politica

”Privatizarea sângelui.” Stază sau hemoragie?

Înarmați-vă cu răbdare și sânge rece. Acest articol este complicat, lung și rezultatul unei munci complexe. O să aflați ce cred eu că este în spatele uneia dintre cele mai mari probleme din sistemul național de sănătate, cu efect asupra vieții a milioane de români. Și în spatele uneia dintre cele mai mari afaceri medicale din România ultimelor ani. Unde ne poate duce, ce poate rezolva și ce dezbatere ar trebui să purtăm. Până atunci, rețineți un cuvânt care are valoare de aur: plasmă. Plasmă înseamnă aur. Iar bătălia pe care o veți vedea în săptămânile următoare nu e pe sânge, ci pe plasmă, respectiv pe câteva sute de milioane de euro. Respectiv 180 de milioane. Dar poate este o bătălie pentru viitor și pentru o întrebare: ar funcționa mai bine sănătatea românească dacă ar avea componente private masive?

Hemoragia perpetuuă

În urmă cu aproximativ o lună, rețelele de socializare din România se umpleau de mesajele unor vedete care le cereau fanilor lor donarea de sânge pentru un tânăr care se numea Alexandru. Bărbatul era internat într-un spital din București și era supranumit ”milionarul vedetelor.” Alex Faur devenise cunoscut și prin implicarea într-o tranzacție misterioasă cu Elena Udrea căreia îi preluase un credit de trei milioane de euro.

Așadar un om bogat și bine relaționat, ajuns în situația unui muritor de rând. Când e vorba de sânge, în România, nu ai șanse mari să-l obții, dacă tu ai nevoie de el într-un moment în care țara trece printr-o criză. Nu știu dacă această campanie de strângere a sângelui pentru omul de afaceri a reușit, dar ceva mai târziu, el avea să moară.

Când am văzut anunțurile, mi-am adus aminte de un telefon pe care l-am primit cu ceva vreme în urmă. Un amic îmi spunea să-i fac o relație la un centru de transfuzii pentru că el vine cu o fabrică întreagă, 300 de bărbați, care vor dona sânge ca să salveze un coleg. Sângele era de negăsit la spital la acea dată.

Iar dacă o să deschideți Google o să vedeți că, aparent, trăim o criză a sângelui și că e o situație de nerezolvat până acum.

De altfel, un raport european, realizat în februarie 2018 de guvernul Olandei, referitor la sistemele de funcționare ale transfuziilor în toată Europa, se încheie cu o notă interesantă în ce ne privește. ”Țara este deseori lovită de crize ale sângelui.” Fraza nu mai apare și în dreptul altor țări. Asta deși România este cam la jumătatea clasamentului în ce privește donarea de sânge și colectarea lui. Unde apare problema?

Răspunsul cel mai probabil este ”în administrare”. România are 40 de centre județene de transfuzii care funcționează inegal și sincopat. Într-un fel se donează la București, altfel la Vaslui. Într-un fel se consumă la Galați și altfel la Iași. Adică, unii ar putea să aibă sânge, în timp ce alții rămân fără el repede. De aici și frecventele apeluri. Dar nici măcar aceasta nu este adevărata problemă. Statul poate gestiona diverse situații de criză, aducând sânge dintr-o parte într-alta.

Marele adevăr trebuie căutat, de fapt, în sărăcie. România nu a reușit până astăzi să ajungă la nivelul unor țări vestice. Un oficial din industria farmaceutică mi-a povestit recent cum funcționează, de fapt, sistemul de transfuzii din România. ”De cele mai multe ori, un bolnav nu are nevoie de tot sângele. Are nevoie doar de anumite componente ale sângelui. Unii au nevoie doar de plasmă. Alții, bolnavi de cancer, au nevoie doar de componente precum cele rezultate din plasmă, imunoglobulină sau altele. În schimb, în România, dacă ai nevoie de ceva ți se dă un flacon de sânge. E ca și cum tu ai face pană la mașină și ți se dă o mașină nouă.” Aici se scrie de fapt marea diferență între noi și alții, în modul în care gândim și administrăm acest sistem.

Cea mai mare afacere din medicina românească și cea mai mare dramă

Și aici ne întâlnim cu una dintre cele mai mari afaceri de care am putut auzi până acum. E vorba de un parteneriat între statul român și o companie privată pentru colectare și transfuzii de sânge în România. Un parteneriat public-privat. Colegii de la Newsweek au scris primii. O să încerc să sintetizez ce-au spus ei în articol.

La sfârșitul lunii februarie, Comisia de prognoză a publicat pe propriul site un proiect de hotărâre de guvern, o notă de fundamentare privind o bancă națională de sânge, plasmă umană și celule stem.

Este un parteneriat public privat cu o valoare care va ajunge la 180 de milioane de euro. Din acești bani, statul trebuie să acopere un sfert, iar partenerul privat va da 75 la sută. Banii vor fi folosiți pentru crearea unui centru de transfuzii, realizarea unei fabrici care să recolteze plasma și alte componente și stabilirea unei rețele de funcționare.

Critica adusă proiectului este aceea că statul va obține doar un sfert din veniturile pe care le-ar avea dacă ar deține toată afacerea. Mai mult, spun specialiștii consultați de Newsweek, cu o investiție similară, statul ar pune la punct tot sistemul de transfuzii și ar putea vinde plasma la export, luând tot profitul.

Sunt menționate și alte puncte slabe ale proiectului, cum ar fi diversele garanții pe care le primesc privații, dar cel mai greu lucru cu putință este faptul că proiectul îi este atribuit lui Darius Vâlcov, ca om aflat în spatele său.

În acest moment, partenerul privat al proiectului este necunoscut. Și nici nu ar putea fi altfel, pentru că se va face o licitație de intrare în acest proiect. Astfel, lupta va fi deschisă pentru toate marile companii românești și străine care vor să intre în domeniu. Datele mele arată că acestea sunt cel puțin trei în acest moment. Și, da, fiecare face lobby pentru acest proiect. Pe unde apucă și cum apucă.

Astfel, în iunie 2018, la ministerul sănătății avenit o delegație a Asociației producătorilor de Produse Terapeutice din Plasmă. Ei au propus o schimbare a legislației pentru a rezolva criza de imunoglobulină și au accentuat pe ideea ca plasma să nu mai fie aruncată.

O întâlnire separată a avut loc cu trei dintre marii producători mondiali., CSL Behring, Octapharma și Kedrion au vorbit despre nevoia unui parteneriat public-privat.

Ca să înțelegem ce se întâmplă trebuie să ne uităm un pic mai în urmă. Primele încercări ca privații să intre în această lume se întâmplau cu aproape 10 ani în urmă. Nu a existat nici un moment în care lucrurile să se împlinească, măcar un pic.

În Ungaria, de exemplu, statul a decis să privatizeze sistemul de recoltare și transfuzii. Acum sunt 36 de centre operate privat sub un control strict al autorităților. Acestea trebuie să asigure necesarul de sânge și de plasmă din țară, iar în momentul în care se trece prin faze critice, exporturile sunt blocate și toate resursele îndreptate spre țară. La fel funcționează sistemul în Cehia.

 Statul maghiar le-a dat voie producătorilor care recoltează sânge să vândă plasma către terți. De asemenea, a îmbunătățit sistemul de răsplată al celor care donează și l-a făcut mai atractiv. Iar acolo există deja o fabrică de procesare a plasmei deținută de Kedrion. În continuare există sistemul de stat care funcționează în paralel cu cel privat.

Jucătorii care urmăresc această piață în România sunt aceeași pe care i-am cunoscut în criza imunoglobulinei din ultimii ani. Prin blocajul pe care l-au instituit la data respectivă, ei au forțat autoritățile române să le scoată temporar taxa claw-back. Astăzi, ei sunt investigați de Consiliul Concurenței, cu excepția a două companii, una românească și una străină, care au adus cantități limitate.

Sânge, plasmă, aur

Plasma și imunoglobulina merg mână în mână. Pentru că toată planeta suferă de lipsă de plasmă, toate companiile vor să extindă piața de recoltare. De aici și situația de azi din România. Pentru că cererea depășește producția, banii pe care-i pot face toți cei implicați sunt senzaționali.

Deocamdată, însă, în România, nimeni nu face bani. Nici statul nici, nici privații. Și, mai mult, nu avem nici sânge sau plasmă. Chiar ministrul sănătății spune în Newsweek că lunar se aruncă mii de kilograme de plasmă. Un oficial îmi spunea că motivul este legat de stocare. Cu cât plasma mai veche, cu atât ea se scoate din frigider când apare una nouă. Toată lumea pierde. Tehnic, azi România își permite să arunce ceva ce costă greutatea ei în aur. În același timp, pacienților le lipsesc medicamente care le pot salva viața și care se obțin din plasmă.

Un comunicat al Asociației Române a Pacienților cu Imunodeficiențe, trimis acum câteva zile cere direct statului român să aprobe o modalitate privată de recoltare a plasmei. ”Nu avem încredere în modul în care statul colectează plasma prin centrele de transfuzii. Această neîncredere vine tocmai din faptul că timp de 30 de ani statul român nu a reușit să reformeze sistemul de transfuzii, astfel că nici până azi aceste centre nu respectă legislația europeană. ”

Pacienții se referă și la raportul privind centrele de transfuzii și care are concluzii grave pentru partea română.

În 2017, România a fost subiectul unui raport cerut de Comisia Europeană. Puteți găsi referiri la acest raport într-un răspuns pe care MS l-a trimis senatorului USR Cristian Ghica. Raportul este realizat de doi experți independenți, dar el nu reflectă automat poziția comisiei. Ce spun cei doi?

 Printre altele că ”personalul dovedește o cunoaștere și o înțelegere scăzută a principiilor privind managementul, asigurarea calității, managementul riscului în sistemul de transfuzii.” Apoi mai există un lucru. ”Sistemul de asigurare a trasabilității sângelui reprezintă o amenințare serioasă la sănătatea publică, permițând posibilitatea multor erori fatale.” Este, de fapt tipul de concluzie care apare în legătură cu sănătatea din România. De aici, plângerile pacienților. În încheierea comunicatului reprezentanții pacienților fac apel dramatic către partide să păstreze dezbaterea despre acest proiect departe de politicianism și populism. ”Altfel, ne condamnați pe toți la moarte”, spun pacienții în finalul comunicatului. Este poate cel mai clar mesaj care arată că nu se mai poate continua ca până acum, că e nevoie de o schimbare majoră, una care să le asigure dreptul la viață al acestor oameni și al tuturor celor care au nevoie de sânge, plasmă și derivatele acesteia.

Contractul cu statul este în copci

Nu știu care dintre marile companii a deblocat drumurile la guvern. Nu este clar acest lucru. Cert este că statul român a decis că vrea să urmeze calea unui parteneriat public-privat. Nu e foarte clar care sunt resorturile intime ale deciziei. Un motiv, îmi spune un oficial, ar putea fi faptul că statul nu are competența necesară de a juca de unul singur într-o industrie enorm de complicată. E un amestec de politică, de diplomație și de tehnologie această afacere, încât este peste puterile noastre de gestionare. De asta s-a refuzat și varianta privatizării pentru că statul pur și simplu nu știe cât și cum ar putea controla ulterior. Într-un parteneriat are un cuvânt de spus.

De altfel, așa cum îl văd marile companii farmaceutice, parteneriatul ar fi câștigător. Sunt mai multe argumente.

Pentru că vor profit, privații vor recolta sânge mai repede și mai bine și vor fi obligați să asigure cantitățile de sânge. Investiția va fi de peste 115 milioane de euro și va fi făcută de cele mai mari companii în domeniu din lume. Nici un operator român nu poate face asta în afara unui consorțiu.

Știu că vă întrebați cum s-ar putea face asta, deși sângele este o activitate non-profit. Nu e chiar așa. Sângele e gratuit pentru pacienți, dar costurile de operare sunt plătite. Asta înseamnă că plasma rezultată după prelucrarea sângelui merge doar ca profit pentru companii.

De ce nu face statul aceste investiții? De ce nu ia bani europeni? Pentru că știți deja răspunsul. Nu poate, nu știe, nu vrea. E bătaie de cap. Dar mai e ceva. Ca să faci fabrică de plasmă îți trebuie patente de lucru care aparțin altora. Cine vrea să mai pună un concurent pe piață? Or, marile companii nu au nici un interes să vândă patentele unor terți. Deci, tot la parteneriate cu privații ajungi dacă vrei ca într-un final să rezolvi chestiunea plasmei și a imunoglobulinei. Tehnic, un astfel de acord bine întocmit te-ar feri de o criză a imunoglobulinei pentru că i-ar obliga pe privați să livreze în România.

Cum se împart banii din sânge

În chestiunea profitului, discuția va fi nesfârșită. Statul renunță la trei pătrimi din profit, proporțional cu investiția pe care o face. În acest moment, profitul este zero, iar statul nu primește nimic. Nu e clar dacă poate obține mai mult și de ce nu a negociat un profit mai bun.

Un aspect important al proiectului este modul în care partenerii își împart riscurile. Parteneriatul prezentat public arată o structură de costuri și cheltuieli care minimizează riscurile partenerului privat. Astfel, compania câștigătoare va trebui să livreze în România plasmă de 55 de milioane de euro la debut și de 140 de milioane de euro la finalul afacerii. Banii vor fi plătiți din contribuțiile sociale.

Compania nu are însă voie să mărească prețul stabilit de la bun început dincolo de rata inflației. De asemenea, va trebui mereu să impulsioneze sistemul de colectare pentru a ajunge la cotele care-i pot asigura un profit. Un punct cheie este însă acoperirea riscului la finalul contractului. Dacă la predarea fabricii, partenerul privat nu și-a atins ținta financiară, parteneriatul poate fi prelungit până la atingerea acesteia. Partea la care statul s-a angajat mult este însă ”plata de disponibilitate”. Adică acoperirea unor eventuale pierderi.

Chestiunile comerciale ale contractului sunt însă teribil de complexe. Iar reprezentanții statului trebuie să explice mult publicului o serie de propuneri importante. Una dintre ele spune că România va achiziționa 70 la sută din produsele derivate de la acest producător, la prețul stabilit prin licitație. Nu este clar de ce această cifră și cum va mai putea statul să privească alte oferte existente în piață.

Privatizarea și monopolul privaților

Dar va mai exista cineva în piață? Aparent, parteneriatul ar putea însemna monopol sau poziție dominantă. Dar nu este instituită nicăieri o obligație care să interzică statului să aibă și alte centre de transfuzii, așa cum este în Ungaria. Dacă vrea să-și facă concurență sau dacă vrea să completeze sistemul, statul o poate face. Tehnic, statul va controla sângele, dar va investi doar un sfert din cât ar trebui să o facă.

Dincolo de sânge, înțelegerea din acest caz urmărește, însă, după părerea mea, altceva. E vorba de plasmă și produse derivate din plasmă. Aici este cheia. Iar un privat îi propune statului să rezolve această afacere și să nu mai irosească un bun pe care-l are.

În mod evident, înțelegerea nu este perfectă. Nici pentru stat, nici pentru privați. Trebuie văzut însă cine are prioritate: pacienții care au nevoie de plasmă sau publicul larg?

Vampirul Vâlcov și adevărata nenorocire a guvernului PSD

Hopul major este însă în altă parte. Newsweek spune că aceasta afacere este a lui Darius Vâlcov. Informația este pe surse, eu nu am putut-o verifica. Știu însă că acest proiect este deja pus pe diverse mese din România de ani buni. Un oficial din industria farmaceutică mi-a spus: ”este proiectul lui Vâlcov, așa cum a fost proiectul lui Grindeanu sau al lui Tudose. Doar că de fiecare dată când se ajunge la o soluție oficialul e schimbat sau arestat

Sunt aproape 10 ani de când marile companii încearcă să găsească o soluție în zonă. Aici vorbim fie de privatizare, fie de parteneriat public-privat. Prima întâlnire a unei delegații românești cu parteneri străini a avut loc în 2010, când secretarul general al ministerului și directorul INHT de la data respectivă au mers în Germania la una dintre companiile majore în domeniu. S-a discutat pentru prima dată posibilitatea colectării private a plasmei. Guvernul era PDL-UDMR, iar ministrul de la UDMR.

Întâlnirile au continuat sub același guvern în 2011, urmărindu-se accesul privaților la plasmă, dar modificarea legislației nu are loc.

