Cea mai mare dificultate a interviului cu Stelian Tănase a fost alegerea subiectelor. Erudit, cărturar, istoric, iubitor de arhive, politolog, gânditor sclipitor și vorbitor captivant, Stelian Tănase este un reper al spațiului democratic și post-revoluționar românesc. Menționez în mod special Revoluția pentru că Stelian Tănase a fost acolo și nu a cerut niciodată certificat de revoluționar.

Azi, Stelian Tănase este prezent în piață la toate protestele importante și spune că va fi în continuare acolo pentru toate ideile europene. A rămas monarhist și înclinat spre dreapta, dar și-a păstrat spiritul critic. Am vrut să vorbim despre România actuală, dar am început de la cea mai recentă carte a sa, Marele incendiator. Cristian Teodorescu spune că este cel mai bun roman românesc de după Revoluție și cu siguranță cel mai bun al lui Stelian Tănase. 

Înainte, însă, un intermezzo cu Clienții lui tanti Varvara, cartea sa despre liderii comuniști 

Cartea mea despre istoria comuniștilor din perioada interbelică a fost tradusă în Statele Unite, în Marea Britanie și în Spania. Încerc în Franța de câțiva ani. Acolo e un baraj făcut de alți scriitori români care au grijă să nu poți publica acolo. Invidia în lumea literară e mai mare decât vă imaginați. E o invidie care se transformă în acte ostile. Te superi că unul publică o carte, o carte care a avut succes, s-a tradus, deși are 1000 de pagini. Acel clișeu care spune că dacă ai depășit 200 de pagini, editorul occidental nu te va publica, e fals. Dacă materialul e bun și simte că poate să facă ceva cu el, publică.

Marele incendiator” a apărut recent în librării și are un succes mare. Cartea e spectaculoasă pentru că împletește ficțiunea cu realitatea, dar și pentru doza importantă de poezie.

E cartea pentru care m-am chinuit cel mai mult. Au fost momente când m-a luat plânsul, când nu am mai vrut să scriu. Au fost momente când din cauza tensiunii psihologice sau a violențelor din carte, căci erau inerente subiectului, a trebuit să mă opresc. E o carte care m-a chinuit. Nu m-a lăsat. Unele cărți sunt scrise cu plăcere. Asta nu. E o carte ce a venit dintr-o traumă.

E ceva simplu și banal. S-ar putea să râdeți. Un câine a fost călcat de o mașină, de aia îi și spune „Cronica unui fapt divers”. De aici se dezvoltă întreaga poveste. Cineva vrea să răzbune această chestiune și dă foc la mașini, așa cum văzuse el din depărtare. Dă foc la vreo sută și ceva de SUV-uri negre. E subiectul cărții care este trădat din primele pagini. Nu vreau să spun mai mult că de aici începe cartea de fapt. Eu am trăit această traumă pe viu. Mi-am văzut câinele lovit de o mașină sub ochii mei. Nu a supraviețuit și l-am îngropat. Asta e trauma care m-a obligat să scriu această carte, ca să scot din mine. E ca în psihanaliză, trebuia să mă pot vindeca.

Eu nu m-am răzbunat. M-am răzbunat scriind o carte. A fost un moment de traumă. Am fost foarte lovit. Și azi am coșmaruri când mă gândesc. Luasem cățelul de pe stradă. Era isteria aceea: să omorâm câinii, să-i ducem în adăposturi, să-i otrăvim, să îi batem cu ciomagul. Dăduse ordin chiar Primăria în frunte cu primarul de atunci, domnul Băsescu. Opinia s-a împărțit în două imediat. Au sărit să îi apere în fața acestei nenorociri. Primăria înnebunise. Câinii nu erau vinovați că un dictator, și anume Ceaușescu, a demolat Bucureștiul, iar câinii au rămas fără adăpost. Ei trăiau în curți, păziți de gospodarul bucureștean. Noi în loc să îi protejăm, pentru că erau în situația asta nenorocită de a umbla pe străzi, nefiind educați să umble pe străzi, am sărit să îi omorâm. Sigur, s-au întâmplat niște nenorociri. De pildă un câine a omorât un copilaș. Asta e ceva de neimaginat, dar tot ăsta e un îndemn de a lua măsuri pentru a conviețui cu ființele lui Dumnezeu. Tot aia sunt și câinii, și pisicile și noi.

