educatie

Școala ar trebui să se încheie cu examene

Școala pare să devină un fel de Cenușăreasa principiilor. Câtă vreme treaba e lămurită pentru majoritatea copiilor, iar acest an școlar va fi șters din registre, pare că nu contează cum mergem mai departe. Dar, timid, o idee incorectă își face simțită apariția: să nu mai dăm examene. 

O asociație a învățătorilor, Asociația generală a Învățătorilor din România, cere guvernului ca examenele de Evaluare Națională și Bacalaureat din acest an să nu se mai dea, dacă nu toți copii pot să le dea online. Asociația atrage atenția că la aceste examene nu se vor prezenta mulți dintre elevi și dintre profesori de teama bolii. Motivul ar fi că în timpul examenelor nu poate fi respectată distanțarea fizică între copii sau între profesori. Un alt argument este că elevii nu pot fi struniți și că e posibil să vină din familii care au bolnavi sau nu au respectat regulile.

Este prima oară când o astfel de poziție este exprimată public și-n mod oficial. Până astăzi, ideile acestea nu au depășit granițele forumurilor și ale petițiilor online.  Iată câteva dintre argumente: copiii nu pot respecta distanța fizică, nu există destule grupuri sanitare și nici tuburi cu dezinfectant. De asemenea, nu se știe dacă școlile pot pune la dispoziție materiale sanitare și de protecție. 

Este ridicată și o întrebare privind modul în care se poate da examen cu masca pe față. Ce se întâmplă, altfel, cu copiii care vin din familii în carantină? Dar dacă cineva, copil sau profesor, este pozitiv și acest lucru  nu se știe? Lista continuă pe petiții online, unde o puteți studia și singuri. 

În mod evident, propunerea va împărți lumea în două. Unii copii, cei cu medii foarte mari, ar fi avantajați de-o  admitere fără examen, alții care speră la o notă mai mare la evaluare sau Bac vor să dea acest examen. În mod clar pe problema de sănătate se suprapune interesului pentru admiterea într-o școală mai bună.

De asta, trebuie să admitem că dezbaterea se poate purta doar în jurul a două principii. Primul este legat de sănătate. Iar aici, cu atenție, pregătire și control, cred că România are resurse să nu îmbolnăvească oameni. Dacă mergem la muncă începând de luni și ne putem feri, putem organiza un sistem și în școală. Cu circuite de intrare-ieșire separate, bănci izolate, folosim mai multe școli. Sau găsim o modalitate de examinare online. Fie de acasă, fie de la școală. Cred că idei se găsesc. 

Plus că perspectiva ca virusul să rămână cu noi pe termen lung e destul de clară. La toamnă, iar ajungem la dezbaterea asta?

Al doilea principiu este legat de modul în care ordonăm viitorul. Abdicăm de la ideea testării unei generații? Le așezăm viitorul după mediile din școală despre care, știți cu toții, avem semne de întrebare? Cum îi pregătim pentru ce înseamnă anii viitori, dar și viața care cere teste în permanență. Le ridicăm, de fapt,  singurul obstacol pe care îl pot avea în cariera academică. Și acceptăm o ierarhie incorectă pentru o generație care trăiește un moment de cumpănă. 

Photo by Gerd Altmann from Pexels

 

 

 

 

 

Când toată lumea redeschide, statul român e hiper-prudent. Și are dreptate.

Mai multe țări europene tocmai au ridicat parțial restricțiile impuse în pandemia de coronavirus. Italienii își vor putea vizita familiile după mai multe luni de singurătate. De săptămâna viitoare revin și cafenelele, dar doar cu livrare. La fel și în Spania, dar aici se deschid și frizeriile. Ce binefacere!

Belgienii vor primi dreptul de a face sport, dar și cel de a merge la medic. Se redeschid magazinele de confecții. În Germania, revin saloanele de înfrumusețare, muzeele, dar și bisericile. Se deschid și școlile, dar doar în unele landuri. 

În Grecia revin magazinele mici. Iar în Ungaria se deschid terasele. O să vedeți o revărsare de libertate diseară la televizor. Dar ce înseamnă asta pentru noi și pentru autorități?

Înseamnă că vor veni două săptămâni teribil de grele. Pentru că iarăși vom avea de-a face cu gestiune așteptărilor. Într-o lume globalizată informația circulă instantaneu, iar o parte dintre ai noștri trăiesc deja în aceste țări și vor trimite mesaje acasă. Lumea își va dori să fie la fel ca acolo și se va întreba de ce nu sunt ridicate restricțiile mai repede, dacă România nu are atât de mult de suferit? Sunt 13 mii de cazuri de coronavirus în țară, iar numărul morților se îndreaptă spre 800. Deși cifre mari, mintea noastră lucrează prin comparație.

Iar comparația se face cu aceste țări unde dezastrele au fost uriașe. Ce poți să zici în cazul Belgiei, țară cu o populație mult mai mică decât a României, dar care are opt mii de morți? Totuși Belgia lasă populația să respire de astăzi. Luați și exemplul din America unde sunt zeci de mii de morți, iar mai bine jumătate dintre State vor deschide parțial de astăzi. Adăugați presiunile economiei, acolo unde sute de mii de oameni nu-și mai iau zilnic salariile. 

Răspunsul este simplu și-l găsești în ograda proprie. Deși suntem guvernați de așteptări și de informații globale, salvarea vieții și a felului nostru de viață stă în ograda proprie. Iar aici lucrurile nu stau tocmai bine. România e pe un platou al îmbolnăvirilor, iar acestea scad o zi și apoi cresc din nou, într-o curbă numită fierestrău. Asta arată că încă nu am trecut de vârful epidemiei și că trebuie să mai avem răbdare. Adăugați aici capacitatea de testare mai scăzută decât a altor state, dar și o medie a celor bolnavi de 46 de ani, ceea ce ne arată că majoritate cazurilor sunt oameni activi. Adică cei care de abia așteaptă să iasă acum la muncă. 

Și mai e ceva. Spre deosebire de statele care azi ridică restricțiile, România nu are cel mai bine pus la punct sistem medical. Dimpotrivă. Nu putem concura la număr de paturi, ventilatoare, logistică, număr de medici cu niciunul dintre statele de mai sus. 

De asta, autoritățile române au doar scenariul prudenței. Au ales sănătatea în locul economiei, în care pompează bani de la stat. De asta, șeful cancelariei premierului, Ionel Dancă a anunțat în week-end că există și posibilitatea ca starea de urgență să fie prelungită, dacă îmbolnăvirile nu scad.

Vestea bună este că România a avut un week-end de 1 mai liniștit, fără mari mișcări de populație. Și asta poate prevesti o scădere a cazurilor. Totul e ca în zilele următoare chiar să ne amintim că încă există restricții. 

 

Avem trei luni să rezolvăm problema școlii online

Un lucru e clar: copiii nu se mai întorc la școală până în septembrie. Și nici atunci nu e sigur. Președintele Iohannis a anunțat că școlile  nu se mai deschid, iar anul se termină pe 12 iunie. Iar aceasta este o veste  care poate schimba România în mod fundamental. 

Președintele Iohannis a făcut un anunț care a luat multora o piatră de pe inimă. Argumentul principal pentru încheierea anului fără revenirea la școală, este riscul major pentru copii și cei din familiile lor. (De dimineață au circulat mai multe scenarii în care școala s-ar fi repornit treptat, dar dl Iohannis știe exact care este capacitatea noastră organizatorică. Mai mult de atât,) el însuși profesor, știe mai bine ce se poate face sau nu într-o școală cu mai mulți sau mai puțini copii. Așadar, niciun risc și mai vorbim la toamnă.

Asta înseamnă că școală se va face de acum online și că, de fapt, această veste proastă este o mare oportunitate. Una care să ne arate că în România se poate trece la următorul nivel, cel al școlii digitale. Dacă ea se va face cu seriozitate și atenție.

Adevărul este că în multe școli din România, până în această săptămână nu s-au făcut ore mai deloc. O arată un sondaj online, necalibrat al Consiliului Elevilor. Acesta ar arăta că în 60 la sută dintre școlile românești s-au făcut unele cursuri online. Și nu la toate materiile, ci acolo unde profesorii au știut și au putut. 

Evident, au existat și cazuri de dezinteres, dar și cazuri în care cursurile nu s-au putut ține. România este o țară inegală și în care nu toată lumea are acces la platformele online sau instrumentele necesare. Dar nu cred că aceast este majoritatea. 

Eu cred că în școlile din urban, majoritatea elevilor și profesorilor au ce le trebuie pentru această interacțiune. Iar pentru cei care nu au, comunitatea trebuie să se organizeze. Cel mai sigur, însă, este că un copil sau un profesor de oraș au atât laptop cât și telefon mobil. Dovada este că multe cursuri au început să se țină după ce ministru a cerut print-screenurile, ca profesorii să-și ia salariul.  

Dincolo de asta, școala are acum o oportunitate pe care a refuzat-o în ultimii ani, dar cu care s-a făcut o bună afacere. De 10 ani, România are o strategie de digitalizare a școlii, iar mulți profesori au fost trimiși la cursuri de diverse autorități tocmai pentru a învăța predarea online. Pentru că aceasta are un tipic anume al ei. De la platforma pe care se ține, până la discursul profesorului, astfel încât copii să înțeleagă. Deși cursuri s-au mai făcut, ele n-au fost decât o bifă pentru o activitate profesională sau un supliment de salariu. 

Acum, în vacanța de vară, toată energia autorităților române trebuie să se concentreze pentru ca aceste lecții să capete sens. Nu știm cât va dura boala. S-ar putea ca în septembrie să fim tot acolo. Profesorii ar trebui să știe unde predau, cum predau, ce instrumente folosesc. Mai ales că au în față copii complet digitalizați, crescuți cu telefon și laptop. 

Ar putea să înceapă chiar cu constatările copiilor despre cursurile online, prezente în raportul Consiliului Elevilor: profesorii nu știu să folosească mediile respective, nu înțelegem ce ne scriu, ne dau prea multe teme, interacțiunea este scăzută, dacă nu ne place, putem să nu fim prezenți, nu putem fi testați, nu ne ajută fișierele pdf. Lista e mare.

Da, doamnelor și domnilor. Ascultați-i și rezolvați căci tocmai se schimbă terenul de joacă, iar profesorii trebuie să intre ei în lumea elevilor. Curaj! 

Trebuie să pregătim reînceperea școlii. Copiii vor merge la școală, mai devreme sau mai târziu.

Trebuie să începem să acceptăm ideea că la un moment dat copiii se vor întoarce la școală. Și să începem să pregătim acel moment și mental, dar și logistic. Căci se vor întoarce într-o școală complet diferită. Așadar, care sunt perspectivele?

Până la această oră nu este luată o decizie, dar ea va apărea în zilele următoare funcție de evoluția numărului de îmbolnăviri. Statul român analizează două scenarii în ce privește viitorul anului școlar. Primul dintre ele are în vedere închiderea anului școlar, doar cu ore online. Al doilea caută o modalitate de întoarcere fizică a copiilor în școli.