Convorbirile continuă în 2015 sub guvernul PSD, când partenerii privați s-au oferit să plătească acreditarea europeană a cinci centre de transfuzii în schimbul colectării plasmei. Deja știți de întâlnirile din 2018. E un proces lung, constant și fără o finalitate, în ciuda diverselor crize medicale.

Mai multe informații arată că în sediul guvernului a existat o întrunire la care a participat și Darius Vâlcov care știe de proiect și i-a dat un acord formal. Ce a urmat mai departe, nu știu.

Aici, însă, voi face o paranteză importantă și care mie îmi dă cea mai mare relevanță asupra acestui caz și a altor investiții publice.

Marea dramă a acestor zile este faptul că guvernul României a devenit nefrecventabil, imoral și dăunător. Banii nu fac politică, iar interesele de bani, afaceri sau altă natură, și aici mă refer la cele oneste, trebuie să ajungă în sediul guvernului. Din păcate, în acest moment, Guvernul nu poate genera susținere pentru nimic, iar acest lucru este rău pentru toată lumea, inclusiv pentru oamenii de afaceri. Indiferent că interesele lor sunt legitime sau că afacerea este bună în spațiul public. Acțiunile PSD din ultima vreme fac ca tot pe ce pun mâna să se transforme într-un scandal, seamănă neîncredere și derută. Totul a devenit chestionabil. Aceasta este, de fapt, criza majoră care împiedică România să se dezvolte. Societatea și interesele sale oneste sunt puse în dialog cu o mână de oameni care nu au credibilitate.

Facem măcar o stază?

La finalul acestui articol complicat, mai am o concluzie. Nu e clar dacă acest parteneriat va merge mai departe. Și acum este imposibil de știut cine va face o mare afacere cu sânge și bani, pentru că e necesară o licitație. Cert este însă că sistemul de azi este prost, ineficient și un dezastru economic și uman.

Avem trei soluții. Prima este privatizarea. E soluția care cred c-ar funcționa cel mai bine, dacă ai un stat puternic și funcționar onești. A doua este parteneriatul care mereu va stârni neîncrederea părților, dar e mai bun decât nimic. Și a treia este să nu facem nimic. Lucrul la care oricum l-am făcut în ultimii 30 de ani. Și să așteptăm următoare criză în care statul și companiile se vor șantaja reciproc până la hemoragia tuturor.

P.S.: Deocamdată, în materie de sânge, fiecare se descurcă cum poate. Compania în care lucrez, Digi, a lansat o campanie de donare a sângelui. Este, astăzi, singura metodă care îi poate ajuta pe cei în nevoie.  Astfel, dacă aveți posibilitatea să ajutați, poate o faceți. E vital.

Comuniștii noi, cu față de pesedist

Mi-e din ce în ce mai clar că România se întoarce în comunism, după ce a avut câțiva ani de libertate, respirație și liberalism. Am numărat noi și noi exemple care îți dau gândul acesta în ultimele ore. Și realizez că cei 50 de ani de comunism sunt cea mai mare nenorocire care ni s-a întâmplat. Una care a venit și nici nu mai pleacă vreodată. Luați exemple de aici.

Managerul spitalului din Târgoviște le-a cerut medicilor din instituție să meargă la mitingul PSD din oraș. „Având în vedere creșterile salariale care s-au întâmplat în ultimul an, deci pe guvernarea actuală, dar fără să politizez lucrul acesta, creșteri care anii trecuți păreau științifico-fantastice, și faptul că s-a făcut o reparație morală privind retribuția doctorilor, aș considera prezența unui medic la un astfel de miting absolut normală.”

Întrebat de Libertatea despre inițiativa de a sprijini PSD, managerul răspunde: ”Eu nu am spus că sprijin, ci că părerea mea este că ar trebui să și mulțumim. (…) Să mulțumim și pentru normalitate! Ani de zile, aproape 30 de ani, am fost obișnuiți cu anormalitatea”.

Claudiu Dumitrescu este un om tânăr. Dar mi-aduce aminte de zilele în care maică-mea era chemată la ședințele de partid ca toată lumea să mulțumească tovarășilor. La un moment dat erau scoși la lopată, cât de ingineri erau, ca să sape fundația viitorului sediu în care vor lucra. Și Partidul le mai dădea un pic la salariu. Și asta era normalitatea. Și pentru asta trebuiau să mulțumească. Că Partidul le dă și are grijă de ei.

Nici atunci și nici acum, nimeni nu-și punea problema că oamenii aceia de asta au funcții sau sunt aleși: să găsească metode și soluții ca să rezolve probleme. Ei trăiesc în sloganuri și între oameni providențiali și pică în fund când fac ceva. Meșteșugul acesta de prostie vine de 50 de ani încoace. 

Dar nu e tot. Dacă nu-ți convine cum acționează partidul, vrei să protestezi sau să le arăți liderilor vreo nemulțumire, atunci statul se va organiza și te va face dispărut. Este cazul de la Topoloveni unde zece protestatari au fost ridicați și duși la Jandarmerie, nelegal, doar că să nu fie văzuți de mărimile zilei, respectiv Liviu Dragnea. Doar în comunism te mai ridica Miliția de pe stradă. 

Și tot acolo nu aveai voie să călătorești liber, cum s-a întâmplat duminică la Târgoviște. Epoch Times relatează dintr-o zonă de conflict, parcă. Echipaje de Poliție stau la intrarea în oraș și-i întreabă pe cetățeni ce treabă au, unde merg, iar pe străini nu-i lasă. Asta ca liderii Partidului să poată minți în pace. 

O altă tehnică de sorginte comunistă este discreditarea adversarului. Una dintre variante spunea că cineva care se opune regimului este nebun. Tehnica a sosit în România odată cu tancurile sovietice. În perioada lui Ceaușescu internările erau folosite des și azi sunt cunoscute cele ale lui Vasile Paraschiv sau Haralambie Ionescu. Patalamaua de nebun era folosită pentru totți cei care ieșeau din matcă.

Azi e mai  greu să faci asta, dar nu imposibil să spui despre cineva că e nebun. Iată-l pe Călin Popescu Tăriceanu despre Laura Codruța Kovesi: „Problemele psihice ale acestei doamne care a fost procuror şef la DNA şi procuror general al României… Când bagi oameni, îi anchetezi şi arestezi pentru că ai frustrări personale înseamnă că ai nişte probleme psihice, nu ai echilibru necesar pentru o judecată echilibrată, judecată corectă.”  Cum o fi ajuns la această concluzie, numai el știe. Dar în mod clar, cei care-l iubesc au o temă de gândire. 

Adăugați modul în care celebra secție de procurori, care anchetează magistrați, a făcut un dosar netemeinic, nelegal și neprobat despre aceeași LCK. Instanța judecătorească arată și că secția a adăugat la lege. Numai nu a spus că dosarul seamănă cu cele făcute liderilor politici din anii 50. 

Și luați și imaginea mare. Pe deasupra tuturor, Liviu Dragnea vorbește despre dușmanul din afară și unicitatea românilor. Toți sunt dușmanii unei nații minunate care este cea mai importantă din Europa. Atât de puternice sunt filoanele comunismului în România încât acest discurs găunos a putut fi resuscitat.

Singura diferență de comunism este că avem mașini și televizoare. Și că e o pătură semnificativă de oameni care își păstrează capacitatea de a vorbi liberi. Fiți convinși că gruparea de aparatcici lucrează la discreditarea lor. A, și ar mai fi ceva. De data asta nu o să fie atât de proști să renunțe la afacerile lor. Dar doar ale lor. Și musai cu statul. 

 

 

 

Povești de radio. Cum să faci un leu în fiecare zi

Zilele trecute unul dintre colegii mei s-a războit cu un aparat care vinde junk-food. Și-a luat o apă plată la doi lei și aparatul nu i-a mi dat rest la bancnota de zece. Omul i-a aplicat două palme, l-a zguduit, l-a răsturnat un pic, dar restul tot acolo a rămas. Mai mult, aparatul nici nu a vrut să-i mai dea credit pentru alte produse. Adică i-a luat zece lei pe o apă.

Omul nostru a venit în redacție, a tipărit un afiș mare pe care a scris ”Aparatul nu dă rest” și l-a aplicat acolo ca să se prindă toată lumea de fază. Am pus în discuție tărășenia, la radio, ca să ne spună lumea ce trebuie făcut în astfel de situații. 

Doar că discuția ne-a dus pe alte căi. E adevărat că aparatele nu dau rest, dar la fel de adevărat este că și o grămadă de lume le dă câte o țeapă. Fiți atenți povești de pe șantierele României! Când s-a construit Cluj Arena, muncitorii de acolo și-au cumpărat zile la rând cafeaua cu șaibe de la șuruburi. Au descoperit că șaibele au mărimea unei fise de 50 de bani și i-au dat bătăi. La finalul lunii, proprietarul s-a trezit cu un coș plin de fier și cu cafeaua băută.

La Timișoara, oamenii au fost și mai inventivi. Au scos fisele de la locul lor cu ajutorul unei rulete care avea cap magnetic. Așa că, la fiecare cafea, o parte din muncitori luau banii existenți în pușculiță. La finalul lunii, proprietarul aparatului a rămas cu jumătate din bani. 

Problema este că noi nu putem pretinde respect de la nimeni atâta vreme cât nu-l dăm. Chiar dacă acolo este un aparat lăsat de unul singur nu înseamnă că nu e proprietatea cuiva. Asta este una dintre moștenirele lăsate de comunism. Lipsa de respect față de proprietate, față de muncă. Și ea este răspândită de la muncitor la patron. Lipsa de respect față de leul acela pe care îl muncește cineva. 

Dacă nu ne respectăm între noi, nici statului sau reprezentanților săi nu le putem cere mare lucru. Lasă, mă, că toată lumea fură nu e un lucru valabil. Pe el se bazează și PSD și alte partide vechi. Pe această masă gelatinoasă, năclăită în rău și care nu respectă nimic. Când ne vom schimba noi, atunci lucrurile vor fi mai bune.  

Viorica din capul statului și Mihăiță din capul satului

Un reportaj al colegilor mei de la Digi 24 a stârnit o mică furtună în localitatea Frăsinet, județul Călărași. Reportajul spune că primarul a dat afară doi angajați de la Primărie, paznicul și femeia de serviciu, ca să-i angajeze soția și fiul. Asta e! Un fapt banal. 

Consiliul Local a aprobat refacerea organigramei, posturile s-au desființat. S-au făcut altele noi, pe altă organigramă, noroc pe cine a tras lozul să fie în familia primarului. Recunoașteți că astfel de informație nu mai are cum să vă mire. Ea este obișnuința locului în România și sunt alții mai cu ștaif care și-au adus neveste, copii și amante, cumnați, nepoți și cumătre în posturi mai călduțe și mai de pe la București. Nici nu câștigă puțin femeia de serviciu de la Frăsinet, Călărași, salariul ei urcă acum la 3100 de lei. 

Cel mai tare la povestea îmi place privirea lui Mihăiță Sandu care, chestionat de reporter, pare a avea o neînțelegere sinceră asupra situației. Urmăriți-l! Și care e treaba, frate? Ce am făcut așa grav? Nu așa face toată lumea? Asta pare să spună privirea lui.

 

Dar poate asta e cea mai puțin surprinzătoare treabă. Domnul primar Mihăiță Sandu are doar 10 clase și alea împlinite la seral. Înainte de a ajunge primar a fost paznicul școlii și șofer personal al directorului acesteia. Iată ce spune directorul școlii pentru Adevărul: ”El când se semnează transpiră pentru că scrie pe litere. L-am ajutat pe acest om cât am putut pentru că aşa este într-o comunitate.(…) Este păcat că s-a ajuns în această situaţie, dar, repet, cu el nu poţi să discuţi. De când a ajuns primar i s-a urcat la cap, se crede Dumnezeul tututor. Eu vă spun sincer că nici nu l-am votat ca primar.”

Mai mult, dacă ai răbdare să scotocești măruntaiele internetului, o să vezi că domnul primar pare că și-a pregătit angajările din vreme, căci într-un inteviu în presa locală spune că are un conflict cu femeia de serviciu și că scapă și de paznic în 15 zile. În rest, despre el apar doar fapte destoinice: a pietruit câteva drumuri, a obținut o asfaltare, a refăcut Căminul Cultural, o să pună și câteva becuri, e activ pe Facebook, a făcut rost de un buldo-excavator pentru comunitate. 

Doar prin comentariile de pe FB mai veză că promisiunea aducțiunii de apă nu e tocmai îndeplinită, că noroaiele sunt la locul lor, că echipa de fotbal nu e tocmai trebuincioasă. ”Nu avem bani. Chiar am făcut prea multe pentru nici doi ani de mandat”, spune primarul.

Și de ce ne interesează pe noi toate acestea ar fi întrebarea?

Pentru că trebuie să știm exact locul în care am ajuns noi ca nație și politicienii noștri. Trebuie să înțelegeți de ce doamna Dăncilă, domnii Iordache și Nicolicea, chiar și domnul Dragnea, se bucură de un succes stabil. Dacă primarul are zece clase, cum o să arate premierul? Evident că ei vor avea un limbaj comun. 

Cartea, învățătura, locul știut în societate, nu mai sunt astăzi argumente ale liderului. Acesta trebuie să vină din rândul poporului care îi seamănă. Nu-i musai ca omul să mai știe ceva, să aibă o ascensiune corectă. E de ajuns să vorbească pe limba lor, să înțeleagă măruntul problemelor și să trăiască, el și ai lui, în scenariul propus de la centru. 

Dacă guvernarea se face prin sărăcie și prin dependență de PNDL, ce altceva să aștepți de la un primar decât să fie pe traiectoria stabilită de partid? Acesta trebuie să sprijine liderii, să-i aplaude și să-i pupe sistematic, cum o face și Mihăiță Sandu în interviurile din presa locală. Căci, da, toate proiectele de la Frăsinet sunt în PNDL și cu bani de la Consiliul Județean. Comuna are doar 1800 de locuitori și o promisiune că unii locuitori vor munci pentru angajatori care îi vor lua cu microbuzele la muncă, în afara localității. 

Sărăcia, plecatul în afară, noroiul, cer lideri adaptați momentului, nu principii înalte. Pentru că nimeni nu mai face legătura între valorile morale și starea de mlaștină materială în care se zbat. Dacă în Parlament, în fiecare zi are loc un nou asalt asupra moralei și al bunul simț social, ce te aștepți să se întâmple când se coboară într-o comună din Călărași? 

Cum să înțeleagă primarul că angajarea întregii familii la stat este o problemă, când statul este singura resursă și cea mai importantă? E o chestiune de supraviețuire, iar acesta este mesajul zilnic: cine e cu noi trăiește bine, cine nu poate să moară. Până la urmă, toți fură la fel, nu?

Acesta este modelul de guvernare al PSD și al vechilor partide, prieteni. Model care a ajuns la fundul sacului. Se afundă din ce în ce mai mult în izolare, în naționalism în sărăcie asistată și în puternica legătură feudală de-a lungul întregii verigi politice. Micile realizări se trâmbițează a fi eroice, iar lipirea de singura resursă viabilă, statul a devenit legitimă. Nimic nu mai e rușinos, nimic nu mai are îndoială, e cert că, dacă e bine grupului lor, atunci se merge mai departe.  

P.S. Un fost primar al localității a fost condamnat pentru c-a cerut mită la lucrare de aducțiune de apă. Nicicum nu e cu noroc la Frăsinet.

Foto de aici. 

 

Cazul procurorului Lazăr între manipulare și represiune

Cazul procurorului Augustin Lazăr este atât de complicat încât îți trebuie o pensetă ca să restabilești adevărul și să-l ferești de manipulare. Cel mai bine a făcut-o Diana Onicioiu în articolul său din publicația dela0.ro. Acolo, faptele sunt clare și dau prilejul câtorva concluzii care te împiedică să faci politică în acest caz.

Astfel, articolul bine document al Dianei spune că Augustin Lazăr a fost o rotiță în sistemul de opresiune al securității comuniste. Comisia pe care o conducea era aparența de legalitate pe care Securitatea o folosea ca să-și acopere faptele. Comisia nu l-a văzut și ascultat niciodată pe Iulius Filip. Comisia aplica un regim diferențiat condamnaților despre care se știa că sunt politici. Existau metode ca să nu faci parte din acest mecanism. 

Este clar în acest  moment că Augustin Lazăr nu a participat la condamnarea, torturarea sau aplicarea unor tratamente abuzive asupra lui Iulius Filip. Eticheta de torționar este manipulatorie și rușinoasă. Așa cum întregul caz, prezentat astfel, vrea să ne spună că Lazăr este un securist și pe rit vechi, dar și nou. Deși aceasta este o altă inversiune completă a faptelor. 

Mai mult, potrivit legii, procurorul Lazăr nu este responsabil de poliție politică nici măcar prin exercitarea atribuțiilor de serviciu. Statul român nu a fost de acord cu această formulare.  

Ce avem noi de judecat este foarte complicat. Și, anume, dacă un slujbaș cinstit care a fost parte din aparatul de represiune comunist, poate fi Procuror General. Mai mult de atât, acest procuror are o atitudine corectă față de actul juridic actual, față de condamnați și față de încercările masive de intimidare și siluire a actului de politică penală din România. 

O altă întrebare care se pune este dacă atitudine aceasta corectă de acum, este suficientă pentru a balansa trecutul. Și-n fine, ce te faci când tabăra corectă este gata să piardă un om valoros, dar care are o întrebare din trecut? 

Pentru a lămuri aceste lucruri trebuie să ne întoarcem la rădăcina luptelor noastre anti-comuniste. Și să începem cu punctul 8 din Proclamația de la Timișoara. Ea cuprinde cel mai bine întreaga noastră filozofie anticomunistă. Și spune că toți activiștii PCR ar trebui îndepărtați din viața publică pentru trei mandate. Desigur, proclamația spune că activiști sunt cei care și-au părăsit meseriile ca să lucreze pentru Partid. Proclamația mai spune, însă, că Revoluția a fost pornită împotriva întregului aparat de Partid, pentru înlăturarea acestuia, nu pentru a face loc unui grup din interior. Acest lucru este în cea mai mare măsură un eșec, de vreme ce o grămadă de activiști, securiști sau procurori vinovați de fapte mai grave nu au problemele lui Lazăr. 

În fine, un al doilea reper este raportul de condamnare a comunismului și discursul rostit de Traian Băsescu în Parlament în 2006. Acesta menționa între 500 de mii și două milioane de victime făcute de aparatul de represiune comunist.  Las aici, spre citire, fragmente din ce a spus Traian Băsescu:

„Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot condamna, în numele statului democratic, regimul comunist din România.”

„Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă şi încheiat tot prin violenţă.”

„A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască în minciună şi frică”

„Într-adevăr, a fost vorba de un regim ilegitim, întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta de clasă” şi „dictatura proletariatului” simbolizau esenţa progresului istoric.”

„Importată din URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic şi economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni.”

„În spatele măştii „umanismului socialist“ s-a ascuns cel mai profund dispreţ pentru om ca individ.” 

Traian Băsescu a încheiat spunând că statul român trebuie să găsească mijloace prin care condamnările pronunțate să fie anulate. În fine, esența acestui raport era că Nicolae Ceaușescu și partizanii săi nu ar fi reușit fără sprijinul unui grup masiv de oameni dedicați aparatului comunist. La data respectivă, acesta a fost cel mai contestat lucru de partea care vrea acum înlăturarea lui Lazăr.

Face parte Augustin Lazăr din acest grup care, de voie de nevoie, a sprijinit aparatul comunist? Eu zic că da. 

Sunt unul dintre cei care apreciază activitatea sa din ultimii ani. Este un erudit, un om plăcut, care și-a făcut corect datoria și-a făcut ce trebuie pentru breasla sa. Am scris despre asta. Îmi place că s-a opus siluirilor justiției. Mi se pare că e un profesionist de care România are nevoie. Cred, însă, că o funcție de natura aceasta, cu un astfel de trecut, pune la îndoială întregul demers pentru justiție și libertate ți va fi permanent o sursă de atac asupra breslei. 

Aceaste valori nu sunt doar pentru azi, nici pentru PSD, Dragnea și alții care manipulează această speță. Aceste valori sunt în primul rând pentru oamenii obișnuiți, cei fără apărare și cei care au suferit în prigoana comunistă. Că Liviu Dragnea și gașca sa se folosesc de o dramă a noastră a tuturor, este dureros. Faptul că domnul Lazăr a fost acolo este incontestabil, însă. Iar noi trebuie să veghem și la memorie și la viitor. E un procuror bun, dar România are nevoie să rezolve o problemă de decenii.

Ce o să facem mai departe când PSD va numi pe cineva care nu are standarde corecte? Ceea ce oricum se va întâmpla. Mandatul domnului Lazăr expiră. Cu sau fără acest moment, nu va fi nominalizat. Deci ce se va întâmpla? O să avem răbdare. După cum vedeți, istoria adevărată  are prostul obicei să iasă la iveală. 

P.S. Desigur, discuția ar fi fost mai simplă dacă domnul procuror Lazăr ar fi dat un interviu complet despre această situație. Cred că răspunsurile sale ne-ar fi luminat în bună măsură.  

 

Clasa impostorilor și restul lumii

În filmul Brexit, pe care îl găsiți oricând pe HBOGO, este o scenă absolut lămuritoare asupra Brexitului. Este o scenă construită pe o tensiune crescândă și care în film îi luminează pe cei care sprijină rămânerea în Europa, că tocmai au pierdut partida.

Scena are loc într-un focus grup în care mai mulți cetățeni sunt strânși să răspundă la întrebări legate de campanie, de agendele celor două partide, de strategiile pe care acestea le urmăresc. Sau pur și simplu să dezbată probleme din referendum. Sunt oameni diferiți, mai mult sau mai puțin educați, cu venituri mai mici sau mai mari, cu credințe diferite și care sunt puși să dezbată între ei până se ceartă. 

Personajul de care vorbesc este o doamnă blondă, de clasă medie, cu o educație precară și care are minime cunoștințe legate de Europa, de politică, de urmările unui gest uriaș precum Brexitul. Știe, însă, c-ar vrea să plece, dar nu-i este clar de ce. Cel mai tare o enervează oamenii de alte naționalități pe care nu-i știe sau îi iau munca. Ea este semi-casnică. La un moment dat cineva încearcă să-i explice cu argumente ce urmează, iar femeia cedează nervos. ”Nu vreau să mai aud nimic. Lăsați-mă în pace, nu vreau să știu datele voastre, nu vreau să știu adevărul, nu vreau să aflu cifre! Vreau să fiu ascultată! În sfârșit pot să fiu și eu ascultată!”

Scena se termină într-o tăcere înmărmuritoare. Pentru că ea îți spune clar că rațiunea nu va demola niciodată o inimă lovită de faptul că i se ia viața. Că i se ia ceea ce crede că merită. 

Și de asta, de fiecare dată când o văd pe doamna premier, mi-aduc aminte de această scenă. Pentru că doamna premier este sinceră când se zborșește la Europa. Ea chiar crede în ce spune. Pentru ea și pentru alții din PSD, valorile europene și cerințele colegilor de Uniune sunt chiar un atac la stilul lor de viață. De asta nu-i înghite pe ambasadori, pe Timmermans și pe alții ca el. 

Tot ce-i spun acești oameni, tot ce le spun acești oameni e dureros. Credeți că nu doare atunci când tu nu poți la o întâlnire să zici măcar strictul necesar în engleză? Ridicați în funcții fără merite, ținuți acolo doar de spinarea încovoiată, ajunși să facă averi la care românii obișnuiți doar visează, scufundați în impostură, plagiate, urcați în calești moderne și stătători în case pe care nimeni din familia lor de ariviști nu le-a meritat vreodată, ei știu că orice pas înapoi duce la pierzania a tot. 

Orice pas înapoi duce la pierderea prestigiului pe care nimeni, niciodată, nu o să li-l mai acorde, la pierderea privilegiilor, la pierderea onorabilității calpe, dar strălucitoare. Și poate chiar la pușcărie. Dintr-un accident istoric, clasa impostorilor e la putere și face orice ca România să stea în jurul ei și să nu trăiască liber. Aceasta este marea bătălie care se duce. 

Și oricât ați încerca, stimați politicieni învechiți, că aici nu e vorba doar de PSD, asta nu o să mai țină mult. Nu e om să nu vadă vidul din voi, lipsa de idei, puterea de muncă redusă, lipsa voinței de a face și pentru alții ceva, nu numai pentru cei care vin în sistemul vostru. 

Lumea știe că nu vreți să împărțiți, că nu colaborați, că nu aveți proiecte comune, c-ați sărit din cutumele obișnuite ale politicii. Că nu știți să faceți spitale, străzi, și nici pe copii deștepți. Vă vede, însă, zâmbetele seci, mașinile uriașe, casele de pe două străzi și lumea voastră putredă. Și mai vede cum o să vă faceți mici. Pentru că nicio minciună nu ține la nesfârșit. 

Marius Manole: ”Am plâns în timp ce jucam Pădurea Spânzuraților”

Marius Manole joacă o Conștiință în Pădurea Spânzuraților. O conștiință mult mai liberă decât restul minții și trupului lui Apostol Bologa. O conștiință care-i supraviețuiește lui Apostol pentru că acesta este rostul său. Să treacă veacurile, să spună povestea și să arate calea.

Nu întâmplător decorul principal din scenografia Pădurii lui Afrim este o potecă. Pe ea și în jurul ei se întâmplă lucrurile importante. Ea îl călăuzește pe Apostol, pe ea vine la iubirea sa sau pleacă de acasă. Și tot acolo se pierde când e prins și dus la spânzurătoare. 

De-a dreapta și de-a stânga ei este Manole, cel care trebuie să spună povestea. O poveste care are imagini de la protestele din 10 august, de la mitingurile împotriva Ordonanței 13, de la toate bătăliile pe care societatea noastră le duce acum. Dar ce legături să fie între ceva ce s-a întâmplat astăzi și opera lui Rebreanu, situată la 100 de ani în timp? Regizorul Radu Afrim le găsește și le potrivește minunat și ne spune că marile noastre conflicte au rămas aceleași. Și că de fapt despărțirile sunt mai mult interioare decât în afara noastră. 

Mergeți la TNB și vedeți o piesă minunată,  montată cu imagini și lumini de astăzi, cu un scenariu care face dreptate cărții, dar și cu actori care merită aplaudați în picioare, chiar și vreme de aproape zece minute, cum s-a întâmplat pe 9 martie. Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Natalia Călin și Raluca Aprodu au jucat minunat și cred că e o nedreptate că-i numesc doar pe ei. 

Cu ceva vreme în urmă am vorbit cu Marius Manole despre această piesă, dar mai ales despre arta sa. 

Despre Pădurea Spânzuraților

Acum, la Pădurea Spânzuraților, am crezut că mor înainte de a se ridica cortina. Gata, asta a fost, eu fug, plec de lângă oamenii aceștia, de aici. Mizele ți le pui tu. Nu e vorba de bani sau de faimă. 

Eu iubesc Pădurea Spânzuraților. E o piesă specială făcută de un regizor nu tocmai cuminte. E și un roman tabu la noi. Știi că dacă l-a făcut Liviu Ciulei nu te mai apropii de el, dacă nu ai o idee. Plus că e făcut în anul Centenar. Era pariul unei generații, suntem doar actori tineri. Alexandru Potocean are 30 și ceva, eu 40 și tot așa. Eu despre puține spectacole spun că le-am făcut bine, dar acesta este un pariu câștigat. 

Am emoții mereu. Și mereu mă mir cum mă transform la doar un pas distanță. Eu mă uit acum la Pădurea Spânzuraților și văd cum Poto, Alex Potocean a făcut o muncă incredibilă. A făcut o premieră așa grea fără să se plângă…admirabil. Efectiv, sunt momente în spectacol în care mie îmi dau lacrimile de emoție pentru că-i văd pe colegii mei, care sunt incredibili de profesioniști și de buni. Mă uit la ei și sunt tare mândru că am șansa să joc alături de așa actori. Îmi dau lacrimile și acum pentru că e așa frumos să fii alături de niște actori cu care nu trebuie să faci un compromis.    

Despre Dansez pentru tine

Am ținut ascunsă partea cu dansul. Am făcut și coregrafie. Am ajuns să ascund de regizori partea asta cu dansul pentru că primeam roluri mai mult cu mișcare decât cu vorbe. Nici acum nu mă bucur foarte tare de asta. Și acolo la Dansez pentru tine e chiar un coșmar. Nu trebuie să-ți închipui că te duci acolo, te îmbraci frumos, surâzi și iei banii. De fapt la Dansez am muncit mai mult decât la toate spectacolele mele. 

O zi obișnuită din viața mea, atunci, arăta așa: mă trezeam la 5,  mă duceam la radio la 7, apoi la 11 eram în Buftea să mă pregătesc pentru Dansez, seara jucam la spectacol și apoi, uneori, la 11 noaptea, mai dansam o dată cu Olesia. Mie, dansul mi se pare mai greu decât actoria pentru că nu e meseria mea. Visam că o scap din mână pe fata aceea, la live-uri. Din cauza lor o să trăiesc 70 de ani, în loc de 80.

Despre el însuși, boală și psihologi

Nu-mi place să strâng fotografii cu mine. Noroc cu Instagramul, acum. Am oroare cu oamenii care colecționează fotografii și apoi trăiesc din amintiri. Nu vreau să ajung la momentul acela. 

Nu am mai băut o bere de patru ani. Mi-am dat seama târziu. Știi că în anii mei de tinerețe stăteam mult după spectacol, la bere, la fumat. Și mă uitam la toți actorii mari care făceau roluri bune. Și ei seduceau acasă. Și-mi doream să am și eu înțelepciunea de a merge acasă. Și am ajuns fix acolo unde am dorit. 

În ultimii ani am o frică nebună de boală și de moarte. Fac atacuri de panică și asta mi se poate întâmpla chiar înainte de spectacol. Și nu mai vreau să ignor și de asta m-am dus la psiholog. Mi-e teamă de cancer, mi-e teamă de accident. Acum, după lipsa de alcool și de țigară, am rămas cu crizele de isterie. Acum mă bucur de meserie, dar asta nu pare de ajuns. 

Despre muncă continuă din liceu

Am fost primul actor din familie. Ei nu prea au înțeles care e treaba. Dar eu jucam din clasa a IX-a. Eu când am intrat la liceu, m-am dus la Teatrul Național și i-am spus portarului că eu vreau să joc teatru. Și a început să râdă. Norocul mei a fost că m-a văzut Irina Boieru care m-a dus într-o sală și m-a pus să spun o poezie. Și de atunci am tot primit tot felul de roluri mici. De asta acasă nu s-au mirat tare, dar tot părea ceva, așa…

Mai fugeam de acasă, că stăteam cu actorii seara la băut, și la școală nu prea mai ajungeam. Erau să mă exmatriculeze și atunci au intervenit ai mei care m-au adus pe drumul cel bun.

Despre Richard III și Andrei Șerban

Muncesc mult pentru că îmi place, dar și pentru că vreme lungă nu m-am simțit eu bine cu mine însumi. Așa c-am luat multe proiecte. Uite, de exemplu, azi când vorbim, merg la prima probă cu costume de la Richard III. Nu m-am gândit eu în viața mea că o să fac acest Richard și mai ales cu Andrei Șerban. Sunt mort de frică, sunt paralizat, dar în egală măsură sunt curios. Sunt ca un copil mic. Și asta din cauză de Andrei Șerban care mă pune să dau totul. Andrei Șerban știe exact ce vrea și ce poți să faci. Și crezi că te omoară și te duce în tot felul de lucruri. Și-ți dai seama de asta în seara premierei când vezi c-a avut dreptate.

Dar îți spun: cu Andrei Șerban, cu Dabija și Radu Afrim eu aș lucra mereu. Cu Iuri Cordonschi să știi c-am ratat Romeo și Julieta. L-am ratat pe Mercuțio în Romeo și Julieta, un rol care nu se ratează în Teatrul Românesc. Nu mai am ce să repar. Am fost neatent în timpul repetițiilor, nu am fost capabil să-i țin piept lui Iura să-i spun că mergem pe un drum greșit. Am crezut că merge și așa, eram și cu protestele, l-am ratat cu brio, am trecut pe lângă rol. Pleci de la teatru și spui ”dar când a jucat Manole?”

