sport

SiMonica. În sport minunile nu țin nici trei zile

Acum că lucrurile s-au mai răcit, parcă nu mai doare atât de tare. Pe noi. Pe Simona sunt convins că o doare și copsa pe care a căzut și încheieturile de la șase ore de sprinturi și lovituri explozive. Sufletul cred că le doare pe toate pentru că nu este alt drum, fără suflet, până acolo. 

Știu că oamenii de tenis vor  face nenumărate analize din care va reieși ce și unde s-a greșit. Poate Irina să fi jucat întâi, poate Miki a doua, poate Simo nu mai putea duce și un dublu. Cine știe acum la final? Eu v-aș invita să căutăm eșecul în altă parte. 

Cred că o victorie se construiește cu ani în urmă. Aunci când se pun cărămizile. Când se încheagă grupul, când se adună experiența. Astfel, noi am ajuns până aici ca urmare a eforturilor Simonei din ultimii cinci ani. Ca o locomotivă a tras toată echipa asta după ea. Dar pentru a câștiga e nevoie de un grup compact. 

Uitați-vă un pic la echipa Franței. Din 2016 încoace a jucat semifinală, finală și sferturi. Adică a fost constant la cel mai înalt nivel. În ultimii 23 de ani, în afara a trei ediții, Franța a fost mereu la acest nivel. Ba a și câștigat de două ori competiția. Iar în cei trei ani lipsă, atunci când a picat în afara grupei mondiale, a știut ce a avut de făcut ca să se întoarcă. Australia, la fel. Din 2011 are patru ediții cu sferturi de finală

Succesul în sport nu este o sinusoidă. El este o linie, un platou care încărcat cu muncă și ambiție, la un moment dat dă rezultatele așteptate. Nu se poate altfel. Îți trebuie, sistem, muncă, investiții și răbdare. Iar noi am crescut bine și frumos din grupa a doua. Vom ști că putem avea succes peste doi sau trei ani, dacă și anul următor vom fi a același nivel. Și dacă mai apare o jucătoare de top 30. În rest, minuni s-au mai văzut, dar nu țin decât trei zile.  

Cristina Neagu: ”Eu mă critic și după meciurile bune”

Cred că intuiesc ce este în sufletul Cristinei Neagu după meciul de aseară. Cristina se va învinui pe sine o bună bucată de vreme. Apoi va căuta o nouă motivație ca să meargă mai departe. Pentru ea și restul fetelor pentru care se simte responsabilă.  

Cristina Neagu vrea să fie perfectă. Se pedepsește, se învinuiește, încearcă totul, nu ezită să greșească. ”Așa am fost mereu ambițioasă și perfecționistă. În toate aspectele vieții.” Cristina nu râde niciodată când e la muncă. Și se gândește doar la muncă. Dacă are întâlniri cu presa le acordă exact timpul stabilit de agendă și vorbește deschis, clar și la obiect. 

E parte din rețeta numărului unu. Nu e ușor să ajungi să fii cel mai bun din toate timpurile, în orice domeniu. Dar cred că mai greu este să faci tot ce trebuie să faci ca să rămâi acolo o bucată lungă de vreme. Așa c-am avut răbdare pentru acest interviu. Am făcut invitația într-un moment în care Cristina a avut timp să povestească despre ea. A venit la radio senină, destinsă, îmbrăcată cu totul altfel decât o știi mereu. Și știe să râdă fata asta, și-ți zâmbește de te topește. 

Dar chiar și așa nu-ți ia mult timp să-ți dai seama că rănile înfrângerii din Finala de 4 a Ligii Campionilor sunt acolo. Cristina se întoarce se gândește, se consumă. Iar eu am adâncit cuțitul în rană. Am vrut musai să vorbim despre durere.

”Să știți că demult nu am fost atât de dezamăgită ca după Final 4. Trebuie să trec de asta și să-mi caut altă motivație. Mi-e clar că nu am jucat la nivel dorit. Niciodată nu o să dau vina pe altcineva. Eu îmi fac auto-critica și după meciurile foarte bune. Sper să învăț din greșelile făcute. Mi-am dorit prea mult.”

”Nu fac nimic neobișnuit înainte de meci. Doar înainte de prezentare mă mai uit după cei dragi, dar cam atât. Intru într-o stare de concentrare și nu mă mai gândesc la altceva. Nu am superstiții ”

”E un sport foarte dur. Azi, handbalul a devenit atletism cu mingea în mână. Cred că este evident că sunt o țintă. Uneori sunt bătută bine. Nu dau înapoi, dar se plătesc polițe. Toată viața am fost fair-play.”

”Eu de abia mă apucasem de handbal și le-am spus colegelor că voi merge la Olimpiada din 2008. Și colegele mi-au spus că exagerez, dar asta am făcut. Și apoi am visat să fiu cea mai bună jucătoare a lumii. Și le-am spus prietenelor apropiate că asta voi face. Și am făcut!”

”Mama aleargă între televizoare când joc. Nu poate să stea pe loc. Îi pare tare greu. și este emoționată și mândră de mine în același timp. Da, îmi mai dă sfaturi, sau încearcă să-mi spună că eu m-am străduit. Mă amuză când o aud: ei, Cristina, tu ai vrut, dar nu ești singură!”

”Ca orice părinte nu au avut încredere că eu pot să fac sport cu succes, dar au început să plângă atunci când m-au văzut în ziare. M-au sprijinit și mă sprijină tot timpul.”

Cea mai grea porțiune din interviu este dedicată accidentărilor celebre ale Cristinei Neagu. Cristina a avut o afecțiune atât de complicată la umăr încât în Europa nu i-au dat de cap.

”Domnul Țiriac m-a dus în America la un doctor care mai văzuse accidentarea mea la baseball. La 22 de ani, singură am decis că mă voi opera. Aveam dureri nesfârșite când mă antrenam și jucam. Nu am mai rezistat.”

Dar durerea cea mai mare a trăit-o în finala Ligii Campionilor câștigată în fața lui Larvik. Cristina a făcut o entorsă atât de gravă că nu mai reușea să bage piciorul în pantoful de sport. Și totuși a jucat. Vă las să auziți mai jos cum povestește chiar ea această experiență care este traumatizantă chiar și atunci când o auzi.    

Ne dezbrăcam și noi mai puțin la piscină?

Am una nouă de la piscina unde mi se întâmplă lucruri misterioase. Știți voi, v-am mai povestit de ziua în care mi-a dispărut un pantof. Doar un pantof. Și, deși l-au căutat angajații hotelului, nu a mai apărut. Apoi de ziua în care un tătic a intrat cu două fetițe în vestiarul bărbaților. 

Noutatea a venit acum câteva zile. Știți dușurile alea de pe marginea bazinului. Faci repede o băiță înainte de a intra și eventual, te mai cureți de clor când ești, dacă te duci pe la saună, jacuzzi și așa mai departe. De obicei, la piscină e atmosferă relaxată cu lume destul de puțină. Dar acum era o după-masă în care chiar se adunase destulă populație. Și ca niciodată, multe familii cu copii.

Mai mult

V-ați liniștit? Ar fi fost prea frumos

V-ați liniștit? A fost frumos! Mondialul acesta se încheie în lacrimile multora dintre noi. Pentru c-ar fi fost prea frumos să câștige Croația. În numele tuturor echipelor mici care nu vor avea niciodată șansa de a avea Cupa Mondială pe masă. Ar fi fost prea frumos pentru toți nedreptățiții fotbalului. Pentru cei care nu s-au născut la o masă foarte mare.

Ar fi fost prea frumos pentru Bale și Giggs, pentru Best, pentru Scifo, pentru Gascoine,  Platini, Eusebio, Puskas sau pentru Cruyff. Ar fi fost prea frumos pentru toate națiile mici sau pentru toți jucătorii născuți la timpul nepotrivit, dar care s-au ridicat deasupra timpului lor. 

Ar fi fost prea frumos. Mulțumim, nea Vanea, pentru acest titlu care cuprinde tot sufletul nostru la final de 4-2 pentru Franța.

Așa că să ne mulțumim c-a fost frumos.

Mai mult

Banda veselă din Mexic

Nu vi s-a părut că atmosfera s-a înviorat brusc când s-a apucat de jucat Mexicul cu Germania? Nu a mai fost timp de așezare, de cunoaștere a adversarului, de tacticizare, sfertul de oră de tatonare. Nu, mexicanii ca niște pistolari, s-au apucat să tragă în toate părțile. 

A fost ca și cum o orchestră de mariachi a năvălit peste o berărie germană în care avea loc oareșce concert de fanfară, dar ăia de abia își așezau tingirile. Cât timp să-și pună tubele, băieții făcuseră câteva raiduri pe la bar și stricaseră cam toată organizarea. 

