Hai cu golul, puiul mamei!

Gică Popescu și familia s-au pus în rând cu restul lumii, puțin înspre poarta albaștrilor. Ei închid de fapt tribuna plină cu vreo 200 de oameni, părinți și copii, încărcați cu fulare, steaguri și dispuși să strige vreme de oră.

Nu lipsește mai nimic din arsenalul pe care în mod obișnuit l-ai găsi la un mare derby din România. Poate petarde și torțele, căci nimănui nu i-a trecut prin cap să vină cu așa ceva și oricum există un control de securitate la intrare. În fapt, tribuna stadionului din Buftea, una din care poți vedea două terenuri, este plină ochi. Nu numai de oameni, ci mai ales de sentimente.

De aia și Popescu și ai lui sunt în rândul lumii, căci aici sunt ca părinți să trăiască un meci cât se poate de greu: finala Campionatului Național la categoria 13 ani între Viitorul Constanța și Poli Timișoara.

Aveți odată curiozitatea să mergeți la o astfel de partidă. O să vedeți că se trăiește cu sufletul la gură, cu strigăte, cu pasiuni strunite greu, dar și cu mângâierea de părinte pentru cel care greșește, căci este copilul tău și nu un oarecare pentru care ai liber la înjurat.

image2

Oamenii adunați aici bat sute de kilometri și investesc zeci de milioane pentru un succes mai vag decât posibilitatea ca România să ia vreun titlu mondial. Multă lume zice că s-ar aștepta ca acești copii să aducă bunăstarea familiilor lor. După ce am apucat să-i cunosc aș zice că acesta este mai curând un vis secret, pe care nu-l văd palpabil. Dar știu că trăiesc laolaltă cu copiii lor bucuria și eșecul, acum când visele sunt încă posibile.

Părinții din Timișoara și Constanța se întrec o oră în scandări. Și poezie. ”Pasăm-pasăm și gol le dăm și facem tot ce învățăăăăm”, se suie peste tribună. ”Poli Ti-mi-șoara, o mândrie pentru toată ța-ra”, se aude și mai tare. ”Poli-Poli” se strigă apăsat, iar ”Viitorul-Viitorul”, vine din urmă.

Uneori iese și cu scandal. Pasiunea pentru copil e mai mare decât cea pentru echipa favorită. Azi e doar cu glume și mici înțepături: ”las, domle că noi, constănțenii suntem prietenoși.”

Copiii joacă în culorile clasice, alb-violet la Poli și albastru-alb pentru Viitorul. E multă mândrie la mijloc, dar și ceva greutate acolo, dată de o istorie mai veche, dar și de una mai recentă.

13499964_1162117403810317_712968493_o

Îi știu pe cei de la Viitorul de ceva vreme. Nepotul nostru, Sasha, joacă acolo și nu e rău deloc. Sunt copii din toată țara, pe care Academia lui Hagi îi ține acolo cu școală, antrenamente și cazare. Cheltuielile se împart între club și părinți și nu e deloc ușor.

Gică Popescu așteaptă cuminte să joace și Nicolas al lui, care a început ca rezervă. Istoria familiei nu intră pe teren.

Clubul lui Hagi a adunat cam tot ce-i mai bun prin țară și-a cam bătut la scor până în finală. De data asta, nu le merge. În iarbă sunt vreo 40 de grade și asta se vede. Se vede că-s mai buni, dar joacă lent și încâlcit, adversarii nu fac decât să se apere, iar la o fază banală mingea sare pe o latură goală de careu și acesta e singurul gol.

Izbucnirea Banatului e de finală de cupă mondială. Părinții se prăvălesc pe gardul de la marginea tribunei și exultă. Toată echipa Timișoarei este în teren. Constanța tace, căci înfrângerile lor sunt rare. Pas cu pas reiau:  ”Haide, Ioane, hai Ciușcă, hai băieți, că se poate”. Un ”Sașa, mai repede!„ pleacă chiar din gura mamei și mă face să mă gândesc că eu auzeam asta doar la teme. Părinții suporteri cresc intensitatea încercând să facă cel mai greu lucru din lume: să joci tu în locul copilului tău.

Și apoi într-o fracțiune de liniște, când se potrivește o lovitură liberă, se aude cel mai dulce strigăt din istoria fotbalului, de pe toate stadioanele lumii.  Cel care vine să ne spună că jocul acesta e dăruit pentru copii, ca să sufere toți părinții: ”Hai cu golul, puiul mamei!”, strigă din înaltul tribunei o doamnă care nu mai are chip să stea jos.  Și îndemnul plutește-plutește deasupra arenei adâncind mica liniște.

”Hai cu golul, puiul mamei!”

Și apoi toată lumea zâmbește, recăpătând sensul a ceea ce vedem: două găști de puști de 13 ani care împart cel mai frumos vis al copilăriei: alergatul după o minge, care ar putea aduce cândva o cupă mondială.

Victoria lui Poli vine logic. Părinții aplaudă și strigă deopotrivă : ”Bravo băieți, capul sus” Copiii Viitorului plâng în brațele antrenorului , cei ai lui Poli fac hore. Partea feminină a familiei Popescu aleargă la poze. Gică rămâne pe scaun, chinuit de o înfrângere mai grea decât atunci când era pe teren: ”au mult de muncit, dar e bine că au ajuns până aici.”

image3

Verii noștri își așteaptă copilul să iasă plâns din vestiar aproape o oră. Galeria de părinți stă cu răbdare să-și îmbrățișeze puii și să le spună cum trebuie să meargă mai departe. Înfrângerea e parte din joc, ca și din viață.

Peste 10 ani, foarte probabil, doar unul din cei 20 de copii va avea șansa, puterea și pregătirea de a juca un meci decisiv, fie el și cu Albania. Desigur, dacă România va mai avea șansa unor meciuri decisive. Dar ce e foarte clar că de aici, din amestecul acesta de dragoste, pasiune, profesie trebuie să ni se arate viitorul.

Cum o să facem noi, ca națiune, treaba asta, mi-e puțin neclar. Știu însă că prin toate tribunele din România și prin fața tuturor televizoarelor noastre este o mare dragoste de dăruit. Și că o grămadă de lume așteaptă ca puii aceștia sau alții să ne aducă victoria aceea care să ne scoată în stradă. Suntem plini de dragoste de dat. Și acesta e un semn bun.

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *