Pe viață și pe moarte.

 

Firesc pentru orice lume vie, episodul Arșinel vs Bendeac se stinge. Ar trebui totuși să rămână câteva consecințe, în afara celor trupești vizibile și simțite doar de mai vârstnicul actor.

O dată trebuie spus că avem un sistem de transplant care nu merge strălucit. Că nu avem o cultură care să-l încurajeze și că lucrurile se fac netransparent, într-un mod știut doar de inițiați.

Doi, că medicii, oricât de mari ar fi, trebuie să se bizuie și pe alți oameni – eventual profesioniști – când comunică. Un transplant, suferit de un pacient așa celebru, nu are cum să treacă neobservat, așă că trebuie să ai toate răspunsurile pregătite.

Trei: Nu există niciun răspuns oficial dacă totul a fost în regulă sau nu. Probabil că nici nu va fi unul.

Patru: Suferim de lipsă de decență incredibilă în spațiul public.  [citat]Tocmai faptul că ești persoană publică te face responsabil de comportamentul tău, care va fi privit ca un exemplu. De aceea, scrisoarea lui Mihai Bendeac este un exemplu a tot ce poate fi mai greșit. [/citat]Agresivitatea, lipsa de toleranță ori injuriile sunt de neacceptat, mai ales din partea cuiva care apare zilnic la televizor. Înțeleg că au ceva de împărțit profesional, dar poți să o faci cu argumente și decență. În rest, bine că nu i-a urat de moarte.

Episodul mi-a adus însă aminte de ceva ce-am văzut cu ochii mei în lunga mea ședere în spital. V-ați întrebat vreodată cum e să renunți la cineva drag? Să știi că tu ai făcut lucrul ăsta și nu există cale de întoarcere?

Secția ATI de la Bagdasar Arseni are un culoar lung înainte de a intra în salonul propriu-zis. De-a stânga sau de-a dreapta sunt mici oficii sau birouri și câteva salonașe  de câte 2-3 paturi. Acolo făceam plimbări seara, pentru recuperarea mersului.

Într-una din seri, drumul mi-a fost blocat de o doamnă, nu pacientă, ci „aparținătoare” cum li se spune acolo, care ieșea cu spatele dintr-unul din birouri.  O femeie de peste 50 de ani, îmbrăcată cu un cojoc pe ea și cu părul prins într-o plasă. Avea un trup masiv și făcea pași mici către ieșirea din secție. „Mulțumesc, mult, doamna doctor, mulțumesc multŢ!”[citat] În stânga și în dreapta sa, două femei mai tinere parcă o duceau de brațe, venind tustrele cu fața spre mine: „Hai mamă, lasă, las-o pe doamna. Să mergem!Vino!” Dar femeia parcă nu se dădea plecată. Ceva o trăgea înapoi, ca o treabă nerezolvată sau ceva ce trebuie să îndrepte.[/citat] Greu , încet și-a întors trupul către ușă, ieșind parcă mai mult dusă de cele două fete.

Ușa biroului a rămas deschisă. Înăuntru o masă precum cele din unitățile militare, pe vremuri, cu picioare de fier și tăblia acoperită de furnir. Pe masă o geantă neagră și un fular de damă aruncat lângă ea  Pe jos linoleum din ăla verde de spital.  În camera mai era și un pat cum mai văzusem pe vremuri la mama, cu un cadru de lemn masiv de culoarea muștarului. Pe pat o cuvertură din cele înflorate. Mai mult ca sigur că aici era un dormitor pentru doctorii care făceau de gardă noaptea.

Înăuntru o femei tânără vorbește la telefon. Presupun că e medic. Are câteva hârtii în mână. [citat]”Da, avem donatorul! Da, au fost de acord. Da,familia a semnat acum. Da, probabil. Pot merge la recoltare mai târziu…Nu, e pe aparate…o scoatem mai târziu…”[/citat]

M-am uitat din nou spre ușa unde dispăruse femeia. Cine să fi fost? Soțul, un copil? Probabil cineva foarte apropiat, după cât de greu se desprinde de hârtiile alea din mână doctoriței. Sora, aveam să aflu mai târziu…  Nimic nu arată ca în filme. Nimic nu e alb, nimic nu e strălucitor. Aparatele nu-s lucioase, nimeni nu păstrează un moment de tăcere. Nu e muzică tristă pe nicăieri. Doar în jur asistentele și infirmierele își continuă alergătura crâncenă între paturi. Atât se vede când se pune capăt unei vieți ca să înceapă alta.

Pentru familiile care trec printr-o astfel de traumă, fie ele la capătul unui drum sau la începutul unuia nou, noi trebuie să dăm dovadă de discreție și respect. Iar sistemul le e dator cu proceduri clare și transparență. Adică toate lucrurile care ne-au lipsit în cazul public, mai sus evocat.

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *