carte

”Oare o să se nemțească lucrurile pe aici?”

Pe domnul Velburg, România îl întâmpină cu o gaură plină de noroi. În fața garnizoanei din Craiova, trupa sa ”stă în noroi până la glezne, credeți-mă nu exagerez cu nimic.” De altfel, toate drumurile ”au un pavaj de mai mare mila, dar toate droștile au roți de cuciuc. De, semn de noblețe!” Este începutul  unei istorii care amestecă noroaie, iubiri, cea mai bună mâncare din Europa, dar și fapte administrative de neînțeles atunci când vii dintr-o țară civilizată.   

Gerhard Velburg este un rezervist german pe care primul război îl împinge în România ocupată până după Buzău. Velburg este, de fapt, pseudonimul literar pentru acest jurnal numit ”Marele război, așa cum l-am văzut eu”. Numele său real este Bogislav Tilka, jurist de profesie, trăitor în Jena. Laolaltă cu alți intelectuali, Tilka face parte din armata de ocupație pe care Germania a trimis-o în România. Sarcina lui este implementarea, cum s-ar spune azi, administrației germane în România. 

Cartea mi-a pus-o în mână Gabriela Maaz de la Humanitas căci, altfel, poate n-aș fi observat-o. ”Marele război, așa cum l-am văzut eu” e tradusă și îngrijită de Ștefan Colceriu și cred că el a descoperit o minune. Eu spun că e cea mai bună fotografie pe care o avem asupra României de acum 100 de ani cu toate bunele și relele. 

Cartea e scrisă cu acribie, dar și cu pasiune. Ba, pe alocuri și cu dragoste față de românii cu care Velburg trăiește. Pentru că vine dintr-o lume mai civilizată decât a noastră, germanul are uimiri și neînțelegeri sincere, fără a emite mari judecăți de valoare. El este impresionat de frumusețile României, de gătitul nostru, de fetele de aici, dar și de traiul pe care-l găsește mai bun ca în Germania. 

Încet-încet, pune, însă, mâna pe câteva lucruri pe care le găsim nerezolvate și astăzi. Și care îți dau o dimensiune despre natura și adâncimea problemelor noastre. 

”Aruncăm o privire mai atentă asupra orașului. La fel de mare precum contrastul dintre bărbații și femeile mai bine îmbrăcați și cei în zdrențe este contrastul dintre palatele negustorilor de cereale și colibele jalnice ale proletarilor. Palatul de Justiție este o clădire uriașă; când te uiți la el, zici că în România sunt infractori la tot pasul și că pentru avocați acesta este un pământ binecuvântat.”

”E uimitor câți oameni vorbesc nemțește aici.” Probabil o moștenire a scurtei ocupații austriece. Aici era, însă, bine. Velburg trebuie să meargă mai departe. Va fi încartiruit în Bărăgan în casele unor familii cu care se va înțelege bine și cu respect.

Ca să ajungă acolo, Velburg are de făcut marșuri lungi prin drumuri desfundate sau rupte. Nu e soldat de profesie, nici el, nici alții din trupă. ”E o chestiune specifică României ca gările să fie departe de localități.” Cu toate astea Bucureștiul îi întâmpină bine. 

”Calea Victoriei nu arată nici a victorie, nici a război, ci – dacă ne-am lua după numărul mare de uniforme ale aliaților noștri-arată a pace deplină. Cine are imaginație își poate închpui cu ușurință că la Colțul cu bulevardul Elisabeta se află, de fapt, la colțul cu cafeneaua Kranzler de la Berlin. Circulația oamenilor, a tramvaielor și a automobilelor nu este cu nimic mai prejos decât acolo. ”

Bucureștiul îi pare lui Velburg un spațiu perfect al distracțiilor, ieftin și în care fiecare soldat este însoțit de o ”damă” O notă mare dă și Școlii militare ale cărei dotări ”sunt dintre cele mai bune.” Este uimit de distrugerile făcute acolo de colegii săi și pe care nu le găsește nicicum justificate, pentru că Bucureștiul s-a predat fără luptă. 