Ministrul Educației a anunțat că va hotărî doar după consultarea specialiștilor din Ministerul Sănătății. Secretarul de stat, Horațiu Moldovan spune că o decizie nu s-a luat până acum. Dar premierul Orban a declarat joi că după data de 15 mai copiii și cadrele didactice vor primi măști gratuit, dând de înțeles astfel că mai devreme sau mai târziu, o parte din copii vor ajunge școală. 

Măsurii i se opune deja primarul capitalei, Gabriela Firea, care spune că imaginea unor copii cu mască este sfâșietoare și că prin natura lor copiii nu pot respecta măsurile de distanțare socială. Alte mesaje emoționale circulă pe diverse forumuri de părinți și avertizează asupra lipsei de protecție pentru profesorii bolnavi sau asupra posibilității ca virusul să fie transportat de copii. 

În același timp, oficiali din ministerul educației spun sub anonimat că există și o presiune constantă pentru redeschiderea școlii, mai ales din partea părinților care, odată chemați la muncă, nu  vor mai avea cu cine lăsa copiii acasă. 

Ce știm clar în acest moment este că o decizie nu a fost luată, dar că ministrul educației le-a cerut celor de la interne și de la sănătate un plan de reintrare în școală pe care cei doi să și-l asume. Adică se așteaptă o decizie din partea Grupului de Comunicare strategică. Cel mai probabil, problema va ajunge pe masa președintelui, care a avut cel puțin o întâlnire cu ministrul educației pe această temă. Este clar, însă, că România va urmări și ce se întâmplă în alte state europene. De exemplu, Franța a anunțat că va redeschide școlile, dar cu clasele împărțite în două și cu măsuri stricte. La fel au procedat Germania și țările nordice. Italia și Spania se opun. 

Recunosc că ceea ce vă propun eu astăzi este extrem de dificil. Vlad Petreanu chiar mi-a spus la un moment dat că argumentația mea este inutilă. Este reflexul nostru de bază să ne apărăm copiii. Știți prea bine că senzația de grijă nu ne părăsește niciodată. 

Chiar dacă știm astăzi că ei, copiii, sunt cel mai puțin afectați de boală, nu ai vreau ca al tău să fie excepția. Știu că e greu pentru că ei nu pot respecta reguli. Și, dacă există un stat care este puțin spre deloc înclinat spre reguli și pregătire, atunci România este acela. 

Eu vă spun că trebuie să acceptăm ca elevii să se întoarcă treptat, gradual și cu măsuri stricte în școlile din România. Întâi elevii mai mari și mai responsabili, împărțiți în grupe, apoi pe măsură ce va trece timpul și ceilalți. Știu că e greu să găsești o soluție la miliardele de probleme începând de la distanțare socială, la măști, la băi murdare sau inexistente sau la navetă. 

Dar adevărul pe care-l știți în sufletele voastre este unul singur și trebuie doar să-l acceptați: această boală este aici cu noi pentru totdeauna. Ea nu va dispărea într-o zi și totul va reveni la normal. Acest lucru nu se va mai întâmpla niciodată. Viața pe care ați avut-o până în ianuarie 2020 nu mai există. Iar dacă va reveni vreodată, va reveni cu obiceiuri noi. 

Toți cei care ne conduc astăzi, mințile luminate ale planetei spun un singur lucru: trebuie să învățăm să trăim cu virusul. Adică el va fi prezent în viața noastră până când ne vom imuniza  cu toții și atunci trebuie să știm să trăim cu el. Va fi ca gripa, doar că mai periculos. 

Știu că așteptați un vaccin. Acesta va veni sau nu, dar clar este că nu va veni acum. Chiar dacă resursele omenirii sunt îndreptate în această direcție și apare imediat, pe loc, producerea a miliarde de doze de vaccin și distribuirea lor va dura ani buni.  Să admitem acest lucru. 

Iar dacă acest vaccin nu va veni? Vedeți că încă bâjbăim după un tratament. Cât timp sunteți dispuși să-i mai ținem în casă și să ne oprim viețile? 

Trebuie să admiteți că mai devreme sau mai târziu, copiii vor trebui să revină la școală. Și că acest lucru se va întâmpla chiar când virusul este încă activ. 

Așadar, ceea ce avem de făcut este de fapt resetarea modului nostru de gândire. Cu atât mai mult să învățăm noua generație să trăiască cu acest pericol toată viața. Așa cum am învățat să trăim cu gripa sau că trebuie să ne spălăm pe dinți sau să ne uităm în stânga când trecem strada, așa va trebui să-i învățăm să se apere de boală.

Trebuie să le facem noi reflexe în care să se atingă mai puțin, să stea mai departe unul de altul, trebui să regândim programele școlare, trebuie să regândim spațiile, trebuie să afle care sunt noile norme sociale: de la spălat pe mâini insistent, la purtat mască. Și trebuie să ne determinăm guvernele să facă odată curat în școlile astea. 

Cred că suntem destul de creativi ca să facem treaba asta. Iată un model din Franța: jumătate  dintre copii la școală, jumătate studiu online acasă. Ore mai scurte și mai puține. Sau o parte la școală, o parte online și cealaltă  parte studiu individual. Știu că vă cer o schimbare, cea mai grea schimbare din viața noastră, dar, ce să vezi, viața noastră nu mai e cum a fost. 

Și, încă o dată, ca să fie cât se poate de clar. Școala nu poate începe acum. Poate nici în iunie, după ce spălăm și curățăm tot. Dar în septembrie, cel mai târziu, va trebui să ne întâlnim. Cu grupe mai mici, cu ore online, cu studiu individual. Așadar așteptăm, gândim, ne luăm măsuri și apoi ne facem curaj. 

Cum a ajuns să ne încurce imnul? Chiar cântat de polițiști

Știrea sună cam așa. Ministrul Vela a dispus ca pe timpul stării de urgență, în fiecare week-end, din mașinile ministerul de interne, aflate pe terem să se audă imnul național. Știrea de la Digi 24 sună cam așa:

Imnul va fi difuzat prin sistemele de avertizare acustică ale autospecialelor din dotarea ministerului de interne. Conform ordinului de ministru vor fi difuzate primele trei strofe din„Deșteaptă-te, române!”. Ordinul prevede și implicarea șefilor de structuri ale MAI pentru a asigura „pregătirea tehnică a autospecialelor, astfel încât mesajul sonor să fie redat corect, cu claritate și la intensitate adecvată”.

Adevărul că în țara în care Poliția are o mie de bube în cap, iar Jandarmeria bate civili cu o ardoare demnă de o cauză mai bună, era ultimul lucru la care te puteai aștepta. Coruptă și ciuruită, incapabilă de cele mai multe ori să-și facă treaba, Poliția pare ridicolă în această inițiativă. Mai ales că vine odată și cu necazul acesta. Totuși mie nu mi-a displăcut inițiativa. Am și spus asta pe Facebook. 

Cel mai neașteptat lucru pe care l-am văzut în ultimele ore este că avem o dezbatere și mai ales nemulțumiri legate de faptul că din difuzoarele Poliției se difuzează imnul. Sigur că Poliția nu are credibilitate, că are problemele ei, că nu a făcut tot ce trebuie în ultimii ani, dar când se cântă imnul, te ridici și-l respecți. Discutăm noi când s-o termina nenorocirea dacă e un imn bun sau nu.

Și mai e ceva. Oamenii care lucrează în aceste zile pentru noi, în linia întâi, sunt toți în uniformă. Polițiști, pompieri, armată, sunt oameni care trăiesc și s-au pregătit alături de simboluri. Ei au nevoie primii să audă așa ceva pentru că le este sprijin. Dacă simți că poți să le fii alături, fă-o și tu! Dacă te deranjează momentul, fii rezervat! Pentru mine contează ca în momente de cumpănă sau când îți faci curaj să ai ceva sau pe cineva alături.

Și încă ceva: nu poți să ai toată admirația pentru Italia care cântă în balcoane și să strâmbi din nas când unii de aici cântă imnul.

Cam asta e pe scurt credința mea care mi-a ridicat în cap tot internetul. Și am primit milioane de răspunsuri. Care de care mai diverse. Unele îmi spun că nu e treaba Poliției să ne cânte imnul. Altele că imnul nu trebuie respectat cu prioritate, ci faptele săvârșite de cei care le cântă. Alții mi-au spus pe șleau că sunt comunist și că merit să trăiesc acolo. În fine, am aflat că în statele normale, lumea este cea care începe să cânte imnul, nicidecum autoritățile. Și dacă se întâmplă altfel este o dovadă de autoritarism. 

Sigur că pentru fiecare critică de mai sus este necesar un argument separat. Și fiecare dintre argumentele mele ar putea fi pus la încercare și ar putea fi demontat în fel și chip. Această mică dezbatere de pe internetul meu este una care a despărțit societatea americană de așa o manieră încât a arătat existența a două țări.

Cu aproape trei ani în urmă, un fotbalist american, Colin Kaepernick, a început să îngenuncheze de fiecare dată când la începutul meciurilor se intona imnul american. Kaepernick protesta astfel față de modul în care poliția americană i-a tratat pe tinerii de culoare. Era vreme protestelor comunităților de culoare și a încăierărilor masive între poliție și diverși manifestanți. Gestul lui Kaepernick a fost urmat de sute de atleți americani, la diverse competiții. 

Valul de susținere a fost atât de mare încât a declanșat critici pe măsură. Unul dintre critici a fost însuși Trump care și-a găsit o nouă platformă de exprimare. Kaepernick și-a pierdut contractul, dar nu e clar dacă motivele au fost sportive sau politice. Să nu uităm că cele 33 de echipe din NFL au proprietari doar albi, s-a spus la un moment dat. Cert este că dezbaterea a cuprins o mare parte din spațiul public american și s-a învârtit în jurul unui cuvânt: respect. 

Întrebarea care s-a născut în America atunci, merită pusă și în România. Este steagul unei țări destul de mare să acopere toate viziunile, criticile, problemele, dar și abordările diferite pe care le avem față de societate? Sau ar trebui să fie el destul de mare?

Când vine vorba de imn, nu putem funcționa nici prin excludere, nici prin auto-excludere. Nu-l putem evita, ne reprezintă și pe noi și pe alții, indiferent de ce credem noi despre noi. 

Da, Poliția uneori este proasta s(t)atului. Râdem, o disprețuim , știm că e coruptă și nu ne ajută. Dar între miile sale de funcționari, dați-mi voie să cred că sunt oameni de treabă care muncesc și au pasiune. Poate că nu treaba lor să cânte, dar dacă o fac nu are cu ce să ne încurce. Nu o să devină statul nici autoritarist, nici comunist. E de ajuns să te pui în genunchi precum Kaepernick și o să vezi că nu o să ți se întâmple nimic. Nu te va lua de guler nimeni pentru treaba asta. Iar dacă te va lua, eu voi fi primul să te apăr. 

Și, da, dacă ai cânta imnul să acoperi o ticăloșie pe care o faci zilnic, atunci te voi critica și eu. Dar acum cred că singurul motiv este că și acești oameni afectați de gânduri negre trebuie să-și regăsească undeva puterea. Poate și noi. 

