Am purtat o discuție, zilele trecute, cu Tatiana Niculescu, autorea cărții Seducătorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu. Cartea este apărută la Humanitas. Să vorbești despre Nae Ionescu este mereu o chestiune complicată. Omul este înger și demon și e zugrăvit ca atare. Profesor magistral, dar și ideolog al Mișcării Legionare și anti-semit.
Cartea este pentru marele public. Îl scoate pe Nae Ionescu din bătălilie filozofilor și ale intelectualilor înalți
Tatiana Niculescu nu are o teză anume. Nae nu e nici bun, nici rău. Astea sunt faptele.
Deși e grea și plină de informații noi, se citește repede și e captivantă pentru că, pur și simplu, este despre viață.
Ca de obicei, las și video și podcast ca să puteți alege ce vă este mai comod când vreți să vedeți despre ce e vorba.
Am hotărât ca, de câte ori îmi place o carte, să spun câteva cuvinte despre ea. Așa ca o cronică. Prea de multe ori am ratat să povestesc lumii despre o carte bună. Sau mi s-a întâmplat să uit de ea. Așa că fac un soi de arhivă aici. Pun prezentarea atât video cât și podcast, ca să puteți alege oricare variantă vă este mai accesibilă.
Episodul de azi este despre cartea lui Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, pe care am lansat-o la jumătatea lui iunie. Ce este important:
E o carte portret, dar, de fapt, e o carte despre Radu și devenirea sa.
O să recunoști „mâna” seniorului Paraschivescu în multe dintre cele pe care le întruchipează Radu azi. Este filo-italian, erudit, iubitor de fotbal, manierat și curtenitor, dar cu un verb ascuțit datorită tatălui său.
Cartea o să aibă rezonanță în fiecare familie din România și, de câte ori o s-o citești, o să-ți aduci aminte de tatăl tău.
E cineva aici care împărtășește totul cu cel mai bun prieten? Vă spuneți tot? Vă mărturisiți tot? Este vreunul dintre voi care să se bizuie pe un suflet pereche mai mult decât pe familie? Dar e cineva care-și trăiește în tăcere marea iubire? E posibil ca unul dintre prietenii voștri să se afle într-o relație cu cineva la care visați?
La asta trebuie să vă gândiți când puneți mâna pe Simetria dorințelor de Eshkol Nevo. O carte spectaculoasă care vorbește despre prietenie, trădare, iubire și care are un final în care aștepți ca totul să se termine cu happy-end. Este apărută la Humanitas, în colecția Raftul Denisei
Cartea lui Eshkol Nevo este o construcție așa cum n-am mai văzut. E o construcție perfectă, dar la care autorul sucește fiecare etaj și-l întoarce invers. Știți cu ce seamănă? Cu mânăstirea de la Curtea de Argeș. Închipuiți-vă că mânăstirea ar avea turlele drepte. Ar fi frumoasă, nu așa? Ar fi mândră și ar arăta lucruri minunate despre omenire. Dar ce o face perfectă? Faptul că arhitectul s-a gândit să răsucească turlele. Asta se întâmplă și în cartea lui Eshkol Nevo. La un moment dat cineva începe să sucească povestea și o răsucește până când axele nu se mai potrivesc. Dar această mișcare îi conferă o nouă dimensiune și o nouă strălucire. De abia de acolo începe cu adevărat minunea.
Pe scurt, în poveste, avem patru prieteni, iar la un moment dat fiecare dintre ei își stabilește un vis în viață. Ar fi trebuit să-l împlinească în următorii patru ani, înainte de următoarea finală a Cupei Mondiale. Doar că drumul pe care-i poartă viața face ca fiecare vis să se deplaseze cu un pas la dreapta. Și astfel ajungem ca fiecare să trăiască visul celuilalt. Și nici măcar nu-și dau seama de asta pentru că biletele pe care și-au scris visele sunt ținute la secret. Dar întrebările și relațiile dintre ei sunt libere.
Pentru mine o carte durerosă. Stăteam să mă gândesc dacă eu mai am prietenii din adolescență, pentru că practic despre asta e vorba. Și-mi dau seama c-am trăit un fel de dezrădăcinare. Că nu am păstrat acele legături care să mă aducă în situațiile descrise de Eshkol Nevo. Prietenii mei de ani de zile s-au răspândit peste tot în lume.
E o carte aparte pentru acest colț de lume. Cred că noi aici ne facem prieteni la maturitate și că nu ne deschidem de tot față de ei. Or în cartea lui Eshkol Nevo, acești oameni trăiesc în simbioză. Își expun părerile, iubirile, au grijă de copiii lor, își împart viața cu decența și parcimonia clasei mijlocii. Să nu credeți că trăiesc ca într-un kibuț când trebuie să împartă tot. Ei aleg să-și împartă problemele, să trăiască bucuriile, dar la fel de bine dispar unul din viața celuilalt pentru a lăsa loc de respirație.
Și, nu, nici aici nu e nimic perfect. Chiar și așa, între ei au loc trădări, oamenii se judecă și-și pun întrebări. Iubirea nu e sfântă între ei, așa cum nu e nici adevărul. Se fură iubite, se încheie iubiri, se ascund lucruri, dar la final și întotdeauna sunt acolo fiecare dintre ei să se sprijine.
Cartea este punctată de fotografii a căror căldură este aparte. Fiecare situație este descrisă atât de vizual ca și cum ești lângă aceste personaje. Scenele au parte de o scriitură atât de vie, fie că sunt triste sau erotice. Darul lui Nevo este că are o scriitură cinematografică. Scrierea lui Nevo are miros, are dimensiune, are erotism, chiar le vezi pe cele două femei care se iubesc. Căderea în depresie a lui Yuval este atât de naturală încât îi pare că scriitorul a studiat înainte psihiatrie și psihologie. Fiecare etapă are parte de o descriere care te îngenunchează și te pune jos. De la mizeria din chiuvetă până la pierderea gustului.
De asemenea, descrierea iubirii este spectaculoasă. Aproape o vezi pe Yaara, îi vezi ochii și claviculele. Mirosul ei este acolo, nu mai zic de vorbe. Praful, muzica și agitația orașului mare sunt acolo, Ca și toate nenorocirile pe care le aduce războiul.
Una dintre scenele magistrale este cea în care Yuval face parte dintr-o echipă de militari care distruge viața unor oameni din colonii. Și atunci este unul dintre momentele în care narațiunea se rupe. Pentru că această carte începe ca o plimbare pe plajă, într-o muzică lină și se sfârșește pe pantele unui munte, în muzică rock, în care cobori o avalnașă și te întrebi unde se oprește.
Cartea asta este însăși viața. Ea nu e nici veselă, nici tristă la nesfârșit. Oamenii obișnuiți nu sunt nici buni, nici răi până la capăt. Totul este plin de umbre și de nuanțe. Și prea puțină lume își trăiește viața și visele. Ce te faci, însă, când cei mai apropiați trăiesc ce-i al tău: iubirea ta, pasiunea ta, menirea ta? Chiar așa, ce te faci când cel mai bun prieten al tău trăiește cu iubirea ta? Dar e același om care ți-a salvat viața și ți-a dat tot ce are, inclusiv cine ești. Cum suporți și ce spui?
Nu-i așa că-i greu? Luați Simetria dorințelor și găsiți răspunsul.
Ceea ce mă surprinde cel mai tare este faptul că după toate cărțile pe care le-am prezentat împreună în ultimii ani, care au fost niște cărți glorioase, tocmai la momentul zero, Radu hotărăște să facă o carte cu totul aparte. Adică o carte care nu are politică, nici nu vrea să mute norii și nici nu vrea să dea jos guverne. Și asta chiar înainte de alegeri. E o carte în care trebuie să așteptați cu totul altceva.
Trebuie să citiți și să analizați celelalte laturi din viața lui Radu, Și să vă pregătiți pentru niște experiențe neașteptate.
Sigur că el spune că este ficțiune, dar nimic nu este întâmplător aici. Cu delicatețe și capacitatea de a șlefui atât de cunoscută, Radu te duce pe drumuri pe care n-a mai umblat în ultima vreme. Dar pe care sunt sigur că le-a întâlnit. Eu chiar trăiesc cu impresia că Radu a trăit o parte dintre cele scrise. Sau că pe altele le-a documentat foarte bine.
Eu nu văd de ce poveștile de aici nu ar putea fi reale. Fiecare dintre ele. Hai să luăm de exemplu, povestea cu echipa de fotbal Astrul Creștin, al cărei patron se numește Guță Varnali. Nicio legătură cu realitatea, dar, totuși, în România ea nu este imposibilă. Adică, ce este imposibil în a avea o echipă numită Astrul Creștin, care joacă cu cea numită Locomotiva Ardealului? Sigur că directorul sportiv este un fost arbitru, credincios, ale cărui prime măsuri ar fi să sfințească gazonul, jucătorii și juniorii. Iar aceștia să aibă o reacție firească să-l boteze Macacul. Dar stați un pic, că asta nu e tot. Oamenii se decid că nu pot juca decât dacă plasele de la porți sunt sfințite. Nu pot să vă spun ce se întâmplă mai departe. Vă spun doar că pe antrenorul echipei îl cheamă Teleajen.
Povestirea mea preferată este Speranța cântă thrash. Pentru că, deși Radu pare a respira doar muzică simfonică, de data asta ani se arată ca un foarte bun cunoscător al muzicii Sepultura. Nu o să vă spun povestea acestui personaj care are boala numită progerie. Știți cum e povestea asta? Am doar o imagine în minte. Cei care au fost la Taj Mahal știu că templul de acolo are o structură interioară foarte fină. E ca un filigran, sculptat cu delicatețe și cu minuțiozitate. Și închipuiți-vă că în templu are loc un concert al Sepulturei și că toată țesătura, tot filigranul acel atât de sensibil se cutremură, se scutură, se contorsionează sub sunet.
Și poate vă întrebați de ce Omul care mută norii. Și aici trebuie să revin la impresia mea că Radu amestecă realitatea cu ficțiunea sau că are un releu al realității în această carte. Poate ați văzut săptămânile trecute afișele unui conte în București care a vindecat o întreagă a Sală a Palatului doar folosind niște culori din imaginație. Pare imposibil ca domnul conte să nu poată muta norii de pe cer. Eu cred că așa ceva este cu totul posibil. Pentru că, dacă ești atât de priceput, trebuie să-i înveți și pe alții să poată face asta. Iar Radu ne arată cum.
Nu pot să vorbesc de toate poveștile. Pot să spun doar că arta de scriitor a lui Radu este la cea mai înaltă măiestrie atunci când zugrăvește șapte tipologii feminine. Și o face cu mare atenție și, cred eu, mare succes. Deși trebuie să fii foarte curajos să faci asta, Radu. Oricând unul dintre personaje te poate lua la întrebări. Și tare sunt curios dacă ai folosit în zugrăvirea lor umbre din realitate.
Marea șmecherie în această carte este că o grămadă de oameni celebri sau mai puțin celebri, obișnuiți sau mai puțin obișnuiți, se pot recunoaște în ea. Radu croșetează cu măiestrie și acolo o să stai mereu cu semnul întrebării.
Și aici o să vină Radu și o să mă întrebe: Dar ce este adevărat în povestea cu Boca dela Verita? Păi îți zic eu. Faptul că în 2016, cineva s-a hotărât să introducă o taxă de doi euro, dacă vrei să te fotografiezi cu mâna în gura statuii. Cât credeți că mai este de aici până când cineva o să încerce să fure iubita cuiva cu ajutorul unei farse?
Iar Radu a dat acest titlu pentru că în cartea asta este vorba de o magie, de un truc pe care-ll face. Pentru că poveștile de aici au capacitatea de a muta norii. Cartea asta te ia te poartă și se joacă cu tine. E când adevăr, când iluzie. Îți spune mereu că te-ai prins care e jocul și apoi te scutură bine și-ți mai dă o perdea de fum sau mai multe oglinzi care te păcălesc. E mereu o plimbare într-adevăr și iluzie, exact așa cum face contele imaginar. Sau nu. Amestecă adevăruri și și mici magii astfel încât la final să plece norii de pe fața ta.
Păi. Și cum, o să mă întrebați? Nimic politică? Ba, da. Este o poveste în care cei mai harnici doi locuitori ai unui ținut pleacă din țară. Și se duc pentru că nu au mai suportat invidia și nedreptățile celui care nu munceau atât demult și nici măcar ale celui care conducea regiunea.
O singură notă la final: povestirea care se numește Un nas și o gură are o listă atât de lungă de cele mai bune dulciuri ale lumii, încât la un moment dat te va lua cu leșin. Nu glumesc. Radu care se ferește mereu de dulce și alte lucruri pe care le cărăm în birou, a făcut lista asta pentru care sunt sigur că o să vă opriți din citit. Acolo este un punct de cotitură al cărții.
Gândiți-vă că într-o seară, în inima Olteniei, Maria Tănase și Fărâmiță Lambru, coboară greșit într-o gară. Trebuie să-și petreacă restul nopții acolo, până vine un alt tren. La una dintre mesele cârciumii din zonă cântă câțiva țigani. Cântă bine. Fărâmiță le aduce două sticle de vin, din partea Doamnei, cum îi spune el. Este în jur de 1953. Maria este o legendă, dar nu toată lumea știe cum arată. Îi cunoaște doar vorba și cântecul. Țiganii se miră și apoi cântă.
Doamnei îi place și vine să cânte cu ei. Vocea Mariei este unică. Se împletește cu cântecul țiganilor și toată gara se pornește într-o petrecere. Așa au luat lucrurile năvală, că, spre dimineață, când a venit trenul, cei doi sunt conduși cu urale și pe brațe. Ea e cea mai iubită, cea mai dorită și cea mai urmărită.
Cartea lui Stejărel Olaru, apărută la editura Corint este cu siguranță una dintre cărțile momentului în România. Și o să vă explic asta pas cu pas pentru că sunt mai multe perspective care îi pot da acest titlu.
Este o carte ”wow.” Și acesta este termenul care o să vă vină cel mai des în minte. Întâi pentru că o să cunoașteți un personaj ireal, un personaj de o magnitudine uriașă și care umple locul. Un om care lasă urme peste tot unde trece. Orice întâlnire cu ea este de neuitat de către toți cei care au cunoscut-o.
O dată, pentru că este cea mai mare voce pe care o are România. A doua pară pentru că are o dimensiune mitologică. Și gândiți-vă în ce epocă. Una în care informația nu circula atât de repede, nu avea decât vocea și frumusețea să impresioneze. Dar nu uitați, cei mai mulți români nu au văzut-o. Iar ei au spus că este cea mai mare doar auzindu-i vocea. E o vremea în care lumea s-a ridicat în picioare în fața radioului ca s-o aplaude.
Și apoi când au și văzut-o, au zis Doamne! Așa era de frumoasă. Iar când au auzit-o în particular au zis de două ori Doamne. Așa vorbea de colorat. Iar când au auzit poveștile desprea ea au zis de trei ori Doamne!
Dar poate vă întrebați acum ce este așa diferit în această carte. Doar mai există biografii ale Mariei, scrise chiar de apropiați ai ei. Aceasta, însă, este o biografie științifică. Și una care ne oferă un paradox, stimați cetățeni. Este o biografie oficială și cea mai corectă și mai aproape de adevăr din câte au existat vreodată.
De ce? Pentru că Stejărel Olaru alcătuiește această biografie nu numai pe baza unor mărturii și cărți ale vremii, dar mai ales pe baza rapoartelor serviciilor secrete din România. Cumva, în această situație, Securitatea și serviciile secrete din România au lăsat ceva în urmă. Și spun asta cu un nod în gât. Nu cred c-a fost personaj istoric mai noi a cărei viață privată să fi fost călcată în picioare de autoritățile comuniste.
Maria Tănase a fost supravegheată zi de zi, ani buni. A fost înregistrată, turnată, i s-au pus microfoane, a fost urmărită de ofițeri din diverse structuri ale statului. Involuntar, ei au realizat cea mai precisă biografie a artistei. Și pe baza benzilor de magnetofon pe care s-au păstrat vocile ei și ale interlocutorilor. Există un volum întreg cu stenograme din casa Mariei pe care Stejărel Olaru le pune în această carte. Și alte volume cu mărturii ale informatorilor.
Tehnic, ce-a făcut Stejărel Olarul este să pună toate aceste rapoarte cap la cap și să ne pună în casa Mariei. Practic suntem la masă cu ea, în casa ei. O auzim pe ea, îl auzim pe soțul ei, îi auzim pe cei din jurul ei. Îi auzim pe ofițerii de securitate,. Este ca și cum ne-am plimba prin această poveste și am vedea un film derulat înainte și înapoi. Mai mult, cartea are un aspect de Big Brother în viața Mariei Tănase. Iar Stejărel Olarul îl realizează magistral.
Incredibilă și extrem de relevantă relatarea informatorului Petre Gusti care spune: ”că nu e interesată de partid, că umblă dezgolită în culise, că se lasă repede”, dar că atunci când trebuie să cânte ”nimic nu o poate împiedica. nici boala, nici răceala”
Și mai face un lucru senzațional Stejărel Olaru. Stabilește contextul. Ne povestește pe baza acelorași arhive și cercetări cine sunt personajele, ce rol au ele, ce-au făcut în timp și cum s-au raportat la viață. E ca o imensă pânză de paianjen având-o în centru pe Maria și apoi care se întinde la fiecare personaj.
Poate vă întrebați ce o să aflăm nou.
Dimensiunea personajului. O icoană a muzicii, cea mai iubită cântăreață, dar cu o gură neegalată când vine vorba de înjurat și de suduit. O făcea mai bine ca un bărbat. Desfrânată de-i speria pe cei din jur, dar iubind trei bărbați cu o pasiune cum numai în cărți găsești. O să aveți lista iubiților ei, inclusiv Brâncuși, dar și iluștri necunoscuți care au turnat-o la Securitate, imediat ce ieșeau din pat.
Apoi, mai rar să găsești scrisoare de dragoste și de iertare cum i-a scris ea pe patul morții lui Clary Sachelarie. ”Tătuță, să știi că toate mângăierile mele, atâtea câte au fost, au fost adevărate.”
Fabulos de bogată, dar de fiecare dată în lipsă de bani. Plină de datorii, dar trăind în lux mereu. Aruncând cu banii pe prostii, dar împărțind tot ce câștiga la oamenii săraci și în nevoie. Nu a fost sărac căruia să nu-i dea și cămașa de pe ea. Câștigând câte 12 mii pe seara de cântat, dar neavând 200 de lei de mâncare.
Lucrând cu Securitatea și Siguranța, turnând și scriind rapoarte, dar salvând o grămadă de oameni și netrădând pe nimeni. Onestă față de ea însăși până la disperare.
Dar cel mai important lucru pe care o să-l aflați de aici este onestitatea ei față de meserie. Indiferent de ce-a făcut, de ce-a trăit, și de ce-a apus, Maria și-a iubit meseria și nu a trădat-o niciodată. Nici când comuniștii au pus-o să cânte tot felul de prostii și atunci când au umilit-o și înjosit-o sau i-au interzis cântecele. Cred că, de fapt, cartea lui Stejărel Olaru găsește marea temelie a iubirii pe care această femeie o are în România: ea nu și-a trădat meseria niciodată. Și lumea simte asta. Maria nu a cântat niciodată mizeriile comuniste. Gura aia a iei incredibil de bogată, nu s-a spurcat niciodată cu crezul în partid. Și poporul a simțit asta și a purtat-o ca pe o icoană.
Cea mai mare dificultate a interviului cu Stelian Tănase a fost alegerea subiectelor. Erudit, cărturar, istoric, iubitor de arhive, politolog, gânditor sclipitor și vorbitor captivant, Stelian Tănase este un reper al spațiului democratic și post-revoluționar românesc. Menționez în mod special Revoluția pentru că Stelian Tănase a fost acolo și nu a cerut niciodată certificat de revoluționar.
Azi, Stelian Tănase este prezent în piață la toate protestele importante și spune că va fi în continuare acolo pentru toate ideile europene. A rămas monarhist și înclinat spre dreapta, dar și-a păstrat spiritul critic. Am vrut să vorbim despre România actuală, dar am început de la cea mai recentă carte a sa, Marele incendiator. Cristian Teodorescu spune că este cel mai bun roman românesc de după Revoluție și cu siguranță cel mai bun al lui Stelian Tănase.
Înainte, însă, un intermezzo cu Clienții lui tanti Varvara, cartea sa despre liderii comuniști
Cartea mea despre istoria comuniștilor din perioada interbelică a fost tradusă în Statele Unite, în Marea Britanie și în Spania. Încerc în Franța de câțiva ani. Acolo e un baraj făcut de alți scriitori români care au grijă să nu poți publica acolo. Invidia în lumea literară e mai mare decât vă imaginați. E o invidie care se transformă în acte ostile. Te superi că unul publică o carte, o carte care a avut succes, s-a tradus, deși are 1000 de pagini. Acel clișeu care spune că dacă ai depășit 200 de pagini, editorul occidental nu te va publica, e fals. Dacă materialul e bun și simte că poate să facă ceva cu el, publică.
„Marele incendiator” a apărut recent în librării și are un succes mare. Cartea e spectaculoasă pentru că împletește ficțiunea cu realitatea, dar și pentru doza importantă de poezie.
E cartea pentru care m-am chinuit cel mai mult. Au fost momente când m-a luat plânsul, când nu am mai vrut să scriu. Au fost momente când din cauza tensiunii psihologice sau a violențelor din carte, căci erau inerente subiectului, a trebuit să mă opresc. E o carte care m-a chinuit. Nu m-a lăsat. Unele cărți sunt scrise cu plăcere. Asta nu. E o carte ce a venit dintr-o traumă.
E ceva simplu și banal. S-ar putea să râdeți. Un câine a fost călcat de o mașină, de aia îi și spune „Cronica unui fapt divers”. De aici se dezvoltă întreaga poveste. Cineva vrea să răzbune această chestiune și dă foc la mașini, așa cum văzuse el din depărtare. Dă foc la vreo sută și ceva de SUV-uri negre. E subiectul cărții care este trădat din primele pagini. Nu vreau să spun mai mult că de aici începe cartea de fapt. Eu am trăit această traumă pe viu. Mi-am văzut câinele lovit de o mașină sub ochii mei. Nu a supraviețuit și l-am îngropat. Asta e trauma care m-a obligat să scriu această carte, ca să scot din mine. E ca în psihanaliză, trebuia să mă pot vindeca.
Eu nu m-am răzbunat. M-am răzbunat scriind o carte. A fost un moment de traumă. Am fost foarte lovit. Și azi am coșmaruri când mă gândesc. Luasem cățelul de pe stradă. Era isteria aceea: să omorâm câinii, să-i ducem în adăposturi, să-i otrăvim, să îi batem cu ciomagul. Dăduse ordin chiar Primăria în frunte cu primarul de atunci, domnul Băsescu. Opinia s-a împărțit în două imediat. Au sărit să îi apere în fața acestei nenorociri. Primăria înnebunise. Câinii nu erau vinovați că un dictator, și anume Ceaușescu, a demolat Bucureștiul, iar câinii au rămas fără adăpost. Ei trăiau în curți, păziți de gospodarul bucureștean. Noi în loc să îi protejăm, pentru că erau în situația asta nenorocită de a umbla pe străzi, nefiind educați să umble pe străzi, am sărit să îi omorâm. Sigur, s-au întâmplat niște nenorociri. De pildă un câine a omorât un copilaș. Asta e ceva de neimaginat, dar tot ăsta e un îndemn de a lua măsuri pentru a conviețui cu ființele lui Dumnezeu. Tot aia sunt și câinii, și pisicile și noi.
Fiecare capitol are un început cu o proză rimată și cu ritm.
M-a obligat romanul să folosesc aceste tehnici. Scrisul e o meserie. Nu scrii din talent, cum crede lumea. Dacă nu ai talent, nu poți să scrii, dar nu scrii din talent. E o meserie care se învață, la fel cum înveți o limbă străină, cum înveți să conduci mașina. E o profesie foarte complicată pe care o înveți. Sunt la al 10-lea roman și este a 27 carte pe care o public. Sunt un veteran să zic așa, cu oarecare experiență în folosirea acestor tehnici. Am mai utilizat-o în „Corpuri de iluminat”. E un roman care a făcut vâlvă. El a fost cenzurat de comuniști, de editură, pe filiera Gabi Adameșteanu, Liviu Călin Bălăiță și apoi Cenzura și Securitatea. Am văzut referatul de la Securitate despre carte, pe care o considera sordidă. A fost recomandat să nu apară. Nu a apărut. Și acolo folosesc aceste pasaje poematice. Nu sunt poezii. E o proză cu ritm și rimă care creează o anumită atmosferă. Semnalez cititorului că aici nu e o relatare, precum în presă, ci un nivel de elaborare literar.
Marele incendiator are la bază subiectul uciderii câinilor din București, Azi, însă, subiectul nu mai există
Nu i-a mai interesat isteria unui oraș. Ați citit „Ciuma” lui Camus. Cam asta era poveste. Un oraș izolat care înnebunește din diferite motive. Acolo era ciuma, aici e această nebunie cu câinii: „hai să ne omorâm semenii”. Au dispărut câinii între timp, nici nu știm cum. Au apărut adăposturi, au fost acuzații de corupție pe tema asta. Era televiziunea plină de acest subiect. Un an de zile l-am abordat. Toată lumea era isterizată
Ce spune asta despre societatea noastră?
Opresiunea noastră pentru violență. Starea noastră de iritare continuă. România e o societate foarte violentă. Am trăit în anii ʼ90 destul de mult în Statele Unite. S-a întâmplat datorită burselor. Am avut o bursă și am stat 6 luni la New York, la Los Angeles, la Washington. E o altă atmosferă. Deși vedem la televizor niște reportaje groaznice cu unii care intră cu arma într-un campus și omoară tot ce nimeresc, orașele sunt foarte pașnice. Poți merge la două noapte prin New York. Eu am fost la „Piața de pește”, locul acela periculos din New York, unde e mafia, la ora două noaptea. Nu am simțit niciun pic frică, deși văzusem atâtea filme. Oamenii nu închid ușa cu cheia. E adevărat că la fiecare intersecție e un echipaj de poliție. Te simți protejat.
La un moment dat, într-un supermarket unul a pus mâna pe mine. Era cam băut, voia să-mi spună ceva, dar nu era agresiv. În 30 de secunde, un minut, doi poliţişti erau lângă mine, deși nu i-am văzut nicăieri. L-au îndepărtat imediat. În România poți să fii călcat în picioare într-un mall și nu se apropie nimeni. Cumpărătorii dispar imediat, iar poliția nu se bagă. Nu știu de ce e plătită. Aici simți asta. Am văzut „cazul Caracal” sau ce s-a întâmplat în Dâmbovița. E o insecuritate maximă a individului. Este această propensiune pentru violență a organelor, a instituțiilor românești. Te duci într-o primărie și simți presiunea. Tu ești un om de categoria a doua, un outsider. Îți e frică numai când vezi că scoate capul pe ghișeu. Vă spun din experiența proprie, în America e o societate pașnică, o societate în care te lasă să trăiești. Trebuie doar să plătești impozitele și toată lumea te acceptă imediat. Societatea e prietenoasă, deschisă. Experiențele mele americane au fost în mare Los Angeles și New York. Două orașe absolut diferite. Nu crezi că e aceeași țară, dar e o lume paşnică, relaxată, o lume în care individul e luat în considerare.
Diferența dintre România și America?
Cauza iritării e cultura noastră, tipul nostru de cultură. Suntem încă o societate rurală în mare parte. Jumătate din populaţia României încă trăiește la sate. E o societate mult subeducată. După toate statisticile e cea mai subeducată din Europa. Avem cele mai puține titluri de carte apărute, cele mai mici tiraje și cititori din ce în ce mai puțini. Nu întâmplător avem cel mai mic consum de educație, dar și cel mai mic consum de săpun și pastă de dinți. Ele merg împreună. Asta duce la rezolvarea diferendelor cu violență. Ai o problemă pe șosea, oprești mașina, ieși de la volan și te duci la ăla cu ciomagul pe care îl ai pregătit. Câte din astea nu citim zilnic? Fapt divers. Și romanului îi spune „Cronica unui fapt divers”. E o societate violentă, o societate în care nu ești în siguranță.
Stelian Tănase a avut una dintre cele mai de succes emisiuni tv din România, Orient-Expres
Nu am avut emisiuni la TVR. Cât am fost director am refuzat să fac emisiuni. Am fost la Antenă și la Realitatea 7 ani. Orient Express a fost cea mai tare emisiune de la vremea aceea. A fost scoasă din ordin politic. Și Antena a dat un comunicat atunci, însă mi-a spus mai apoi cineva. S-a scuzat pentru că voia să mă invite din nou să fac emisiuni pentru că se schimbase puterea. E vorba despre Adrian Năstase. Așa mi-a spus domnul Oancea. Sper să-și amintească. Am ajuns să am niște relații normale cu Adrian Năstase. Timpul a trecut peste amândoi. Ne-am lămurit. Vremurile, timpurile, politica. Năstase nu e un prost. A găsit un subterfugiu. Nu l-am detestat pentru asta. Pentru mine a fost o experiență foarte bună. Totdeauna am considerat că dacă se întâmplă ceva e în folosul tău, numai să nu te strivească mașina să mori, dar în rest, toate experiențele sunt bune. E o părere. Poate sunt puțin excentric. Folosesc lucrurile astea în cărți, în jurnale. Emisiunea era echidistantă. Nu avea nicio problemă cu nimeni. Toți președinții, toți premierii, toți intelectualii de vază au fost invitați. Avea cele mai mari audiențe din post. Era emisiunea fanion a postului. S-a schimbat puterea, a câștigat PSD-ul, a venit Iliescu președinte, Năstase premier. A intrat Voiculescu vicepremier, cam ăsta a fost contextul. Eu am fost la pachet, sacrificat.
Hai să vorbim și de cazul Șora pe care-l știți bine
Eu îl cunosc bine pe domnul Șora și îi sunt și foarte dator. În anii ʼ80 eram printre puținii cărora le împrumuta cărți. Avea o bibliotecă fabuloasă, lucruri pe care astăzi le avem toți în bibliotecă, dar atunci nu se găseau. Am avut zeci, poate chiar sute de discuții. Mâncam împreună la Casa Scriitorilor și apoi îl duceam spre casă, pentru că eu mergeam la mașina 42 din apropiere, iar el stătea pe Jules Michelet, unde cred că stă și azi. Am scris despre el în anii ʼ80. Am vrut să fac o cercetare despre el, cariera și scrierile lui. A venit apoi revoluția. Știu multe dintre părerile lui, dintre opiniile lui, multe despre cariera lui și multe din biografia lui.
Ce s-a întâmplat acum este în principal rodul unei mari neînțelegeri. Considerând că a fost un conflict spontan. Pe de altă parte au fost și interese în joc. Unii au considerat că pot să capitalizeze dezvoltând un subiect pe o latură sau pe alta. Șora e un om cinstit și curat. Într-adevăr a fost în Franța. A fost în rezistență. Eu l-am rugat să-mi spună câte ceva, dar aș fi vrut să aflu mai mult, pentru că sunt om de arhivă. Am căutat și în arhive, dar nu prea am găsit. Venind în țară a fost blocat. Nu i s-a mai dat voie să vină înapoi.
Avea o problemă de familie, de asta s-a întors. Mai există un scenariu. El a făcut parte dintr-un lot de expulzați din Franța, de oameni pe care francezii nu îi mai doreau. În momentul în care de Gaulle a pus mâna pe putere au fost expulzați comuniștii. Partidul comunist francez a fost alungat de la putere din guvernarea de coaliție și a rămas dreapta. Există și acest scenariu de care am auzit. Și la Paris sunt oameni care știu lucruri pentru că au trăit în vremea aceea. Cineva trebuie să și verifice, pentru că și eu am intrat în acea polemică. Nu voiam să le spun cine e Șora. Evident că m-am trezit cu o cascadă de înjurături, dar nu cred că acela care dădea asemenea replici știa despre ce e vorba. A fost într-o arhivă, a citit vreun ziar, măcar o carte a lui Mihai Șora? Vorbeau mai curând teleghidați de opțiunile lor politice sau de resentimentele lor. Retorica comunism-anticomunist. Parcă eram în 1990. O polarizare, dar nimeni nu se apleca asupra obiectului Mihai Șora. Cine e el? Hai să vedem. Nu avem o biografie temeinică a lui și e cazul. Are 103 ani acum. Vorbim pe deasupra. Am stat în arhivă 30 de ani. Am cercetat la arhiva Ministerului de Externe.
Este un mare intelectual. Să-l poftiți o dată. Deși are vârsta pe care o are, să vedeți ce lucruri spune, cât de interesant este.
A fost apoi discuția dacă putea să apară în acel clip cu acel text și cu vocea lui. Aici lucrurile s-au confundat total. Ori vorbeam despre subiectul comunism, non-comunism, rezistență franceză, faptul că a fost consilierul Anei Pauker. Ceea ce nu a fost. A fost referent. Știți ce face un referent? Ia presa zilei, respectiv din Franța pentru el, de unde venea, scoate ce e de scos, face un raport și îl dă persoanelor din minister care au acces la un asemenea raport. Toată această retorică s-a amestecat cu retorica meseriei noastre de jurnalist. Cred că aici au fost erori și din partea domnului Șora, dar mai ales a celor care au făcut această campanie fără să-l întrebe anumite lucruri. Faptul că a pus vocea lui, fără ca textul să fie scris de el, fiindcă îi cunosc stilul și nu e al lui. S-au amestecat lucrurile, considerând că el este de fapt un ipocrit, un demagog și că își arogă un statut pe care nu l-a avut. Pardon? Despre ce vorbim? Pe de altă parte, mă întreb un lucru. Mulți au spus că e o minciună. E un clip mincinos. Pe cine preocupă faptul că reclamele sunt sau nu mincinoase. Toate reclamele sunt așa, să fim clari. E publicitate. Nu e în relație cu funcția de adevăr, nu e o cercetare. Trebuie să provoace interes, să vândă produsul respectiv.