Nu am o tehnică deosebită de aborda un rol. Totul este diferit. Uite, azi, mă duc la prima probă cu costume de la Richard. Nu știu cum va fi, nu știu cum dorește Andrei Șerban să fie repetițiile. Plus că sunt o grămadă de actori tineri cu care n-am jucat. Până când ne armonizăm energile o să dureze ceva. Eu, de exemplu, la prima citire, citesc prost, teribil de prost, De zice lumea că nu pot să fac rolul, dar așa m-am obișnuit. 

Profesionist, asta înseamnă: să fii educat astfel încât să-ți ia o treabă bună indiferent de oră sau de timp. Nu există ”a intra în pielea personajului.” Accesez niște zone cerebrale pe care nu le folosești în viață, că altfel te duci la Socola. Sunt momente în care simți că te ia cineva în brațe și plutești, dar astea sunt rare.

 

 

  

Napolitane și întuneric

Se știe deja că liderul PSD, Liviu Dragnea este un consumator de Eugenia, în exces chiar. Da, sunt cu eugeniile de când eram mic şi mănânc eugenii de Boromir – uite, ca să mă şi critice… – pentru că sunt singurii care fac eugeniile ca atunci când eram mic. Am spus-o şi pe asta”.

Nu întâmplător Eugenia. 61 la asută dintre români consideră comunismul o idee bună, oarecum aplicată prost. Eugenia e una dintre cele mai bune amintiri. Se mai găsea, nu stingea curentul și ținea un pic de foame. De asta domnul Dragnea plusează cu gusturi românești. Se știe mâncarea comunistă era mai sănătoasă, gustul mai pronunțat și, în general, nu te otrăvea cu E-uri. 

„Nu ne interesează să mâncăm o pâine sănătoasă? Am intrat în UE, dar nu suntem obligaţi să mâncăm toate E-urile. Ce, în Călăraşi nu se face grâu bun? Să se prelucreze în România. Noi luăm pe grâu atât şi plătim atât, când vine napolitana. Noi nu suntem în stare să facem napolitane? Suntem proşti, suntem leneşi? Nici vorbă, leneş e Iohannis.”

Pentru că e în campanie electorală, domnul Dragnea reușește să trântească câte un neadevăr în fiecare propoziție.  Hai să explicăm de ce napolitanele nu țin de foame.

Întâi, ideea de napolitană cu identitate românească e o prostie. Lumea e diversă și fără granițe, vrea napolitanele pe care le vede la televizor, pe internet, în mâna actorilor, în general pe cele care le spun ceva. Eu nu mănânc un lucru doar pentru că românesc, ci pentru că e bun și nu mă îmbolnăvește. 

Pâinea românească e la fel de sănătoasă perecum cea din Cehia sau Ungaria. Toate marile companii de mâncare, de aici și de aiurea, procesează mâncarea și-i pun E-uri. Și pâinea românească are E-uri. E o chestiune de preț și de competiție Da, avem o problemă cu standarde duble aplicate de companii în România și Europa. Dar asta  o rezolvați tot la Bruxelles, nu la București.

Grâul românesc nu merge musai la prelucrare în afară. Poate dacă are preț bun. Chiar lângă Călărași, la Giurgiu, Intergaro are fabrică de napolitane. Mai este una la Ploiești, Alka, o investiție uriașă. Tot în Giurgiu, mai e o fabrică, Tano, care face napolitane.  România exportă de patru ori mai multe dulciuri în Europa de când suntem în UE. Valoarea e mică, însă, 100 de milioane de euro, dar până atunci era insignifiantă. 

Cea mai vândută napolitană din România era de aici, Joe. Nestle închide însă fabrica. Și, uite, Liviu, ce spune fostul proprietar român, Florin Banu, despre închiderea fabricii: „În opinia mea există trei factori: sindicatele şi lipsa forţei de muncă, dimensiunea prea mică a afacerii din România şi ostilitatea faţă de multinaţionale. De ce nu i-am fi închis noi pe unguri, de ce ne închid ungurii pe noi, cu toate că sunt mai scumpi la salarii? Sindicatele au pretenţii care nu au ancoră în realitate.” 

Asta ai de rezolvat dacă vrei să ai napolitane românești. 

Unele roșii românești au gust. Nu toate, însă. Creșterea în solul de aici nu înseamnă musai gust. Cantitățile mari cer același tratament ca peste tot în lume: chimicale, îngrășăminte, culturi rapide. Domnul Dragnea face o confuzie voită între mâncarea românească și cea naturală, bio, ecologică. E adevărat în curțile noastre se mai găsește mâncare bună, dar nu aceea ajunge la magazin.

Iar mâncarea de la magazin se împarte în cea ieftină, fără gust, și cea mai scumpă de o calitate mai bună. Punga și stomacul nu gândesc românește, ci în termeni de calitate și preț. Evident, e frumos să alegi produse românești, dar nimeni nu va arunca cu bani pe ceva doar pentru că are etichetă cu tricolor. 

În fine, promisiunea aprozarelor domnului Dragnea e suspectă. Eu, unul, nu uit că doamnele de la aprozar aveau cele mai mari ghiuluri pe care le știu. Ele erau simbolul mâncării ascunse, a unei puteri care venea din micul trafic, al șpăgii și relațiilor care își dădeau mâna peste un popor flămând. 

Și ar mai fi ceva. Generațiile de azi nu știu cine și ce este un aprozar. Pentru că nu apare pe net, Facebook și Instagram. Și nici în reclame. Dar știu că pot merge într-un magazin și să găsească tot acolo. Așa că acolo trebuie să-i duci ce caută. 

În Turcia, Erdogan a făcut piețe pentru produse turcești cu prețuri la jumătate. Tocmai a intrat în recesiune. Iar moneda a căzut cu 30 la sută. Roșia turcească nu ține întrutotul de foame și nicicum nu te scoate din sărăcie.  

La fel, în Venezuela s-a mai gândit cineva că burta știe limba locală când ea era interesantă întâi să trăiască bine și pașnic. Acum, țara este în întuneric, cum nici Ceaușescu nu ar fi reușit să facă. Și nici șanse să iasă din el. Și sunt sigur că oamenii s-ar bucura să vadă măcar o napolitană fie ea de acolo sau de aiurea.    

Mihai Călin: ”Legile sunt făcute pentru a fura în continuare!”

Mihai are 50 de ani și nu-i dai. ”Ei, da, mi-am întins pielea.” Și râde tare. ”Adevărul este că se simte la unele roluri. A ajuns să fie o meserie tare fizică. La Caliban, unde joc monstrulețul, mă mai dor genunchii de la umblat în patru labe.” Și apoi vorbește cu meticulozitate de încălzirea pe care este obligat să o facă mereu. ”Riști să te accidentezi dacă procedezi altfel.”

Vorbește potolit și nu impostează. Nu ridică vocea. Nu pare a fi mistuit de o pasiune revoluționară, la prima vedere. Dar pe măsură ce cuvintele curg, ele devin oțelite. Blândețea sa este fermă. Nu cedează și are lucruri de spus. Nu trebuie să le strige. Este sigur, știe ce vrea și cunoaște ce spune. Poți să fii sigur că nu va da înapoi. 

Sunt bucureștean get-beget e un fel de a spune. Eu m-am născut în București, dar în familia noastră e, așa, o amestecătură. Tata este născut la București, dar bunicii pe lângă București, la Mihăilești spre Alexandria. Mama și bunica sunt rusoiace, născute la Baku în Azerbaidjan.

Și aici fac ochii mari. Bunica era rusoiacă sută la sută și, la un moment dat, pe la Baku s-a pripășit un basarabean, care era bunicul. L-a adus valul revoluției bolșevice. Apoi valul comunismului i-a împins spre Basarabia, iar războiul i-a dus în România. La Baku s-au iubit, au făcut copii și de acolo a fost bunicul deportat trei ani în Siberia. 

A petrecut trei ani într-un sat din Siberia. Nu a fost lagăr, dar nici sat. I-au dus într-un loc în care le-au dat unelte și i-au pus să-și facă case. Acolo nu era, de fapt, nimic. Era doar un câmp. Și i-au mutat în pustietate. Mai interesant este cum a aflat bunica de faptul că el a fost luat. A venit un ceferist la ea cu o bucată de sac de iută. Și pe bucata aia scria ”ne duc în Nord.” Și apoi era scrisă adresa bunicii. Bunicul a fost luat de pe stradă, băgat într-un vagon de vite și ea a fost înștiințată așa.

Mai apoi bunica s-a dus la NKVD și nu a plecat de la poartă până când nu i-a spus unde l-au dus. S-au revăzut trei ani mai târziu și s-au mutat încet-încet spre Basarabia. Când rușii s-au pornit spre Chișinău, ei plecau deja în România pentru că știau ce-i așteaptă. 

Mihai își pierde aici tonul domol. Familia lui nu a învățat comunismul din cărțile de istorie. ”E așa o minciună pe care ei o spun acum când se compară cu victimele comunismului.” Familia lui Mihai a trebuit să ascundă la începutul anilor 50, în România, că are rădăcini rusești. Ajungeai imediat înapoi în Siberia pentru că ”era ceva în neregulă să fi plecat din Rusia.”

Am văzut, am conștientizat și am simțit ce înseamnă minciuna. Dacă erai un elev mai bun în clasă trebuia să scrii câte o hârtie sau să reciți. Scriai și tu după Tovarășul. Acolo începea plagiatul. E bine c-a existat această viață în dublă în familie care îți spunea adevărul. Generația mea a avut marele noroc să-și dea seama că trăim o minciună. 

Chiar în 89 am vorbit cu o colegă și-i spuneam că ar fi fost mult mai bine să trăim în anii 50 și să fi avut entuziasmul acela al ținereții în care credeam ceva. Pentru că mulți, atunci, credeau în ceava.  Or, noi eram tineri, dar nu credeam în nimic. Știam că totul e o minciuă, că totul e un rahat de la cap la coadă, pe care trebuie să-l înghiți sau să mergi mai departe, dar că nu aveai ce face.

Mihai vorbește pe îndelete de toată experiența trăită. De mizeria de lumea a treia, de mirările la pungile de orez sau ciocolata pe care o primea din afară de la un unchi. Revolta se aduna încet, dar sigur. A fost în stradă de pe 21 decembrie pentru că nu-și putea închipui că va fi altfel.  

30 de ani mai târziu, Mihai Călin este pe aceleași scări ale Teatrului Național, protestând la fel. ”Noi n-am greșit cu nimic. Pur și simplu cred că e destul de clar de după Revoluție. Practic s-a reinstaurat același sistem care s-a adaptat foarte repede. Cine a făcut capitalismul în România? Domnul Iliescu plus tot eșalonul doi al partidului comunist.” 

Dar de ce-ar protesta actorii, mai ales față de o chestiune care excede aria lor de preocupare? ”Acesta este un reproș penibil. La fel ca cel al domnului Liviu Pop care ne-a aspus că putem protesta doar pe chestiuni culturale și că ei ne-au mărit salariile. Asta-i dictatură! Noi suntem cetățeni ca toată lumea! Avem aceleași obligații și aceleași drepturi.”

Tu crezi că noi nu vedem în meseria noastră lucruri negative? Crezi că în teatru nu vedem corupție sau umflări de facturi? Sau numiri politice. Și noi încercăm să facem ceva. Una dintre problemele noastre este că reacționăm doar atunci când suntem atinși personal. Atunci când ai pe cineva în special, de exemplu. De abia atunci când oamenii sunt atinși personal. Dar de ce am ajuns aici? Asta nu mai interesează pe nimeni?   

Chiar nu interesează pe nimeni că România a ajuns să fie condusă de oamenii care au condus cele mai sărace județe? Care a fost performanța lor în ultimii zece ani? La asta nu se uită nimeni? Ăștia sunt oameni care au condus județe vreme de 10-15 ani și nu au făcut nimic, poate doar pentru ei. O vilă, o mașină… Dar pentru cei 300 de mii din județ ce-au făcut? Păi 100 de mii sunt în Italia, 100 de mii sunt sărăcie… Și nouă ni se spune că avem puțintică carte. Dar când te uiți la Nicolicea, Florin Iordache…Ei au făcut dreptul după ce-au fost politicieni. Eu nu pot să am încredere în ei. Nu vezi că toate legile sunt făcute pentru a fura în continuare?…Toți oamenii aceștia au ajuns să aibă puteri discreționare. Și ei fac o famiglie în care se acoperă unii pe alții. 

Mihai Călin nu și-a educat copilul pentru a pleca. ”Dar el vrea să plece pentru a studia în afară.” Oportunitățile par mai diverse și poate reușești să faci mai mult cu mai puțin efort. ”Dar dacă lucrurile se vor strica în România, va trebui să plece. Iar eu tocmai asta vreau să împiedic.”

Un articol toxic despre București. Sau invers

Pentru prima oară în viața mea, am văzut, în mijlocul Bucureștiului cum ar veni, o mașină care mergea pe bulevard și scotea un norișor de praf. Nu dramatic, nu ca la bunică-mea în sat. Nu era ca un drum de țară, dar imaginea exista și te aliena.

Până la urmă, eram în Drumul Taberei, chiar lângă parcul de la Moghioroș. Și atunci mi-am deschis ochii mai bine. La bordură e plin de praf, de fapt e un strat gros adunat într-o dâră. Sunt convins că atunci când plouă e chiar noroi. Praf e chiar și pe linia de tramvai, adunat în mici grămăjoare. Zici că-s mușuroaie de cârtiță. Spațiile verzi, alea din jurul copacilor, care ar trebui să aibă un metru pătrat, sunt acum doar pământ. Iar din șantiere, omniprezente, ieș șiruri lungi de noroi care par că nu se mai termină. 

În localitatea unde stau eu, lângă București,  strada are pe margine o cocoașă de pământ, dar asta nu mai miră pe nimeni. Nimeni, absolut nimeni nu mai spală camionul la ieșirea din șantier. Adăugați aici faptul că Bucureștiul nu mai are demult o perdea verde de protecție. Un oraș găurit în care vânturile iernii cară pământ la nesfârșit.  

Capitala României este a doua cea mai poluată din Europa. 400 de tone de praf sunt pe fiecare kilometru. Asta nu este o exagerare, este o dată certă. V-ați uitat la jegul de pe mașini? E un strat gros de zici că-s toate abandonate. E un aspect care nu ne mai interesează. 

Adăugați aici  principala problemă, care  este poluarea de la mașini. Am folosit de câtea ori Airly, dar apoi am renunțat. Nu există decât varianta de sufocare. Poluarea ori e depășită cu câteva procente, ori este dublă, iar alte ori este de șase ori mai mare. 

Certitudinea este că murim cu zile. Din cauza noastră, de multe ori, dar și din cauza celor care nu fac nimic. Mai stupefiant decât povestea asta este faptul că nu conștientizăm, că nu există o singură măsură, o singură idee care ar putea face ordine. Vorbesc de o indiferență ieșită din comun față de o problemă fundamentală. Și aici mă refer la primari. Au preferat să închidă ochii și, probabil, chiar și aparatele de măsurat aerul. Și nimeni nu mișcă un pai în direcția corectă. 

În București nu există limitări ale circulație mașinilor.

În București, nimeni nu este încurajat să folosească transportul în comun.

Parcările la trotuar nu sunt taxate în centru.

Impozitele sunt mici.

Nu există limitări de circulație în funcție de combustibilul folosit. 

Nu există taxă de intrare în zona centrală a orașului.

Nu sunt trenuri care să te aducă în oraș. 

Nimeni nu verifică niciun camion care iese din șantier.

Nu e niciun fel de normă în construcții care să ne păzească.

Perdeaua verde a orașului există doar pe hârtie.

E de ajuns să te duci pe orice ziar european sau asiatic să vezi că lumea abundă de măsuri antipoluare. E mereu subiectul zilei și al viitorului. Londra, Bruxelles, Paris, zeci de orașe germane, comunități asiatice, toate fac câte ceva pentru a opri dezastrul care plutește în aer. Aici, nimic. Nu e vorba doar de noi, e vorba și de ce lăsăm mai departe. De asta indiferența de aici este strigătoare la cer.

Comisia Europeană  a declanșat deja o procedură de pedepsire a României pentru această situație, dar asta a încetat demult să fie o știre. 

Acest articol nu are final. Și nici viitor. Sau poate are unul. Toxic.

Foto: Cătălin Dumitru.