Fiecare capitol are un început cu o proză rimată și cu ritm.

M-a obligat romanul să folosesc aceste tehnici. Scrisul e o meserie. Nu scrii din talent, cum crede lumea. Dacă nu ai talent, nu poți să scrii, dar nu scrii din talent. E o meserie care se învață, la fel cum înveți o limbă străină, cum înveți să conduci mașina. E o profesie foarte complicată pe care o înveți. Sunt la al 10-lea roman și este a 27 carte pe care o public. Sunt un veteran să zic așa, cu oarecare experiență în folosirea acestor tehnici. Am mai utilizat-o în „Corpuri de iluminat”. E un roman care a făcut vâlvă. El a fost cenzurat de comuniști, de editură, pe filiera Gabi Adameșteanu, Liviu Călin Bălăiță și apoi Cenzura și Securitatea. Am văzut referatul de la Securitate despre carte, pe care o considera sordidă. A fost recomandat să nu apară. Nu a apărut. Și acolo folosesc aceste pasaje poematice. Nu sunt poezii. E o proză cu ritm și rimă care creează o anumită atmosferă. Semnalez cititorului că aici nu e o relatare, precum în presă, ci un nivel de elaborare literar.

Marele incendiator are la bază subiectul uciderii câinilor din București, Azi, însă, subiectul nu mai există 

Nu i-a mai interesat isteria unui oraș. Ați citit „Ciuma” lui Camus. Cam asta era poveste. Un oraș izolat care înnebunește din diferite motive. Acolo era ciuma, aici e această nebunie cu câinii: „hai să ne omorâm semenii”. Au dispărut câinii între timp, nici nu știm cum. Au apărut adăposturi, au fost acuzații de corupție pe tema asta. Era televiziunea plină de acest subiect. Un an de zile l-am abordat. Toată lumea era isterizată

Ce spune asta despre societatea noastră?

Opresiunea noastră pentru violență. Starea noastră de iritare continuă. România e o societate foarte violentă. Am trăit în anii ʼ90 destul de mult în Statele Unite. S-a întâmplat datorită burselor. Am avut o bursă și am stat 6 luni la New York, la Los Angeles, la Washington. E o altă atmosferă. Deși vedem la televizor niște reportaje groaznice cu unii care intră cu arma într-un campus și omoară tot ce nimeresc, orașele sunt foarte pașnice. Poți merge la două noapte prin New York. Eu am fost la „Piața de pește”, locul acela periculos din New York, unde e mafia, la ora două noaptea. Nu am simțit niciun pic frică, deși văzusem atâtea filme. Oamenii nu închid ușa cu cheia. E adevărat că la fiecare intersecție e un echipaj de poliție. Te simți protejat.

La un moment dat, într-un supermarket unul a pus mâna pe mine. Era cam băut, voia să-mi spună ceva, dar nu era agresiv. În 30 de secunde, un minut, doi poliţişti erau lângă mine, deși nu i-am văzut nicăieri. L-au îndepărtat imediat. În România poți să fii călcat în picioare într-un mall și nu se apropie nimeni. Cumpărătorii dispar imediat, iar poliția nu se bagă. Nu știu de ce e plătită. Aici simți asta. Am văzut „cazul Caracal” sau ce s-a întâmplat în Dâmbovița. E o insecuritate maximă a individului. Este această propensiune pentru violență a organelor, a instituțiilor românești. Te duci într-o primărie și simți presiunea. Tu ești un om de categoria a doua, un outsider. Îți e frică numai când vezi că scoate capul pe ghișeu. Vă spun din experiența proprie, în America e o societate pașnică, o societate în care te lasă să trăiești. Trebuie doar să plătești impozitele și toată lumea te acceptă imediat. Societatea e prietenoasă, deschisă. Experiențele mele americane au fost în mare Los Angeles și New York. Două orașe absolut diferite. Nu crezi că e aceeași țară, dar e o lume paşnică, relaxată, o lume în care individul e luat în considerare.