Mai mult

Stere Halep: ”Nu e cea mai fericită zi din viața mea”

Căutați repede în minte ce vă rămâne după meciul Simonei de la Paris. Cursa aceea incredibilă dintr-un colț într-altul la 3-0, în decisiv? Sau venirea la fileu la o scurtă de neajuns, apoi alunecarea în echer și liftarea mingii peste plasă, doar ca o secundă mai târziu să facă un voleu de rever? Sau privirea aceea care spune: ”băi, eu nu plec de aici, sunt pregătită să stau până diseară” Poate îmbrățișarea cu Cahill, doi oameni care știu c-au urcat un Everest.

Eu aș căuta un pic mai sus. Cu două rânduri mai sus. Acolo unde familia Halep s-a îmbrățișat în trei. Cu tatăl, Stere, pupând-o apăsat pe Simona în timp ce-și cuprinde soția și fata în aceeași îmbrățișare. Insula asta, singură și neclintită în mijlocul unei arene de tenis și apoi în mijlocul a milioane  de privitori din toată lumea e temelia a tot ceea ce înseamnă Simona. Visele ei se împart la trei, ca și drumul făcut până aici. 

Mai mult

Aștept memoriile Simonei

Când Simona făcea 5 la 0 cu Muguruza, nu am avut curaj să mă uit. Nu am prins meciul de la început și, cum am superstiții ferme când vine vorba de Simona, m-am uitat la altceva ( la conferința de presă a lui Petrescu). Drept dovadă, când n-am mai rezistat și am revenit, Muguruza a început să joace mai bine și meciul a fost mai greu. 

Apoi m-am uitat și la reluare cu comentariul englez și la Game, Schett&Mats. Toată lumea vorbește de capacitatea incredibilă a Simonei de-a acoperi terenul. Și nu-i așa că toți aveți impresia că Simona e peste tot? Că aleargă de-i ies ochii din cap? Că știe dinainte unde va servi Muguruza sau unde va da mingea? Dar că asta nu o obosește?

Mai mult

Ce are Burleanu și nu are Lupescu

Pentru noi, marele public, victoria lui Burleanu pare inexplicabilă, știu. Un puști în costum, sub al cărui mandat a fost o catastrofă la națională, a învins unul dintre cei mai importanți oameni ai generației de aur. Lupescu este un om corect, bun cunoscător al fotbalului, apreciat nu numai aici. Nu e doar un fotbalist important, ci și un intelectual care a învățat management și l-a aplicat la cel mai înalt nivel. Și atunci, cum?

Răspunsul l-aș căuta într-un taxi care marți seară a adus un președinte de club din Moldova de la Gara de Nord la hotelul Rin. La o primă căutare, nici internetul nu-ți mai spune în ce ligă e echipa lui. Se așterne la vorbă cu taximetristul. Drum lung, ceas de seară. ”Îl votez pe Burleanu cu două mâini. E singurul care ne-a băgat în seamă în toți anii aceștia.” Ca el s-au strâns mai multe zeci. E un fel de revoluție a celor mici. Nebăgați în seamă ani de zile, oamenii au avut în șoc când au putut intra în Federație fără  șpagă, plocoane sau intervenții.

Mai mult

Golani pe banii noștri

Într-una din fotografiile publicate de Gazeta Sporturilor, detaliile sunt cele care contează.  În prim-plan, două găști de golani încearcă să-și dovedească supremația. Undeva mai în spate se află normalitatea.

Un cuplu vârstnic se îndepărtează de scenă. El o protejează pe ea și o îndreaptă către înaltul tribunei unde caută protecție. La câteva scaune depărtare, un bărbat ia un copil în brațe. Lângă ei, un cetățean mai în vârstă pare a fi seniorul grupului. Toți trei încearcă să scape. 

Mai mult

Mici povești olimpice pe care nu o să le spunem vreodată

Mai sunt 55 de secunde până la finalul finalei olimpice de hochei de la PyeongChang. Germania, neverosimila Germania, conduce cu 3-2 uriașa Rusie. E adevărat, Rusia se numește OAR, adică atleții olimpici din Rusia. Țara nu are voie să concureze din cauza numeroaselor cauze de dopaj. 

Lipsesc și dopații, dar lipsesc și vârfurile sportului din NHL, pentru că patronii nu au fost de acord. De asta Germania, neverosimila Germania, e cu mâna pe aur. Neverosimilă pentru că nu are un campionat ieșit din comun, nu are jucători în NHL și pentru că la Olimpiadă anterioară a lipsit. Dacă ar câștiga, e ca și cum România ar câștiga la fotbal. 

Mai mult