sport

Fotbal dincolo de viață și moarte

Nu există aplicații raționale pentru ce-am văzut în ultimele seri de Champions League. Dar și iraționalul are matematica lui. Iar dacă mergi pe lanțul ecuației în jos, o să vezi de ce în Anglia nu e nimic pierdut nici în minutul 93 al unui meci.

Dar întâi, puțină istorie din biografia lui Jamie Carragher. E pauza finalei cu Milan de la Istanbul și Liverpool e condusă cu trei la zero. 

”Oamenii se întreabă ce era în mintea mea înaintea acelor minute de la pauză. Mergând spre vestiare sufeream de o combinație depresivă de deznădejde și umilință. Nu-mi putea ridica privirea din pământ ca să mă uit le fețele din tribună, la afișele și la tricourile roșii. Mă uitam în podea, dar tot ce puteam să văd era doar jale. Toate visele mele erau spulberate. Și nu mă mai puteam gândi la meci. Nu mă gândeam decât la familie și prieteni. Îmi părea atât de rău și mi se părea îngrozitor gândul că vom fi bătaia de joc a întregului oraș. Ce o să spună lumea despre noi? Și nu numai că nu o să fim bătaia de joc a orașului,  a întregii țări, dar și a lumii. Iar jalea mea era egalată doar de sentimentul de rușine. 

Nu o să vă povestesc ce s-a întâmplat în vestiar, la 3-0 pentru Milan. Pentru că nu s-a întâmplat mare lucru. Benitez a schimbat tactica cu calm. Atât. Iar Liverpool a ieșit cu un singur gând pe tern. Să dea un gol ca să nu plece cu o rușine în spate la Istanbul. Adăugați sentimentul lui Carragher, care după o viață pe Anfield, știe toate nuanțele de la You Never Walk Alone. ”De data asta îl cântau ca o rugăciune. Și către Cer, dar și către noi să nu ne facem mai rău de rușine”

Legătura dintre jucătorii lui Liverpool și fanii săi este aproape mistică. Ea a fost creată așa în ultimii zeci de ani, începând de la întemeietor, managerul Bill Shankly. El este cel care a făcut Liverpool-ul modern, dar și concepția sa. Ea e simplă. E un club muncitoresc, în care niciun jucător nu este mai mare decât echipa. Zeci de ani la rând, vedetele au fost subordonate acestei gândiri. Zeci de ani la rând, antrenorii au fost aleși dintre oamenii care au o istorie la club. Succesele au venit, concepția s-a schimbat, dar spiritul a rămas același. ”Jucătorii trebuie să aibă caracter și să fie modești pe și în afara terenului.” 

În anii 70, conducătorul clubului a fost John Smith. El spunea: ”Suntem un club modest din Liverpool. Noi nu vorbim, nu ne batem cu pumnul în piept. Dar suntem foarte profesioniști.”  

Până în anii 90, în mijlocul vestiarelor de la Liverpool a existat o ”cameră a ghetelor”. Bootroom era locul în care se țineau ședințele tehnice, discuțiile motivaționale, dar și întâlnirile cu managerii adverși la o sticluță de whisky. Magazia asta era sufletul acelui club. De când au demolat-o nu au mai câștigat un titlu. Spiritul său s-a păstrat însă și Carra spune ”că el revine de câte ori trebuie să avem o seară mare.” 

Nu întâmplător Bill Shankly este cel care a spus ”Fotbalul nu este o chestiune de viață și moarte. E mai mult de atât.” Magazia în care s-a născut această frază nu mai e, dar spiritul său s-a întins ca o pânză peste tot stadionul Anfield și de aici în toate casele din Anglia. Fotbalul cu caracter, pasiune, modestie și în care nimeni nu se predă niciodată. Și, probabil, mai bine mori în picioare decât să trăiești cu capul plecat.

Și, la final, un imn de mulțumire. Unul care se înalță peste stadionul lui Tottenham la meciurile mari. Tottenham este un club care a trecut binișor de suta de ani. Anii săi cei mai buni au fost în deceniul al șaselea. După revenirea din Liga a doua, clubul a câștigat campionatul și a a ajuns în Cupa Campionilor. A fost învinsă cu 4-2 în deplasare la Gornik Zabrze. S-a  întors acaă pentru a câștiga calificarea cu 8-1. Deasupra stadionului, fără a ști de unde a început, s-a auzit Glory, Glory, Hallelujah. Întâi în câteva voci și apoi pe tot stadionul. Și se tot aude de 60 de ani încoace.

 

Mihai Leu. ”Nu am uitat niciodată ce mi-au făcut în comunism”

Bănuiesc că fiecare dintre voi a văzut un film cu box: Campionul, Rocky sau, de ce nu, filmul acela al lui Sergiu Nicolaescu, Ringul. Știți că acolo există câteva momente cinematografice de slow-motion sau de poveste care pare lungită. Mai ales între pauzele dintre reprize acolo unde pare că se întâmplă o lume. Cei doi, lupător și antrenor, au timp de povești, au timp să-și amintească, să-și spună vorbe de duh sau să se îmbărbăteze. 

Doar că povestea durează un singur minut. O știți de la meciurile lui Bute sau Doroftei, pe care generațiile noastre le-au prins în direct la tv cu tot marketingul aferent. De aia, știți că un minut nu poate fi mare lucru. Acolo nu se întâmplă ceva ce poate schimba un destin. Doar dacă minutul acela nu este povestit de Mihai Leu, primul campion mondial român al boxului profesionist.

În timpul reprizei a patra, soția mea s-a dus la Fritz în colț. Eu nu am știut, normal. Am aflat după meci. I-a zis: „Fritz, te rog, abandonează-l.”. Eu luam pumn după pumn. Mă purta din unul în altul. I-a zis Fritz: „Hai să îl mai las o repriză. Dacă nu își revine, îți promit că-l abandonez”. Când m-am dus spre colț, i-am și zis: „Trainer ăsta mă omoară!”. M-a trântit pe scaun, dar cumva, brutal. M-a trântit pur și simplu și mi-a zis: „Ce-i cu tine?!”. Nici el nu a realizat că probabil s-a rupt tendonul. A zis: „Ce-i cu tine?! Gândește-te la Marco, Marco fiind băiatul meu. Gândește-te că milioane de români așteaptă să câștigi!”. Înainte de meci primisem o telegramă de la Emil Constantinescu care era președintele României, de încurajare, ceea ce a contat foarte mult. A zis: „Milioane de români așteaptă să câștigi.”. În secunda aia am fost sigur că voi câștiga meciul!  

Mihai deja boxa cu un tendon rupt la mâna stânga. El este un boxer atipic. E dreptaci, dar are forță mai mare în mâna stângă decât în mâna dreaptă. De asta își construia luptele ca să maximizeze această bizarerie sportivă. 

Tendonul s-a rupt în repriza a treia. Sincer, nu am simțit. Bine, noi aveam tactica să zic așa. Obiectivul pentru meci era să devin campion mondial la puncte, 12 reprize.  Eu fiind tehnic, știam că dacă întindem meciul pe cât mai multe reprize, șansele noastre sunt tot mai mari. A contat faptul că acest panamez avea din 25 de meciuri, 24 erau victorii, 24 prin K. O. Am stabilit însă că mai bine conservăm energia pentru reprizele următoare. Era important să-l scoatem din boxul lui. Prima repriză a funcționat, totul în regulă. A doua repriză a funcționat, totul în regulă. În a treia repriză mi s-a rupt tendonul. Eu nu am știut și cred că eram atât de încălzit că nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Nici nu mă gândeam la așa ceva. Pe DVD se vede cum mi-a căzut mușchiul mai jos, se vede o gaură la muşchi. Am început să iau pumn după pumn. Pumn după pumn, nu mai puteam. Stânga nu mai puteam să o țin sus. Nu mai aveam nimic. Am primit pumn și în repriza a treia, și în a patra.

Momentul de pe scaun l-a revitalizat. A revenit în luptă și s-a apucat de lovit vârtos.