Diferența dintre România și America?

Cauza iritării e cultura noastră, tipul nostru de cultură. Suntem încă o societate rurală în mare parte. Jumătate din populaţia României încă trăiește la sate. E o societate mult subeducată. După toate statisticile e cea mai subeducată din Europa. Avem cele mai puține titluri de carte apărute, cele mai mici tiraje și cititori din ce în ce mai puțini. Nu întâmplător avem cel mai mic consum de educație, dar și cel mai mic consum de săpun și pastă de dinți. Ele merg împreună. Asta duce la rezolvarea diferendelor cu violență. Ai o problemă pe șosea, oprești mașina, ieși de la volan și te duci la ăla cu ciomagul pe care îl ai pregătit. Câte din astea nu citim zilnic? Fapt divers. Și romanului îi spune „Cronica unui fapt divers”. E o societate violentă, o societate în care nu ești în siguranță.

Stelian Tănase a avut una dintre cele mai de succes emisiuni tv din România, Orient-Expres

Nu am avut emisiuni la TVR. Cât am fost director am refuzat să fac emisiuni. Am fost la Antenă și la Realitatea 7 ani. Orient Express a fost cea mai tare emisiune de la vremea aceea. A fost scoasă din ordin politic. Și Antena a dat un comunicat atunci, însă mi-a spus mai apoi cineva. S-a scuzat pentru că voia să mă invite din nou să fac emisiuni pentru că se schimbase puterea. E vorba despre Adrian Năstase. Așa mi-a spus domnul Oancea. Sper să-și amintească. Am ajuns să am niște relații normale cu Adrian Năstase. Timpul a trecut peste amândoi. Ne-am lămurit. Vremurile, timpurile, politica. Năstase nu e un prost. A găsit un subterfugiu. Nu l-am detestat pentru asta. Pentru mine a fost o experiență foarte bună. Totdeauna am considerat că dacă se întâmplă ceva e în folosul tău, numai să nu te strivească mașina să mori, dar în rest, toate experiențele sunt bune. E o părere. Poate sunt puțin excentric. Folosesc lucrurile astea în cărți, în jurnale. Emisiunea era echidistantă. Nu avea nicio problemă cu nimeni. Toți președinții, toți premierii, toți intelectualii de vază au fost invitați. Avea cele mai mari audiențe din post. Era emisiunea fanion a postului. S-a schimbat puterea, a câștigat PSD-ul, a venit Iliescu președinte, Năstase premier. A intrat Voiculescu vicepremier, cam ăsta a fost contextul. Eu am fost la pachet, sacrificat.

Hai să vorbim și de cazul Șora pe care-l știți bine

Eu îl cunosc bine pe domnul Șora și îi sunt și foarte dator. În anii ʼ80 eram printre puținii cărora le împrumuta cărți. Avea o bibliotecă fabuloasă, lucruri pe care astăzi le avem toți în bibliotecă, dar atunci nu se găseau. Am avut zeci, poate chiar sute de discuții. Mâncam împreună la Casa Scriitorilor și apoi îl duceam spre casă, pentru că eu mergeam la mașina 42 din apropiere, iar el stătea pe Jules Michelet, unde cred că stă și azi. Am scris despre el în anii ʼ80. Am vrut să fac o cercetare despre el, cariera și scrierile lui. A venit apoi revoluția. Știu multe dintre părerile lui, dintre opiniile lui, multe despre cariera lui și multe din biografia lui.

Ce s-a întâmplat acum este în principal rodul unei mari neînțelegeri. Considerând că a fost un conflict spontan. Pe de altă parte au fost și interese în joc. Unii au considerat că pot să capitalizeze dezvoltând un subiect pe o latură sau pe alta. Șora e un om cinstit și curat. Într-adevăr a fost în Franța. A fost în rezistență. Eu l-am rugat să-mi spună câte ceva, dar aș fi vrut să aflu mai mult, pentru că sunt om de arhivă. Am căutat și în arhive, dar nu prea am găsit. Venind în țară a fost blocat. Nu i s-a mai dat voie să vină înapoi.

Avea o problemă de familie, de asta s-a întors. Mai există un scenariu. El a făcut parte dintr-un lot de expulzați din Franța, de oameni pe care francezii nu îi mai doreau. În momentul în care de Gaulle a pus mâna pe putere au fost expulzați comuniștii. Partidul comunist francez a fost alungat de la putere din guvernarea de coaliție și a rămas dreapta. Există și acest scenariu de care am auzit. Și la Paris sunt oameni care știu lucruri pentru că au trăit în vremea aceea. Cineva trebuie să și verifice, pentru că și eu am intrat în acea polemică. Nu voiam să le spun cine e Șora. Evident că m-am trezit cu o cascadă de înjurături, dar nu cred că acela care dădea asemenea replici știa despre ce e vorba. A fost într-o arhivă, a citit vreun ziar, măcar o carte a lui Mihai Șora? Vorbeau mai curând teleghidați de opțiunile lor politice sau de resentimentele lor. Retorica comunism-anticomunist. Parcă eram în 1990. O polarizare, dar nimeni nu se apleca asupra obiectului Mihai Șora. Cine e el? Hai să vedem. Nu avem o biografie temeinică a lui și e cazul. Are 103 ani acum. Vorbim pe deasupra. Am stat în arhivă 30 de ani. Am cercetat la arhiva Ministerului de Externe.

Este un mare intelectual. Să-l poftiți o dată. Deși are vârsta pe care o are, să vedeți ce lucruri spune, cât de interesant este.

A fost apoi discuția dacă putea să apară în acel clip cu acel text și cu vocea lui. Aici lucrurile s-au confundat total. Ori vorbeam despre subiectul comunism, non-comunism, rezistență franceză, faptul că a fost consilierul Anei Pauker. Ceea ce nu a fost. A fost referent. Știți ce face un referent? Ia presa zilei, respectiv din Franța pentru el, de unde venea, scoate ce e de scos, face un raport și îl dă persoanelor din minister care au acces la un asemenea raport. Toată această retorică s-a amestecat cu retorica meseriei noastre de jurnalist. Cred că aici au fost erori și din partea domnului Șora, dar mai ales a celor care au făcut această campanie fără să-l întrebe anumite lucruri. Faptul că a pus vocea lui, fără ca textul să fie scris de el, fiindcă îi cunosc stilul și nu e al lui. S-au amestecat lucrurile, considerând că el este de fapt un ipocrit, un demagog și că își arogă un statut pe care nu l-a avut. Pardon? Despre ce vorbim? Pe de altă parte, mă întreb un lucru. Mulți au spus că e o minciună. E un clip mincinos. Pe cine preocupă faptul că reclamele sunt sau nu mincinoase. Toate reclamele sunt așa, să fim clari. E publicitate. Nu e în relație cu funcția de adevăr, nu e o cercetare. Trebuie să provoace interes, să vândă produsul respectiv.

Îi fac un singur reproş lui Mihai Șora: trebuia să controleze tot acest parcurs, pentru că s-a ajuns aici, fără ca el să fie întrebat despre una sau alta.

În urmă cu câțiva ani, Stelian Tănase a arătat în spațiul public c-a fost trădat de oameni apropiați, la Securitate. 