Iar în ce-i privește pe cei de partea cealaltă, nu cred că iubesc mai puțin România. Dimpotrivă. Ei așteaptă ca faptele să vină înaintea imnului. E dreptul lor să critice și să o facă chiar cu un steag în mână. 

Dar aici nu există alb sau negru. Nu e doar ca mine și ca tine. E ceea ce putem face împreună și cu fapte și cu imn. Și pentru asta, cred că și steagul României e destul de mare.  

 

 

Cum au ascuns comuniștii chinezi epidemia de Coronavirus

Am scris duminică seara pe Facebook următoarele lucruri:  

Nu o să obosesc să spun că ce trăiește planeta acum se datorează unui guvern iresponsabil care și-a mințit populația cu privire la virus.

Vreme de o lună și jumătate autoritățile chineze au ascuns informația, nu au luat măsurile necesare, au mințit chiar și personalul medical, care nu a fost instruit corect și-a fost expus la virus fără măsuri excepționale de protecție.

Mai mult, cei care au alarmat lumea au fost agresați, îndepărtați sau făcuți dispăruți de autoritățile chineze. Comentariile lor au fost îndepărtate de pe rețelele sociale și marea masă a populației a fost ținută în întuneric până a fost prea târziu. Adăugați aici și raportări false în interiorul partidului.

Asta înseamnă autoritarismul, lipsa democrației și controlul discreționar al puterii. Pe scurt, acesta este comunismul, cel mai mare rău politic al planetei.

Am văzut că multă lume are îndoieli. Poate nu am fost destul de clar cu se s-a întâmplat. Partidul Comunist a interzis comunicarea datelor despre virus,  a interzis anunțurile publice legate de acesta, nu a luat niciun fel de măsuri de pregătire, a făcut o prioritate din reuniunile partidului în fața bolii. Medicii nu au purtat măști, ba, mai mult, au fost autorizate serbări și mese populare la care au participat câte 40 de mii de oameni deodată. Detaliez imediat, așa cum sunt datele din Epoch Times și NTD, două mari instituții de presă care reflectă ce se întâmplă în China, dar sunt situate în America și au o atitudine critică la adresa Partidului Comunist.

Luați-vă ca punct de referință data de 20 ianuarie. Atunci Partidul Comunist a făcut public anunțul că ne aflăm în fața unei epidemii. Dar până atunci despre acest lucru nu s-a făcut vorbire public. 

Primul semn a apărut în luna noiembrie, la jumătate, susține un medic de la o clinică din Wuhan, doctor Wei, într-un interviu pentru NTD. El spune c-a observat la acea dată o afluență suspectă de oameni cu febră. Cea mai importantă publicație medicală din lume, Lancet, cuprinde un interviu în care expertul Daniel Lucey spune că noiembrie sau ceva mai devreme este data apariției primelor cazuri.

De atunci și până în ultimele zile ale lui decembrie, nu se întâmplă nimic oficial. Dar în spitalele din China au început să circule vești despre o epidemie care provoacă pneumonie. Se vorbește pe la colțuri de un virus SARS și, tot așa, apar primele sfaturi de la medici ca să fie evitată piața de pește Huanan. Unul dintre medicii din Wuhan postează într-o lucrare adresată unor studenți, pe data de 30 decembrie, că din piața cu pricina se află la spitalul lor 7 pacienți bolnavi cu SARS. Le spune clar  studenților să-și protejeze familiile. 

În același timp apar și cazuri de infectare ale medicilor, primul semn că se transmite de la om la om. Partidul comunist nu anunță acest lucru, însă. Ba, mai mult, în aceeași zi de 30 decembrie transmit o circulară prin care interzic să se vorbească public despre acest lucru. În aceeași noapte, medicul care și-a anunțat studenții despre epidemie este vizitat de poliție care-i transmite să-și țină gura. 

O zi mai târziu apare și primul anunț oficial. Se vorbește de 27 de cazuri și că nu există dovezi că se transmite de la om la om. Dar la data respectivă erau cel puțin 105 cazuri. În secret, un întreg etaj al unui spital din Wuhan a fost transformat în zonă de carantină. Deși aveau toate datele despre locul unde a pornit epidemia, pe 31 decembrie, piața de pește era încă deschisă și se puteau cumpăra lucruri de acolo. 

Au existat două tipuri de atitudini în Wuhan în această perioadă. Civilii fără surse de informații au circulat liber și nestingheriți. În mod obișnuit în trei zile sunt cam trei milioane de plecări cu trenul din localitate spre alte regiuni. Într-un campus militar, însă, există date certe care arată că s-a intrat în carantină de la data de 2 ianuarie. 

Pe 6 ianuarie a fost decodată secvența genetică a virusului. Dar după aceea s-a întâmplat ceva bizar. Toate știrile și anunțurile despre noile cazuri au dispărut vreme de 11 zile. Ca și cum nimic nu s-ar fi existat. Deși ceva se întâmpla. În aceste zile avea loc plenara partidului de la Wuhan. Era momentul raportărilor glorioase. La ședințe nu s-a făcut vorbire de virus. 

Doar că locul știrilor a fost luat de mesajele pe rețele sociale. Cel puțin două vorbesc despre faptul că la spitale erau atât de mulți pacienți, încât nu mai erau locuri. Aceștia stăteau pe culoare. Postările au fost șterse apoi. 

Mai mult, într-o încercare de a opri știrile negative, biroul de turism din Wuhan a lansat pe piața din China 200 de mii de bilete gratuite pentru vizitarea orașului. Și apoi a urmat un banchet grandios de anul nou chinezesc la care au luat parte 40 de mii de persoane. Câțiva funcționari au pus problema anulării acestuia, dar, ca decizie politică, a fost imposibil. A existat și o directivă locală pentru rezidenți. Ea spune că nu sunt medici infectați, că boala nu se transmite de la om la om și că epidemia este controlabilă. 

Trei zile mai târziu, un expert a apărut însă la televiziunea centrală. A confirmat că virusul se transmite între oameni. Concomitent, orașul a fost închis. Minciuna se terminase. 

Nu șiu dacă există măsuri reale de stăpânire a unui virus. Dar cred că o populație conștientă s-ar fi putut apăra mai bine. Or aici nu există nicio diferență față de Cernobîl. Și nu e întâmplător. Regimurile comuniste mint pentru că așa își păstrează putearea. Ea prevalează interesului public. Iar pentru asta se poate face și moarte de om. De oameni.

 

 

Florin Iaru: „E bine în România. Pentru că totul poate fi reparat.”

Pe Florin l-am cunoscut în toiul unor bătălii politice. E ca un vulcan. E liber și are curaj. E liberal până în măduva oaselor și crede în oameni. Și lumea, care trăiește prin televizor, crede că ăsta e el. Ba îi și pune câte o pecete politică. Și ca de obicei nu vedem decât un fragment din ce este el ca om. Sau ca profesionist. Pentru că Florin Iaru este unul dintre poeții mari  ai acestei țări. Și nu numai pentru că e în manualele de liceu, lucru care-l enervează la culme. Ci pentru că așa este recunoscut de breasla sa. Și pentru că la începutul anilor 80, a modificat lumea poeziei scoțând un volum unic la data aceea, dar și de mare succes. „Aer cu diamante” este un volum de succes cu poezii De Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian Coșovei și Ion Stratan 

N-a fost chiar așa. Toată lumea s-a supărat. Cei mai mulți s-au supărat. Au spus: „Ce e prostia asta? Voi scrieți poezie americană”. De unde poezie americană dacă noi trăiam în România?

Volumul, care poartă titlul unui poem de al meu, este „Aer cu diamante” după „Lucy in the sky with Diamonds” care era după Beatles. Puțină lume s-a prins. Am scăpat de cenzură și s-a publicat. Sigur că (s-a făcut scandal). Toți presupuneam că trebuie într-un fel să delirezi în această lume mică și închisă ca să poți ieși, să ai un pic de libertate. Trebuie să te droghezi, iar noi ne drogam cu literatură, cuvinte și prietenie.

Cum păstrați la începutul anilor 80 legătura cu lumea care trebui să vă inspire. Era zona cea mai neagră a comunismului. 

În primul rând erau posturile de radio străine. Pe urmă și sistemul comunist sau sistemul socialist românesc avea niște găuri. De exemplu toți aviatorii veneau din curse cu discuri sau cu casete audio. Alții, care ieșeau în străinătate, veneau cu cărți. Aceste discuri sau casete umblau peste tot, astfel că noi eram, într-un fel sau altul, la curent cu ce se întâmplă dincolo. Nu uita că era și un post de radio care emitea pentru România. Sigur, se auzea cu țiuituri că era pe unde scurte. E vorba de Radio Europa Liberă, unde ascultam „Metronomul” de sâmbătă seara a lui Voiculescu. În același timp, aveam o actualitate românească și o chestie de cultură făcută de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Ei ne prezentau ce se întâmplă la ora respectivă în Occident. Într-un fel eram, cum să spun… Dincolo de zidul pe care îl ridică Trump, noi eram mexicanii, dincolo erau americanii și noi ne imaginam că era dincolo. E clar că imaginația noastră nu avea cum să fie corectă, dar era fabulos.

În perioada comunistă era și mai zbuciumat. Cum era contactul cu autoritățile comuniste?

Eram zbuciumat, eram agitat. Nu vreau să mă laud cu nimic, dar nu am intrat decât o singură dată în conflict și nu din vina mea, ci din vina unui poet, care pe 16 septembrie 1982 a strigat „Ceaușescu al vostru e un tâmpit”. Ne-au umflat și ne-au anchetat până noaptea târziu. E vorba de poetul Virgil Mazilescu. A murit doi ani mai târziu. După cum mă știi, întotdeauna când aud un lucru sau când văd un lucru, o întâmplare, eu îmi pun problema: de ce sau cum este alcătuită, de ce s-a ajuns acolo? Niciodată nu mi-au plăcut explicațiile de-a gata, prefabricate. În România anilor `80, totul era prefabricat. Noi știam de la bun început că ce se afirmă e fals. Cine crede că va putea studia istoria citind ziarele nu va putea înțelege nimic. Nu aveau nici o legătură cu realitatea. În același timp eram un om singur, fără nici o apărare, nu făceam parte din nici o breaslă, nu mă ajuta nimeni, nu aveam prieteni sus-puși. Să știi că pe vremea aia existau în aparatul de partid sau în cenzură, indivizi luminați la cap, care făceau tot ce era omenește posibil să ajute scriitori. Este celebrul caz al lui Gogu Rădulescu care lua cina cu scriitorii, juca table sau șah cu ei. Soțul Violetei Andrei îi mai ajuta pe scriitori să obțină pașapoarte, să obțină facilități. La fel, o doamnă de la cenzură, doamna Doxănescu. „Îngerul cu ochi albaștri” i se spunea. Ajuta scriitorii să-și poată publica măcar părți din cărțile lor și lua asupra ei. Erau vremuri complicate pentru că toată lumea știa că e un sistem fals. Tot ce venea de sus era fals.

Eu făceam glume, vorbeam cu voce tare de fiecare dată când era o tâmpenie. Ca să îți dai seama cât de nebun eram, cât de inconștient eram, în 1971 s-a întors Ceaușescu din China și din Coreea. Aveam 17 ani. „Trecem la Revoluția Culturală!”. Și eu am vorbit în autobuz, nene: „Na că ne-a lovit Revoluția Culturală! Bine că…!”. Eram dus cu capul. La 17 ani nu înțelegi. La 20 și ceva de ani înțelegi. Am început să jucăm cu mingile adversarului. Le ridicăm la fileu, pentru că orice cuvânt sau frază absurdă poate fi dusă la ultima ei consecință, care este una devastatoare. Pentru un dosar de urmărire e menționat că pe 1 Decembrie 1989 eram la o masă cu niște prieteni și am spus, deși eu nu țin minte, dar așa scrie acolo, în raport: „Și la noi se va termina în curând”. Nu știam. Speram că spun un lucru. Eu nu credeam că voi scăpa din comunism, dar speram. Știam ce știam. Știam cu siguranță că urma să mor nepublicat într-o României închisă, că nu mă va mai citi nimeni, dar sperăm că voi fi scăpat într-o zi.

Dosarul de la CNSAS l-a văzut? A avut curiozitatea să vadă cine l-a turnat?

Nu știu (cine m-a turnat). E o problemă cu dosarul meu. Am găsit numai în dosarele altora. Dosarul meu nu l-am găsit. Mi-a scris CNSAS că nu am dosar. Am bănuieli, dar unele sunt atât de îngrozitoare că nici nu vreau să mă mai gândesc la ele. Au fost prieteni buni cu care am împărțit zile și nopți, foarte buni. Mulți dintre ei m-au învățat să scriu, mi-au vorbit. Într-un fel, îndoiala e mai bună decât evidența, în anumite momente. Stelian Tănase a aflat că era prietenul lui cel mai bun, cel cu care punea țara la cale. El nu a fost singurul.

Prietenul meu, Dorin Tudoran mi-a povestit că cel mai bun prieten a venit la el în casă și a zis: „Hai să mergem în baie, să dăm drumul la apă, să nu se audă ce o să spun”. Ce găsește Dorin Tudoran în acte? Exact convorbirea, redactată de omul care venise la el să-l tragă de limbă. Într-un fel vreau să aflu, că asta e meseria mea, de scriitor. Într-un fel nu vreau să aflu, pentru că asta-i meseria mea, de om!

România iubește poezia. Ce înseamnă să fii poet de mare succes pe aici?

 Nu sunt de mare succes. Nimeni nu e de mare succes în România, pentru că poeții se citesc între ei. Oameni în general nu știu poezie, iar când aud de poezie își pun mâinile cap: „Aoleu iar ne dau poezie, iar spune poetul ăla țicnit una și noi nu putem înțelege nimic”.

Mai mulți elevi din toată țara au luat legătura cu mine prin Facebook. Eu mă uit din când în când în spam și descopăr acolo că sunt oameni de 16, 17, 18 ani care mă întreabă ce am vrut să spun. Eu îi iau cu binișorul. „Păi ce am spus acolo?”. „Ați spus că v-ați întâlnit cu cutare, vă jucați”. „Ei, asta am vrut să spun, că mă jucam!”. „Numai asta ați vrut să spuneți, nu ați vrut să spuneți altceva?”. „Nu!”. Nu sunt (alte înțelesuri). Nu sunt de acord (nici cu modul în care se învață la școală). Toți avem în spate o iubire. Are vreo importanță?

Un lucru de care probabil ascultătorii tăi vor râde… Orice scriitor are buba la cap, are o păsărică, o lampă care îi filează. Altfel nu s-ar pune pe scris. Dacă ar fi nefericit, s-ar duce și s-ar îmbăta, dacă ar fi fericit, s-ar întâlni cu persoana iubită. Dacă ar fi bolnav s-ar duce la medic, ca toți oamenii. Scriitorilor și artiștilor le filează o lampa și e nevoie de un mecanism întreg ca această neliniște, această îndoială, această viziune, să ajungă la celălalt. O să râzi. Nu se așează nimeni să scrie: „Vai, cât de tare mă doare sufletul, sufletul meu care are ca niște aripi și cu niște păsări, și vine o cascadă”. Nu! Aia e o poezie proastă sau literatură proastă. Literatura vorbește în cantități pe care oricine le poate înțelege. Atenție! Cu un amendament: cineva care are obișnuința de a citi. Eu degeaba îi dau unui copil de clasa întâi să citească, după ce a învățat alfabetul, o piesă de clasa a V-a sau clasa a X-a. Nu va înțelege! E nevoie de un mecanism al citirii.

În România toată lumea e convinsă că dacă nu îi place o poezie, aia nu e poezie. Nici mie nu îmi place mâncarea de bame. Mi se pare groaznic. Când aud cuvântul bame deodată mă albesc, mă las pe spate și încetul cu încetul urcă din mine o revoltă. Asta nu înseamnă că altora nu le plac bamele sau că nu e o mâncare bună. Nu pot mânca melci. Creierul meu refuză melci, dar acceptă caracatiță, calamarul. E o chestie din creier. Când scriitorul scrie, el de fapt se transmite pe el însuși altora.

Scriitorul e un profesionist. El are inspirația în clipa în care s-a așezat la masa de scris pentru că în tot timpul acesta, creierul lui merge, combină, adună, strânge informație. Tot ceea ce simțim noi, el simte de două sau de trei ori. Eu cred că extrag din jurul meu tot ceea ce mă interesează și apoi mă gândesc cum pot să dau drumul acestor lucruri înapoi, către cititor. Uneori lucrez mult, alte ori lucrez repede. Nu are importanța viteza. Singurul lucru care contează este următorul: să nu se vadă cum am cusut haina asta a textului. Nu trebuie să se vadă. Când cineva citește, trebuie să îl păcălești, să aibă impresia că ceea ce vede este firesc: „Asta puteam să fac și eu”. Nu e lucru mai greu pe lume decât să îi dai impresia celuilalt că ar fi putut să facă și el la fel. Atât sună de normal că parcă ar fi în capul lui. Ăsta este un scriitor bun.

Poezia lui Florin Iaru apare în manualele de română. Cum îi place treaba asta

În primul rând o să le spun că problema e următoarea: în manuale apar o groază de poezii proaste, pe care chiar autorii manualelor le consideră proaste, dar în același timp le consideră bune pentru copii. Sunt bune pentru copii, dar sunt proaste pentru oamenii mari. Asta e de la început fals. Dacă în clasele I-IV s-ar preda o literatură mișto, cu aventuri, copiii nici nu ar ști că aia e literatură. Ar deveni încetul cu încetul viața lor. Aventuri, personaje, întâmplări, enigme, tot ce pune mintea omului la contribuție. Nici nu ar ști că citesc literatură. După un timp, într-adevăr pot să își dea seama de ce a făcut autorul așa, ce a ascuns, și cum l-a păcălit, de ce a modificat, unde a vrut să ajungă. Înțelegi aproape intuitiv, dar pentru asta trebuie mai întâi să citești. Ca să citești, trebuie mai întâi să fii atras de lucrul pe care îl vezi. Dacă citești și începi povestea cu o poezie sau cu o proză lipsită de har, greoaie, urâtă, și a doua oară și a treia oară la fel… Asta e literatura: mai bine dau și fug.

Sunt poeți care știu pe dinafară poeziile. Cel mai celebru exemplu era a lui Virgil Mazilescu, cel împreună cu care a fost anchetat. El știa pe dinafară toate poeziile, dar el scria foarte puțin și lucra o poezie în luni de zile, ca să ajungă la o formă extrem de comprimată. Dar eu nu mi le țin minte pentru că am alta teorie și aici sunt mii de teorii. Dacă ții minte, nu te vor lăsa să mergi mai departe. Le vei imitat sau le vei multiplica, și în loc să mai faci poezie, faci industrie.

Manualul copilului său îi place? S-a uitat pe el?

Întâmplarea face că manualul de clasa a V-a pe care îl au ales e un manual bun, interesant, cu mulți scriitori mai puțin cunoscuți, dar care pe zona lor pot trezi interesul elevilor. În general mă feresc, ca de boală rușinoasă, să-i spun cu ce mă ocup, că sunt scriitor. El știe că sunt scriitor, dar este nebunia lui tata. De exemplu s-a lăudat în clasă că sunt prieten cu Ana Blandiana, că l-am cunoscut pe Gellu Naum, că o știu pe Ioana Pârvulescu. Sunt texte de acolo, din autori contemporani, dar mai interesanți, adică oameni care nu scriu ca pentru copii, ca pentru subdezvoltați mintal. Cei mai mulți oameni cred că a vorbi copiilor înseamnă a vorbi în cuvinte puține și foarte simple. Nu! Orice copil poate să înțeleagă până la un anumit prag dacă îi dai cuvintele adecvate. Astăzi, deși Creangă este un scriitor genial, nu îl poate înțelege nici un copil de la oraș. Cel puțin jumătate din cuvinte au ieșit din uz. Pe vremea lui toate cuvintele alea erau perfect cunoscute. El lucra cu cele mai comune cuvinte ale limbii române, care între timp au murit. Azi ne trebuie un Creangă tradus. Cum facem? E ca și cum i-ai da să citească în japoneză: „citești un mare poet japonez!”. „Bă, dar nu înțeleg nimic!”. „Nu contează, e mare! Tu nu înțelegi, dar citește comentariu despre el și ai să înțelegi”.

Poezia pe care o ține minte este..

Din fericire știu o poezie. E o poezie scurtă. Se cheamă „Hai cu mine pe Muntele Fuji”. „Capul meu cade pe mașina de scris, fruntea de rânduri mi-e plină!” E evident că tu vezi capul care cade și evident toate lucrurile se imprima. Marii autori sunt atât de firești încât te întrebi: „Unde e șmecheria, cum face?”.

Mineriada din iunie 90 e un moment definitoriu pentru intelectualitatea română ieșită din comunism. 

La mineriadă eram în spital. Am o boală cronică și din cauza ei am intrat în spital pe 6 sau 7 iunie. Eram internat. Am trecut printr-o comă. Am atins ușor moartea câteva ore, am trecut pe lângă ea și am revenit. Știu că, în 20 mai, după ce s-a dat rezultatul alegerilor, cu regret am spus: „așa a hotărât poporul, va trebui să ne supunem!”

Revoluția l-a prins ca poet gata interzis. Mă rog, nu mai era chiar poet

Pentru mine era o chestie de viață și de moarte. Eram gestionar. Făcusem filologia. A trebuit să renunț la studii ca sa devin gestionar, să pot trăi, să muncesc undeva. Eram interzis. Un reprezentant al cenzurii, Dulea, mi-a zis: „Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici un rând”. Eu eram într-un fel condamnat la moarte. Ce mai ai de pierdut? Cei mai mulți care au ieșit în stradă erau într-un fel sau altul condamnați la moarte de regimul comunist.