Îi fac un singur reproş lui Mihai Șora: trebuia să controleze tot acest parcurs, pentru că s-a ajuns aici, fără ca el să fie întrebat despre una sau alta.
În urmă cu câțiva ani, Stelian Tănase a arătat în spațiul public c-a fost trădat de oameni apropiați, la Securitate.
Eu nu i-am dat numele niciodată. L-a identificat cineva, prietenul meu cel mai bun. Puneam mâna în foc pentru el. Mi s-a făcut rău. Era un om pe care îl cunoșteam dinainte să ne căsătorim. Am trecut amândoi prin divorțuri. Eram foarte apropiați afectiv, schimbam impresii, ne ajutam, ne sprijineam. Am avut și copii amândoi cam în același timp. Eram foarte apropiați. Fusesem colegi de facultate. La oricine m-aș fi gândit că m-ar fi putut trăda, numai la el nu. Sunt nevindecat. Asta nu se vindecă. Ai o istorie, iar la un moment dat afli că tot ce ai înțeles tu din acel eveniment era exact pe dos. Prietenia era trădare, orice întâmplare trăită împreună era de fapt altceva. E foarte greu să-ți regândești viața. Situațiile, oamenii, e foarte greu.
Am aflat și de alți informatori. O să apară în acest volum. Nu poate să te toarne decât cineva care e în apropiere. Informatorii erau foarte simpatici, foarte empatici. Se dădeau pe lângă tine, te ajutau, te sprijineau. Rămâneai fără bani de la leafă la leafă și le cereai 100 de lei ca să-ți iei pâine, cafea. Ăsta îți dădea întotdeauna. Erau simpatici. Informatorul știe mereu toate bancurile cele mai noi. Când începe o conversație cu tine, spune un banc, tocmai ca să te relaxezi să pui garda jos. Bancurile erau evident cu Ceaușescu, cu securiștii. Nu m-am hotărât dacă dau numele, o să vedem.
Trebuie să vă spun că nu am uitat și nu pot să uit.
Revoluția l-a găsit în primelel rânduri de la Inter. Și-n ultimele când a fost vremea de drepturi
Eram acolo în mulțime și eu. Eram chiar în fața ălora care voiau să ne împuște. În primul rând, nu în spate, la grămadă. A fost un moment de totul sau nimic. Cred că toată lumea de acolo era pregătită să moară. Nu ar fi plecat nimeni pentru nimic în lume. Simțeam că acum e acum! Dacă nu scăpăm de ăsta acum urmează represiunea, teroarea.
Am fugit când au început să tragă spre Teatrul Național. Voiam să merg la Paleologu să văd ce face. El a plecat de acasă pentru că și el avea probleme. Ultima replică a unui Securist care se ținea de capul meu a fost: „Îți rup picioarele dacă te mai duci la Paleologu!”. Deci și el era vizat. Am luat un taxi. Norocul meu a fost că a oprit acolo unde stă Toader Paleologu, după ce a dus pe cineva. Am urcat și am mers acasă. A fost prima dată în ultima lună când mergeam să dorm acasă. Eu mă ascundeam. De la Congresul PCR, poate chiar mai devreme, am început să mă ascund, rar mă duceam acasă. Eram urmărit, pe față. Nu se ascundeau. Era mașina în fața casei, mă duceau, mă aduceau. Îmi era frică, dar nu de un proces, dar îmi era teamă că mă atacă trei golani ai Securității. Nu știam ce se va întâmpla, dar vedeam ce se întâmpla în Vestul Europei și am gândit că România nu poate să facă excepții. Gândeam că (revoluția) va fi în primăvară în România. Nu credeam că după ce a căzut Zidul de la Berlin, Bulgaria, RDG, o să vină și România atât de repede.
În 21 decembrie eram la Baricadă. Toată ziua, toată lumea era acolo. O mulțime care a fluctuat, între 10.000 și 50.000. S-a gândit cineva la prânz în 21 decembrie că a doua zi, Ceaușescu nu mai e? În 24 de ore s-a prăbușit acest regim pe care noi îl credeam de 1000 de ani. Ce iluzie a creat propaganda, că sunt un regim solid, că au puterea, că ne controlează. În 24 de ore s-au făcut praf și pulbere. În 2 zile, era împușcat și nimeni nu se putea gândi la așa ceva.
Ce vedem azi este la PSD este moartea Partidului Comunist?
E o legendă a manualelor comuniste legat de înființare. Acest partid nu a existat. În 8 mai 1921, până să se treacă la constituirea partidului, a venit Siguranța și i-a arestat pe toți în sală, la ordinul ministrului de interne Argetoianu. Pe de altă parte, nu exista un partid cu carnete, cu cotizații. Ei deveneau comuniști în pușcărie, pentru că acolo era un juriu. Era un grup, de pildă la Doftana, Caransebeș, Târgu Jiu, condus chiar de Gheorghiu-Dej. Erau luați la bani mărunți. Cum te-ai comportat în anchetă? Ai turnat pe cineva? Cum te-au prins: te-ai deconspirat singur, te-a turnat altcineva? Ăștia hotărau dacă tu ești suficient de merituos din punctul lor de vedere să te declare dacă ești comunist și te introduceau în celula de partid a pușcăriei. Nici 10% din cei 850 de membri ce erau în ʼ45 nu erau în situația de a fi cum suntem azi într-un partid.
Spiritul comunist nici nu a fost. Drama României a fost că a avut o guvernare pe contrasens într-o țară anticomunistă profund, monarhistă profund. Dacă se făcea un referendum în ʼ48 cine credeți că l-ar fi câștigat? Câștigau anticomuniștii cu 99%, dar nu s-a făcut.
Pentru că au luat puterea au pus mâna pe resurse și le-au distribuit cum au vrut ei. Cei care au primit câte o ciozvârtă mică: un sălăriuț, o pensie, o căsuță, orice, au devenit dependenți de stat. Statul a alimentat această stare. Nu cred că noi am avut o stângă nici în interbelic. Nu am avut dezbateri de stânga, intelectuali de stânga. Au fost, dar nu pregnanți ca în Polonia, Cehoslovacia, Germania. Nu am avut această stângă, nu avea din ce să se dezvolte un regim comunist. Singurul care ar fi putut să joace acest rol ar fi Pătrășcanu care a scris 3 cărți în anii ʼ40. Slabe toate, proaste, dar oricum, analize de stânga asupra societății românești. Pe lângă el ar fi trebuit să mai fie 50 de universitari, de jurnalişti, de scriitori.
Viitorul PSD unde să-l căutăm?
Este zero! Din momentul ăsta merge în jos și nu se va mai opri, cel puțin 5, 10 ani, până la reconstrucția unei stângi. Eu nu sunt de stânga. Sunt de dreapta, sunt monarhist, tradiționalist, chiar am o alergie la stânga, dar sunt pentru o stângă reală. Ăștia risipesc ce face dreapta. Burghezia vine la putere, construiește ceva într-o țară și apoi vine stânga și risipește. Programe sociale. „Socialismul se termină când se termină banii strânși de ceilalți”. Vin iar conservatorii la putere, fac o Anglie prosperă și iar vin laburiștii și iau puterea pentru 4 ani. Fac praf bugetul și o iau de la capăt. E un ciclu fatal.
PSD-ul este de fapt o prelungire a partidului comunist, pentru că în 1989, spre deosebire de alte țări din Europa de Est, puterea nu a fost luată de anticomuniști. A fost luată de garnitura a doua și a treia din comunism. În căderea lui Ceaușescu, procesele au fost mai mult de continuitate decât de discontinuitate, dovadă că în mai a venit la putere un comunist de lungă carieră, cu studii la Moscova. A fost șeful propagandei PC la un moment dat. În toate țările din Estul Europei au luat ceilalți puterea. La noi au câștigat comuniștii. Asta a creat tradiția PSD-ului. El are rădăcini adânci în anii de dinainte de ʼ89 de care niciodată nu s-a desolidarizat. Asta e tradiția acelui partid și foarte greu schimbă fața, masca, alura, ideologia, practicile politice. Ce face PSD-ul când vine la putere? Ce fac comuniștii. Acaparează statul. Își pune oamenii peste tot. La ultima școală, la ultima administraţie din sat găsești pe cineva de la PSD. El asta face, acaparează statul. Asta e în mentalul acestui partid, care vine de atunci. El nu face altă politică. Asta e diferența față de liberali, care dau drumul la piață. Așa vor face și acum.
Cel mai mare regret este că nu a plecat din țară
Acum 5, 10 ani, cam 6, 7 din 10 voiau să plece. Astăzi vor să plece 11 din 10, chiar a doua zi după ce și-au luat o diplomă. Al 11-lea e Tănase! Faptul că nu am plecat din țară e un regret din ce în ce mai mare, pe măsură ce trece timpul.
Sunt două elemente. Unul este că România nu e acolo unde am visat și am sperat, unde am luptat. Nu am fost un om care a stat pe margine și s-a uitat. M-am implicat. Am pus pieptul, capul. M-am dus pe unde am putut să fac bine. Am înțeles acum că am făcut și erori. România nu e acolo. În 90, când noi făceam pariuri între noi, credeam că în doi ani, România va prinde trenul occidentului și se va dezvolta foarte repede, cu argumentul că românii sunt inteligenți, capabili de a inventa lucruri, de a recupera. În fond România a recuperat 500 de ani de înapoiere într-un secol, 1848-1948. Românii au dovedit această capacitate istorică de a recupera pierderile, întârzierile, și am contat pe asta, dar nu s-a mai întâmplat așa. Tranziția românească e foarte lungă, cu rezultate îndoielnice.
Al doilea punct ține de convingerea mea că aș fi făcut mai multă treabă ca scriitor în Occident dacă aș fi trăit acolo. Toți scriitorii cunoscuți în țară sunt oameni care au stagii în Occident, sunt traduși, stau pe acolo, ceea ce eu nu am făcut. Asta face să nu fiu considerat scriitor acolo unde aș fi vrut eu. E și prea târziu acum, de asta am și regrete.
Pot să plec oricând, chiar și mâine. Merg la aeroport și plec. Am un copil în Statele Unite, de 20 de ani acolo, am niște contacte, prietenii.
Următorii ani vor fi aici sau afară?
Mă văd aici, în România. Nu plec. Hotărârea mea e luată din motiv că Bellu e mai aproape decât Londra.
Mi-ar plăcea să stau la Londra. Îmi place de mor. Mi-ar plăcea și Parisul, dar trebuie să-l alegi. Care Paris? E mult prea frivol și de vitrină. Prea turistic pentru gustul meu.
De ce și acum pesimism față de România
Deocamdată nu se arată semnele. Pot să fac un calcul destul de obiectiv. Poate de acum înainte. Poate sorții se schimbă. De pildă în anii ăștia doi, trei, m-am luptat public ca România să rămână în U. E. pentru că a fost o tentativă a puterii de a ne scoate din Europa, de a ne duce la marginea ei, de a ne apropia de Erdogan și Putin, de a face un fel de democrație originală, cum făcea și Ceaușescu, lucru care nu respecta ceea ce eu consider principiile democraţiei. Parlament, alegeri, partide, libertate de asociere. Ăsta a fost mobilul meu în toate aparițiile publice. Am arătat pericolul enorm pe care îl reprezentau Dragnea și gașca lui, ce se întâmplă cu țara dacă ăștia câștigă partida. M-am implicat, în ciuda faptului că eu consider că în mare parte drumul meu public sau literar s-a încheiat din cauza vârstei, dar a fost o luptă foarte dură. Cred că fiecare om, cel puțin în spațiul public, jurnaliști, scriitori au avut ținte clare. Ne-au fost și oferite. În momentul când ai Ordonanța 13 ieși în stradă orice ar fi. Tragi pardesiul pe tine, pui paltonul, căciula și, orice vârstă ai, te duci acolo și zici: „Nu se poate!”. Bănuiesc că asemenea lupte o să mai dau. Nu mă consider sfârșit din privința asta și nici epuizat. Voi fi acolo unde trebuie, atunci când cauza merită!
Ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă astăzi trebuie să ne uităm în spate. Wimbledon este cel mai mare turneu din istorie, iar Simona joacă cu cea mai mare jucătoare din istorie. E momentul care ar putea să-i aducă gloria deplină. Nu mai există turneu pe lumea asta ca Wimbledonul și nu pentru iarbă, ci pentru modul în care organizația de acolo a spus lumii că este cea mai importantă. Și toată lumea s-a supus. Cu o singură mare excepție: Andre Agassi care este chiar poveste tenisului.
Agassi ajunge ca adolescent în ”cel mai faimos loc al tenisului.” Și are onoarea să joace pe terenul doi, numit atunci ”terenul cimitir.” Asta pentru că o grămadă de mari campioni și-au dat acolo duhul sportiv. ”Londra pare cel mai straniu loc cu putință. Mâncarea, autobuzele, tradițiile venerabile. Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă, puțină cum e. ”
”Mai deranjant este că oficialii de la Wimbledon par să aibă o plăcere arogantă în a le spune jucătorilor ce să facă și ce să nu facă. De ce trebuie să mă îmbrac în alb? Nu vreau să mă îmbrac în alb. Ce-i interesează pe oamenii ăștia cum mă îmbrac?
Mai mult de atât mă simt jignit că sunt oprit și sunt blocat și făcut să mă simt nedorit. Joc în acest turneu, dar sunt tratat ca un intrus, nici măcar nu mi se dă voie să mă antrenez pe terenurile pe care voi juca. Am restricție la terenurile acoperite din partea de sus a străzii. În consecință, prima dată când lovesc o minge pe iarbă este prima dată când joc la Wimbledon. Și ce șoc. Mingea nu sare cum trebuie, nu sare deloc pentru că asta nu e iarbă, este gheață dată cu vaselină. ..Când arunc o privire să văd dacă spectatorii mi-au observat disconfortul văd că sunt chiar în capul meu.”
Agassi nu va mai participa la Wimbledon ani la rând, dar se va întoarce pentru că știe că nu e glorie mai mare. La fel simte și Nadal. A pierdut în 2006, dar era recunoscător că se află pe acel teren la 20 de ani. A pierdut în 2007 și a plâns jumătate de oră în vestiar. Nu a crezut că mai revine vreodată. A plâns atât de mult, încât a fost singura dată când unchiul Toni, ”cel mai dur om din lume”, nu l-a certat. Și Nadal folosește cuvântul venerabil în autobiografia sa. Cred că cei care calcă acolo percep asta imediat. Și mai e ceva
”Liniștea. Asta te șochează când ajungi pe terenul central de la Wimbledon. Lovești mingea de gazonul moale și nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, lovești și auzi ecoul propriei lovituri. Și al loviturilor ce urmează. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcați în alb, mulțimea politicoasă, tradiția venerabilă-toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi prieste, aerul de catedrală al terenului central îmi ajută jocul. ”
”Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni care mi-a fost antrenor toată viața mi-a inoculat de mic gândul că acest turneu este cel mai important.” Înțelegeți ce-a simțit Nadal aseară. Și un amănunt de culoare. În vara lui 2008, în timp ce era la Roland Garros, lui Rafa i se năzare să ia o mașină de lux. I-a spus tatălui său, dar așa tare s-a rușinat apoi de acest gând, încât îi venea să se ascundă. Un șoc pentru întreaga familie, mai ales că Rafa a fost crescut ca un copil modest. Tatăl i-a promis că-i dă voie doar dacă o să câștige Wimbledon-ul. Doar dacă o să câștige pe iarbă.
În fine, zeul suprem, Roger Federer de opt ori câștigător la Wimbledon, la finalul primei victorii. ”În timpul pregătirilor pentru ceremonia de premiere, liniștea se lasă, cu evalvie parcă, peste Centre Court. Conform protocolului folosit din anul 1887, ducele de Kent îi înmânează lui Federer așa numitul Challenge Cup, un trofeu de argint aurit cu două toarte, înalt de 47 de centimetri și decorat cu un mic ananas în vârf, poate cel mai frumos și mai important trofeu din tenis. Federer îl ridică deasupra capului, neîncumetânsdu-se încă să-l sărute.”
Venerabil, cel mai important, cu tradiția cea mai lungă. Aici este fata noastră astăzi. Greu de spus ce are în inimă și-n minte, dar posibil de bănuit. Mai mult trebuie să câștige în fața celei mai mari jucătoare din istorie. Și e singura care o poate face. E doar la un pas pentru a face drumul de la vedetă la legendă. Și doar ea știe cum, căci la noi încă nu se calcă pe iarbă.
Prin a doua zi de Paște, tata a scos câteva rame și un colac mare de sârmă, o pungă de cuie și o cutie în care se aflau felii mari de ceară, luminoase, cu mii de faguri pe ele. Cerul era albastru perfect, bătea un vânticel și era mai curând răcoare. Când a pus mâna pe clește, mama a început să-l bodogănească încet că e sărbătoare.