Despărțit de București și trimis în Bărăgan, Velburg ia cunoștință cu adevărata Românie. O primă lecție de agricultură, de la ”un fermier mărunțel din Eichsfeld.” ”Ăștia lasă drumul să se lărgească până la 100 de metri și peste tot găsești ogoare nelucrate. De ce or lăsa gunoiul de grajd să zacă ani de zile pe islaz, fără să  îngrașe arăturile cum se cuvine? Ieri am văzut un țăran care arunca gunoiul în Dunăre. Iar la noi acasă e pământ așa puțin și gunoi de grajd nu avem niciodată suficient. Oare o să se nemțească lucrurile pe aici?”

Ce ar mai fi de rezolvat? Păi să îngroape caii și câinii morți după război, ”lucru de care nimeni nu s-a sinchisit.” Cei șase țărani desemnați la treaba asta vor să arunce trupurile în Dunăre, în loc să sape o groapă. Deși satul nu are fântâni și ia apă din Dunăre. ”Asta este inacceptabil și le trag un perdaf.”

Să trecem la lucrurile grele. Doi negustori care vorbesc nemțește se îndreaptă spre Constanța. În așteptarea lungă a bacului de la Fetești au timp să închege o discuție despre administrația românească: ”Vedeți dvs, la București s-a interzis a se da bacșiș. Păi, cum, nu mai dai bacșiș la frizer? Nu la sta ne referim. Dacă mergeai înainte la tribunal să consulți cartea funciară sau ca să soliciți un extras din registrul comerțului sau dacă voiai să faci o întâmpinare la un funcționar public și nu-i plasai imediat o bancnotă de cinci sau zece franci, îți spunea: <Nu vedeți muntele ăsta de acte? Nicicum nu o să isprăvesc astăzi. Veniți mâine sau poimâine!> A, vreți să spuneți mită” Da, da! Ei, bine, chestia asta au interzis-o strașnic nemții”

Corupția este un numitor comun al locului în care trăiesc. De la traducători, la oficialii români, toată lumea face câte ceva în sensul ăsta. Chiar și soldații nemți învață rapid obiceiul. Velburg și camarzii săi derulează o afacere cu ”bilete” prin care pot ”aranja” orice. Ei pot ”aranja” lemne, vizite la doctor, rechiziționarea sau nu a unor alimente. Traducătorii pot ridica sau coborî pe agendă diverse doleanțe ale localnicilor. În schimb, ei primesc în curte toate cele necesare traiului zilnic, unul care ajunge mai bun ca în Germania. Niciodată, însă, germanii nu vor pune mâna pe daruri. Afacerea este lăsată în seama interpușilor români. 

”Când i se înmânează darurile, Franta îi îndrumă pe oameni la mine, cu gesturi pline de demnitate. Eu însă nu pricep de ce trebuie să primesc imediat brânza și găinile și-i îndrum la Ștefana care își face veacul pe lângă ușă. Cei care vin ulterior sunt deja avertizați să nu lase nimic nici la ”primarul german” nici la mine, ci numai la Ștefana. Abia apoi luăm în considerare cererile.” 

Principala treabă a militarului german este să facă recensământul populației bărbătești. Germanii vor să știe exact câți bărbați sunt în sat, ce vârstă au, ce stare au, în caz că este nevoie să-i recruteze. Sarcina asta este un coșmar logistic pentru că în administrația românească nimic nu se potrivește cu nimic. În 1916, țăranii nu au nume de familie.

”Când un țăran este întrebat cum îl cheamă, el răspunde cu prenumele. Dacă îl întrebi care e numele de familie, adaugă prenumele tatălui său. Dacă pe el îl cheamă Radu și pe taică-său Ion, îl va chema Radu Ion, dar în registrele armatei va figura cu numele Ion Radu. Dacă pe fiul său îl va chema Nicolae, atunci el se va numi Radu Nicolae.”

Drept urmare, în comunitate, oamenii sunt numiți altfel decât în registre, iar de multe ori frații au nume diferite. Adăugați că țiganii nu sunt înregistrați deloc. Situația descrisă de mai sus îi va scoate din minți pe nemți care nu înțeleg cum poate o țară funcționa cu o astfel de harababură. Este cea mai grea muncă pe care o au și care se termină cu strigăte. 

Și încă ceva.  Velburg nu se poate abține să nu constate că nu e nicio rânduială când se stă la coadă pentru documente. Bogații vor merge înaintea săracilor, domnii nu stau niciodată la coadă, iar popii vor fi primii întotdeauna ”pentru că nu au timp.” Și asta se va petrece în mârâielile tuturor. Speța se repetă și atunci când se va ajunge la București, unde șpăgile, favorurile și neorânduiala vor fi forme de presiune, dar și de câștig pentru administrația germană. 

Mă opresc aici pentru că v-ați făcut o idee. Fix acum 100 de ani, România are aceleași tare ca și acum. Nu are drumuri, e mânată de o inegalitate teribilă, construiește inutil, suferă de un snobism egalat doar de sărăcie, dar nici nu-și face prea multe griji. Administrația sa este vraiște, corupția, favorurile și favoritismele sunt legea atunci când pui mâna pe o ștampilă. Moravurile nu-s dintre cele mai controlate, dar pe ansamblu se trăiește mai bine și mai ieftin, dacă ai o poziție socială cât de cât. 

Ăștia suntem și nu ne-au ajuns o sută de ani să ne schimbăm. De aceea, veți înțelege voi care este dimensiunea bătăliei de se duce astăzi. Și care e e greutatea ei. Pentru că ai de ales între a trăi bine și inegal ca acum 100 de ani, dar doar pentru unii sau a accepta că o societate onestă poate aduce mai multe câștiguri pentru toată lumea. 

P.S. Dacă vreți să înțelegeți  mai mult despre viața de zi cu zi de acum 100 de ani, despre iubirile dintre germani și românce, despre colaboraționism, încercați să găsiți cartea.  

 

Orice om îi este teamă. Primul atlas al prostiei guvernamentale

În urmă cu câteva săptămâni, i-am făcut o fotografie lui Radu Paraschivescu, al cărei succes ne-a mirat pe amândoi. Știți ce face Radu când vine la radio? Nu e ca toată lumea. Nu ia telefonul și stă pe el la cafea până rezolvă ceva pe internet. Nu stă de vorbă la telefon, nici nu pierde timpul stând de vorbă.

Întotdeauna, Radu scoate o carte din care, oroare, citește. Și  pentru că este foarte punctual, are întotdeauna câte 10-15 minute la dispoziție. De data asta l-am prins citind pe un balcon unde lumea se duce de obicei să fumeze. A ocupat abuziv acel loc cu artă și cultură și așa i-am făcut poza.

Mii de oameni au plăcut-o, sute a distribuit-o. A fost un val de wow și aprecieri, asupra cărui a a trebuit să meditez.

De ce un gest atât de simplu stârnește atâta bucurie? De ce lumea îl apreciază? De ce se bucură când vede un om citind? Răspunsul e simplu: pentru că dă speranță. Și pentru că îți arată că în valul de mizerie, prostie, furt și inversare a polilor sociali, încă mai există speranță.

Și nu-mi pare întâmplător că tocmai Radu Paraschivescu a ales să să scrie acesată carte. Omul cu cartea a devenit într-un fel păzitorul cetății.

Stimați cititori, Orice om îi este teamă este o carte unică. O s-o citiți cu pasiune și îngrijorare. O să vă scuturați de râs și și o să vă răciți de fiori. Orice om îi este teamă este o antologie a prostiei, arivismului, lipsei de cultură, a lipsei de carte și a celei de bun-simț din societatea românească. Este primul atlas mondial al prostiei guvernamentale.

E o carte unică pentru trecut, prezent și, sper eu, viitor. Este prima biografie inversată a lumii. În general, în cărțile biografice, ajung oameni care au făcut lucruri importante și au lăsat ceva în urmă pentru societățile lor. Aici e taman pe dos. Ajung oameni care nu au lăsat și nu vor lăsa în urma lor decât praf și pustiu și poate niște valize cu averi personale.

Trebuie să știți că există un capitol despre Viorica Dăncilă. Cred că l-a scris în direct la radio. Am vorbit de nenumărate ori, dar Radu a făcut o documentare excepțională. Când o să le vedeți pe toate la un loc, o să aflați dimensiunea tragediei. Mai ales că Radu are amabilitatea de ale pune în context cu date și fapte ale unor oameni mult mai mari.

Chiar domnul Daea are propriul capitol poetic în care s-au strâns cele mai mari realizări verbale și pășuniste ale momentului. Dacă ar fi să trăim în România lui, sigur ar fi o baladă

O să găsiți un capitol despre primari. Cred că rivalizează cu povestirea lui Creangă despre Dănilă Prepeleac. Peste o sută de ani se vor citi aceste povești la ora de română pe post de snoave. Vă amintesc că în a doua povestire cu Dănilă Prepeleac, după seria de prostii din prima, Dănilă devine putred de bogat după ce face un târg cu diavolul. Cred că suntem pe aproape de această situație.