Aveam inventar. Îmi lipseau 4000 de lei în gestiune. Vorbisem în seara anterioară cu 20 de prieteni și m-am împrumutat, am strâns suma pe care trebuia să o pun acolo. În timpul în care semnau actele de predare primire s-a auzit ce s-a auzit și la radio. Mi-am luat haina și am fugit. Pe Călin Angelescu, care era prietenul meu și cărător, l-au lăsat liber, să se ducă la manifestație să vadă cum să intre. Noi ne-am organizat în felul nostru. Au mai fost două fete extraordinare: Carmen Francesca Banciu a venit acolo încercând să intre cu doi copii în brațe. Magda Cârneci la fel. Deci două fete senzațional de curajoase care au stat piept în piept cu paznicii și au încercat să intre. Curaj! Am fost și eu acolo. M-au umflat repede că eu sunt poet și nu știu să mă bat. Pe la 1:30 am căzut printre primii. M-au dus la Circa 1 de Miliție, unde mă anchetaseră și cu opt ani înainte. Nu știau că sunt eu pentru că eram toți cu fața la perete, bătuți măr, unii plini de sânge.

Omul sfințește locul. Băiatul care m-a anchetat era mai tânăr decât mine. Cred că era un soi de locotenent sau sublocotenent la miliție. Ăla a fost unul din cei mai umani oameni pe care i-am întâlnit acolo. Mi-a zis: „Acum să vedem cum să facem ca să ieșiți bine de aici”. Al doilea om care m-a îngenunchiat sentimental a fost o femeie de la Evidența Populației. Când am ieșit din interogatoriu a venit la mine cu un pachețel mi l-a băgat în buzunar: „Poate aveți nevoie”. În buzunar aveam o bucată de pâine. Oameni și oameni. Fără ticăloșia oamenilor nici un sistem nu poate trăi. Dacă omul nu este ticălos, el însuși, nimeni nu îl poate obliga. Atunci au ieșit puțini de frică. Gândește-te că ai trăi toată viața în frică. Toată viața! Deschide colivia unui canar pe care l-ai bătut în cușcă toată viața. Nu va ieși!

M-au dus la Jilava unde era și Vosganian, era și Horia Roman Patapievici, prietenul bun care fusese luat o dată cu mine, pictorul Ion Dumitriu. Au ieșit și artiștii, exact în aceeași proporție 1-2%.

„Moartea” lui Florin a fost anunțată la Europa Liberă. Vreme de câteva ceasuri, România l-a crezut mort

Câțiva de pe margine au văzut că am fost luat și m-au călcat ăia în picioare. În perioada aia erau câteva ambasade care aveau ambasadori prieteni față de disidenți, un fel de cutiuțe poștale. Fosta mea soție i-a dat mesaj unui prieten: „Unde e Florin?”. „Acolo unde trebuie să fie”.

Numele meu e Râpă. Pe culoarele de la Jilava striga unul: „Care ești bă, Iaru?”. Tu ce ai fi răspuns? Am ales să spun nu, pentru că așa învățasem de la Nicolae Steinhardt. Ei jucau în închisoare niște mici piese de teatru pe care le învățaseră pe din afară. Era una de Eugen Ionescu în care cineva încearcă să intre în casă. Cel din casă îl poate ține afară numai dacă spune „nu”. În clipa în care spune „da”, e teritoriu cucerit. Au strigat apoi Râpă. Am recunoscut într-un final că sunt Râpă. M-au luat la interogatoriu. Prietenii de care îți spun au vorbit cu ambasadori, cu șeful Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, care era și în CC al PCR. Ăla a vorbit cu un general de armată sau securitate. Cum D. R. Popescu nu știa cum mă cheamă și a zis Iaru. Le-a spus ălora: „Bă, nu e niciun nu Iaru acolo”. „Nu e Iaru, e Râpă”. Știa că nu mă poate elibera, dar i-a rugat să mă lase să-mi fac injecțiile. Nu aveam cu ce pentru că erau sparte toate de la bătaie. Deci când dau băieții, sparg tot. Tot ce era seringă era spart. Generalul ăla a dat telefon către șeful de la Jilava care m-a luat la interogatoriu. M-a întrebat dacă îl cunosc pe generalul X. Am zis da, iar el a răspuns: „Hehehe, altă dată să nu mai faceți. Sunteți liberi.” Mie și sculptorului Vasile Gorduz ne-au dat drumul. Am ieșit de acolo și ne-au urcat într-o salvare în care aduseseră oameni. Salvarea era pardosită cu sânge. Ne-au lăsat la Cimitirul Bellu și ne-au spus: „Luați-o pe acolo că dacă vă umflă, tot la noi ajungeți”. De la Bellu până acasă era drum lung. Am văzut un taxi pe 22 decembrie la ora 3:00 dimineața. I-am făcut semn. Eu nu mai aveam bani, dar avea Gorduz vreo 50, 60. „De unde veniți?” „De la Jilava”. „Vă duc pe gratis”. Așa sunt oamenii. Sunt și buni și răi, și minunați și o oribili. Asta e meseria mea de scriitor. De aia nu pot să accept negru și alb. Există o groază de nuanțe și de trăiri. Poți să vezi un om care e un criminal și care îngrijește un pui de pisică. Una-i una, alta-i alta. Poți să vezi o canalie care are un act de generozitate. Nu știi ce-i trece prin cap.

Încă un pas napoi în comuniasm. Nu știu dacă generațiile de azi mai știu ce este o repartiție. Chiar la Galați

Pe vremea aia se făcea un soi de teleconferință cu toate universitățile din România și se luau mediile. În funcție de media pe care o aveai, cel din vârf lua cea mai bună repartiție, care era probabil în oraș. Eu eram pe locul 100 și ceva. Nu am fost un student strălucit că pe mine nu mă interesa Istoria Limbii și gramatica. Mă interesa numai literatura. În timp ce la gramatică luam note mici, la literatură toți luau note mari. Pe locul 10 sau 11 zice unul: „Aleg Galați”. Trece timpul. Deodată aud: „Renunț la Galați. Aș vrea altceva”. Nimeni nu a auzit ce a zis ăla. Toți erau atât de concentrați numai pe interesul lor, că nu mai aveau urechi să asculte ce e în jur. Eu, mă știi, sunt cu urechile ciulite în stânga și în dreapta că trebuie să absorb realitatea. La locul 128 zic: „Aleg Galați”. A fost o furtună în jurul meu. Așa am ajuns acolo.

Galațiul comunist nu cred că era foarte atrăgător

Era raiul pe pământ, pentru că erau niște șiruri enorme de salam de Sibiu, mușchiuleț Montană, bere poloneză, Votcă rusească. Tot ce nu se mai găsea în București de câțiva ani. Eu am fost omul cu ghinion al orașului Galați. La trei luni după ce am venit în Galați, au dispărut și salamul de Sibiu și mușchiulețul Montana și berile străine și benzina de la autobuze. Aveam locuința într-un capăt al orașului, în Ada Marinescu, și trebuia să ajung în partea cealaltă, spre Focșani. Nu puteam ajunge decât cu autobuzul. Ei bine, nu mai erau autobuze, începând din iarna lui `78 spre `79. Nu mai era benzină. Pleca un autobuz de la capăt, plin cu oamenii ciorchini pe scară. Cum ăla nu putea opri în stație că se urca un alt puhoi de oameni și nu mai putea pleca, oprea între stații. Eu nu stăteam în stație ci la jumătatea distanței, ascuns după blocuri. Când acela oprea să mai coboare oameni eu urcam. Asta era viața. Trebuia să trăiești.

Eram profesor. Nu prea (mi-a plăcut), tocmai din cauza manualelor. Eram obligat într-un fel să predau ceea ce mie nu îmi plăcea. A trebuit să aleg: să mă prefac că îmi place, dar să îi învăț un lucru greșit. De curând, o fostă elevă din clasa a V-a, de la Școala 29 mi-a scris: „Vă țin minte și acum. Am îmbrăcat împreună scaunul Costică!”. Eu am vorbit despre comparații. Le-am spus: nu orice poate fi comparat cu orice, ci doar dacă au niște caracteristici comune. Omul nu poți să îl compari cu un melc, dar poți să îl compari cu o maimuță. Soarele nu poți să îl compari cu o ciupercă, dar poți să îl compari cu un ban de aur. Să înțeleagă logica comparației. Le-am zis: „Scaunul acesta nu poate fi un om”. Copiii au spus: Ba da!”. Când am intrat la ora următoare am văzut scaunul care avea o hăinuță, avea pantalonii trași pe picioarele din față, o cravată de pionieri și niște pantofi în primele două picioare. „Ce e asta?”, i-am întrebat. „E scaunul Costică”. Copiilor trebuie să le dai drumul să vadă și apoi învață de plăcere.

Oh, da, e (o satisfacție că m-au ținut minte). E ca și cum mi-ar spune un cititor: „Ți-am citit cartea, e foarte bună”. E același lucru. Toată lumea știa că e unul nebun la Școala 29, cu barbă.

A scăpat de Galați și a venit la margine de București unde ar fi trebuit să predea muzica

Eu am un soi ciudat de ureche muzicală, adică aud perfect, știu cea mai mică notă luată greșit, dar pe mine nu mă aud, iar când eu cânt se produc cataclisme. Pornesc cutremure. A trebuit să predau muzică, pentru ca altceva nu era. Eram într-o școală de lângă București, la Bulbucata, la vreo 40 de kilometri. Am fost profesor suplinitor. Le-am zis: „Copii, eu aș prefera ca în ora de muzică să facem altceva. Eu cânt foarte urât”. Au vrut să mă audă. Am început să cânt. „Bine, dom` profesor, mergem și jucăm fotbal”. În rest am predat lucru manual. Am făcut tot ce se putea, mai trebuia să trăiesc.

Întoarcerea la București era dezideratul tuturor celor alungați din Capitală. 

În 1981 a apărut o lege: acolo unde ești, acolo îți face buletinul, ori pentru mine era esențial buletinul de București că ăla era refugiul meu. Aș mai fi stat stagiar. Stăteam într-o garsonieră închiriată, într-o cameră a unui apartament cu 3 camere la etajul 11, unde fiecare stagiar avea câte o cămăruță a lui. Viață grea, dar simpatică. Toți de la etajul 11 și la etajul 10 ne-am împrietenit și trânteam niște chefuri. Băi, dimineața, la 7:00 când plecam la școală eram cu toții îngrozitor de mahmuri.

Bucureștiul anilor aceia era deprimant pentru că totul se închidea în jur. E ca și cum ai sta într-un mușuroi de furnici și vezi cum totul se prăbușește. S-a stins lumina, s-au închis magazinele, restaurantele, au apărut gărzile care te supravegheau pe stradă, au dispărut taxiurile, mașinile erau cum erau. Dacă cineva are curiozitatea să vadă cum era transportul în comun să vadă expoziția de fotografie a lui Pandele. Oamenii călătoreau pe tampoane, pe scări, între vagoane. Era nebunie. Oamenii trebuiau să ajungă la muncă și nu erau tramvaie.

Bucureștiul i-a adus și „interzicerea”.

Nu am fost interzis din cauza poeziilor mele. Eu nu cred că un om poate fi închis din cauza poeziilor. Nu cred. Sigur că orice sistem e nebun și poate să facă orice. Eu am fost interzis ca o răzbunare pe care a pregătit-o cineva unui profesor ce ne-a îndrumat pe noi toți, pe Cărtărescu, pe Stratan și pe Coșovei pe Matei Vișniec, pe toți. Eugen Barbu, la revista „Săptămâna”, a declanșat o campanie furibundă împotriva stricătorilor de limbă și de moralitate românească, pur Românească. Nu întâmplător toți cei care au fost puși acolo ca exemple negative și corupătoare eram din Cenaclul și sub îndrumarea lui Manolescu.

România acum, față de acum 30 de ani. După ce-ai trecut prin atâtea bătălii. E mai bine?

E bine, dragul meu. E bine, pentru că totul poate fi reparat, totul poate fi spus. La început e cuvântul care este de supărare sau de bucurie. După aceea se dezvoltă. Nu e bine? Spune că nu e bine și spune cum să facem să fie bine. Pentru că am trăit zi de zi, nu vedem diferența între România de acum și România de acum 30 de ani, dar fotografiile pe care le văd de acum 30 de ani mă fac să mi se taie respirația. Este o lume absolut închisă, fără nici o scânteie. Sigur, puteam să sărim etapa asta în 15, dar așa s-a întâmplat și la noi. Mult mai greu. Se fac 30 de ani și încă mai avem. Eu nu am s-apuc, dar tu poate ai să apuci un moment în care să spui: „În 2020, acum 20 de ani, am stat de vorbă cu Iaru o și a zis că e bine.”. Îți mai spun de ce e bine. La noi nu sunt lucrurile puse la punct. Pentru un scriitor, pentru un artist, o realitate contorsionată este un izvor nesecat de inspirație!

 

 

Păcatele lui Vlad Voiculescu

Tot timpul am fost cumva fericit că nu am apucat să fiu matur pe vremea comuniștilor. Că nu știu cum aș fi reacționat la diversele teste ale societății de atunci. Și habar n-aveam ce să fac dacă mă trezeam singur, din cine știe ce motive, în fața Securității. Am toată admirația pentru oamenii care au reușit să se opună practicilor mârșave ale ofițerilor de Securitate. De la prieteni și cunoștințe mai în vârstă am aflat că puteai să te opui și nu era musai să colaborezi. Mi-au povestit asta Vlad Petreanu, Stelian Tănase, Florin Iaru și alți oameni în care am încredere. 

Chiar stăteam să mă gândesc zilele trecute că, la noi, povestea cu colaboratorii securității a avut doar două victime reale: Carol Sebastian și Mona Muscă, ambii plecând din spațiul public. Și-am spus că, după atâția ani de mârșăvii politice de la plecarea lor, nu mi se mai par așa vinovați. Cred că pentru orice faptă există o pedeapsă și o reintegrare. Nu e cazul aici.

Habar n-am de ce tatăl lui Vlad Voiculescu a dat declarații la Securitate. Nu știu de ce a colaborat. Are mai puțină importanță. Nota lui despre o activitate banală a unui coleg ar fi putut să-i distrugă viața acestuia, dacă nu s-a și întâmplat asta. Cred c-ar fi putut să se opună. Nu a făcut-o și va căra povara și tocmai i-a transmis-o fiului. În viață, de la părinți, iei multe lucruri și bune și rele, chiar și unele de care ești nevinovat. 

Dar nu vreau să alunec în ideea „sunt toți la fel”, „tot copiii securiștilor au ajuns la putere”, „nu putem vorbi de oameni noi”, „pe alții de la alte partide praf îi făceați.”  În viață există nuanțe. Și trebuie să ții cont de ele, mai ales când e vorba de relația părinți copii. 

Da, aș judeca un părinte și un copil care folosesc resursele statului, rețeaua de partid sau cea a Securității pentru a aranja viitorul copilului. Când ai o funcție sau ești fost colaborator sau ofițer și ai făcut din asta o pârghie pentru odraslă, e o problemă. 

Dacă un copil de securist sau colaborator are o pârghie pentru a ajunge la putere, e un lucru de urmărit, mai ales dacă primește o sinecură. Modul de accedere în funcția publică poate fi chestionat. Mai ales dacă numitul nu are calitatea profesională pentru a ajunge acolo. Cred că și pe blogul ăsta e o listă de odrasle împinse în față cu semne de întrebare. 

„Nu putem vorbi de oameni noi”. Pata asta o să-l urmărească pe Voiculescu toată viața. Singurul mod de rezolvare era să nu se fi născut sau să renunțe voluntar la orice funcție publică. Pe care deocamdată nu o are și, probabil, nu o va avea. Asta ar însemna o lustrație și pentru a doua generație, ceea ce ar încălca multe principii. 

În fine, mai e și argumentul „sunt toți la fel”. Or aici stăm tocmai pe dos. Pentru că Vlad Voiculescu a făcut în România niște lucruri pe care puțini le-au făcut. Le-a dat o mână celor abandonați de către toți securiștii și cei din aparatul de partid. Iar asta este o diferență fundamentală. Pentru mine, realizarea sa Magic Camp, pe care am văzut-o cu ochii mei, este excepțională. 

Dacă mâine cineva va demonstra că tatăl lui Vlad Voiculescu s-a folosit de banii și influența căpătată ca informator la Securității ca să-i asigure acestui ascensiunea publică și politică, îmi asum că m-am înșelat. Și voi admite că politicianul are o problemă mare. Sau dacă cineva va arăta că Securitatea și urmașii săi i-au ghidat acestuia pașii tocmai pentru că are o istorie în familie, atunci iarăși avem o problemă și că ea trebuie judecată la fiecare alegere. 

Deocamdată știu că familia Voiculescu a pus la dispoziția Magic Camp o parte din casă și terenul pentru activități. 

În rest, ca să fie clar, îmi place Vlad Voiculescu pentru ce-a construit în spațiul public din România și pentru c-a ajutat mii de oameni.  În politică nu are niciun cec în alb, însă. Cred că are o carieră în care trebuie încă să demonstreze. Și că nu putea să vină la PMB înaintea lui Nicușor Dan. Îmi plac politicienii care construiesc ani de zile la un proiect. De asta cred că Nicușor avea întâietate. Am scris lucrurile de mai sus pentru că nu vreau să judecăm otova.   

Q&A despre Coronavirus (2)

Revin la chestiunile esențiale legate de Coronavirus. Mai ales c-am văzut două mesaje virale, atribuite unor instituții de cercetare sau statului, dar care erau false. Acest Q&A este bazat pe cel făcut de BBC pentru cazul Italia și pe care l-am pus și în știrile internaționale. 

Dacă locuiesc în Italia ce măsuri de protecție trebuie să-mi iau?

Virusul se transmite prin contact direct sau prin stropii de lă strănut sau de la tușit. Așa că trebuie să te speli bine și frecvent pe mâini cu apă și săpun sau cu dezinfectant pe bază de alcool. Nu vă atingeți fața cu mâinile murdare. Evitați contactul cu oameni care tușesc, strănută sau care par răciți. 

Este Coronavirusul mai infecțios decât gripa?

Nu se știe acest lucru cu exactitate. Gripa are rata de transmitere de o persoană. În timp ce Coronavirusul se poate transmite la două sau trei. Cu toate acestea, gripa se transmite mai repede decât Co-Vid 19. Așa că sunt cam pe picior de egalitate. 

Poți să iei virusul de pe lucruri cum ar fi o clanță? Și câtă vreme rezistă pe suprafețe?

Dacă o persoană infectată atinge un obiect, atunci virusul poate rămâne pe acel obiect. Nu se știe însă pentru câtă vreme ar putea să rămână acolo. Unii experți cred că este vorba de ore, mai curând de zile. De aceea este indicat să te speli pe mâini după ce atingi diverse obiecte. 

Este virusul afectat de temperatura de afară?

Nu e clar. Încă suntem la început cu studierea acestui virus. Este cunoscut că unor virusuri le place temperatura mai scăzută și lunile de iarnă. Dar, în cazul lui Mers, care face parte din familia Coronavirus, se știe că acesta preferă lunile mai calde. 

Poți să iei virusul de la cineva care face mâncare?

Dacă persoana respectivă nu respectă regulile de igienă, cu siguranță. Este obligatoriu ca persoana respectivă trebuie să se spele pe mâini, înainte de a atinge mâncarea. 

Devii imun după ce faci boala?

Corpul are memoria unor astfel de situații. Ține minte câteva secvențe de virus și de aceea se poate apăra în multe cazuri. Nu știm însă dacă această imunitate durează. Și de fapt cât de mare și importantă e. 

Sunt măștile folositoare?

Există prea puține dovezi că aceastea îi ajută pe oamenii sănătoși. Dacă te speli, este mult mai bine.

Se poate transmite virusul pe cale sexuală?

Nu știm, dar picăturile de salivă cu siguranță transmit boala. 

Te poți recupera și deveni complet sănătos?

Da, sigur. Cei mai mulți dintre cei care fac boala au doar simptome ușoare și-și revin cam într-o săptămână. Boala îi afectează mai grav pe cei în vârstă sau care au și alte boli. 

Se poate transmite prin obiectele care vin la poștă din China?

Virusul supraviețuiește puțin pe suprafețele de metal sau plastic, deci este puțin probabil. 

 

 

 

Daniel Dobre: „Simona e o fire independentă. Își rezolvă singură problemele.”

Daniel Dobre este mult mai înalt decât îți dai seama de la televizor. Și mai slab. E luminos, bronzat și foarte deschis. Vorbește cu mine deschis, din prima. Și realizezi imediat că nu tânjește după circuit. Are planuri aici și acum. E directorul unui challenger de băieți, de la Iași, o surpriză pentru peisajul local. Și e foarte pozitiv, după cum se spune în sport. Adică este optimist, are treabă și nu se plânge. Vorbim imediat după meciul lui Cori Gauff și al Soranei, la Australian Open.

Cori Gauff e iarăși o surpriză sau confirmare?

E vorba de maturitatea fizică și cea emoțională, iar ea le are pe amândouă la această vârstă fragedă. Este prima, după mult timp, care reușește să facă performanță la această vârstă. Nivelul de joc a crescut, iar nivelul de pregătire fizică le permite și femeilor să rămână mai mult în tenis. Înainte, Martina Hingis, la 14, 15 ani câștiga turneuri de Grand Slam. În schimb, la 20, 22 de ani se lăsau. Gauff nu e așa departe. Are rezultate bune, dar nu se poate compara. Atunci cei tineri intrau destul de repede în circuit. Acum, dacă ne gândim că Serena Williams încă joacă la 38… Sunt multe fete care rămân până după 30 de ani, iar atunci tinerele își fac din ce în ce mai greu loc. Ea este prima în ultimii 10 ani, cel puțin, de când am început eu pe circuit, care are rezultatele acestea.

Este înaltă, este foarte motrică. Are o tehnică foarte bună care îi permite. În primul rând servește foarte bine. Undeva la 190 de km/h, comparativ cu Venus Williams. E foarte matură în joc. Are o disciplină tactică pe care și-o adaptează la adversar, câștigată în general din experiență. E un lucru pe care îl poți forța prin antrenament, dar este foarte determinat de caracterul tău și de dorința de a învăța repede. Se pare că le are. Are în spate și o echipă bună, poate și gene bune. Este o surpriză. Acesta e anul în care va trebui să confirme. În primul an, lumea te analizează. În al doilea, având multe date despre tine, sunt mult mai bine pregătiți în momentul în care se întâlnesc cu tine. Trebuie să vii cu ceva nou, să reziști la presiunea de a-ți apăra punctele. Confirmarea din al doilea an e mai grea decât urcarea din primul an.

Nu mă așteptam ca Sorana să piardă, pentru că avea toate atuurile să o bată. Avea jocul. Ea joacă foarte bine! Are forță, varietate când vrea. Nu știu cum a servit, pentru că într-adevăr Gauff servește bine și trebuie să stai aproape cu serviciul.

Cum se procedează între două meciuri la un turneu mare? Ce face Simona în zilele libere?

Mereu a reușit, mai ales în timpul turneelor, să se concentreze pe ce și-a propus în timpul antrenamentului, să le facă bine și repede. Ca antrenor ai niște obiective pe care le atingi în termen mai scurt sau mai lung. Totul depinde de jucător. Dacă eu am un meci tactic de pregătit, pentru a doua zi și am două, trei scheme, pe lângă ce face bine, jucătorul le poate recepta imediat. Le poate încerca de două, trei ori. Dacă îi merg, nu e nevoie să te întrebe pe teren. Așa se produce în creier automatismul, se produce schimbarea pentru acea zi. Ai plecat mulțumit. E o chestie individuală, personală antrenamentul între zilele de turneu.

Tot vă aud și pe dvs. și pe comentatori folosind expresia „a simți mingea”. Ce înseamnă?

Când simți mingea, racheta e o prelungire a corpului. Există o unitate incredibilă, o simbioză totală între corp și rachetă. Este ca și cum ai lovi mingea cu mâna. Simți acea minge ca și cum ai mângâia-o cu mâna. Mingea se duce unde vrei fără să te forțezi, fără să-ți faci griji că poți să o greșești. E o stare de grație care te face să joci tenis ca și cum ai respira în timp ce dormi. Acesta e sentimentul. O a doua natură.

O zi între două meciuri mari, lungi, dificile, cât de complicată este?

Depinde de ce a fost înainte și ce e după. La băieți, dacă ai jucat înainte un meci de șase ore, prima grijă este recuperarea. Nu te gândești dacă mai joci a doua zi, dacă îți pregătești tehnic meciul, ci te gândești la cum îți aduci corpul la un nivel de energie bun ca să poți intra a doua zi pe teren, unde e posibil să joci iar 6 ore.

Programul e foarte personal. Sunt jucători care și în ziua liberă joacă două ore, trei, pentru că au nevoie de asta. În general ei sunt băieții. Sunt jucători care nu joacă deloc. Sunt mulțumiți de ce au jucat înainte și își petrec ziua liberă cu familia, în oraș, se relaxează.

Ședința tehnică este una așa cum ne închipuim noi? Adică cu analize video, tactică?

Există, dar depinde de jucător. Există înainte de meci, cu o seară înainte. Sunt analize post-meci în care vorbești despre ce s-a întâmplat, fie că ai pierdut, fie că ai câștigat. Vezi lucrurile bune, lucrurile rele. Nu e o analiză video neapărat. Toți jucătorii de tenis adevărați sunt în stare, în fiecare moment, să revadă cu ochii minții ce s-a întâmplat pe teren. Iar tu, din exterior, îi poți spune: „Îți aduci aminte mingea la 3-3, 40-egal, că ai avut-o la trei metri de teren și ți-a scăpat?”. El vede atunci cu ochii minții. Sunt jucători care își pot aminti fiecare punct din meci. Așa eram și eu, din păcate. Câteodată trebuie să și poți uita.

Analizele video sunt completate cu…

Antrenorul face. Avem site-uri. Pe jucătorii adverși îi vezi live dacă poți. Notezi. În afară de asta există statistici. Prin tehnologia actuală, atât WTA cât și ATP au contracte cu firme care pun la dispoziție statistici. Ai statistici pentru fiecare situație de joc. În general îți poți face un portret. Mai apoi, depinde de tine ca antrenor cum îi prezinți jucătorului informațiile și de jucător dacă le acceptă. Sunt jucători care se bazează pe statistică. Dacă eu îți spun că adversarul servește de 8 ori din 10 în stânga și doar de două ori în dreapta, s-ar putea ca cele două să fie de două ori la rând și să fie ași. Dacă tu accepți să iei 8 puncte, iar pe celelalte două nu, le faci.

Vă întorc un pic în timp. Profesionist, înainte de Revoluție cu o oprire bruscă.

În 1989 a fost anul dinainte de revoluție. E, dacă vreți, și o paralelă vizavi de noile vremuri. Eram în Israel cu Adi Marcu, prietenul și partenerul meu dintotdeauna. Aveam câteva turnee mici atunci unde puteam ieși. Jucau Iugoslavia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Israel. Cei care erau mai mari, în echipa de Cupa Davis, mai mergeau și prin Germania, la turnee mari. Eram la Haifa. Am pierdut la un israelian. Nu o să uit niciodată. Am avut set, 6-5, 30-0. Serveam. Eu nu am servit niciodată bine, de asta nici nu am fost jucătorul mai bun. Exact atunci am încercat să dau eu cu serviciul tare. El era foarte bun pe retur, un fel de Jimmy Connors. Am dat două servicii perfecte și au venit și două retururi și mai perfecte înapoi. A făcut 30 egal și am pierdut meciul.

Pe vremea aia membri cluburilor luau sportivii acasă și îi ajutau, fiindcă nu aveam bani. Stăteam într-o familie, bogată cred, cu o casă frumoasă. Luau români, pentru că pe vremea războiului, bunicul lor a făcut tranzit în România și cumva românii l-au ajutat să nu ajungă în lagăr. O poveste foarte drăguță. De atunci, familia aceea avea grijă de români. Dacă aveau nevoie, îi ajutau. El era un tip foarte corpolent, care lucra pentru FAO, Fondul de Agricultură Mondială, la O.N.U.. Mergeam la masă. Era ultima seară, 13 decembrie, 1989. Povestind, ne-a întrebat cum e în România, iar el ne-a spus: „Stați liniștiți! Ajungeți voi acasă și până la Crăciun, Ceaușescu nu mai e!”. „Ceaușescu nu mai e!” Adi m-a întrebat dacă sunt sigur că lucrează unde spune sau dacă nu e cumva de la Mossad. Când am ajuns acasă, ştiţi ce s-a întâmplat.

Ați lăsat facultatea ca să trăiți din tenis

Am făcut trei ani Facultatea de Inginerie și la un moment dat nu am mai continuat facultatea. Chiar îmi pare rău. În lumea tenisului ai parte de clasă. Nu vorbim doar de bani, căci și ei sunt la mijloc, dar e un mod plăcut de a-ți câștiga banii, în aer liber. E un mod foarte elegant de a trăi. Vezi lumea dacă ajungi la un anumit nivel, ești tratat foarte bine pe unde te duci, la orice nivel

Cum lucrează Simona cu statisticile?

A fost foarte reticentă la început. Ea e o jucătoare instinctuală, dar pe măsură ce a trecut timpul, a început, deși într-o măsură mică, să țină cont de statistici. Încă are chestiile ei. Îi spui: „Nu contează că ți-a făcut două puncte, ai câștigat opt!”. Ea încă e în stare să se enerveze și să țipe la tine câteodată, fiindcă a pierdut acele puncte, uitând că a câștigat 8. Susțin această părere a lui Ion Țiriac, că e cea mai talentată jucătoare din circuit. Am spus-o și eu de multe ori.

Știți că este un moment în meciul cu Cehia în care este filmată banca noastră. Și simona vede cu o secundă mai devreme mingea de meci a Irinei. 

Este vorba de anticipație. Marii jucători sunt mari nu doar pentru că se mișcă bine și pentru că dau bine în minge, ci pentru că întotdeauna reușesc cu ochii minții, cu al șaptelea simț, al optulea, să vadă ce se întâmplă. Se cheamă anticipație. E parte din calitatea unui jucător de tenis. La unii e mai prezentă, la alții mai puțin. Dacă ne uităm, de multe ori, orice pasionat de tenis vede că la un moment dat, un jucător se decide. Pleacă într-o parte și vine mingea acolo. Știe? Nu i-a spus nimeni. Nu i-a trimis Dumnezeu nici un gând înainte, dar simțul lui este de cele mai multe ori corect. Te uiți la poziționarea mingii, unde e, la poziția corpului adversarului, vezi sau analizezi în fracțiunea aia de câte ori s-a dus mingea într-o parte sau alta pe baza celorlalte mingi în aceeași situație. E foarte complex!

Darren Cahill v-a făcut un compliment fantastic după câștigarea Wimbledonului

Darren a fost mereu alături de noi și țin să-i mulțumesc pentru tot sprijinul pe care ni l-a dat, inclusiv în acele momente, chiar dacă într-o măsură mult mai mică decât era obișnuit să o facă. Am o relație foarte bună cu el. Am învățat multe. Poate dacă aș fi stat mai mult, aș fi învățat în continuare și aș fi fost mult mai bun pe partea mentală, psihologică. Pentru ce a spus chiar sunt recunoscător și îi mulțumesc. Pe de-o parte, viața mea nu s-a schimbat foarte mult. Mă duc în continuare la proiectele mele, la antrenamentele cu copiii, la clubul pe care îl am și de care mă ocup în continuare. Spuneți că sunt în vogă. Eu nu mă simt așa. Mă bucur doar că îmi e mult mai ușor când încerc să explic anumite lucruri. Sunt mult mai bine luat în seamă, sunt ascultat acum, deși spuneam aceleași lucruri și înainte.

Văd că sunteți bine cu fizicul. Puteți schimba câteva mingi cu Simona?

Să joc de pe loc, merge, dar în general, nu. De la ea vine mingea greu, apăsat. Nu tare, dar rapid. O ia repede. Se folosește de viteza mingii și îi place să folosească viteza mingii adversarului. Te sufocă.

Wimbledonul e un moment special. Ce v-a rămas în minte de acolo?

E un sentiment incredibil. Este poate cel mai riguros și poate cel mai rece turneu. Tradiția și regulile sunt atât de implementate și atât de prezente încât te simți aproape ca într-un templu al tenisului. Nu e ca în America sau Australia unde totul e fun. Eu îmi aduc aminte că în 2016, la un moment dat, Simona voia să bată mingea cu Horică, cu Horia Tecău. El a întârziat și nu a mai apucat să se schimbe. A intrat pe terenurile de meci într-o pereche de pantaloni gri. Imediat au venit cei de la securitate, i-a adus o pereche de pantaloni albi și s-a schimbat. Nici măcar un minut nu a avut voie să joace cu acei pantaloni. Antrenament! Trebuie să fie în alb total. Toți! Oricine intră pe teren trebuie să fie în alb. Și la meci. Fără alb nu ai voie. Cu pantaloni scurți e în regulă, dar trebuie să fie albi. E un echipament special. Nu e frustrant. Jucătorii o simt ca pe o întoarcere în trecut, o reîntoarcere la originile tenisului. Turneul oferă condiții incredibile. Faptul că joci în alb nu e un afront sau un motiv pentru a te simți prost.

Am avut anul acesta ocazia să vedem vestiarele înainte să vină jucătorii. În vestiarul de doamne au șampanie. Tu, ca membru, intri, îți pui șampania. Ai niște căzi de baie imense. Poți să stai acolo după ce ai jucat cu prietena ta jumătate de oră, îți bei șampania și te bucuri de baie. Noi, băieții aveam bere și alte chestii. Oamenii sunt incredibili. Sunt oameni care lucrează acolo de 20, 30, 40 de ani. Dacă ieși la pensie de acolo ai un loc al tău în tribună, pentru familie, unde poți vedea meciurile de pe central. E un templu mai degrabă decât un turneu.

Dacă ești antrenor WTA nu prea intri nici la vestiarul băieților, dar la fiecare turneu avem vestiarul nostru special, pentru antrenori.

Lumea din vestiar este apropiată? Relațiile dintre jucători sunt firești sau e o rivalitate extremă?

Fetele sunt mai reci în general. Se evită sau nu. Băieții, chiar dacă joacă peste 3 minute, dau mâna, vorbesc. E diferit. Depinde și de tipul jucătorului. Kyrgios îi înjură și îi face varză pe Nadal și Djokovic. Nu i-au spus nimic, dar să nu credeți că o să se ducă în vestiar și o să fie apropiați. I-am văzut pe Federer, Djokovic, Nadal și Murray jucându-se ca niște copii atunci când ploua, împreună. Cu mingea, cu pariuri, cine e mai puternic, cine e mai șmecher, cine ține mingea, cine o lovește. Exact ca niște copii mici. Rivalitatea, mai ales la băieți, nu depășește limitele bunului simț și o graniță decentă. E atât de mult respect între ei pentru ce au realizat. Marii campioni îi respectă și pe ceilalți! Niciodată nu l-am văzut pe Federer sau pe Nadal să se poarte urât. Dimpotrivă, îi ajută. I-am văzut cum îi îndrumă.

Agassi vorbește de dimineața meciului ca fiind esențială. Și că este obligatoriu să ai aceeași rutină

Rutina este baza activității unui jucător profesionist. Ești ca o mașină care la momentul oportun trebuie să livreze. Dacă mașinii nu îi pun antigel, dacă nu încălzesc motorul sau nu îi umflu cauciucurile, ea nu va funcționa niciodată. La fel e și jucătorul de tenis. Are anumiți pași pe care îi face pentru a atinge nivelul optim din punct de vedere neuromuscular, emoțional la momentul respectiv. Există niște reguli clare. Am meci la 11 sau 12. Eu trebuie să fiu gata. Încălzire înainte de antrenament, te schimbi, faci duș, te pregătești de meci. Înainte de meci mai faci o încălzire. Trebuie să discuți despre meci cu antrenorul, să te hrănești și să te hidratezi. Dacă lumea crede că eu mă trezesc la ora 9 și mă duc pe teren atunci când am meci la 11, se înșeală. Cine are meci la 11, la 7 e la micul dejun. La 7:30 pleacă spre bază. Cel târziu la 8 30 ar trebui să înceapă încălzirea. Apoi te schimbi și ai o oră să te pregătești pentru meci.

Simona Halep vs Alexandra Dulgheru. Daniel Dobre le-a antrenat pe amândouă. Cum le vede astăzi, detașat?

Simona este independentă. Îi place să-și rezolve problemele singură. Alexandra are nevoie de mai multă comunicare, de mai multe confirmări. Câteodată Alexandra este foarte poetă în minte. Îi fuge mintea, se duce în detalii pe care trebuie să i le spui mai bine. Simona e mai directă, puțin mai rațională. Dacă a înțeles ideea nu trebuie să mai stai 10 minute să vorbești. I-ai spus ceva și a înțeles sau știe deja. Eventual mai întreabă ea dacă are nevoie de o informație în plus. Ca antrenor îți setezi relația cu jucătorul individual. De asta are cea mai grea treabă, să găsească pentru fiecare jucător canalul de comunicare optim care să extragă din acest jucător maximul de potențial.

V-am văzut în tribună. De la încrâncenat, la calm, apoi cu lacrimi în ochi. Cum gestionați emoțiile?

În primul rând trebuie să încerci să nu arăți emoțiile de față cu jucător. Chiar dacă sunt pozitive, el trebuie să te simtă ca o oază de liniște. Mă enervez din ce în ce mai puțin. Înainte dădeai cu șapca, cu piciorul, mai țipai la jucător.

Nici cu Simona, nici cu Alexandra nu am trecut la țipat. La 18 ani mai intri pe contre, mai țipi, dar cu un jucător la 28 de ani ai altă relație, comunici altfel. O relație bună trece pe contractul de angajat – angajator, peste niște legături profesionale. Se creează o relație de respect, de prietenie, de încredere. Chiar dacă nu mai sunt în echipa Alexandrei, mereu o ajut, cu orice lucru de care are nevoie și o fac cu plăcere. O cunosc foarte bine, știu unde să o trimit, știu ce să îi spun. La fel și cu Simona. Dacă îi spun: „Simona, mă duc la Constanța, vorbește cu tatăl tău să mă ajute cu ceva”, e acolo. Între oameni normali nu se simte această relație de dependență. Te plătește ca să-l ajuți și te respectă pentru asta, chiar dacă te plătește. Când nu mai merge, ți-o spun și asta este.

Nivelul financiar este spectaculos?

Depinde de clasament, depinde de momentul în care intri și de ce e dispus să ofere. Un Ivan Lendl avea contrat de 1 milion pe an cu Murray. Un turneu de Grand Slam este încă un milion. Sunt mulți antrenori renumiți care au manager, la fel ca jucătorii. Acei manageri aranjează contracte.

Ce alți antrenori vă plac sau vă motivează?

Lendl e incredibil. Am reușit să îl cunosc tot prin Darren. A fost idolul meu. Era o mașină. Acum când l-am cunoscut am dat mâna cu el și i-am spus: „Ați fost idolul meu dintotdeauna! E o onoare pentru mine”, iar el îmi spune: „Bă, tu chiar prost ești? Nu ți-ai găsit unul mai bun?!”. Direct! Am rămas mască. Exact așa este, un om plin de umor, foarte dur în ceea ce face. Chiar ne povestea că are o academie de tenis cu niște reguli foarte stricte pe care dacă le-am băga în România, nu am mai avea activitate. La el trebuie să porți șapca într-un fel, să saluți într-un fel. Veneau tot felul de oameni cu bani care, în prima fază nu înțelegeau ce vrea de la ei. Spunea: astea sunt regulile. „Dar eu sunt X”. „Poarta e acolo”, era răspunsul. Ne-a spus că e foarte strict în ceea ce privește regulile și antrenamentul.

Mouratoglou îmi place pentru pasiunea și pentru investiția emoțională, fizică pe care a făcut-o în tenis. Pentru caracterul meu este un pic prea.. îi place expunerea. E peste tot. Bun, e de înțeles. A făcut mult bine, a făcut și rău. Eu cunosc proiectele sale. Pavlyuchenkova, dar și alte jucătoare au fost luate de el. Erau cele mai bune junioare și apoi au avut o perioadă cu el care a mers foarte prost. Le făcea pe toate el. În timp s-a dezvoltat, iar acum e un antrenor dedicat total statisticii. E brici! Academia făcută de el e foarte bună, se muncește. Publicitatea pe care o face tenisului prin emisiunile sale e foarte ok. E puțin diferit față de mine, dar e un timp foarte fair. Sunt chestii pe care eu le-am simțit, fiind acolo.

Știi când greșești?

Și eu am dat-o în bară foarte mult, dar nu ca antrenor, ci ca om. Fiind crescut într-un sistem cu antrenor dur, opresiv în anumite momente, prin educație, fiind la fel, am țipat, am mai rănit copii verbal. Ca tenis nu am stricat pe nimeni, dimpotrivă. Când nu am putut să ajut pe cineva, am spus: nu pot să te ajut, hai să găsim altă soluție. E prima regulă în sport: înainte să faci bine, nu face rău!

A fost un moment acum câțiva ani buni. Aveam copii la antrenament. Am avut o fată din Germania, crescută de mine de acolo, de la 7 ani. La momentul incidentului era micuță, avea vreo 12 ani. Părinții au vrut neapărat să o antrenez aici. Am sponsorizat-o, am ținut-o aici. Dinu Pescariu mi-a dat o cameră unde ea stătea. A fost o jucătoare foarte bună. După vreun an, a intrat într-o stare de pubertate, foarte visătoare. Chiar dacă stătea în club întârzia la antrenamente. Părinții erau departe, nu se implicau așa mult crezând că totul merge de la sine. Am avut câteva reacții aiurea, începând de la a țipa la ea, până la a o trimite acasă. I-am zis: „Pentru ce să te țin aici? Bani nu ai, te ajutăm noi. Ar trebui să fii o imagine a școlii noastre de tenis.” Avusese rezultate bune, dar nu chiar ce mă așteptam. Putea să fie foarte bună! Înveți. E o perioadă, mai ales în viața unei fete, când totul se schimbă. Apare menstruația, pubertatea. Se schimbă toate reperele, se pierde coordonarea. Știam lucrurile astea din punct de vedere științific, dar era foarte greu să le accept, în acest proiect cu ea. Voiam să demonstrez ceva. Voiam să meargă în Germania, să arate ce putem face noi în România. A plecat acasă. Au venit părinții să o ia.

În Germania stătea în zona unde am avut academia. Mergeam anual acolo. Mergeam pe stradă cu mașina și am văzut-o. Era cu bicicleta. Am oprit mașina să o salut. Când m-a văzut a avut o expresie de teamă. S-a dat înapoi ca și cum ar fi văzut diavolul. Atunci am realizat că probabil a rămas cu niște sechele emoționale din cauza acelui eveniment. Nu l-am aprofundat apoi după trecerea timpului, să–i spun că îmi pare rău, să vorbim. Nu am făcut asta. Mi-am dat seama cât înseamnă câteva vorbe spuse aiurea unui copil. Știam de mult, dar obișnuința și educația sunt a doua natură. Am încercat, chiar și acum mă controlez greu. Sunt situații în care efectiv se cere să fii mai dur. Una dintre regulile mele de bază și problema mea personală, un lucru care pe mine mă deranjează foarte tare, este să fii pedepsit nevinovat, iar la copii e de bază: să nu pedepsești un copil care nu a făcut nimic! Îi frângi încrederea în oameni, inocența. Încerc și pe antrenorii care au crescut lângă mine să îi educ în acest sens, dar lucrez și la mine.