Tata spune însă că albinele nu așteaptă. Că sunt treburi de făcut la timpul lor, că toți apicultorii fac ramele chiar azi și că el nu poate sta. Adevărul este că apicultorii profesioniști își fac ramele de cu iarnă, dar tata este amator și mai are și alte treburi. Că stă după albine, asta se știe în fiecare primăvară. Acum vreo două săptămâni se plângea că din cauza ploii nu poate să pună mâncare la albine. Coșul plin cu pungi de sirop stătea deoparte și el de abia aștepta să le dea albinelor impulsul de care aveau nevoie.
Prin spatele lui, eu chiar citeam Istoria albinelor de Maja Lunde, cartea momentului. Denisa Comănescu mi-a dat cartea și mi-a spus că e musai să o citesc căci ”e despre albine, dar e despre noi”. În timp ce citesc, o albină cu saci mari de polen portocaliu se așează pe cartea galbenă. O confundă cu o floare mare, nu are de unde să știe că acolo e doar istoria speciei sale. Și viitorul? Foarte posibil.
În curte, la Vaslui, sunt înfloriți toți merii și albinele muncesc să polenizeze înaintea unei vijelii. De la Maja Lunde aflu că polenizarea corectă, de succes, se face cu 2-3 albine pe metrul pătrat. Maja mă învață tot despre albine. De la cum se reproduc, la distanța dintre rame. Unul dintre eroii săi, Thomas avea să afle că distanța corectă dintre rame este de 9 milimetri, nici mai mult, nici mai puțin. Tata îmi spune că apicultorii de la Vaslui măsoară mai simplu: o cutie de chibrituri pusă pe muchie.
Din punctul de vedere al cărții, tata seamănă cu George, apicultorul îndărătnic care face totul singur pentru binele său și al albinelor. Nu trage de ele, nu le asuprește prin muncă, le lasă ce-i al lor și le dă ajutor. Și-ar fi dorit să-i continue cineva pasiunea dar nu a avut cine. Eu semăn mai curând cu Tom, băiatul lui George care și-a dorit tare mult să se facă ziarist. Albinele nu i-au spus mare lucru deși asta era îndeletnicirea familiei.
E greu de spus ce cântărește mai tare în scrierea Majei Lunde: relația dintre părinți și copii sau relația noastră cu albinele? Cartea studiază în trei timpuri diferite și în trei zone diferite iubirea dintre părinți și copii. Cartea are personaje la jumătatea anilor 1800, în 2007, atunci când se declanșează marea criză a albinelor, dar și într-un viitor de peste 100 de ani în care abinele au dispărut, iar omenirea trece printr-o criză ecologică, una alimentară și una morală.
Toți cei trei subiecți ai cărții, Thomas, George și Tao, cea din urmă, femeie, își pierd copiii. Fiecare în alt mod și din altă cauză. Îi caută, încearcă să refacă legăturile cu ei, dar nu reușesc întrutotul sau nu de tot. Pentru că destinul copiilor nu este să trăiască visele părinților, ci propriul lor drum. În același timp, toți trei se ocupă de albine, ajunse și ele în alt stadiu al existenței lor ca specie. Thomas ne învață apicultura modernă și ne o lasă nouă, deși el știe că a eșuat. George este clasa mijlocie, cel care în plină dezvoltare înțelege că lumea stă să se năruie, la fel ca și viața și familia sa. Iar Tao reînvață relația complicată pe care omul o are cu insectele.
Fiecare are o poveste și o spune cu durere, bucurie și mai ales apăsare. Asta pentru că speranța este ultimul lucru de care se bucură fiecare. Cartea în sine trebuie să te pună pe gânduri. Cine s-ar gândi că micii noștri companioni sunt cei de care ne leagă cea mai profundă istorie. Rar te gândești că omenirea este în simbioză cu albinele și că depindem unii de alții.
O să aflați de aici și că decăderea lentă și a albinelor și a noastră a început deja. Un fenomen misterios face albinele să dispară și aici nu este imaginația Majei Lunde. Asta chiar se întâmplă și noi nu știm de ce. Să fie schimbările climatice, să fie pesticidele din pământ, să fie ploile dese în perioade nepotrivite? Omenirea nu are o soluție și nici preocupare pentru asta. De ce te-ai gândi la soarta unei mici insecte?
Între timp, tata îmi spune că nu mai vrea să țină stupii. E prea mult acum pentru el, la 70 de ani. În ultimii 30 de ani, el a cărat peste tot și la oricine un borcan cu miere. A fost pasiunea lui și noi am considerat că e un dat să primim un borcan de miere. Mierea a fost mereu în casă, așa cum n-au lipsit apa sau aerul. E așa mare obișnuință că nici acum nu prea îmi vine a crede că s-ar putea opri la un moment dat. Doar că obișnuința asta a binelui pare că are un sfârșit. Maja o să-ți povestească mai bine.
Și ați crede că azi ne aflăm în fața unei același fel de carte. O carte care satirizează. Care te face să râzi, să râzi de ei, cei care de trei ani ne apasă pe ceafă. Doar că nu e așa. Cartea lui Radu are umor, dar e o carte atroce. E o carte care te lovește în plex și te lasă fără aer. E o carte despre care tu o să spui că este incredibilă. Că așa ceva nu se poate.
”Viorica Dăncilă este numele din secolul XXI al lui Chivu Stoica. Ocupați să-i asorteze cariere în care s-ar fi dovedit mult mai competentă decât cea de prim-ministru (croitoreasă, taxatoare, gospodină pregătind sarmalele), oamenii nu mai au timp să observe cât de mult seamănă premierul de astăzi cu cel din perioada 1966-1961, când țara se numea Republica Populară România. Fiecare dintre ei vine la pachet cu sforile prin care poate fi manevrat. Fiecare are un devotament orb față de un șef și un dispreț mat față de știința de carte.”
Cu 60 de ani în urmă, Ayn Rand scria o carte numită Revolta lui Atlas. Și acolo făcea o distopie în care oamenii buni și muncitori sunt înlăturați de la putere pentru a face loc sloganurilor, minciunii, imposturii și unor nevolnici. Cartea lui Rand este contestată uneori în State, dar vă asigur că pentru noi cei care venim din comunism ea este cât se poate de valabilă.
Pentru că ea este cartea ticăloșiei, este cartea hoției, a minciunii, a imposturii exacerbate, toate la vedere. Această carte este despre umilințele la care suntem supuși zilnic de actuala putere. Și nu e o carte scrisă la modul general. Ea are date, fapte și nume care te vor îngrozi. Fiecare capitol al acestei cărți pleacă de la o nouă absurditate săvârșită în spațiu public. Și mai e ceva e descrierea unui atac furibund la morală, la bun simț, atac dezvoltat cu o frenezie ieșită din comun.
E o carte care nu iartă mai pe nimeni. Ea trece de la Liviu Dragnea care spune că bărbăția nu se caută în librării, la Viorica Dăncilă care, zice Radu, nu ar mai trebui iertată, la un ministru care spune că trebuie să preia nu să ridice ștacheta, la un discurs al lui Florin Iordache pe scena Ateneului, în timp ce Dan Grigore protestează în fața acestuia. Ajunge și la Călin Popescu Tăriceanu care e mereu preocupat de imaginea României, dar coboară și mai grav spre efectele acestor discursuri. Repetări ale minciunii, urii, intolerenței și iliberalismului și la alte persoane din spațiul public.
Radu nu iartă pe nimeni fie că e vorba de politicieni ai opoziției, realizatori tv, persoane din spațiul public. Ajungem și la necunoscutul cu funcție Ilie Mario Rafael, dar și la Codrin Ștefănescu sau Cătălin Rădulescu. Și să nu uităm că Radu are și un capitol dedicat colegilor de breaslă. Unii de rit nou, dar nu-i iartă nici pe cei vechi.
”Nu doar prostia, moartea și cancerul sunt democratice, ci și scrisul. Autorlâcul a devenit în ultimele două trei decenii o ispită care târcolește multă lume. Ajunge să cutreieri prin depozitul legal al Bibliotecii Naționale și să te lămurești cât de largă e paleta celor care stau sub răsuflarea muzei: generali de securitate și cântăreți de muzici foarte ușoare, creatoare de modă și preoți, cascadori și majorete, dive de week-end și rapsozi cărunți, regizori, fotbaliști, foști președinți de CAP și oameni politici, balerini și finanțiști.”
E o carte importantă pentru că trebuie să păstreze cineva drumul drept al bunului simț. Adică nu poți să te dai deoparte zi de zi când vezi imundul că te atacă și o face pe toate căile.
De ce spun asta? Pentru că majoritatea dintre noi încă își amintesc de comunism. Și am să închei cu imaginea pe care mi-a evocat-o mie această carte. E o imagine de neșters a copilăriei mele. Într-o sală de spectacole de la Vaslui am văzut un cor pionieresc așezat pe patru rânduri, fiecare pe un postament. La un moment dat, în mijlocul cântării, a început să cadă câte un copil, să leșine de foame, de oboseală, de emoție. Am numărat cinci copii care au căzut de pe postamente. Se prăbușeau peste ceilalți. Știți ce-i ciudat? Că restul corului nu s-a oprit din cântat. Nu a fost nimeni să-i oprească: dirijor, părinte, profesor. Partidul pe care-l aveau de cântat era mai important. Or este de neadmis ca interesele unui grup de persoane, ca adulația partidului, pupatul în fund și miserupismul să devină mai importante decât bunul simț, compasiunea și umanitatea pentru cineva lângă tine. Eu cred că despre asta e cartea lui Radu.
Mario Vargas Llosa a scris Istoria lui Mayta prin 1984. E o istorie cu o parodie de revoluție și, aparent, niște caricaturi de revoluționari. O istorie care te duce în Peru și în radicalismul ideilor de stânga care au brăzdat America de Sud.
Povestea e relativ simplă. Avem un revoluționar, dar un revoluționar intelectual, care la un moment dat, fără să știe de el sau de alții, chiar se apucă să facă revoluție. Grupul de revoluționar nu este mai mare de șapte persoane. Cartea ne prezintă întreaga evoluție a ideei lui Mayta, pregătirea pentru momentul revoluției și desfășurarea sa. Doar că inadecvarea sa la societate și la realitate este atât de mare încât nu-și să seama că nimeni nu-l va urma în teribila întreprindere. Părăsește ședințele ideologice din Lima și merge în zona muntoasă din Peru ca să lupe cu arma în mână.
Ca să să spună povestea asta, Llosa mai inventează una. Descrie ancheta unui jurnalist care 25 de ani mai târziu de la revoluția lui Mayta, în plin război, vrea să scrie o carte despre acest prim personaj-erou al stângii. Și pentru asta le ia interviuri tuturor celor care l-au cunoscut. Și care vor să stea de vorbă cu el. Pentru că și asta este o complicație. Nu toată lumea îl iubește pe Mayta, ba dimpotrivă. Urmele lăsate de el sunt adânci și avem sentimente care curg de la dispreț ură, ridiculizare, ba chiar și inimă rănită în cazul unei soții și al unui iubit. Căci, da, Mayta e nehotărât și în privința iubirii.
Și, citind capitolele din cartea asta, mi-am dat seama cum funcționează FB-ul: zeci de oameni au o părere despre același lucru și ea este complet deformată. Grozăvia este că nu poți să ai o imagine exactă. Llosa scrie un roman înaintea timpului său și imaginează exact societatea de astăzi, când toți ne uităm la un lucru și fiecare vede altceva. Povestirea despre Mayta abundă de opinii, de fapte trunchiate, de fake news, de incapacitatea de a cădea de acord asupra unui lucru. Și totul se desfășoara pe baza unui zgomot general greu de ignorat.
Rezultă un roman în care nu avem alb și negru. Nu există o bătălie a binelui cu răul. Nici un personaj nu e pozitiv sau negativ până la capăt. E ca în viață. Nimeni nu e perfect, nimeni nu e bun sau rău, nimeni nu întrunește în totul caracterizările celorlalți
De exemplu, nu-i așa că noi știm că un comunist e rău? Doar așa am fost învățați de-a lungul timpului. Poate fi un comunist bun? Poate fi animat de idealuri înalte, iubește el cu adevărat? Cel mai probabil că nu. Pentru că noi am fost informați că ei strâng tot ce e mai rău.
Adevărul este că Mayta are toate gândurile bune. Nu e capabil să omoare pe nimeni, e animat de cele mai bune sentimente. Povestea sa are o bază bună, naivitatea de care dă dovadă este uluitoare. La un moment dat, în adolescență Mayta face o grevă a foamei până aproape de moarte, doar ca să fie solidar cu toți săracii lumii.
Și mai e ceva: revoluția lui Mayta pare caricaturală. Nu are niciun sens și nicio legătură cu masele. Nu are informații, e pornită de la o problemă reală dar are o cale de rezolvare ieșită din comun.
Sunt halucinante momentele revoluției: cele în care sparg două bănci. Halucinant este și faptul că nimeni nu vine alături de ei. Cei șapte revoluționari defilează singuri pe străzi și lumea crede că e un soi de carnaval. Ei nu înțeleg ce se întâmplă, lumea nu înțelege ce vor ei. Mica lor revoluție este o parodie, o caricatură, începe măreț și se transformă într-un jaf de găinari proști.
De asta la un moment dat veți trăi momente de derută pentru că nu știți încotro vrea să meargă autorul. Contribuie la asta și modul în care e scrisă cartea, cu întrepătrunderea planurilor, uneori chiar două sau trei. Se întâmplă că un personaj pune o întrebare și-i răspunde un altul din viitor sau trecut.
Întrebarea care se pune este dacă Llosa a vrut să râdă de revoluții, de comunism, de naivitatea lor, dar și de răul pe care-l pot face. Mai îngrozitor este ca el să fi descris o stare de fapt în care stupizenia, paranoicul și delăsarea să abunde, alături de credințele mari. Poate a contribuit la asta și faptul că la vârsta la care a scris cartea Llosa trecuse de la simpatiile sale stângiste la liberalism.
Nu o să vă spun cât de cinematografic este Llosa, asta știți deja. Ce-a făcut mai nou este că pune și o coloană sonoră. Închipuiți-vă o petrecere la care e mult fum, se dansează pe Buena Vista Social Club și pe sub toate dansurile se face revoluție.
Surpriza este că Mayta nu e omorât așa cum s-ar întâmpla cu un revoluționar sadea. E tratat mai curând ca un găinar. Ceea ce-i dă ocazia să mai dea două spargeri mai mari, în numele revoluției. Și aici scriitorul este singurul care dă nota sa subiectivă: cred că Mayta a înțeles la un moment dat că este doar un tâlhar.
Asta îi dă ocazia lui Llosa să descrie o închisoarea peruviană. Să vedeți acolo ce s-ar fi lucrat la recursul compensatoriu. Dacă Peru ar fi avut un PSD cei opt mii sau șase mii de închiși acolo ar fi fost cu adevărat eroi, mai ales că unii dintre ei erau semi-eroi politic. Mizeria, gunoaie, vânzare, trocul, bandele, sunt toate acolo.
Este o imagine superbă a unui om care doarme pe un morman de gunoaie și Llosa revine la această imagine care vrea să spună totul despre societate. De altfel, acesta este și corolarul cărții. Mizeria de la închisoare, mizeria de lângă închisoare, mahalalele sărace, totul abundă în imagini extrem de dure care vin să-ți spun că în ciuda caricaturii lui Mayta totuși se vorbește de o problemă reală, dar că acest tip de abordare nu e soluția. Acest final al cărții e un moment de literatură glorioasă, maiestuoasă, greu de replicat și care te ține acolo, deși îți intră în vintre.
Ce-i mai interesant se află la colegii lui Mayta. Fiecare și-a rezolvat propria situație. Sunt politicieni, ong-iști, oameni care au o stare. Până și soția sa, fosta sa soție, și-a rezolvat situația și nu mai vrea să-l vadă. Dar tot ciupește un ban de la jurnalistul care vrea să stea de vorbă cu ea despre Mayta. La un moment dat, toți s-au întâlnit și l-au folosit. Singurul care a crezut cu adevărat în el cred c-a fost locotenentul Vallejo care l-a și tras după el în această vâltoare.
Cu ce rămânem? Rămânem cu un personaj căruia îi vedem o mie de fețe, dar căruia fiecare îi va alcătui alt portret. Nu mi-e clar dacă o să vă placă, dacă o să-l urâți, dacă ideile sale vă vor cucerească sau dimpotrivă. Rămânem însă cu un mod de a nu face lucruri în viață. Care ne arată cât de periculoase sunt ideile vecine comunismului, cât de îndepărtate sunt ele cu adevărat de oameni, cum numai ideologia fără contact cu oamenii nu-ți aduce nimic, ba mai mult poate prăbuși.
Am avut bucuria de a prezenta această cartea de la Humanitas cu profesorul Ioan Stanomir și scriitorul Andrei Crăciun. Merită să-l citiți pe Ioan Stanomir pentru că mi mi-a dat o nouă lumină asupra acestei cărți, prin contextul istoric în care a așezat-o. Iar Andrei Crăciun, vizitator al orașelor din Peru, mi-a confirmat, printre altele, că într-adevăr descrierile urbane ale lui Llosa i se potrivesc bine și Bucureștiului.