O să râdeți pentru că Radu adună la un loc toate perlele  rostite de domnul Daea, de doamna Carmen Dan, de Florin Ciordache și toată gașca. Cred c-ar avea un real succes citită și în ședințele de partid.

Și după ce citiți o să aveți dimensiunea dezastrului. Și o explicație pentru ce trăim. Cine vorbește așa, musai gândește așa. Poticnelile, greșelile inversiunile logice nu sunt accidente, veți afla de la Radu. Ele sunt însăși esența și substanța acestor oameni.

Sunt convins că orice pesedist îi este teamă de această carte. Cred că se vor întreba între ei la ședințe: te-a băgat și pe tine?  

Cred că cine va vedea această carte peste 100 de ani va spune: ia, uite a venit un domn cu o ficțiune excepțională. Și altul va spune: nu, nu e istorie. Dar nimeni nu poate fi atât de prost. Ba, poate și au condus o țară.

Mă întorc la fotografia de care vorbeam. Lumea a înțeles că Radu Paraschivescu are acel bun-sinț care ne va salva, care dă speranță. Că are arma împotriva valului de prostie care stă să ne copleșească. Pentru că e atât de simplu: un om care citește, un om care scrie o carte.

Luați această carte, citiți-o dumneavoastră și dați-o mai departe. Ca pe un manifest. Dați-o copiilor, părinților și celor care vă sunt apropiați. Puneți-i să citească și atunci, nici unuia dintre noi nu o să-i mai fie teamă.

P.S: Radu m-a certat pentru ultimul aliniat: ”Dați-o mai departe, dar și cumpărați-o!” 

 

 

 

Cum m-am băgat în ciorba lui Tatulici. La propriu

Dați timpul cu mai bine de 100 de ani înapoi. Și imaginați-vă că în orașul Corabia, cel uitat de lume azi, sunt 12 cazinouri. 12. Nici mai mult, nici mai puțin. Trenul care oprea în gară lăsa zilnic două lăzi de caviar și două cutii cu reviste din străinătățuri. Bogăția cădea pe oraș, iar la marginea sa înflorea o mahala în care 1000 de docheri își aranjau viața.

Prosperitatea asta avea un singur motiv. Imediat după Independență, boierii olteni nu mai plătesc bir la turci. Le rămâne tot grâul, iar averea li se urcă la cer. Îi cer Regelui să le facă port, iar grânele plecau toate în vestul Europei. Așa bogăție nu văzuse România niciodată.

Mai mult

În apărarea profesoarei Tunegaru

Mie-mi place când un copil se semnează întâi cu prenumele și apoi cu numele. Nu știu dacă ați observat, dar întâlnești destui oameni mari care îți spun întâi numele lor. Că așa au fost învățați la școală. 

Că așa e școala din România. Ești un nume mai tot timpul și, foarte rar, când un profesor îți spune pe numele mic, e dovadă de apreciere supremă. De asta îmi și place profesoara Tunegaru: pentru că își învață copiii să se recomande nu ca în școală, ci ca în viață. Iar demersul ei chiar acesta îmi pare: să pregătim oameni pentru viață, nu pentru note.

Mai mult

Cartea lui Chirovici: marketing sau chiar e misto?

Nu țin minte o altă carte românească să fi avut parte de o presă atât de bună. Și este explicabil: cronicile bune pentru Cartea Oglinzilor a lui Eugen Ovidiu Chirovici au apărut întâi în presa occidentală și apoi au fost preluate aici. De exemplu The Guardian îl numea ”un fenomen editorial internațional.”

Romanul a fost publicat în 38 de țări, l-a făcut celebru pe autorul său în străinătate, iar în România a fost așteptat cu 20 de mii de precomenzi. Așa că acest volum trece dincolo de apariția obișnuită a unei cărți și merită să-l citești măcar ca să e convingi: chiar este atât de bun sau e și mult marketing?