Eu nu i-am dat numele niciodată. L-a identificat cineva, prietenul meu cel mai bun. Puneam mâna în foc pentru el. Mi s-a făcut rău. Era un om pe care îl cunoșteam dinainte să ne căsătorim. Am trecut amândoi prin divorțuri. Eram foarte apropiați afectiv, schimbam impresii, ne ajutam, ne sprijineam. Am avut și copii amândoi cam în același timp. Eram foarte apropiați. Fusesem colegi de facultate. La oricine m-aș fi gândit că m-ar fi putut trăda, numai la el nu. Sunt nevindecat. Asta nu se vindecă. Ai o istorie, iar la un moment dat afli că tot ce ai înțeles tu din acel eveniment era exact pe dos. Prietenia era trădare, orice întâmplare trăită împreună era de fapt altceva. E foarte greu să-ți regândești viața. Situațiile, oamenii, e foarte greu.

Am aflat și de alți informatori. O să apară în acest volum. Nu poate să te toarne decât cineva care e în apropiere. Informatorii erau foarte simpatici, foarte empatici. Se dădeau pe lângă tine, te ajutau, te sprijineau. Rămâneai fără bani de la leafă la leafă și le cereai 100 de lei ca să-ți iei pâine, cafea. Ăsta îți dădea întotdeauna. Erau simpatici. Informatorul știe mereu toate bancurile cele mai noi. Când începe o conversație cu tine, spune un banc, tocmai ca să te relaxezi să pui garda jos. Bancurile erau evident cu Ceaușescu, cu securiștii. Nu m-am hotărât dacă dau numele, o să vedem.

Trebuie să vă spun că nu am uitat și nu pot să uit.

Revoluția l-a găsit în primelel rânduri de la Inter. Și-n ultimele când a fost vremea de drepturi

Eram acolo în mulțime și eu. Eram chiar în fața ălora care voiau să ne împuște. În primul rând, nu în spate, la grămadă. A fost un moment de totul sau nimic. Cred că toată lumea de acolo era pregătită să moară. Nu ar fi plecat nimeni pentru nimic în lume. Simțeam că acum e acum! Dacă nu scăpăm de ăsta acum urmează represiunea, teroarea.

Am fugit când au început să tragă spre Teatrul Național. Voiam să merg la Paleologu să văd ce face. El a plecat de acasă pentru că și el avea probleme. Ultima replică a unui Securist care se ținea de capul meu a fost: „Îți rup picioarele dacă te mai duci la Paleologu!”. Deci și el era vizat. Am luat un taxi. Norocul meu a fost că a oprit acolo unde stă Toader Paleologu, după ce a dus pe cineva. Am urcat și am mers acasă. A fost prima dată în ultima lună când mergeam să dorm acasă. Eu mă ascundeam. De la Congresul PCR, poate chiar mai devreme, am început să mă ascund, rar mă duceam acasă. Eram urmărit, pe față. Nu se ascundeau. Era mașina în fața casei, mă duceau, mă aduceau. Îmi era frică, dar nu de un proces, dar îmi era teamă că mă atacă trei golani ai Securității. Nu știam ce se va întâmpla, dar vedeam ce se întâmpla în Vestul Europei și am gândit că România nu poate să facă excepții. Gândeam că (revoluția) va fi în primăvară în România. Nu credeam că după ce a căzut Zidul de la Berlin, Bulgaria, RDG, o să vină și România atât de repede.

În 21 decembrie eram la Baricadă. Toată ziua, toată lumea era acolo. O mulțime care a fluctuat, între 10.000 și 50.000. S-a gândit cineva la prânz în 21 decembrie că a doua zi, Ceaușescu nu mai e? În 24 de ore s-a prăbușit acest regim pe care noi îl credeam de 1000 de ani. Ce iluzie a creat propaganda, că sunt un regim solid, că au puterea, că ne controlează. În 24 de ore s-au făcut praf și pulbere. În 2 zile, era împușcat și nimeni nu se putea gândi la așa ceva.

Ce vedem azi este la PSD este moartea Partidului Comunist?

E o legendă a manualelor comuniste legat de înființare. Acest partid nu a existat. În 8 mai 1921, până să se treacă la constituirea partidului, a venit Siguranța și i-a arestat pe toți în sală, la ordinul ministrului de interne Argetoianu. Pe de altă parte, nu exista un partid cu carnete, cu cotizații. Ei deveneau comuniști în pușcărie, pentru că acolo era un juriu. Era un grup, de pildă la Doftana, Caransebeș, Târgu Jiu, condus chiar de Gheorghiu-Dej. Erau luați la bani mărunți. Cum te-ai comportat în anchetă? Ai turnat pe cineva? Cum te-au prins: te-ai deconspirat singur, te-a turnat altcineva? Ăștia hotărau dacă tu ești suficient de merituos din punctul lor de vedere să te declare dacă ești comunist și te introduceau în celula de partid a pușcăriei. Nici 10% din cei 850 de membri ce erau în ʼ45 nu erau în situația de a fi cum suntem azi într-un partid.

Spiritul comunist nici nu a fost. Drama României a fost că a avut o guvernare pe contrasens într-o țară anticomunistă profund, monarhistă profund. Dacă se făcea un referendum în ʼ48 cine credeți că l-ar fi câștigat? Câștigau anticomuniștii cu 99%, dar nu s-a făcut.

Pentru că au luat puterea au pus mâna pe resurse și le-au distribuit cum au vrut ei. Cei care au primit câte o ciozvârtă mică: un sălăriuț, o pensie, o căsuță, orice, au devenit dependenți de stat. Statul a alimentat această stare. Nu cred că noi am avut o stângă nici în interbelic. Nu am avut dezbateri de stânga, intelectuali de stânga. Au fost, dar nu pregnanți ca în Polonia, Cehoslovacia, Germania. Nu am avut această stângă, nu avea din ce să se dezvolte un regim comunist. Singurul care ar fi putut să joace acest rol ar fi Pătrășcanu care a scris 3 cărți în anii ʼ40. Slabe toate, proaste, dar oricum, analize de stânga asupra societății românești. Pe lângă el ar fi trebuit să mai fie 50 de universitari, de jurnalişti, de scriitori.

Viitorul PSD unde să-l căutăm?

Este zero! Din momentul ăsta merge în jos și nu se va mai opri, cel puțin 5, 10 ani, până la reconstrucția unei stângi. Eu nu sunt de stânga. Sunt de dreapta, sunt monarhist, tradiționalist, chiar am o alergie la stânga, dar sunt pentru o stângă reală. Ăștia risipesc ce face dreapta. Burghezia vine la putere, construiește ceva într-o țară și apoi vine stânga și risipește. Programe sociale. „Socialismul se termină când se termină banii strânși de ceilalți”. Vin iar conservatorii la putere, fac o Anglie prosperă și iar vin laburiștii și iau puterea pentru 4 ani. Fac praf bugetul și o iau de la capăt. E un ciclu fatal.

PSD-ul este de fapt o prelungire a partidului comunist, pentru că în 1989, spre deosebire de alte țări din Europa de Est, puterea nu a fost luată de anticomuniști. A fost luată de garnitura a doua și a treia din comunism. În căderea lui Ceaușescu, procesele au fost mai mult de continuitate decât de discontinuitate, dovadă că în mai a venit la putere un comunist de lungă carieră, cu studii la Moscova. A fost șeful propagandei PC la un moment dat. În toate țările din Estul Europei au luat ceilalți puterea. La noi au câștigat comuniștii. Asta a creat tradiția PSD-ului. El are rădăcini adânci în anii de dinainte de ʼ89 de care niciodată nu s-a desolidarizat. Asta e tradiția acelui partid și foarte greu schimbă fața, masca, alura, ideologia, practicile politice. Ce face PSD-ul când vine la putere? Ce fac comuniștii. Acaparează statul. Își pune oamenii peste tot. La ultima școală, la ultima administraţie din sat găsești pe cineva de la PSD. El asta face, acaparează statul. Asta e în mentalul acestui partid, care vine de atunci. El nu face altă politică. Asta e diferența față de liberali, care dau drumul la piață. Așa vor face și acum.

Cel mai mare regret este că nu a plecat din țară

Acum 5, 10 ani, cam 6, 7 din 10 voiau să plece. Astăzi vor să plece 11 din 10, chiar a doua zi după ce și-au luat o diplomă. Al 11-lea e Tănase! Faptul că nu am plecat din țară e un regret din ce în ce mai mare, pe măsură ce trece timpul.

Sunt două elemente. Unul este că România nu e acolo unde am visat și am sperat, unde am luptat. Nu am fost un om care a stat pe margine și s-a uitat. M-am implicat. Am pus pieptul, capul. M-am dus pe unde am putut să fac bine. Am înțeles acum că am făcut și erori. România nu e acolo. În 90, când noi făceam pariuri între noi, credeam că în doi ani, România va prinde trenul occidentului și se va dezvolta foarte repede, cu argumentul că românii sunt inteligenți, capabili de a inventa lucruri, de a recupera. În fond România a recuperat 500 de ani de înapoiere într-un secol, 1848-1948. Românii au dovedit această capacitate istorică de a recupera pierderile, întârzierile, și am contat pe asta, dar nu s-a mai întâmplat așa. Tranziția românească e foarte lungă, cu rezultate îndoielnice.

Al doilea punct ține de convingerea mea că aș fi făcut mai multă treabă ca scriitor în Occident dacă aș fi trăit acolo. Toți scriitorii cunoscuți în țară sunt oameni care au stagii în Occident, sunt traduși, stau pe acolo, ceea ce eu nu am făcut. Asta face să nu fiu considerat scriitor acolo unde aș fi vrut eu. E și prea târziu acum, de asta am și regrete.

Pot să plec oricând, chiar și mâine. Merg la aeroport și plec. Am un copil în Statele Unite, de 20 de ani acolo, am niște contacte, prietenii.

Următorii ani vor fi aici sau afară?

Mă văd aici, în România. Nu plec. Hotărârea mea e luată din motiv că Bellu e mai aproape decât Londra.

Mi-ar plăcea să stau la Londra. Îmi place de mor. Mi-ar plăcea și Parisul, dar trebuie să-l alegi. Care Paris? E mult prea frivol și de vitrină. Prea turistic pentru gustul meu.

De ce și acum pesimism față de România

Deocamdată nu se arată semnele. Pot să fac un calcul destul de obiectiv. Poate de acum înainte. Poate sorții se schimbă. De pildă în anii ăștia doi, trei, m-am luptat public ca România să rămână în U. E. pentru că a fost o tentativă a puterii de a ne scoate din Europa, de a ne duce la marginea ei, de a ne apropia de Erdogan și Putin, de a face un fel de democrație originală, cum făcea și Ceaușescu, lucru care nu respecta ceea ce eu consider principiile democraţiei. Parlament, alegeri, partide, libertate de asociere. Ăsta a fost mobilul meu în toate aparițiile publice. Am arătat pericolul enorm pe care îl reprezentau Dragnea și gașca lui, ce se întâmplă cu țara dacă ăștia câștigă partida. M-am implicat, în ciuda faptului că eu consider că în mare parte drumul meu public sau literar s-a încheiat din cauza vârstei, dar a fost o luptă foarte dură. Cred că fiecare om, cel puțin în spațiul public, jurnaliști, scriitori au avut ținte clare. Ne-au fost și oferite. În momentul când ai Ordonanța 13 ieși în stradă orice ar fi. Tragi pardesiul pe tine, pui paltonul, căciula și, orice vârstă ai, te duci acolo și zici: „Nu se poate!”. Bănuiesc că asemenea lupte o să mai dau. Nu mă consider sfârșit din privința asta și nici epuizat. Voi fi acolo unde trebuie, atunci când cauza merită!

 

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *