii înghit tone de informații. 

Și apoi vine să-ți împărtășească. Uită-te la imaginea asta, vezi ce-a făcut ăsta. Facebook nu există, dar Instagram e baza. Și mici știri de pe diverse siteuri. Contractul nostru prevede ca în fiecare zi să-mi spună o știre pe care să o discutăm împreună. 

Tot de acolo își face lecțiile de chitară, tot de acolo citește cărțile care-l interesează, tot acolo se uită la documentare. Copilul meu nu consumă televizor. Televizorul lui este în telefon.

Momentul în care mă scoate din minți este la teme, însă.  Între un exercițiu și o analiză la română, mai are timp de o muzică, să răspundă la un mesaj sau să râdă la ceva. Îi iau telefonul, deseori, tocmai în aceste momente. Așa că trebuie să scrie fără el. Îl verifică, însă, la oră.

Argumentul este că aceasta este metoda lui de comunicare. Și așa e. Nu de puține ori îl găsesc în videoconferință cu alți copii. Chiar și atunci când se joacă. Pentru generația lui, ”afară”este în acel telefon. Iar noi suntem prima generație de părinți care se confruntă cu povestea asta. 

Iar întrebarea pe care mi-o pun este dacă am un copil dependent de telefon. 

Întâi am vorbit cu Laurențiu Gânj. El este consultant în dezvoltarea relațiilor umane, validat de Institutul ESPERE din Paris și trainer calificat de Transformational Psychology Institute din Bergen, Olanda. În ultimii  ani face ateliere care au drept scop folosirea descoperirilor de la Universitatea Stanford în creșterea gradului de motivare în procesul de învațare al elevilor.

Culmea e că Laurențiu a lucrat întâi cu noi, părinții Ne-a testat, ne-a pus întrebări, a vrut să vadă relația noastră cu copilul. Relația cu telefonul. Știe exact ce butoane să apese în relația dintre adolescenți și părinți. Și chiar funcționează, pot să vă spun. 

Am stat de vorbă și despre aplicațiile pe care le putem folosi ca să vedem ce face copilul. Există mai multe tipuri, dar Iphone are dezvoltată propria tehnologie. Când m-am uitat prima dată la sumarul de consum al lui Vladimir am rămas perplex. Stătuse pe telefon mai mult decât îmi închipuiam. Doar că eu stătusem patru ore. Diferența este că eu mai și muncesc pe telefon. Între timp, am stabilit un program și reguli de care ne ținem.

Ce nu știu eu astăzi este ce fel de om va crește copilul meu având la dispoziție acest obiect. Care sunt efectele sociale, asupra vieții sale, asupra comportamentului său. Sănătatea sa ce are de spus din punctul ăsta de vedere? Va fi un adult funcțional după standardele noastre sau va deveni un inadaptat? 

Deocamdată nu am cum să răspund la aceste întrebări. Este un proces lung  și în care am nevoie de asistență specializată. Nu e o dramă. Sunt convins că toată generația copilului meu are fundamentele necesare ca să reușească și să facă lucruri bune. Ce vreau eu acum este să-l învăț echilibrul.

De asta pe 12 octombrie voi fi la conferința The Cyber Effect, realizată de English Kids Academy, International House și Editura Niculescu. Invitata principală este Mary Aiken, pionierul analizei în relația copil-electronice. Mary Aiken este primul psiholog care a realizat un doctorat pe această temă. Și unul dintre cei mai mari specialiști ai planetei în domeniu. Cunoașterea sa este folosită de FBI, Interpol, Casa Albă, și prestigioase universități din lume. Despre cartea sa The Cyber Effect, The Times spune că trebuie citită de fiecare părinte. De altfel, presa britanică a numit cartea sa drept cartea anului și spune că e un semnal de alarmă pentru întreaga societate. 

Pe lângă Mary Aiken și Laurenți Gânj, la cea mai mare conferință din lume pe tema efectelor tehnologiilor asupra copiilor vor veni medici și psihologi. Oameni care îți pot da o mână de ajutor. 

Bănuiesc că nu sunt singur în fața acestei probleme. Sunt convins că sunteți măcar o parte dintre voi acolo. Am o invitație pentru unul dintre voi care îmi va lăsa un mesaj pe blog cu ce se confruntă. Voi asculta poveștile voastre și poate împreună cu Laurențiu găsim o soluție. Dacă se adună mai multe mesaje, o să trag la sorți unul dintre ele. O să mai am două invitații de dat zilele următoare pe FB și Instagram. Pentru cei interesați, un bilet este, în aceste zile, 75 de lei. Cred că e o sumă bine investită. 

Cred că e ceva de muncă până la o soluție bună, dar aici puteți găsi un bun început.  

Cum să pregătești un tânăr intelectual pentru viață

Culoarul are o lungime de cam 40 de metri. E vopsit fix ca în spitalele de pe vremuri, cu alb până la jumătate și un fel de vopsea ulei până jos. Jos e ciment și o dungă neagră lată trece pe pe perete pe podea. Asta trebuie să fi fost ceva ce ajuta la curățenie și cu siguranță era cel mai curat loc din cămin. 

În corpurile norocoase, la capătul culoarului se află un geam mare. Ăsta dădea un efect de contre-jour care te împiedica să vezi cine vine din partea aialaltă. Nu distingeai dacă e bărbat sau femeie și uneori ghiceam pe o țigară dacă e coleg sau coleg[. Asta și pentru că ziua cele două becuri care filau oricum stăteau închise. Ușile erau de lemn, dar mult spus, poate mai curând cu un placaj de ălă de-ți trecea piciorul prin el, dacă-ți puneai capul la vreo beție. Și asta s-a întâmplat de câteva ori, după știința mea. 

Ultima cameră din fund, numărul 12, era lipită de baie. I se spunea peștera pentru că avea mereu igrasie. Pereții scorojiți păreau străpunși din apă și de sunetul de la dușuri. Camera era vag văruită la începutul fiecărui an, dar varul cădea de pe pereți după ce lumea se întoarce cu totul în cămin și folosea dușurile. 

Camera nu avea mai mult de 3-4 metri lățime. Chiar la intrarea erau două dulapuri, pe stânga și pe dreapta. Dacă aveai noroc, rafturile erau la locul lor și nu prea putrezite. Vopsite an de an, păreau un fel de legătură între generații. De cele mai multe ori nu le cădea decât o balama, dar puteai să le închizi cu un cui îndoit. Noroc că niciunul dintre noi nu avea prea multe haine. Iarna era mai greu căci trebuia să pui și gecile. Tot acolo se puneau și sacii de cartofi, când erau, ceva oale și pantofii. 

În cameră ar fi trebuit să fie patru paturi oficial. Când am intrat eu, erau șase. Trei puse perpendicular pe geam, două la perete, imediat după intrare. Din astea două, unul avea etaj pentru cine voia să stea acolo. Nu mi-a tihnit niciodată și cred că toată facultatea nu m-am ridicat vreodată acolo sus. Pentru că m-au pus cu unii de anul doi, am prins patul de sub geam, chiar pe miloc, lipit de calorifer. Asta nu-ți lăsa loc să cobori pe stânga sau pe dreapta, decât cât poți sta în picioare. Și-ți mai și ardea picioarele iarna. După ani de zile în comunism, când căminele nu aveau deloc căldură, acum se dădea în compensație. 

De sub caloriferele alea ieșeau mereu șobolani. Vânătoarea asta era pasionantă la fiecare început de an. Dacă nu făceai ce trebuie în primele zile, atunci aveai nopți interesante. Așa că dezvoltasem multe metode de acoperire a găurilor. Cu moloz, cu mortar, cu mortar și sticlă, totul picurat cu otravă. 

Fiecare pat era din fier, iar în loc de arcuri aveau platband sau bare. Puteai să alegi pe ce voiai să pui cea mai mizerabilă saltea pe care o primeai. Găurită, arsă, murdară, grea, dar plină de praf, cred că saltelele veneau de pe vremea lui taică-meu. Aici se mai afla o masă cu picioare de fier, iar pe fiecare perete era câte o policioară cu cărțile fiecăruia. Și mai ales cu cursurile pe care le trăgeam la xerox. Fiecare era frumos subliniat cu zeci de culori. Foi de hârtie aveam la comun și oricum erau foarte valoroase. Când și când pe pereți mai era câte un poster.  

În mijlocul camerei trona, mai peste tot,  câte un reșou. Cele mai bune erau cu rezistență trecută prin șamotă. Dar cum anii se mai modernizau apăruseră și aragazele portabile, dar și reșouri mai de Doamne-ajută. Reșoul ăsta era și aragaz și cafetieră, funcție de nevoi. În fiecare cameră era câte un bucătar, unul care știa să aleagă câte ceva dintr-o fiertură. Iar restul curățau cartofii. Norii de fum de la masă se urcau pe pereți, se amestecau cu fumul de țigară și rămâneau ore bune în cameră. 

Apa era adusă de la baie, nu exista conceptul de apă plată. Băile erau după inima băieților din cămin. Care rămase în stare acceptabilă pentru anii 80, care distruse parțial. Câteva chiuvete aveau și oglinzi, asta pot să spun. Uneori, apărea și faianță. Dușurile erau niște cutii metalice și doar unul din două avea câte o pară. De obicei te puneai sub un șuvoi de apă fierbinte și aia era. Apa caldă era de două ori pe săptămână și uneori în week-end. Atât putea statul să ne spele. 

În wc-uri nu mai putea intra duminica. Pentru că oamenii de serviciu lucaru doar până vineri la amiază, totul dădea pe afară. Nici nu se putea altfel. Era ca la un festival. Aveai sute de oameni care foloseau șase cabine de toaletă. Cine rezista, rezista.

Căminele acestea erau leagănul intelectualității românești. Asta oferea statul celor pe care urma să  se bazeze în următorii ani. Aici era dormitor, loc de petreceri, cameră de iubiri, casino, loc de învățat, un fel de adăpost de copii scăpați de acasă. În unele cazuri era și mai rău. În altele, unde erau mai mulți bani, un pic mai bine. Alții stăteau și câte opt sau câte treizeci, într-o sală de lectură. Acolo învățai corupția: cum să cumperi buletine, cum să stai mai puțini în cameră, ce și cum să dai la administrator ca să ai un pat și o saltea mai bună. Câtă băutură trebuia să aduci la colegul de an care se ocupa de cazări și ce șpăguțe să aibă portarul. Era cea mai bună educație pentru viață. 

Și am considerat că trebuie să-mi aduc aminte pentru că pe mailul de redacție deja am început să primim imagini și mesaje din căminele românești. Tot trebuie vopsit, tot apar șobolani sau gândaci, tot nu e ușă la duș, tot e spart, tot linoleumul ăla e.

Și stau să mă gândesc cum într-o țară în care se construiește într-un ritm dement,  într-o țară în care se fac cartiere cât un oraș, statul român nu a reușit să pună la punct o problemă banală: câteva sute de cămine studențești decente. Cel mai probabil pentru că n-a vrut. 

Orașul ”tăricenilor”

Țineți minte când l-am făcut praf pe Tăriceanu c-a oprit coloana oficială pe banda întâi? Se dusese omul la farmacie și pentru asta a ținut traficul în loc. Și, pe drept cuvânt, și-a luat în fel și chip. Bucureștiul nu este un oraș prietenos în trafic. Dimpotrivă, e un chin. De ani buni, oficialii nu sunt capabili să repare asta. Iar când mai și îngreunează lucrurile, înjurăturile zboară precum katiușele.

Dar dacă mulți suntem la fel? Dacă, de fapt, Tăriceanu reprezintă o stare de fapt și o stare de spirit Și un grup de alegători care pot să trăiască și așa? Priviți ce-am înregistrat  în ultimele zile în București. Mai pe toate bulevardele lumea oprește aiurea. Fie că stă pe avarii, fie că doar s-au oprit sau livrează câte ceva, mașinile sunt oprite mereu pe prima bandă, Fie că sunt două sau trei benzi, cineva are o oprire la bordură. Nimeni nu are răbdare să meargă trei sute  de metri mai încolo. Nimeni nu vrea să intre în spatele blocurilor. Nimeni nu ar face o tură în plus doar ca să se gândească la alții. Avem o mașină? O lăsăm în drum. Rezultatul este că-i încurci și pe alții într-un oraș care zilele astea e chiar gol.

Lipsa de spirit comunitar este de fapt una dintre caracteristicile noastre. Drept urmare, îi numesc Tăriceanu pe toți cei care opresc aiurea în trafic. Și nu numai. Pe cei care nu respectă minime convenții sociale doar pentru a le fi lor bine câteva minute. De fapt, acesta este unul dintre motivele pentru care nu progresăm atât de mult cât ne-am dori. Când atitudinile astea o să dispară, va exista și politică altfel. Sigur că Tăriceanu este mai responsabil decât cei din aceste imagini pentru că el este exemplu și este vizibil. Zic eu, însă, că orice atitudine, cât de mică, contează. 

Simona Halep: ”Ar trebui să începem să fim mult mai buni”

Dincolo de spectacol și emoții mai putem rămâne cu ceva din victoria Simonei? Iată ce povestește prietenul meu Boți pe Facebook:

Într-un meci în care Serena o batea rau de tot (1-0 la seturi, 3-0 deja in setul doi) Simona il cheama pe teren pe Darren si ii cere aproape disperata sfaturi. La care Darren i-a spus zambind: “azi te bate si te bate tare. Joaca exceptional, nu vad ce poti sa faci. Singura optiune pe care o vad este sa ma duc eu acum la ea si sa o iau la bataie pe marginea terenului”. “Nu, nu te duce ca, la cat de pornita si de tare este azi, te bate si pe tine”. (Citat aproximativ – din memorie). Au ras amandoi acolo, pe teren. Apoi Simona a reintrat in meci unde a fost batuta scurt – si viata a mers inainte. Odata ce accepti realitatea, te focusezi pe ceea ce poti sa faci, nu pe ceea ce ai fi putut sa faci daca realitatea era alta. Cateodata inseamna sa mergi pur si simplu mai departe zambind.

Cumva povestea asta se completează de minune cu declarația de sâmbătă seară a Simonei:

„Ar trebui să începem să fim mult mai buni, să credem în noi, să privim lucrurile într-un mod pozitiv. Pentru că negativă toată lumea poate să fie, este ușor. Dar dacă privești lucrurile pozitiv, ai o șansă mult mai bună să faci ceea ce-ți dorești și să faci lucrurile mai bine.”

Ce ne spune Simona este că în viață poți să greșești, poți să ai zile proaste, important e să faci mai departe ce faci bine. Și să faci partea ta de bine, neașteptându-i pe alții. Se poate aplica asta la nivelul unei nații? În mod evident, nu. Dar se poate aplica la nivelul indivizilor care vor și care pricep. Tot ce avem de făcut este să mergem mai departe și să facem ceea ce putem face. 

Pas cu pas o să vină și performanța, oricare ar fi ea. Pentru că dacă vrem să avem succes trebuie să fim în preajma lui mereu. Așa cum a fost și Simona. La un moment dat o să vină. 

“Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă”

Ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă astăzi trebuie să ne uităm în spate. Wimbledon este cel mai mare turneu din istorie, iar Simona joacă cu cea mai mare jucătoare din istorie. E momentul care ar putea să-i aducă gloria deplină. Nu mai există turneu pe lumea asta ca Wimbledonul și nu pentru iarbă, ci pentru modul în care organizația de acolo a spus lumii că este cea mai importantă.  Și toată lumea s-a supus. Cu o singură mare excepție: Andre Agassi care este chiar poveste tenisului. 

Agassi ajunge ca adolescent în ”cel mai faimos loc al tenisului.” Și are onoarea să joace pe terenul doi, numit atunci ”terenul cimitir.” Asta pentru că o grămadă de mari campioni și-au dat acolo duhul sportiv. ”Londra pare cel mai straniu loc cu putință. Mâncarea, autobuzele, tradițiile venerabile. Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă, puțină cum e. ”

”Mai deranjant este că oficialii de la Wimbledon par să aibă o plăcere arogantă în a le spune jucătorilor ce să facă și ce să nu facă. De ce trebuie să mă îmbrac în alb? Nu vreau să mă îmbrac în alb. Ce-i interesează pe oamenii ăștia cum mă îmbrac? 

Mai mult de atât mă simt jignit că sunt oprit și sunt blocat și făcut să mă simt nedorit. Joc în acest turneu, dar sunt tratat ca un intrus, nici măcar nu mi se dă voie să mă antrenez pe terenurile pe care voi juca. Am restricție la terenurile acoperite  din partea de sus a străzii. În consecință, prima dată când lovesc o minge pe iarbă este prima dată când joc la Wimbledon. Și ce șoc. Mingea nu sare cum trebuie, nu sare deloc pentru că asta nu e iarbă, este gheață dată cu vaselină. ..Când arunc o privire să văd dacă spectatorii mi-au observat disconfortul văd că sunt chiar în capul meu.”

Agassi nu va mai participa la Wimbledon ani la rând, dar se va întoarce pentru că știe că nu e glorie mai mare. La fel simte și Nadal. A pierdut în 2006, dar era recunoscător că se află pe acel teren la 20 de ani. A pierdut în 2007 și a plâns jumătate de oră în vestiar. Nu a crezut că mai revine vreodată. A plâns atât de mult, încât a fost singura dată când unchiul Toni, ”cel mai dur om din lume”, nu l-a certat. Și Nadal folosește cuvântul venerabil în autobiografia sa. Cred că cei care calcă acolo percep asta imediat. Și mai e ceva

”Liniștea. Asta te șochează când ajungi pe terenul central de la Wimbledon. Lovești mingea de gazonul moale și nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, lovești și auzi ecoul propriei lovituri. Și al loviturilor ce urmează. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcați în alb, mulțimea politicoasă, tradiția venerabilă-toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi prieste, aerul de catedrală al terenului central îmi ajută jocul. ”

”Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni care mi-a fost antrenor toată viața mi-a inoculat de mic gândul că acest turneu este cel  mai important.”  Înțelegeți ce-a simțit Nadal aseară. Și un amănunt de culoare. În vara lui 2008, în timp ce era la Roland Garros, lui Rafa i se năzare să ia o mașină de lux. I-a spus tatălui său, dar așa tare s-a rușinat apoi de acest gând, încât îi venea să se ascundă. Un șoc pentru întreaga familie, mai ales că Rafa a fost crescut ca un copil modest. Tatăl i-a promis că-i dă voie doar dacă o să câștige Wimbledon-ul. Doar dacă o să câștige pe iarbă.

În fine, zeul suprem, Roger Federer de opt ori câștigător la Wimbledon, la finalul primei victorii. ”În timpul pregătirilor pentru ceremonia de premiere, liniștea se lasă, cu evalvie parcă, peste Centre Court. Conform protocolului folosit din anul 1887, ducele de Kent îi înmânează lui Federer așa numitul Challenge Cup, un trofeu de argint aurit cu două toarte, înalt de 47 de centimetri și decorat cu un mic ananas în vârf, poate cel mai frumos și mai important trofeu din tenis. Federer îl ridică deasupra capului, neîncumetânsdu-se încă să-l sărute.” 

Venerabil, cel mai important, cu tradiția cea mai lungă. Aici este fata noastră astăzi. Greu de spus ce are în inimă și-n minte, dar posibil de bănuit. Mai mult trebuie să câștige în fața celei mai mari jucătoare din istorie. Și e singura care o poate face. E doar la un pas pentru a face drumul de la vedetă la legendă. Și doar ea știe cum, căci la noi încă nu se calcă pe iarbă.