Mai mult

27 de pași. Mântuirea lui Tiberiu Ușeriu sau de ce să iubești un om care a trecut pe la pușcărie

”Ce mai faceți domnule 2800? Cum vă simțiți azi?” Așa începe una dintre mărturile lui Tibi Ușeriu. Închisoarea germană este politicoasă, fie ea și de maximă securitate. Doar că nu-ți acordă dreptul la un nume. Te pune într-o celulă fără colțuri, în care abia poți face câțiva pași și te apasă zi de zi. Ca să-ți revii după ce ani de zile te-a fugărit Poliția, ai împușcat oameni, și la rându-ți ai fost împușcat.

Cum se face că un om cu așa o mărturie a ajuns unul dintre românii cei mai iubiți? Întâmpinat de sute de persoane la o lansare de carte, de zeci la aeroport și așteptat cu sufletul de gură de mii care au urmărit o competiție imposibilă. Și tocmai într-o țară în care pușcăria, greșeala sau eventual remușcarea nu-ți dau dreptul la mântuire. Mai mult

Cel mai bun fotbalist din cărți

Eu sunt generația care l-a citit pe Cruyff. Nu l-am văzut jucând decât atunci când am crescut și a apărut pe youtube. Dar știu că pe coperta uneia dintre cărțile lui Ioan Chirilă era un tricou portocaliu cu numărul 14, plutind deasupra tuturor.

Am citit astfel toată povestea. Am aflat de haita lui Ajax, de fotbalul total, de generația spectacol pentru părinții noștri și, prin Chirilă i-am simțit neîmplinirea finalelor de Cupă Mondială pierdute.

Mai mult

Istoria României în cinci minute

Ne așezăm amândoi pe câte un scăunel. Aici au scăunele colorate. Al meu e verde, el stă pe unul portocaliu. Doamna care ne-a adus aici a fost foarte insistentă. ”Trebuie să stați așa cu mâna întinsă vreme de 5 minute. Altfel o să se învinețească.”

Și ca să fie mai convingătoare, ne-a luat hainele chiar ea și ni le-a pus în cuier. A mea, o scurtă albastră, a lui, un pardesiu bej, elegant. ”Stați cuminți aici și după cinci minute puteți pleca. Asta e procedură la toate analizele” Așa că acum stăm cuminți, față în față,  ca într-o oglindă. Eu mă țin cu mâna dreaptă de mâna stângă, iar el apasă tare cu stânga pe dreapta.  El, alb cu totul, eu doar cărunt, el subțire, eu plin, eu cu ochelari, el fără. Mai mult

Dan C. Mihăilescu pleacă odată cu o idee generoasă

Îmi pare rău că Dan C. Mihăilescu nu o sa mai aibă emisiune la ProTV. Era o emisiune necesară. O spun cu atât mai mult cu cât am lucrat anii aceștia în televiziune și știu că nu am contribuit cu mare lucru la spațiul cultural românesc. Nu e că nu mi-aș fi dorit, dar mașinăria te împinge în altă direcție. Am vazut multe opinii pe tema asta, dar cea mai interesantă fraza din scrisoarea domnului Mihailescu mi se pare urmatoarea:
 
”Gabriela Popescu (directorul știrilor ProTV) a lăsat deschisă orice cale de revenire, cu condiţia găsirii unei surse credibile şi „cu blazon” de sponsorizare, de talia BNR, BOR, British Council şi altele asemenea. Ceea ce, pe unul nedotat socialmente şi financiar ca mine, îl depăşeşte în chip flagrant.”

Mai mult

Să nu ratăm ce este important în cartea Adrianei Săftoiu

Știu, toți ne-am concentrat asupra prezenței Elenei Udrea în ”Cronică de Cotroceni”. E spectaculoasă, e palpabilă, e tot ce vrei într-o carte de dezvăluiri. Și cu ochii mari după aparițiile doamnei Udrea, riscăm să nu vedem ce ne interesează pe termen lung. Moștenirea politică a mandatelor lui Traian Băsescu. Așadar, ce am găsit  important pentru a înțelege deciziile fostului președinte:

1. Traian Băsescu a trăit cu sentimentul că, dacă pierde alegerile, va fi arestat de Adrian Năstase. Tipul acesta de informație era public, după ce apăruseră în presă stenogramele PSD în care Rodica Stănoiu tot întreba ”când dăm drumul la dosarul lui Băsescu”. Întreg comportamentul ulterior arată că Traian Băsescu era convins că are o vulnerabilitate în zona respectivă. A securizat orice fisură, iar acum poate sta liniștit din punctul ăsta de vedere. Mai mult