Am dat și cu stânga, inclusiv medicul care m-a operat a zis că nu-și va explica toată viața lui cum am reușit să dau cu stânga în continuare. Nu dădeam cu ea așa, când era bună. Chiar am văzut după aceea pe meci. La un moment dat i-am dat o dreaptă în bărbie. A fost amețit și normal urma stânga și ar fi căzut, deci era terminat. Nu am putut să dau cu stânga și până am tras dreapta înapoi și am venit iarăși, el s-a retras și i-a trecut momentul. A bătut gongul și și-a revenit.

Nu am știut în timpul meciului că am câștigat. Soția mea s-a dus, bineînțeles, să vadă rezultatul. Delegatul general pune întotdeauna buletinele spre colțul roșu și spre colțul albastru. Cine vine la meciuri de box, știe. Nu a avut de făcut decât să se ducă în spatele delegatului general să vadă buletinele cum sunt și s-a urcat pe colțul ringului și mi-a zis exact așa, căci țin minte: „Amore, ești campion mondial!”. Asta a fost!

Dar nu era chiar tot. Lui Mihai i-a cedat genunchiul în timpul meciului. Acolo avea o operație mai veche. Inițial a vrut să fie cărat pe brațe către vestiar. Călcam destul de greu. După aia m-am gândit, în aceeași secundă: „Am boxat 12  reprize și acum nu sunt în stare să mă duc până în vestiar? Nu doar că mă duc până în vestiar, dar trebuie să merg perfect, să nu vadă nimeni că am probleme!”. Am ajuns în vestiar. Normal că a venit foarte multă lume. Au fost și mulți ziariști din România. Au venit și ziariști din Germania.

Care este sentimentul de după luptă, Mihai? Managerul meu i-a rugat pe toți să iasă afară, să mă lase singur. Am făcut un duș, m-am întins pe bancă, mi-am pus centura de campion peste mine, să o am aproape, să o văd și m-am gândit. Mi-am adus aminte de lucrurile din copilărie: când mă duceam cu autobuzul la antrenament, când alergam dimineața și ploua, era rece, mă bătea vântul și totuși alergam, când făceam slăbire kilograme și nu mâncam deloc. Toate astea… M-am gândit că de fapt nu sunt șase săptămâni, de fapt sunt 20 de ani de muncă. 

Lupta asta începuse însă ceva mai devreme. Mihai Leu este primul campion mondial al boxului profesionist de la noi. Doar că pentru asta a trebuit să fugă din țară, la finalul anului 1987. 

Da, (aveam 19 ani când am plecat). Chiar țin minte că antrenorul lotului național era Relu Auraș. Din fericire pot să zic că aveam la vremea respectivă o situație foarte bună. Familia mea practic avea o situație foarte bună. Cu boxul câștigam destul de bine. De la 18 ani aveam mașină, aveam apartament și în București. Aveam, țin minte, cred că aproape 100 000 de lei la CEC, ceea ce pe vremea aia era ceva. Eu am fost însă întotdeauna o fire puțin mai rebelă și faptul că tot timpul te simțeai cumva urmărit… Mergeam în străinătate. Tot timpul era un securist cu noi, care spunea „Vezi că ai stat de vorbă prea mult cu italianul ăla. Vezi că nu știu cine te-a întrebat ceva. Ce ai răspuns?”. Nu suportam toate astea. Au fost în mod normal mai multe întâmplări adunate. Spre exemplu, înainte să plec la un turneu, când eram la Dinamo, m-a chemat un colonel la el în birou și mi-a zis, deși eram un băiat liniștit și îmi vedeam de sport, fiind destul de cuminte: „Tu ești un băiat cuminte. Noi o să avem grijă de tine. Să-ți fie bine! Mai sunt colegi din ăștia de-ai tăi care mai vorbesc urât de țară, care au gânduri să plece. Tu să ni-i spui nouă și noi o să avem grijă de tine”. Eu i-am spus: „Tovarășul colonel, nu vă supărați pe mine, dar nu pot să fac asta!”. La următoarea deplasare, în Turcia, m-a tăiat de pe listă.

Capac i-a pus, însă, rechiziționarea unui casetofon. Mihai venea din Cuba unde cucerise medalia de aur la juniori și i-au luat casetofonul la graniță. Ca să-l cumpere, își vânduse echipamentul. Or, pentru un puști de 19 ani, asta era dramatic cu totul. 

La vamă, o vameșă, cum era pe vremea aia, a desfăcut geanta, iar casetofoanele le împachetasem în haine, să nu se spargă pe drum. A văzut, a pipăit, a simțit alea. M-a întrebat: „Ce ai aici?”. I-am zis: „Am două casetofoane, dar nu le mai scoateți!”. Bine, a zis: „Nu ți-e rușine, obraznicule?! Cum îndrăznești să vii cu așa ceva în țară?!”.  Le-a luat. A doua zi le-am primit înapoi, fiindcă nu era normal ce s-a întâmplat, dar a fost momentul care mi-a rămas în minte toată viața.

Și-a anunțat familia că va pleca. Nu l-a oprit nimeni. Tatăl lui a înțeles ce va fi mai bine pentru copil, chiar dacă Securitatea avea să-l macine după ce-a fugit. Momentul de cumpănă a fost într-un hotel din Grecia. Îi tremurau picioarele. 

Doctorul Radovici a venit și m-a chemat la el în cameră. A venit și mi-a zis: „Tu vii la noi în cameră!”. M-am dus la el în cameră. Ne mai dădea vitamina B1. M-am dus la el. M-a întrebat cum mă simt. Chestii din astea, cum era de obicei. I-am spus că bine. Slăbisem destul de mult, dar i-am zis că sunt bine, sunt pregătit, că e totul în regulă. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Dacă aș fi mai tânăr, așa i-aș da și eu dracu pe toți!”  

Și a plecat din hotel doar cu hainele de pe el. Și-a vândut geaca de piele, a luat o țeapă, a rămas doar cu bani de biscuiți și Cola și a ajuns în Atena la un restaurant al românilor. Țin minte apoi că eram în autocar. Se înserase și vedeam pe mare vapoare, lumini, tot. Era frumos, dar mă gândeam: „Aoleu, ce am făcut? Am lăsat tot!”. Nu aveam nici haine, nimic. I-au dat de mâncare, l-au ascuns în lada unui camion la un engkez și l-au făcut pachet până în Franța. 

Acum îți dai seama, oamenii care erau pe acolo, prin Paris la vremea respectivă, să zic așa, nu știu, se ocupau cu lucruri nu foarte… nu contează, se descurcau ei. Ideea este că am fost cu un român, a lăsat o pungă de bani lângă mine pe un scaun. Eu nici măcar nu m-am uitat în pungă. Nu m-am atins de ea. Probabil, acum tot așa, după un timp, am început și eu să analizez de ce. A venit în mașină. Probabil a văzut că nu am desfăcut pungă, nici nu am atins-o. Nu știu dacă s-a uitat pe geam să vadă. A zis: „Hai să mergem acasă!” Stăteam la el. Apoi mi-a zis: „Locul tău nu e aici. Ia du-te tu în Germania!”. Între timp am luat și legătura cu mătușa mea care se dusese și ea în Germania din Austria și m-a dus el. M-a dus la gară, m-a pus în tren și din Franța în Germania am trecut în portbagajul unei mașini, fără acte, fără nimic.

Nici prima experiență de profesionist nu a fost senzațională. A luat o țeapă de 20 de mii de mărci de la clubul cu care avea contract, păcălit de un așa-zis manager. Viața nu era spectaculoasă, deși avea libertate. Așa că, măcar o dată s-a suit în mașină și a venit la granița dintre România și Ungaria, doar ca să se uite în țară. Dar până la urmă natura lui de luptător a învins. Mihai Leu a devenit campion al Germaniei și apoi campion mondial. Și când corpul nu l-a mai ținut, s-a apucat de raliuri unde a devnit campion al României. 

Vă las pe voi să descoperiți mai jos ce înseamnă respectul pentru sport, dar și pentru adversar. Cum se pregătește un meci de titlu mondial și dacă numeri vreodată câți pumni iei în cap.  

 

SiMonica. În sport minunile nu țin nici trei zile

Acum că lucrurile s-au mai răcit, parcă nu mai doare atât de tare. Pe noi. Pe Simona sunt convins că o doare și copsa pe care a căzut și încheieturile de la șase ore de sprinturi și lovituri explozive. Sufletul cred că le doare pe toate pentru că nu este alt drum, fără suflet, până acolo. 

Știu că oamenii de tenis vor  face nenumărate analize din care va reieși ce și unde s-a greșit. Poate Irina să fi jucat întâi, poate Miki a doua, poate Simo nu mai putea duce și un dublu. Cine știe acum la final? Eu v-aș invita să căutăm eșecul în altă parte. 

Cred că o victorie se construiește cu ani în urmă. Aunci când se pun cărămizile. Când se încheagă grupul, când se adună experiența. Astfel, noi am ajuns până aici ca urmare a eforturilor Simonei din ultimii cinci ani. Ca o locomotivă a tras toată echipa asta după ea. Dar pentru a câștiga e nevoie de un grup compact. 

Uitați-vă un pic la echipa Franței. Din 2016 încoace a jucat semifinală, finală și sferturi. Adică a fost constant la cel mai înalt nivel. În ultimii 23 de ani, în afara a trei ediții, Franța a fost mereu la acest nivel. Ba a și câștigat de două ori competiția. Iar în cei trei ani lipsă, atunci când a picat în afara grupei mondiale, a știut ce a avut de făcut ca să se întoarcă. Australia, la fel. Din 2011 are patru ediții cu sferturi de finală

Succesul în sport nu este o sinusoidă. El este o linie, un platou care încărcat cu muncă și ambiție, la un moment dat dă rezultatele așteptate. Nu se poate altfel. Îți trebuie, sistem, muncă, investiții și răbdare. Iar noi am crescut bine și frumos din grupa a doua. Vom ști că putem avea succes peste doi sau trei ani, dacă și anul următor vom fi a același nivel. Și dacă mai apare o jucătoare de top 30. În rest, minuni s-au mai văzut, dar nu țin decât trei zile.  

Cristina Neagu: ”Eu mă critic și după meciurile bune”

Cred că intuiesc ce este în sufletul Cristinei Neagu după meciul de aseară. Cristina se va învinui pe sine o bună bucată de vreme. Apoi va căuta o nouă motivație ca să meargă mai departe. Pentru ea și restul fetelor pentru care se simte responsabilă.  

Cristina Neagu vrea să fie perfectă. Se pedepsește, se învinuiește, încearcă totul, nu ezită să greșească. ”Așa am fost mereu ambițioasă și perfecționistă. În toate aspectele vieții.” Cristina nu râde niciodată când e la muncă. Și se gândește doar la muncă. Dacă are întâlniri cu presa le acordă exact timpul stabilit de agendă și vorbește deschis, clar și la obiect. 

E parte din rețeta numărului unu. Nu e ușor să ajungi să fii cel mai bun din toate timpurile, în orice domeniu. Dar cred că mai greu este să faci tot ce trebuie să faci ca să rămâi acolo o bucată lungă de vreme. Așa c-am avut răbdare pentru acest interviu. Am făcut invitația într-un moment în care Cristina a avut timp să povestească despre ea. A venit la radio senină, destinsă, îmbrăcată cu totul altfel decât o știi mereu. Și știe să râdă fata asta, și-ți zâmbește de te topește. 

Dar chiar și așa nu-ți ia mult timp să-ți dai seama că rănile înfrângerii din Finala de 4 a Ligii Campionilor sunt acolo. Cristina se întoarce se gândește, se consumă. Iar eu am adâncit cuțitul în rană. Am vrut musai să vorbim despre durere.

”Să știți că demult nu am fost atât de dezamăgită ca după Final 4. Trebuie să trec de asta și să-mi caut altă motivație. Mi-e clar că nu am jucat la nivel dorit. Niciodată nu o să dau vina pe altcineva. Eu îmi fac auto-critica și după meciurile foarte bune. Sper să învăț din greșelile făcute. Mi-am dorit prea mult.”

”Nu fac nimic neobișnuit înainte de meci. Doar înainte de prezentare mă mai uit după cei dragi, dar cam atât. Intru într-o stare de concentrare și nu mă mai gândesc la altceva. Nu am superstiții ”

”E un sport foarte dur. Azi, handbalul a devenit atletism cu mingea în mână. Cred că este evident că sunt o țintă. Uneori sunt bătută bine. Nu dau înapoi, dar se plătesc polițe. Toată viața am fost fair-play.”

”Eu de abia mă apucasem de handbal și le-am spus colegelor că voi merge la Olimpiada din 2008. Și colegele mi-au spus că exagerez, dar asta am făcut. Și apoi am visat să fiu cea mai bună jucătoare a lumii. Și le-am spus prietenelor apropiate că asta voi face. Și am făcut!”

”Mama aleargă între televizoare când joc. Nu poate să stea pe loc. Îi pare tare greu. și este emoționată și mândră de mine în același timp. Da, îmi mai dă sfaturi, sau încearcă să-mi spună că eu m-am străduit. Mă amuză când o aud: ei, Cristina, tu ai vrut, dar nu ești singură!”

”Ca orice părinte nu au avut încredere că eu pot să fac sport cu succes, dar au început să plângă atunci când m-au văzut în ziare. M-au sprijinit și mă sprijină tot timpul.”

Cea mai grea porțiune din interviu este dedicată accidentărilor celebre ale Cristinei Neagu. Cristina a avut o afecțiune atât de complicată la umăr încât în Europa nu i-au dat de cap.

”Domnul Țiriac m-a dus în America la un doctor care mai văzuse accidentarea mea la baseball. La 22 de ani, singură am decis că mă voi opera. Aveam dureri nesfârșite când mă antrenam și jucam. Nu am mai rezistat.”

Dar durerea cea mai mare a trăit-o în finala Ligii Campionilor câștigată în fața lui Larvik. Cristina a făcut o entorsă atât de gravă că nu mai reușea să bage piciorul în pantoful de sport. Și totuși a jucat. Vă las să auziți mai jos cum povestește chiar ea această experiență care este traumatizantă chiar și atunci când o auzi.    

Ne dezbrăcam și noi mai puțin la piscină?

Am una nouă de la piscina unde mi se întâmplă lucruri misterioase. Știți voi, v-am mai povestit de ziua în care mi-a dispărut un pantof. Doar un pantof. Și, deși l-au căutat angajații hotelului, nu a mai apărut. Apoi de ziua în care un tătic a intrat cu două fetițe în vestiarul bărbaților. 

Noutatea a venit acum câteva zile. Știți dușurile alea de pe marginea bazinului. Faci repede o băiță înainte de a intra și eventual, te mai cureți de clor când ești, dacă te duci pe la saună, jacuzzi și așa mai departe. De obicei, la piscină e atmosferă relaxată cu lume destul de puțină. Dar acum era o după-masă în care chiar se adunase destulă populație. Și ca niciodată, multe familii cu copii.

Mai mult

V-ați liniștit? Ar fi fost prea frumos

V-ați liniștit? A fost frumos! Mondialul acesta se încheie în lacrimile multora dintre noi. Pentru c-ar fi fost prea frumos să câștige Croația. În numele tuturor echipelor mici care nu vor avea niciodată șansa de a avea Cupa Mondială pe masă. Ar fi fost prea frumos pentru toți nedreptățiții fotbalului. Pentru cei care nu s-au născut la o masă foarte mare.

Ar fi fost prea frumos pentru Bale și Giggs, pentru Best, pentru Scifo, pentru Gascoine,  Platini, Eusebio, Puskas sau pentru Cruyff. Ar fi fost prea frumos pentru toate națiile mici sau pentru toți jucătorii născuți la timpul nepotrivit, dar care s-au ridicat deasupra timpului lor. 

Ar fi fost prea frumos. Mulțumim, nea Vanea, pentru acest titlu care cuprinde tot sufletul nostru la final de 4-2 pentru Franța.

Așa că să ne mulțumim c-a fost frumos.

Mai mult

Banda veselă din Mexic

Nu vi s-a părut că atmosfera s-a înviorat brusc când s-a apucat de jucat Mexicul cu Germania? Nu a mai fost timp de așezare, de cunoaștere a adversarului, de tacticizare, sfertul de oră de tatonare. Nu, mexicanii ca niște pistolari, s-au apucat să tragă în toate părțile. 

A fost ca și cum o orchestră de mariachi a năvălit peste o berărie germană în care avea loc oareșce concert de fanfară, dar ăia de abia își așezau tingirile. Cât timp să-și pună tubele, băieții făcuseră câteva raiduri pe la bar și stricaseră cam toată organizarea. 

Mai mult

Stere Halep: ”Nu e cea mai fericită zi din viața mea”

Căutați repede în minte ce vă rămâne după meciul Simonei de la Paris. Cursa aceea incredibilă dintr-un colț într-altul la 3-0, în decisiv? Sau venirea la fileu la o scurtă de neajuns, apoi alunecarea în echer și liftarea mingii peste plasă, doar ca o secundă mai târziu să facă un voleu de rever? Sau privirea aceea care spune: ”băi, eu nu plec de aici, sunt pregătită să stau până diseară” Poate îmbrățișarea cu Cahill, doi oameni care știu c-au urcat un Everest.

Eu aș căuta un pic mai sus. Cu două rânduri mai sus. Acolo unde familia Halep s-a îmbrățișat în trei. Cu tatăl, Stere, pupând-o apăsat pe Simona în timp ce-și cuprinde soția și fata în aceeași îmbrățișare. Insula asta, singură și neclintită în mijlocul unei arene de tenis și apoi în mijlocul a milioane  de privitori din toată lumea e temelia a tot ceea ce înseamnă Simona. Visele ei se împart la trei, ca și drumul făcut până aici. 

Mai mult

Aștept memoriile Simonei

Când Simona făcea 5 la 0 cu Muguruza, nu am avut curaj să mă uit. Nu am prins meciul de la început și, cum am superstiții ferme când vine vorba de Simona, m-am uitat la altceva ( la conferința de presă a lui Petrescu). Drept dovadă, când n-am mai rezistat și am revenit, Muguruza a început să joace mai bine și meciul a fost mai greu. 

Apoi m-am uitat și la reluare cu comentariul englez și la Game, Schett&Mats. Toată lumea vorbește de capacitatea incredibilă a Simonei de-a acoperi terenul. Și nu-i așa că toți aveți impresia că Simona e peste tot? Că aleargă de-i ies ochii din cap? Că știe dinainte unde va servi Muguruza sau unde va da mingea? Dar că asta nu o obosește?

Mai mult

Ce are Burleanu și nu are Lupescu

Pentru noi, marele public, victoria lui Burleanu pare inexplicabilă, știu. Un puști în costum, sub al cărui mandat a fost o catastrofă la națională, a învins unul dintre cei mai importanți oameni ai generației de aur. Lupescu este un om corect, bun cunoscător al fotbalului, apreciat nu numai aici. Nu e doar un fotbalist important, ci și un intelectual care a învățat management și l-a aplicat la cel mai înalt nivel. Și atunci, cum?

Răspunsul l-aș căuta într-un taxi care marți seară a adus un președinte de club din Moldova de la Gara de Nord la hotelul Rin. La o primă căutare, nici internetul nu-ți mai spune în ce ligă e echipa lui. Se așterne la vorbă cu taximetristul. Drum lung, ceas de seară. ”Îl votez pe Burleanu cu două mâini. E singurul care ne-a băgat în seamă în toți anii aceștia.” Ca el s-au strâns mai multe zeci. E un fel de revoluție a celor mici. Nebăgați în seamă ani de zile, oamenii au avut în șoc când au putut intra în Federație fără  șpagă, plocoane sau intervenții.

Mai mult