politica

Cum rezolvă domnul Iohannis dilemele PNL.

Știți că PNL vrea alegeri pentru primari, în două tururi. De asta guvernul își asumă răspunderea pe modificarea legii. Dar tot PNL vrea alegeri anticipate. Dacă trece legea, nu are alegeri. Dacă nu trece, pierde primarii, dar are alegeri anticipate. 

PNL trăiește o dilemă. Acum este împărțit între două grupuri: unul mai curajos și unul mai conservator. Cele două grupuri trebuie să aleagă între alegeri anticipate, ceea ce le va da o putere mare și rapidă, și așteptarea alegerilor la termen, care îi vor pune tot la putere, dar probabil cu un scor mai mic. Pentru asta trebuie să sacrifice alegerile primarilor în două tururi, ceea ce i-ar da PSD-ului, iarăși, multe mandate de primar. 

Curajoșii au înțeles că este un moment teribil de bun ca să scoată PSD-ul în afara jocului pentru mulți ani, poate de tot. Conservatorii știu că puterea e bună, banii sunt buni, la fel posturile. Ei nu uită că, de-a lungul anilor, prietenia cu PSD a fost utilă ști că partidul le-a rezolvat multe din lucrurile la care visau, dar care nu puteau să le facă. Vezi aici pensii speciale, legi ale justiției, intimidarea procurorilor, rezolvarea imunităților, omorârea ANI. Să nu aveți iluzii că PNL nu a visat la așa ceva. Din cauza lui Iohannis și a presiunii publice nu au putut să o facă. 

În fine, vă spun ce cred că se va întâmpla. 

Guvernul Orban nu-și va da demisia. Va aștepta să fie demis, dacă se poate. Ca să-i momească cu alegerile anticipate, există deja în Parlament un proiect de lege astfel încât pensiile speciale să rămână, chiar dacă mandatul nu este întreg. Iohannis, care-i conduce pe curajoși, chiar vrea alegerile anticipate. Chiar dacă nu o să aibă două tururi la primar. Cuplate cu votul politic de la parlamentare, alegerile locale au potențialul să aducă o victorie uriașă a PNL. Gândiți-vă că lumea nu va mai vota administratorul, ci partidul care va domina campania electorală. De asta cred că unor peneliști sau aliați le va scăpa bila neagră la moțiune. 

Dacă nu iese, este și o variantă de rezervă. PNL știe că în actualul cadru politic poate merge cu un scor de peste 3o la sută până la alegerile de la toamnă. În privința primarilor, dacă se vor face alegeri în două tururi, au șanse mari de câștig în multe localități. Plus că mulți primari vor veni oricum la ei. În acest scenariu e de ajuns să nu facă prostii la guvernare și să nu taie bani de pe undeva. În rest, totul va fi bine. 

Iar ca să simplific și mai mult povestea asta, spun doar atât: se va face doar cum vrea domnul Iohannis.  

Ce e bine și ce e rău în cazul lui Moise Guran

Dacă tot a intrat Moise în politică, câteva rânduri ca cititorii acestui blog să știe unde mă aflu în chestiune. Am ezitat să scriu până acum. Pare important, dar nu e chiar a game-changer, cum ar spune englezul. Moise era un jurnalist important până ieri, cu sute de mii de admiratori, azi este doar unul dintre sutele de politicieni de la care așteptăm să confirme în interesul nostru. Dar cum multă lume vorbește, iată ce se întâmplă. 

1. Nu ni se întâmplă lucruri nemaivăzute. E plină lumea de jurnaliști intrați în politică. Mi s-a întâmplat ieri să văd o listă cu zeci de cazuri din Canada, inclusiv cu membri ai guvernului. La fel și în America. Luați, de exemplu, cazul lui Al Gore care a ajuns până la Casa Albă. El a fost jurnalist de investigații și, ca urmare a anchetelor sale, doi oameni au ajuns la pușcărie. 

2. Jurnaliștilor le este ușor să treacă în politică. Sunt antrenați să înțeleagă sisteme administrative și politice, au capacitatea de a lucra cu ușor cu informații, știu să documenteze un subiect, au o capacitate de conexiuni mai mare decât în mod obișnuit. Dacă sunt înzestrați și cu un dar oratoric sau carismă, trecerea pare chiar ușoară. De multe ori, asistând din culise la luarea deciziiilor, ajung să creadă că pot face mai bine și mai repede decât personajele lor. Nu e o dramă, e doar firesc și omenește. Spre deosebire de jurnaliștii sportivi care cu greu s-ar descurca în iarbă, cei de pe politic chiar pot avea succes. 

3. Cosmin Prelipceanu m-a întrebat cine câștigă, cine pierde. De pierdut, pierde breasla. Orice voce mai puternică nevoită să plece sau care alege să plece slăbește o lume deja subțire. Golurile de tipul acesta se umplu greu. Mai ales că jurnaliști mai puțini vizibili aleg și ei să facă parte din sistem, dar la alte nivele: funcții în administrație sau politică despre care cred că au capacitatea de a le gestiona. De câștigat, câștigă clasa politică și poate societatea pentru că ajung acolo oameni cu o cultură organizațională care poate schimba ceva.

4. Nu vă luați de declarația din 2015 în care spune că-i detestă pe jurnaliștii intrați în politică. De atunci și până acum an viața fiecăruia s-a schimbat ceva, credințele au fost puse la încercare. E greu să ceri oricui să fie ca un pahar curat de apă. Schimbările de credință, declarațiile emoționale sunt azi o regulă. Lucrul care contează cu adevărat este dacă intrarea în politică este onestă, adică făcută pentru public. Și desigur, trebuie să recunoști că o faci și pentru tine. Este imposibil altfel. 

5. Ce nu este în regulă. Potrivit declarațiilor sale, Moise Guran a lucrat la programele electorale ale USR PLUS. Și asta când era ziarist. Și i-a avut invitați pe ambii lideri. Ba chiar a făcut o dezbatere electorală. Asta este greșit. Chiar dacă, așa cum susține, nu era plătit. Publicul ar fi trebuit să știe că el lucra cu unul dintre candidați. Sau că ideile sale erau preluate de către cei din USR PLUS. Cu acest balast pleacă în politică și se trece la pasivul său chiar înainte de a face ceva.

6. Dacă emisiunea sa a fost folosită ca să-și construiască o platformă politică, iar e greșit. Dar cum nu o să știm asta niciodată, el singur va trebui să-și dea răspunsul. Eu sper să aibă succes cu proiectele pe care ni le propune. Până la urmă, dacă-i reușesc, poate progresăm.

7. În fine, succesul este o chestiune complicată în politică. Sutele de mii de admiratori nu sunt îndeajuns în partid. Puterea se împarte altfel, iar testele sunt mult mai diverse. Îl vom cunoaște mai bine când va ajunge la putere.

 

Stenograme din mațele mafiei (II)

Miercuri am discutat cu ascultătorii Digi FM despre povestea de la Arad cu pesediștii care controlau DRDP-ul. Ce mai povestește lumea. Pentru cine nu știe ce-am scris ieri, aici. 
 
”Nu pot vorbi că poate mă recunoaște după voce dar eu am lucrat pentru un parlamentar PSD care avea camioane și în vamă Nu eram controlat.”
 
”La Constanta, patronii platesc 1000 euro per camion, pe lună. Dar nu toți patronii, ci doar cei aleși. restul nu au nicio șansă.”
 
”Sunt șofer. La fiecare 500 de kilograme depășire, dau la frontieră 100 de euro. Patronul știe și-mi decontează banii.”
 
”Din Ungaria spre România nu poți intra cu supra-greutate. Ești obligat să intri în parcările din Ungaria la control. Acolo nu ai ce face. Eventual, declari o altă marfă.”
 
”În Arad, mafioții din conducere au camioane. E cel puțin o firmă care dacă are 10 camioane, se întorc cu spatele, iar pe mine mă ia. Cu noi vorbesc colegii și ne spun când sunt controale. Și așa aflăm și noi. Ar trebui retrase licențele pentru supraîncărcare. În fiecare lună se dau 2000 de lei per camion, șpagă. Dacă nu dai șpagă, în două săptămâni te controlează.
 
”Este doar vârful aisbergului. Faceți control la Oancea, Albița, Borș. La fiecare mică depășire dăm 100-150 de euro de camion. E șpagă, în lipsa amenzii care este mare. Dacă s-ar pune un ofițer sub acoperire, ar vedea.”
 
”Astă vară am adus un transportor din afară. Persoana pentru care-l aduceam mi-a zis să merg într-o vamă mică și să pun 50 de euro în acte. Am refuzat. În vamă mi-au făcut supra-control, dar nu mi-au găsit nimic.”
Vă asigur că dacă stăteam două ore în direct strângeam zeci de mărturii. Eu cred că este edificator, însă. Ani de zile partidele au încurajat existența unui sistem mafiot care să înlocuiască statul. Acesta a fost acaparat în totalitate. Concomitent a fost încurajată încălcarea legii. Pentru că, dacă tot ți se cere șpagă, măcar să ai și tu un câștig.
 
De aici nenorociri pe drumuri, moarte, dezastre, nereguli exploatate la maximum și drumuri distruse. Și încasări inexistente la bugetul de stat. E un cerc vicios care include evaziune, extorcări și apoi renunțarea la serviciile pe care statul trebuie să le ofere. Imposibilitatea noastră de a construi ceva, aici se regăsește. 
 
Aveți acum o imagine exactă asupra ceea ce înseamnă stat paralel. Nu e vorba de cei care vor să-i prindă pe mafioți, ci de această mafie care practic a înlocuit structurile de stat și care asigură că lucrurile se întâmplă conform planului stabilit, nu potrivit nevoilor comunității. 
 
Poate vă întrebați de ce acești oameni nu reacționează și nu merg la Parchet. Pentru că au fost abandonați și le este frică. Li s-a spus că toată lumea fură și că cine este cinstit e un nemernic. Au asistat și au înțeles inversarea valorilor. Au văzut cum cei care au făcut ceva în sens invers au fost stigmatizați, loviți și alungați. Cei mai mulți aleg apoi să plece sătui de statul care-i obligă să fie parte din mafie. 
 
Despre asta a fost lupta ultimilor ani și a celor care urmează. Când vom repara asta, România va deveni o țară normală. 

Stenograme din mațele mafiei

Digi24.ro are date din dosarul DNA de la Arad. Dacă ce scrie acolo se dovedește adevărat, atunci avem un caz strigător la cer. Tehnic, DNA acuză o întreagă rețea care măsluia numirile într-o direcție publică. Scopul era acela de a aduce bani la partid, adică PSD, dar, probabil, și de a controla și fluxul de camioane care trec dincolo de graniță. Vizate erau posturile de controlor de trafic din vămi, oamenii care știu ce și cât se transportă și dacă se îndeplinesc condițiile legale de drum și greutate. 

Operațiunea a durat multă vreme și este presărată cu stenograme. Iată una despre costurile de angajare:

„Deci dacă e să fie, poate să fie ca data trecută. Deja … or șapte, opt, zece mii, tot din astea sume”.

Alta conține o precizare și mai clară. 

„Ăștia de la Moravița, eu cu un prieten de-al meu cu care am vorbit și data trecută, cinci mii-cinci mii”.

Avem, însă și o luare de poziție mai hotărâtă și de refuz a banilor de la domnul Dorel Căprar, unul dintre liderii PSD. Doar că banii sunt trimiși la partid. 

Păi dar tu știi că eu nu îmi pun nimica, decât… îi duci la tanti aia la partid…nu mă interesează pe mine, și să îmi dai numele lor. Numai să îmi dai numele alora, să vedem. Îmi dai… Le scrii p-o hârtie și… ăștia, uite aici. Bine? Să le dau eu lu… O să le dau eu lu Ispravnic”.

Nu știți cine este domnul Căprar. Este domnul cu sabia de la Arad. Sabia care i-a fost dăruită Viorică Dăncilă pentru a tăia în carne vie. ”Să tăiați la propriu tot ce trebuie”, i-a spus domnul Căprar doamnei Dăncilă. Probabil pe la DNA. El era unul dintre cei care se visa ministru al apărării, la un moment dat. Numele îl recomanda. Apropo, numele doamnei Dăncilă e pomenit de băieți în înregistrări, spunându-se că ea singură numea niște șefi de departament. 

Dar stați că nu s-a terminat. Cea mai faină discuție este cea legată de un nou venit către o funcție de conducere. Omul venea de jos, fără să fi avut o poziție de conducere vreodată. Grupul nu l-a acceptat, însă, pentru că nu avea treabă cu partidul. Acesta era păcatul lui.

”Păi cum să-l pui pă Mircea director? Râde toată Frontiera, râde toată Direcția, toți de noi… Păi el n-are poziție politică… Zero! Școală zero!Experiență într-o chestie de conducere directă, zero… Pă trei valențe, care le ai la CV-u, nu? Bă, ce… ce experiență politică ai? Bă, am fost vicepreședinte, consilieru lu cutare, am făcut aia. P…, el n-are nimica. Nici măcar la Nădlac nu-i președinte. Îl doare-n p… de partid, mâine! Da… Ă… Alte experiențe, el n-a fost niciodată în nicio funcție. O fost controlor de trafic. Îl duci tu controlor de trafic? Păi unde ai mai auzit așa ceva în țară?”

Trebuie să recunoașteți că demult nu am mai avut posibilitatea să ne uităm în mațele partidului și să vedem cum a funcționat România în acești ani. Ce vedem de fapt?

Întâi că orice funcție este trecută prin filtrul partidului. Că nu contează, cv, experiență, bună credință, capacitate profesională. Contează doar controlul și banii care ajung la partid.

Doi: partidul acționează ca o organizație mafiotă. Banii se duc la casierie și de acolo mai departe, cel mai probabil pe linie în sus. De altfel, într-o înregistrare, sunt bârfiți Cuc și Bădălău care nu se înțeleg pe banii de la Giurgiu. 

Trei: liderii partidului sunt samsari de funcții care gestionează un sistem paralel de taxe și redevențe publice. Nu au idei legate de strategie, posibilitate dezvoltării sau alte lucruri legate de binełe public. Politica este o organizație mafiotă de extorcare a statului și a cetățenilor. 

Patru: sub acest tip de conducere înfloresc neregulile și dezastrele. Nimeni nu este dispus să respecte reguli, dacă știe că poate rezolva cu șpagă. 

Cinci: acest sistem a fost de fapt adevărat miză a luptei pe care au dus-o PSD și Dragnea. Ei au dorit doar controlul asupra unor rețele de făcut bani și mai ales să nu fie deranjați când fac asta. 

Acest fel de Românie este o nenorocire. 

 

 

 

Legătura dintre apa caldă și pensiile speciale

La multe te-ai fi putut gândi la 30 de ani de la Revoluție, dar cred că cel mai puțin probabil era lipsa căldurii. Frigul, frigul pătrunzător până în oase, caloriferele reci, plapumele și bundițele, țurțurii din casă sunt câteva dintre lucrurile care i-au scos pe români în stradă în 1989. Tâmpeniile făcute de Ceaușescu, modul în care și-a bătut joc de propriul popor erau irepetabile pentru orice nație care a învățat ceva din ce i se întâmplă. 

30 de ani mai târziu te așteptai ca statul să aibă un răspuns civilizat la problemele mari cu care se confruntă o nație: stradă, școală și spital. Doar că niciuna dintre acestea nu este rezolvată la nivelul la care te-ai fi așteptat. Nici banala problemă a căldurii. 

În schimb statul român se chinuie astăzi să rezolve problema pensiilor speciale, a beneficiilor pe care le primesc mulți dintre angajații săi, dar și a cumului dintre pensie și salariu la stat. Ba, mai mult, are largi categorii de cetățeni care-l întreabă ce este greșit în asta. 

Poate vă întrebați care este legătura între două probleme atât de diferite. Ce legătură este între apa caldă și pensiile speciale? E foarte simplu: incapacitate instituțională. 

Statul român, prin reprezentanții săi, nu a reușit să rezolve o serie de probleme fundamentale cu care se confruntă pături largi de populație. Statul nu a reușit să construiască străzi, autostrăzi, nicidecum spitale și mai ales să reformeze școala. Nimeni nu a reușit să găsească răspunsuri la problemele care împiedică România să fie modernă.  

În schimb, statul român a știut să fie priceput la rezolvarea unor chestiuni și situații individuale ori ale unor grupuri de persoane. Din interes, șantaj, calcul politic sau mutări administrative a aruncat cu bani și diverse beneficii în reprezentanți ai statului. Sau în oameni care lucrau la stat. Așa au apărut schemele de pensii speciale, altele decât cele ale armatei. Așa au apărut pensionările anticipate din sistem, așa au apărut beneficiile, sporurile și diversele oblăduiri care la stat dau drepturi suplimentare. Tehnic, puține domenii din cele care au avut o oarecare reprezentare politică au rămas necadorisite cu ceva. Până și aviatorii au pensii speciale, la fel ca și o grămadă de personal auxiliar, inclusiv cel din Parlament. De fapt s-a ales soluția cea mai simplă, aceea a rezolvării din pix a unor chestiuni sociale. 

În loc să creeze o bunăstare socială care să se adreseze nației, statul român, în toate orânduirile sale, a creat diverse premii individuale pentru cei care într-un fel sau altul au avut acces la decizia politică. Inevitabil s-a ajuns și la situația în care toate acestea nu au mai fost de îndeajuns. A început lăcomia, statul s-a autogrenerat, și-a autogenerat probleme și am ajuns și la cumulul pensiei cu salariul.

Fenomenul a fost un bulgăre de zăpadă, a antrenat enorm de multă lume și s-a ajuns în situația în care s-a dat și la cine merita și la cine nu merita. De aceea este aproape imposibil ca tăierile să poată fi aplicate. Pentru că vor fi ținuți ostateci cei care merită cu adevărat acest tip de beneficii. 

Toate acestea nu au fost greu de făcut. O semnătură și un calcul matematic rezolvă asta. E mult mai greu să rezolvi însă probleme de care să beneficieze toată lumea. La asta statul nu a mai avut un răspuns. A fost promotorul salvării individuale și a lucrat împotriva comunității. Cei lăsați pe din afară sunt oamenii de la privat care nu au avut acces la resursa publică. La fel, a pierdut societatea pe ansamblu prin lipsa străzilor, a școlilor și spitalelor. Și acum a căldurii.

Asta e legătura dintre apa caldă și pensiile speciale: cel cu o pensie specială va avea bani să-și pună centrală.

 

Toți oamenii partidului

Nu pot să-i las pe cititorii acestui blog fără câteva concluzii după plecarea doamnei Dăncilă. Cred că de fapt ele s-au scris singure la conferința de presă de după CEx. Nu a căzut niciun capăt al lui Ciolacu și lacrimile de iubire ale Rovanei Plumb cred că spun destul. Și uitați-vă un pic la fața doamnei Dăncilă din acea aseară. Femeia știe că trăiește o rușine istorică. O simte prin toți porii. Dar nu are ce face. Doamna Dăncilă, cu catrafusele grămadă, mutată din casa cea mare în cămara servitorilor, știe că nu are ce face. Aceasta este adevărata ei dramă.

Viorica Dăncilă nu există decât prin partid. Partidul i-a fost mamă, i-a fost tată, partidul a îngrijit-o, i-a dat de mâncare și a avut grijă de ea. Ea s-a împlinit în partid, fiindu-i un soldat credincios și a înțeles perfect mecanismele sale. A învățat cum se ung toate osiile, a învățat pilăria, cumetria, nepotismul. A învățat că partidul înseamnă întâi și mult pentru ei și apoi ce mai rămâne pentru ceilalți. Știe că partidul o să fie masă și casă și pentru copilul său și ai altora de acolo. 

Ea știe că partidul îi pune la dispoziție statul pe care să-l căpușeze cum vrea. De la salariile nemeritate și posturile călduțe, până la mâncare subvenționată, sănătate și transport gratuit. Cu ajutorul lui dă un telefon, aranjează lucrurile și pune țara la cale. De una singură și pe puterile ei, ea nu ar fi primit niciodată ce i-a oferit partidul. Și nu mă gândesc doar la cele mai înalte onoruri în stat, ci la viața bună și călduță. 

De fapt, aceasta este rețeta PSD și atât a vrut să ofere României. Nu a prețuit competența în ultimii săi ani, ba, mai mult, a făcut o virtute din ascultare fără rațiune. Cu cât mai puțintel, dar mai obedient, cu atât ai sus. De asta nu au putut să livreze nimic. Pentri că nimeni nu știa altceva decât mecanismele de funcționare a partidului. 

În orice țară civilizată, premierul ar avea o grămadă de propuneri de a-și continua cariera după poziția ocupată. Știe atât de multe lucruri, cunoaște atât de multă lume, încât este o resursă uriașă pentru orice companie. Imaginați-vă asta în România. Și acum faceți exercițiul acest cu fiecare dintre cei care erau alături de doamna Dăncilă la actul de execuție. Cine știe să mai facă altceva decât să ungă mecanismele partidului? Aici e problema.

Povestea asta nu se va termina decât cu dispariția acestui fel de a face politică. Oamenii aceștia nu mai pot primi pe nimeni lângă ei. Și niciun profesionist complet nu va lucra cu ei pentru că nu va înțelege mecanismele de funcționare. Așadar, credeți că s-a terminat? Aveți răbdare.

 

Stelian Tănase: ”Viitorul PSD este zero!”

Cea mai mare dificultate a interviului cu Stelian Tănase a fost alegerea subiectelor. Erudit, cărturar, istoric, iubitor de arhive, politolog, gânditor sclipitor și vorbitor captivant, Stelian Tănase este un reper al spațiului democratic și post-revoluționar românesc. Menționez în mod special Revoluția pentru că Stelian Tănase a fost acolo și nu a cerut niciodată certificat de revoluționar.

Azi, Stelian Tănase este prezent în piață la toate protestele importante și spune că va fi în continuare acolo pentru toate ideile europene. A rămas monarhist și înclinat spre dreapta, dar și-a păstrat spiritul critic. Am vrut să vorbim despre România actuală, dar am început de la cea mai recentă carte a sa, Marele incendiator. Cristian Teodorescu spune că este cel mai bun roman românesc de după Revoluție și cu siguranță cel mai bun al lui Stelian Tănase. 

Înainte, însă, un intermezzo cu Clienții lui tanti Varvara, cartea sa despre liderii comuniști 

Cartea mea despre istoria comuniștilor din perioada interbelică a fost tradusă în Statele Unite, în Marea Britanie și în Spania. Încerc în Franța de câțiva ani. Acolo e un baraj făcut de alți scriitori români care au grijă să nu poți publica acolo. Invidia în lumea literară e mai mare decât vă imaginați. E o invidie care se transformă în acte ostile. Te superi că unul publică o carte, o carte care a avut succes, s-a tradus, deși are 1000 de pagini. Acel clișeu care spune că dacă ai depășit 200 de pagini, editorul occidental nu te va publica, e fals. Dacă materialul e bun și simte că poate să facă ceva cu el, publică.

Marele incendiator” a apărut recent în librării și are un succes mare. Cartea e spectaculoasă pentru că împletește ficțiunea cu realitatea, dar și pentru doza importantă de poezie.

E cartea pentru care m-am chinuit cel mai mult. Au fost momente când m-a luat plânsul, când nu am mai vrut să scriu. Au fost momente când din cauza tensiunii psihologice sau a violențelor din carte, căci erau inerente subiectului, a trebuit să mă opresc. E o carte care m-a chinuit. Nu m-a lăsat. Unele cărți sunt scrise cu plăcere. Asta nu. E o carte ce a venit dintr-o traumă.

E ceva simplu și banal. S-ar putea să râdeți. Un câine a fost călcat de o mașină, de aia îi și spune „Cronica unui fapt divers”. De aici se dezvoltă întreaga poveste. Cineva vrea să răzbune această chestiune și dă foc la mașini, așa cum văzuse el din depărtare. Dă foc la vreo sută și ceva de SUV-uri negre. E subiectul cărții care este trădat din primele pagini. Nu vreau să spun mai mult că de aici începe cartea de fapt. Eu am trăit această traumă pe viu. Mi-am văzut câinele lovit de o mașină sub ochii mei. Nu a supraviețuit și l-am îngropat. Asta e trauma care m-a obligat să scriu această carte, ca să scot din mine. E ca în psihanaliză, trebuia să mă pot vindeca.

Eu nu m-am răzbunat. M-am răzbunat scriind o carte. A fost un moment de traumă. Am fost foarte lovit. Și azi am coșmaruri când mă gândesc. Luasem cățelul de pe stradă. Era isteria aceea: să omorâm câinii, să-i ducem în adăposturi, să-i otrăvim, să îi batem cu ciomagul. Dăduse ordin chiar Primăria în frunte cu primarul de atunci, domnul Băsescu. Opinia s-a împărțit în două imediat. Au sărit să îi apere în fața acestei nenorociri. Primăria înnebunise. Câinii nu erau vinovați că un dictator, și anume Ceaușescu, a demolat Bucureștiul, iar câinii au rămas fără adăpost. Ei trăiau în curți, păziți de gospodarul bucureștean. Noi în loc să îi protejăm, pentru că erau în situația asta nenorocită de a umbla pe străzi, nefiind educați să umble pe străzi, am sărit să îi omorâm. Sigur, s-au întâmplat niște nenorociri. De pildă un câine a omorât un copilaș. Asta e ceva de neimaginat, dar tot ăsta e un îndemn de a lua măsuri pentru a conviețui cu ființele lui Dumnezeu. Tot aia sunt și câinii, și pisicile și noi.

Fiecare capitol are un început cu o proză rimată și cu ritm.

M-a obligat romanul să folosesc aceste tehnici. Scrisul e o meserie. Nu scrii din talent, cum crede lumea. Dacă nu ai talent, nu poți să scrii, dar nu scrii din talent. E o meserie care se învață, la fel cum înveți o limbă străină, cum înveți să conduci mașina. E o profesie foarte complicată pe care o înveți. Sunt la al 10-lea roman și este a 27 carte pe care o public. Sunt un veteran să zic așa, cu oarecare experiență în folosirea acestor tehnici. Am mai utilizat-o în „Corpuri de iluminat”. E un roman care a făcut vâlvă. El a fost cenzurat de comuniști, de editură, pe filiera Gabi Adameșteanu, Liviu Călin Bălăiță și apoi Cenzura și Securitatea. Am văzut referatul de la Securitate despre carte, pe care o considera sordidă. A fost recomandat să nu apară. Nu a apărut. Și acolo folosesc aceste pasaje poematice. Nu sunt poezii. E o proză cu ritm și rimă care creează o anumită atmosferă. Semnalez cititorului că aici nu e o relatare, precum în presă, ci un nivel de elaborare literar.

Marele incendiator are la bază subiectul uciderii câinilor din București, Azi, însă, subiectul nu mai există 

Nu i-a mai interesat isteria unui oraș. Ați citit „Ciuma” lui Camus. Cam asta era poveste. Un oraș izolat care înnebunește din diferite motive. Acolo era ciuma, aici e această nebunie cu câinii: „hai să ne omorâm semenii”. Au dispărut câinii între timp, nici nu știm cum. Au apărut adăposturi, au fost acuzații de corupție pe tema asta. Era televiziunea plină de acest subiect. Un an de zile l-am abordat. Toată lumea era isterizată

Ce spune asta despre societatea noastră?

Opresiunea noastră pentru violență. Starea noastră de iritare continuă. România e o societate foarte violentă. Am trăit în anii ʼ90 destul de mult în Statele Unite. S-a întâmplat datorită burselor. Am avut o bursă și am stat 6 luni la New York, la Los Angeles, la Washington. E o altă atmosferă. Deși vedem la televizor niște reportaje groaznice cu unii care intră cu arma într-un campus și omoară tot ce nimeresc, orașele sunt foarte pașnice. Poți merge la două noapte prin New York. Eu am fost la „Piața de pește”, locul acela periculos din New York, unde e mafia, la ora două noaptea. Nu am simțit niciun pic frică, deși văzusem atâtea filme. Oamenii nu închid ușa cu cheia. E adevărat că la fiecare intersecție e un echipaj de poliție. Te simți protejat.

La un moment dat, într-un supermarket unul a pus mâna pe mine. Era cam băut, voia să-mi spună ceva, dar nu era agresiv. În 30 de secunde, un minut, doi poliţişti erau lângă mine, deși nu i-am văzut nicăieri. L-au îndepărtat imediat. În România poți să fii călcat în picioare într-un mall și nu se apropie nimeni. Cumpărătorii dispar imediat, iar poliția nu se bagă. Nu știu de ce e plătită. Aici simți asta. Am văzut „cazul Caracal” sau ce s-a întâmplat în Dâmbovița. E o insecuritate maximă a individului. Este această propensiune pentru violență a organelor, a instituțiilor românești. Te duci într-o primărie și simți presiunea. Tu ești un om de categoria a doua, un outsider. Îți e frică numai când vezi că scoate capul pe ghișeu. Vă spun din experiența proprie, în America e o societate pașnică, o societate în care te lasă să trăiești. Trebuie doar să plătești impozitele și toată lumea te acceptă imediat. Societatea e prietenoasă, deschisă. Experiențele mele americane au fost în mare Los Angeles și New York. Două orașe absolut diferite. Nu crezi că e aceeași țară, dar e o lume paşnică, relaxată, o lume în care individul e luat în considerare.

Diferența dintre România și America?

Cauza iritării e cultura noastră, tipul nostru de cultură. Suntem încă o societate rurală în mare parte. Jumătate din populaţia României încă trăiește la sate. E o societate mult subeducată. După toate statisticile e cea mai subeducată din Europa. Avem cele mai puține titluri de carte apărute, cele mai mici tiraje și cititori din ce în ce mai puțini. Nu întâmplător avem cel mai mic consum de educație, dar și cel mai mic consum de săpun și pastă de dinți. Ele merg împreună. Asta duce la rezolvarea diferendelor cu violență. Ai o problemă pe șosea, oprești mașina, ieși de la volan și te duci la ăla cu ciomagul pe care îl ai pregătit. Câte din astea nu citim zilnic? Fapt divers. Și romanului îi spune „Cronica unui fapt divers”. E o societate violentă, o societate în care nu ești în siguranță.

Stelian Tănase a avut una dintre cele mai de succes emisiuni tv din România, Orient-Expres

Nu am avut emisiuni la TVR. Cât am fost director am refuzat să fac emisiuni. Am fost la Antenă și la Realitatea 7 ani. Orient Express a fost cea mai tare emisiune de la vremea aceea. A fost scoasă din ordin politic. Și Antena a dat un comunicat atunci, însă mi-a spus mai apoi cineva. S-a scuzat pentru că voia să mă invite din nou să fac emisiuni pentru că se schimbase puterea. E vorba despre Adrian Năstase. Așa mi-a spus domnul Oancea. Sper să-și amintească. Am ajuns să am niște relații normale cu Adrian Năstase. Timpul a trecut peste amândoi. Ne-am lămurit. Vremurile, timpurile, politica. Năstase nu e un prost. A găsit un subterfugiu. Nu l-am detestat pentru asta. Pentru mine a fost o experiență foarte bună. Totdeauna am considerat că dacă se întâmplă ceva e în folosul tău, numai să nu te strivească mașina să mori, dar în rest, toate experiențele sunt bune. E o părere. Poate sunt puțin excentric. Folosesc lucrurile astea în cărți, în jurnale. Emisiunea era echidistantă. Nu avea nicio problemă cu nimeni. Toți președinții, toți premierii, toți intelectualii de vază au fost invitați. Avea cele mai mari audiențe din post. Era emisiunea fanion a postului. S-a schimbat puterea, a câștigat PSD-ul, a venit Iliescu președinte, Năstase premier. A intrat Voiculescu vicepremier, cam ăsta a fost contextul. Eu am fost la pachet, sacrificat.

Hai să vorbim și de cazul Șora pe care-l știți bine

Eu îl cunosc bine pe domnul Șora și îi sunt și foarte dator. În anii ʼ80 eram printre puținii cărora le împrumuta cărți. Avea o bibliotecă fabuloasă, lucruri pe care astăzi le avem toți în bibliotecă, dar atunci nu se găseau. Am avut zeci, poate chiar sute de discuții. Mâncam împreună la Casa Scriitorilor și apoi îl duceam spre casă, pentru că eu mergeam la mașina 42 din apropiere, iar el stătea pe Jules Michelet, unde cred că stă și azi. Am scris despre el în anii ʼ80. Am vrut să fac o cercetare despre el, cariera și scrierile lui. A venit apoi revoluția. Știu multe dintre părerile lui, dintre opiniile lui, multe despre cariera lui și multe din biografia lui.

Ce s-a întâmplat acum este în principal rodul unei mari neînțelegeri. Considerând că a fost un conflict spontan. Pe de altă parte au fost și interese în joc. Unii au considerat că pot să capitalizeze dezvoltând un subiect pe o latură sau pe alta. Șora e un om cinstit și curat. Într-adevăr a fost în Franța. A fost în rezistență. Eu l-am rugat să-mi spună câte ceva, dar aș fi vrut să aflu mai mult, pentru că sunt om de arhivă. Am căutat și în arhive, dar nu prea am găsit. Venind în țară a fost blocat. Nu i s-a mai dat voie să vină înapoi.

Avea o problemă de familie, de asta s-a întors. Mai există un scenariu. El a făcut parte dintr-un lot de expulzați din Franța, de oameni pe care francezii nu îi mai doreau. În momentul în care de Gaulle a pus mâna pe putere au fost expulzați comuniștii. Partidul comunist francez a fost alungat de la putere din guvernarea de coaliție și a rămas dreapta. Există și acest scenariu de care am auzit. Și la Paris sunt oameni care știu lucruri pentru că au trăit în vremea aceea. Cineva trebuie să și verifice, pentru că și eu am intrat în acea polemică. Nu voiam să le spun cine e Șora. Evident că m-am trezit cu o cascadă de înjurături, dar nu cred că acela care dădea asemenea replici știa despre ce e vorba. A fost într-o arhivă, a citit vreun ziar, măcar o carte a lui Mihai Șora? Vorbeau mai curând teleghidați de opțiunile lor politice sau de resentimentele lor. Retorica comunism-anticomunist. Parcă eram în 1990. O polarizare, dar nimeni nu se apleca asupra obiectului Mihai Șora. Cine e el? Hai să vedem. Nu avem o biografie temeinică a lui și e cazul. Are 103 ani acum. Vorbim pe deasupra. Am stat în arhivă 30 de ani. Am cercetat la arhiva Ministerului de Externe.

Este un mare intelectual. Să-l poftiți o dată. Deși are vârsta pe care o are, să vedeți ce lucruri spune, cât de interesant este.

A fost apoi discuția dacă putea să apară în acel clip cu acel text și cu vocea lui. Aici lucrurile s-au confundat total. Ori vorbeam despre subiectul comunism, non-comunism, rezistență franceză, faptul că a fost consilierul Anei Pauker. Ceea ce nu a fost. A fost referent. Știți ce face un referent? Ia presa zilei, respectiv din Franța pentru el, de unde venea, scoate ce e de scos, face un raport și îl dă persoanelor din minister care au acces la un asemenea raport. Toată această retorică s-a amestecat cu retorica meseriei noastre de jurnalist. Cred că aici au fost erori și din partea domnului Șora, dar mai ales a celor care au făcut această campanie fără să-l întrebe anumite lucruri. Faptul că a pus vocea lui, fără ca textul să fie scris de el, fiindcă îi cunosc stilul și nu e al lui. S-au amestecat lucrurile, considerând că el este de fapt un ipocrit, un demagog și că își arogă un statut pe care nu l-a avut. Pardon? Despre ce vorbim? Pe de altă parte, mă întreb un lucru. Mulți au spus că e o minciună. E un clip mincinos. Pe cine preocupă faptul că reclamele sunt sau nu mincinoase. Toate reclamele sunt așa, să fim clari. E publicitate. Nu e în relație cu funcția de adevăr, nu e o cercetare. Trebuie să provoace interes, să vândă produsul respectiv.

Îi fac un singur reproş lui Mihai Șora: trebuia să controleze tot acest parcurs, pentru că s-a ajuns aici, fără ca el să fie întrebat despre una sau alta.

În urmă cu câțiva ani, Stelian Tănase a arătat în spațiul public c-a fost trădat de oameni apropiați, la Securitate. 

Eu nu i-am dat numele niciodată. L-a identificat cineva, prietenul meu cel mai bun. Puneam mâna în foc pentru el. Mi s-a făcut rău. Era un om pe care îl cunoșteam dinainte să ne căsătorim. Am trecut amândoi prin divorțuri. Eram foarte apropiați afectiv, schimbam impresii, ne ajutam, ne sprijineam. Am avut și copii amândoi cam în același timp. Eram foarte apropiați. Fusesem colegi de facultate. La oricine m-aș fi gândit că m-ar fi putut trăda, numai la el nu. Sunt nevindecat. Asta nu se vindecă. Ai o istorie, iar la un moment dat afli că tot ce ai înțeles tu din acel eveniment era exact pe dos. Prietenia era trădare, orice întâmplare trăită împreună era de fapt altceva. E foarte greu să-ți regândești viața. Situațiile, oamenii, e foarte greu.

Am aflat și de alți informatori. O să apară în acest volum. Nu poate să te toarne decât cineva care e în apropiere. Informatorii erau foarte simpatici, foarte empatici. Se dădeau pe lângă tine, te ajutau, te sprijineau. Rămâneai fără bani de la leafă la leafă și le cereai 100 de lei ca să-ți iei pâine, cafea. Ăsta îți dădea întotdeauna. Erau simpatici. Informatorul știe mereu toate bancurile cele mai noi. Când începe o conversație cu tine, spune un banc, tocmai ca să te relaxezi să pui garda jos. Bancurile erau evident cu Ceaușescu, cu securiștii. Nu m-am hotărât dacă dau numele, o să vedem.

Trebuie să vă spun că nu am uitat și nu pot să uit.

Revoluția l-a găsit în primelel rânduri de la Inter. Și-n ultimele când a fost vremea de drepturi

Eram acolo în mulțime și eu. Eram chiar în fața ălora care voiau să ne împuște. În primul rând, nu în spate, la grămadă. A fost un moment de totul sau nimic. Cred că toată lumea de acolo era pregătită să moară. Nu ar fi plecat nimeni pentru nimic în lume. Simțeam că acum e acum! Dacă nu scăpăm de ăsta acum urmează represiunea, teroarea.

Am fugit când au început să tragă spre Teatrul Național. Voiam să merg la Paleologu să văd ce face. El a plecat de acasă pentru că și el avea probleme. Ultima replică a unui Securist care se ținea de capul meu a fost: „Îți rup picioarele dacă te mai duci la Paleologu!”. Deci și el era vizat. Am luat un taxi. Norocul meu a fost că a oprit acolo unde stă Toader Paleologu, după ce a dus pe cineva. Am urcat și am mers acasă. A fost prima dată în ultima lună când mergeam să dorm acasă. Eu mă ascundeam. De la Congresul PCR, poate chiar mai devreme, am început să mă ascund, rar mă duceam acasă. Eram urmărit, pe față. Nu se ascundeau. Era mașina în fața casei, mă duceau, mă aduceau. Îmi era frică, dar nu de un proces, dar îmi era teamă că mă atacă trei golani ai Securității. Nu știam ce se va întâmpla, dar vedeam ce se întâmpla în Vestul Europei și am gândit că România nu poate să facă excepții. Gândeam că (revoluția) va fi în primăvară în România. Nu credeam că după ce a căzut Zidul de la Berlin, Bulgaria, RDG, o să vină și România atât de repede.

În 21 decembrie eram la Baricadă. Toată ziua, toată lumea era acolo. O mulțime care a fluctuat, între 10.000 și 50.000. S-a gândit cineva la prânz în 21 decembrie că a doua zi, Ceaușescu nu mai e? În 24 de ore s-a prăbușit acest regim pe care noi îl credeam de 1000 de ani. Ce iluzie a creat propaganda, că sunt un regim solid, că au puterea, că ne controlează. În 24 de ore s-au făcut praf și pulbere. În 2 zile, era împușcat și nimeni nu se putea gândi la așa ceva.

Ce vedem azi este la PSD este moartea Partidului Comunist?

E o legendă a manualelor comuniste legat de înființare. Acest partid nu a existat. În 8 mai 1921, până să se treacă la constituirea partidului, a venit Siguranța și i-a arestat pe toți în sală, la ordinul ministrului de interne Argetoianu. Pe de altă parte, nu exista un partid cu carnete, cu cotizații. Ei deveneau comuniști în pușcărie, pentru că acolo era un juriu. Era un grup, de pildă la Doftana, Caransebeș, Târgu Jiu, condus chiar de Gheorghiu-Dej. Erau luați la bani mărunți. Cum te-ai comportat în anchetă? Ai turnat pe cineva? Cum te-au prins: te-ai deconspirat singur, te-a turnat altcineva? Ăștia hotărau dacă tu ești suficient de merituos din punctul lor de vedere să te declare dacă ești comunist și te introduceau în celula de partid a pușcăriei. Nici 10% din cei 850 de membri ce erau în ʼ45 nu erau în situația de a fi cum suntem azi într-un partid.

Spiritul comunist nici nu a fost. Drama României a fost că a avut o guvernare pe contrasens într-o țară anticomunistă profund, monarhistă profund. Dacă se făcea un referendum în ʼ48 cine credeți că l-ar fi câștigat? Câștigau anticomuniștii cu 99%, dar nu s-a făcut.

Pentru că au luat puterea au pus mâna pe resurse și le-au distribuit cum au vrut ei. Cei care au primit câte o ciozvârtă mică: un sălăriuț, o pensie, o căsuță, orice, au devenit dependenți de stat. Statul a alimentat această stare. Nu cred că noi am avut o stângă nici în interbelic. Nu am avut dezbateri de stânga, intelectuali de stânga. Au fost, dar nu pregnanți ca în Polonia, Cehoslovacia, Germania. Nu am avut această stângă, nu avea din ce să se dezvolte un regim comunist. Singurul care ar fi putut să joace acest rol ar fi Pătrășcanu care a scris 3 cărți în anii ʼ40. Slabe toate, proaste, dar oricum, analize de stânga asupra societății românești. Pe lângă el ar fi trebuit să mai fie 50 de universitari, de jurnalişti, de scriitori.

Viitorul PSD unde să-l căutăm?

Este zero! Din momentul ăsta merge în jos și nu se va mai opri, cel puțin 5, 10 ani, până la reconstrucția unei stângi. Eu nu sunt de stânga. Sunt de dreapta, sunt monarhist, tradiționalist, chiar am o alergie la stânga, dar sunt pentru o stângă reală. Ăștia risipesc ce face dreapta. Burghezia vine la putere, construiește ceva într-o țară și apoi vine stânga și risipește. Programe sociale. „Socialismul se termină când se termină banii strânși de ceilalți”. Vin iar conservatorii la putere, fac o Anglie prosperă și iar vin laburiștii și iau puterea pentru 4 ani. Fac praf bugetul și o iau de la capăt. E un ciclu fatal.

PSD-ul este de fapt o prelungire a partidului comunist, pentru că în 1989, spre deosebire de alte țări din Europa de Est, puterea nu a fost luată de anticomuniști. A fost luată de garnitura a doua și a treia din comunism. În căderea lui Ceaușescu, procesele au fost mai mult de continuitate decât de discontinuitate, dovadă că în mai a venit la putere un comunist de lungă carieră, cu studii la Moscova. A fost șeful propagandei PC la un moment dat. În toate țările din Estul Europei au luat ceilalți puterea. La noi au câștigat comuniștii. Asta a creat tradiția PSD-ului. El are rădăcini adânci în anii de dinainte de ʼ89 de care niciodată nu s-a desolidarizat. Asta e tradiția acelui partid și foarte greu schimbă fața, masca, alura, ideologia, practicile politice. Ce face PSD-ul când vine la putere? Ce fac comuniștii. Acaparează statul. Își pune oamenii peste tot. La ultima școală, la ultima administraţie din sat găsești pe cineva de la PSD. El asta face, acaparează statul. Asta e în mentalul acestui partid, care vine de atunci. El nu face altă politică. Asta e diferența față de liberali, care dau drumul la piață. Așa vor face și acum.

Cel mai mare regret este că nu a plecat din țară

Acum 5, 10 ani, cam 6, 7 din 10 voiau să plece. Astăzi vor să plece 11 din 10, chiar a doua zi după ce și-au luat o diplomă. Al 11-lea e Tănase! Faptul că nu am plecat din țară e un regret din ce în ce mai mare, pe măsură ce trece timpul.

Sunt două elemente. Unul este că România nu e acolo unde am visat și am sperat, unde am luptat. Nu am fost un om care a stat pe margine și s-a uitat. M-am implicat. Am pus pieptul, capul. M-am dus pe unde am putut să fac bine. Am înțeles acum că am făcut și erori. România nu e acolo. În 90, când noi făceam pariuri între noi, credeam că în doi ani, România va prinde trenul occidentului și se va dezvolta foarte repede, cu argumentul că românii sunt inteligenți, capabili de a inventa lucruri, de a recupera. În fond România a recuperat 500 de ani de înapoiere într-un secol, 1848-1948. Românii au dovedit această capacitate istorică de a recupera pierderile, întârzierile, și am contat pe asta, dar nu s-a mai întâmplat așa. Tranziția românească e foarte lungă, cu rezultate îndoielnice.

Al doilea punct ține de convingerea mea că aș fi făcut mai multă treabă ca scriitor în Occident dacă aș fi trăit acolo. Toți scriitorii cunoscuți în țară sunt oameni care au stagii în Occident, sunt traduși, stau pe acolo, ceea ce eu nu am făcut. Asta face să nu fiu considerat scriitor acolo unde aș fi vrut eu. E și prea târziu acum, de asta am și regrete.

Pot să plec oricând, chiar și mâine. Merg la aeroport și plec. Am un copil în Statele Unite, de 20 de ani acolo, am niște contacte, prietenii.

Următorii ani vor fi aici sau afară?

Mă văd aici, în România. Nu plec. Hotărârea mea e luată din motiv că Bellu e mai aproape decât Londra.

Mi-ar plăcea să stau la Londra. Îmi place de mor. Mi-ar plăcea și Parisul, dar trebuie să-l alegi. Care Paris? E mult prea frivol și de vitrină. Prea turistic pentru gustul meu.

De ce și acum pesimism față de România

Deocamdată nu se arată semnele. Pot să fac un calcul destul de obiectiv. Poate de acum înainte. Poate sorții se schimbă. De pildă în anii ăștia doi, trei, m-am luptat public ca România să rămână în U. E. pentru că a fost o tentativă a puterii de a ne scoate din Europa, de a ne duce la marginea ei, de a ne apropia de Erdogan și Putin, de a face un fel de democrație originală, cum făcea și Ceaușescu, lucru care nu respecta ceea ce eu consider principiile democraţiei. Parlament, alegeri, partide, libertate de asociere. Ăsta a fost mobilul meu în toate aparițiile publice. Am arătat pericolul enorm pe care îl reprezentau Dragnea și gașca lui, ce se întâmplă cu țara dacă ăștia câștigă partida. M-am implicat, în ciuda faptului că eu consider că în mare parte drumul meu public sau literar s-a încheiat din cauza vârstei, dar a fost o luptă foarte dură. Cred că fiecare om, cel puțin în spațiul public, jurnaliști, scriitori au avut ținte clare. Ne-au fost și oferite. În momentul când ai Ordonanța 13 ieși în stradă orice ar fi. Tragi pardesiul pe tine, pui paltonul, căciula și, orice vârstă ai, te duci acolo și zici: „Nu se poate!”. Bănuiesc că asemenea lupte o să mai dau. Nu mă consider sfârșit din privința asta și nici epuizat. Voi fi acolo unde trebuie, atunci când cauza merită!

 

Ziua în care Viorica Dăncilă a fugit cu cercul. Aria cercului.

Câteva lucruri care îmi rămân în minte după așa-zisele dezbateri de aseară. 

E un moment ratat pentru că fiecare a vorbit cu publicul lui și nimeni nu a avut vreme de celălalt. Până și eu, care sunt privitor profesionist, am avut dificultăți în a mă concentra la două ecrane și a urmări concomitent site-urile care au transcris. De exemplu, acum caut cu penseta să văd ce-a spus fiecare despre justiție sau anumite teme de politică externă. O ocazie ratată care ar fi trebuit să ne aducă față în față, să ne oblige să ascultăm unii de alții. 

Viorica Dăncilă a parazitat cu succes dezbaterea prezidențială. A fost vie, a răspuns în măsura posibilităților, a făcut un progres constant în calitatea ei profesională. A învățat niște concepte, le stăpânește mai bine, dar tot arat[ ca elevul care a muncit pe ultima sută de metri. A scăpat de trac și a început să-i placă să fie în centrul atenției. 

Dăncilă a fost vie în comparație cu Iohannis. Iar chestiunea cu pauza a fost absolut siderantă. De neînțeles pentru mine, dar arată un stil de lucru. Cu toate astea, Iohannis a fost personajul greu, autoritar, care înțelege și răspunde bine la ce întrebări i se pun. A rezultat un politician cu mai multă substanță, mai profund și mai atent la ce este în jurul său. S-a văzut de la distanță cine este personajul greu. 

Doamna Dăncilă a pierdut, însă alegerile, la întrebarea cu aria cercului. O să rămână în istorie cu prostia asta și o să fugă multă vreme de aici cu cercul. Chiar și votanții PSD vor vota cu sughițuri o asemenea trăsnaie. Indiferent de cât ar învăța, golurile doamnei vor ieși mereu la suprafață. 

În rest, am auzit foarte multe întrebări bune la ambele conferințe. Colegii mei au fost diverși, inspirați, cu bune și rele, exact așa cum este România. Sunt convins c-ar fi putut fi și întrebări mai bune, dar cred c-a fost o seară echilibrată. În niciunul din cazuri nu afost o dezbatere lejeră și nici de casă. 

Rețin câteva chestiuni importante de la Iohannis, pentru că părerea mea este că o să rămânem cu el:

O posibilă modificare a Constituției

O adevărată reformă instituțională se poate face modernizând constituția. Acum e imposibil. Sper ca după alegeri să putem începe să discutăm despre asta 

Desființarea SIIJ

Personal nu sunt specialist în domeniu, dar opinia mea de simplu președinte a fost că Secția nu trebuia înființată. Am solicitat și primit opiniile unor recunoscuți specialiști în materie. Dacă toți spun că așa nu, sunt de părere că așa nu. Înseamnă că ne bazăm pe ceva. Eu sunt de părere că această secție nu trebuie să existe, prea ușor poate fi transformată în ceva ce poate deveni un control neconstituțional asupra magistraților

Relația cu China și refuzul pentru Huawei de a intra aici cu 5G

Răspunsul e simplu: cu China putem avea schimburi economice, dar nu ne considerăm parte din spațiul de valori promovat de ei, nu avem obligații provenite din istorie față de ei

O posibilă concesie pentru Exxon

Putem găsi o formă de legislație corectă pentru România și care creează un cadru corect și pentru investitori. Eu am întrebat direct, mi s-a răspuns că politica mare a Exxon s-a schimbat și se va retrage din câteva proiecte de investiție din Europa și își va muta accentul în altă zonă.Acesta e răspunsul pe care l-am primit, nu am motive să cred că nu e cel corect. Este nevoie evident de aprofundare. Posibil ca Exxon să nu se retragă, aceste mega-companii spun ce cred ele că e bine să spună, e posibil să se schimbe decizia și să nu se retragă.

Comparația dintre 10 august și mineriade

Nu am avut informații dinainte, se pare că s-au pregătit în mare secret pentru această intervenție în forță. Intervenția împotriva demonstranților din Piață a fost cea mai gravă intervenție a statului împotriva cetățenilor de la mineriade încoace.

Regret că președintele nu a fost pisat cu întrebări legate de vize și de Schengen. Are o grămadă de restanțe aici. 

De partea cealaltă rețin un lucru care se spune rar în România: unirea cu Moldova

Se poate realiza prin parcursul european al R Moldova. Trebuie să îi ajutăm să îndeplinească condițiile de aderare la UE și cred că acest lucru ar duce la unire.

 

 

 

Iohannis vs Dăncilă, faza pe cască

Am câteva concluzii la cald după cele două conferițe de presă de marți seară. Dacă cu asta ne-am ales, asta vom comenta.

  1. Iohannis a fost bun, decent și util în comunicarea cu alegătorii. Are argumente, răspunde clar și concis, uneori are umor. A reușit să iasă din măcar două situații dificile: cea legată de Kovesi și cealaltă, generată de Dan Tăpălagă, care i-a arătat dubla măsură în ce-i privește pe Ponta și Dăncilă
  2. Iohannis a vorbit doar când i-a ajuns cuțitul la os și a simțit presiunea uriașă în chestiunea dezbaterii. A ridicat presiunea și-a mutat punctul de interes.
  3. Casele îi sunt în continuare un punct sensibil. Președintele trebuie să răspundă clar și precis legat de pierderea casei de la Sibiu. Alegătorii au dreptul să știe cum și cât a fost implicat în povestea cu actele de acolo. 
  4. Întrebările legate de politica internațională sunt punctul vulnerabil. În mandatul lui, România nu a reușit nici ridicare vizelor, nici intrarea în Schengen. Eșec pe această linie, măcar pe jumătate pentru că la Schengen PSD are o contribuție majoră
  5. De cealaltă parte, PSD vrea să conducă o țară, dar nu e în stare să facă o conferință de presă în care să se audă și jurnaliștii.
  6. De câte ori o pui să citească, doamna Dăncilă este un dezastru. Sună dezacordat ca o flașnetă
  7. Viorica Dăncilă a progresat mult în ultimile luni. Vorbește liber, stăpânește unele concepte, a adunat informații, s-a despovărat de emoții. Arată cum a reușit totuși să răzbească până la acest punct. Apreciez acest progres.
  8. Chestiunea cu ceasul este o gafă. 5000 de euro pe un ceas reprezintă mai mult de 10 salarii minime cu care se ține o grămadă de lume din România. Mai deranjant este cum a spus-o, rezultând că nu e un efort prea mare. Or este, și ar fi trebuit să știe suma.
  9. Doamna Dăncilă nu a primit și întrebările alea grele legate de Dragnea, justiție, 10 august.
  10. Povestea cu casca, distribuită masiv de PSD, inclusiv Firea, arată cât de iresponsabili au devenit politicienii români. Orice minciună spusă în spațiul public se va întoarce împotriva ta. Și nu face decât să ne șubrezească pe toți.  
  11. Nu voi renunța la credința mea că o dezbatere este necesară. Este unul dintre simbolurile democrației. Ar fi fost bine ca susținătorii doamnei Dăncilă să-l vadă și să-l audă pe cel demonizat. Ar fi fost bine și pentru ceilalți să o vadă pe doamna Dăncilă. O discuție este întotdeauna constructivă. 

Doru Octavian Dumitru: ”Suntem mulțumiți în nemulțumire”

Doru Octavian Dumitru suferă de sinceritate. El o trece la calități. Și-ți spune degrabă ce părere are despre tine și mai ales de ce. Mie mi-a reproșat, cumva, că l-am întrebat de Canada. Deși trăiește acolo jumătate de timp din viață, pare o temă sensibilă. Are argumente puternice pentru plecare, dar mai degrabă îi place România. Nu-i place, însă, cum se muncește în România și starea noastră de văicăreală perpetuuă. E ceva ce-l deranjează profund. 

Iar dacă reușești să treci de masca unui comediant feroce, o să afli un om profund care are timp și chef să mediteze la cum ni se așează viața pe aici. Dacă sunteți pregătiți, începem. Și nu e nimic de râs aici.  

Cineva vă spunea regele comediei

Sunt un sclav al comediei, nu un rege. Atunci când comedia a avut nevoie m-a plasat, m-a pus la muncă. Bănuiesc că am inspirat comedie. În momentul când am ieșit, prima gură de aer a fost valul de comedie care a trecut la ora aia prin maternitate. Nu știu dacă s-a mai născut cineva la ora aia, că era două noaptea. Nu știu dacă mama a râs, dar eu cu siguranță am fost uimit fiindcă treceam de la amfibie la human. Cred că de acolo mi se trage. Clar m-am născut cu treaba asta. Niciodată nu am putut să scap de ea și niciodată nu am vrut să scap pentru că mă simt foarte bine, iar dacă mă simt foarte bine, e învelișul meu.

În 1992, adică acum 27 de ani. Atunci s-au hotărât one-man show-urile pe comedie. Eu făceam asta, dar aveam și o trupă de balet, pentru că trebuia să las lumea să asimileze. Nu puteau să înghită comedie două ore. Apoi încet, am trecut la one-man show, pentru că lumea venea pentru cel de pe afiș.

Mașina de râs este primul mare spectacol al unui comediant român. Au fost șase Săli ale Palatului pline 

Nu am văzut lumea la coadă, dar știu că biletele erau 300 de lei, iar afară se vindeau cu 1500 de lei. I-am spus impresarului: „De ce nu ai pus 500 de la început?” și mi-a spus că era mult prea mult. Era un preț nou. Am făcut multe lucruri noi. Inclusiv gajurile le-am schimbat. Un artist primea foarte puțin și am început eu să cer mai mult, dar comparând cu lumea de afară. Colindând am văzut America, Canada. Am văzut multe, am intrat în contact cu oameni de valoare din comedie, impresari, comedieni, și mi s-a părut că ar trebui să fie altfel. În continuare showbiz nu există aici. Nu spre deosebire de America. Exact cum ai zice despre fotbal. Există o singură clasă de fotbal: „Viitorul”. E complicat să faci din 30.000 de fotbaliști cu școală o echipă. Dintr-o singură clasă însă…

Mi-a spus cineva acum câteva zile: „Naționala spune Îmi plac femeile, uaiiileu!” și toți știu că e gluma lui Gică.” Lui i-a plăcut foarte mult gluma asta de la Melody Bar. Am făcut un turneu cu Ștefan Hrușcă: „Lângă un copac cu flori îmi plac femeile, uaiiileu”. Am avut un spectacol superb cu care am fost prin toată țara. A fost și o solistă de la Galați, Georgeta Ignate, care era între numerele noastre. Eram eu în prima parte, apoi Georgeta și Ștefan, eu în partea a doua, Ștefan, Georgeta, ca să terminăm cu muzică. Lumea striga: „Doru, Doru!”, apoi „Hrușcă! Hrușcă!”. Se vedea clar că impresionam la fel, ceea ce e un lucru extraordinar. Întotdeauna mi-au plăcut profesioniștii. Să lucrezi cu ei e ceva extraordinar, un sentiment absolut special!

Melody Bar este de fapt începutul carierei sale. Acolo, în anii 80, apăreau adevăratele vedete

În ʼ88 m-a văzut Gică Hagi. Avea 18 ani atunci. Ca dovadă spunea mai multe. „Îmi plac femeile, uaiiileu!”. „Îmi plac femeile slabe, dar mai mult cele pline. De inele, de brățări, de bani”. Era un număr foarte frumos. În ʼ88 să ajungi la Melody Bar era ceva. Fusese înaintea mea Radu Gheorghe. Era Mache Perșa, care avea un program special de bar. Apariția mea acolo a fost… Pentru prima oară a fost lumea în picioare strigând numele celui de pe scenă. S-a schimbat!

Nu am dat probă. Mă văzuseră pe litoral. În 1986 am început cu Galațiul, cu teatrul Leonard. În ʼ87 am fost la Teatrul Fantasio, în 1988 încă eram acolo, iar în 1999 am avut premieră în ianuarie la Tănase. La un moment dat, când am ajuns la Galați, aveam un monolog de 6 minute dar eu stăteam 25. Ei spuneau: „Băi Doru, fă ceva!”. Mă simțeam atât de bine, în largul meu. Niciodată nu m-am uitat la timp. Eu am văzut că lumea râde și aia a fost, chiar dacă după mai era spectacol. După aceea mi-a luat timp să înțeleg spectacolul și tot am lungit. Până la urmă lumea gustă dacă râde sau e implicată.

Poante cu comuniști a spus puține. Când a început cu ele, Securitatea l-a căutat rapid. 

Nu, dar am avut niște urmăriri prin ʼ84. Am dat și semnături. Mi-a spus acolo cineva o chestie foarte faină: „Auzi, știi ce? Eu sunt un admirator al tău, să știi. Norocul tău! Următorul nu o să mai fie un admirator al tău. Depinde de tine. Dacă vrei să te oprești aici, te oprești aici. Dacă nu, nu”. Aveam glume rele. Aveam un final de poantă în care spuneam că tata s-a uitat la mine și mi-a făcut cadou o curea de ceas și mi-a spus: „Asta e ca să ai cu ce să îți încingi pantalonii”. Erau perioadele acelea când s-au tăiat toate. Spuneam înainte de Paști: „UNT de duci tu mielule, UNT, te duci tu mielule”, până când m-au chemat.

Nu m-am speriat. Procedeul a fost aiurea. Aveam un grup care se chema Hilaris. I-a luat pe toți și i-a intervievat. I-a speriat. Mi-au lăsat bilețele în ușa: „Mănâncă *** doar pentru tine, lasă-ne pe noi în pace!”. Am rămas uimit, pentru că au avut o viață așa de frumoasă cu mine. Veneam din mediul studențesc, cu facultate, eram altceva! Eram ce nu mai văzuseră atunci, cu o forță mare. Aveam atâta energie încât țineam două spectacole și mai puteam ține alte două, pentru că nu mă puteam abține. Vorbeam într-una. Acum m-am liniștit.      

În facultate a început partea serioasă, aplicată. Am făcut o brigadă. „O revistă” i-am spus. Apoi în 1980 am luat locul I la Festivalul Studențesc de Umor. Am avut atunci o competiție foarte strânsă și de acolo a pornit. Am început să merg la festivaluri, a început să-mi placă, lumea m-a văzut, au început să mă cheme să fac spectacol. Apoi m-a chemat Galațiul. Eu terminasem stagiatura, așa încât puteam să mă mișc. Am făcut Facultatea de Instalații. Bănuiesc că din Festivalurile Studențești ni se trage. Era o atmosferă specială acolo.

Când a realizat că va face profesie din comedie?

Mi-am dat seama după Festivalul de la Vaslui, în 1984, când la Sala Polivalentă din Vaslui m-au băgat între amatori și profesioniști. După mine intra Dem Rădulescu care era foarte agitat: „Ce face ăsta, mă?!”. Am avut bisuri. Nu mai plecam! Nu mă lăsau să plec. Eu plecam de pe scenă și ei strigau: „Doru, Doru, Doru!”. Era Octavian Ursulescu și nu avea ce să spună. Mă chema iar.

Ce a fost interesant e că după ani de zile, undeva în 2000 și ceva, după un spectacol, Dem îmi zice: „Gică, vrei să fii asistentul meu la catedră?”. Am rămas uimit. Eu am vrut să dau la teatru inițial și cineva mi-a zis: „Doru, dacă rămâi pe poziția asta poți să ajungi mai tare decât dacă dai la teatru, în sensul în care poți deveni mai cunoscut. Dacă dai la teatru o să te încartiruiască ei”. Ideea e că el mi-a zis să continui pentru că e un comic popular.

Pe vremea aia mă chema Doru Dumitru, apoi a mai apărut cineva Doru Dumitru undeva pe la Focșani, iar tata mi-a zis: „Bă, da numele tău e Doru Octavian Dumitru”. Altcineva mi-a zis: „Nu pune numele ăsta că e un nume lung. Nu vezi că lumea stă cu nume scurte: Jean, Nae, Stela, Arșinel. E un singur nume”. Am rămas uluit când am auzit lumea pe litoral spunând: „Merg să-l văd pe Doru Octavian Dumitru”. Era pentru prima oară când cineva folosea trei nume.

Băiatul său este născut în Canada. A locuit doar pentru o scurtă perioadă aici: „Tată, oamenii ăștia nu-și iubesc țara!”

Toată lumea era nepăsătoare. Praf, iarba netăiată, uscată. Cineva cu mașina a lovit un câine, a oprit mașina și a înjurat câinele. A rămas uimit. Nu s-a adaptat aici, dar e foarte greu. S-a născut în altă parte și îi place locul ăla. A făcut un an de liceu aici după ce l-am convins să stea cu mine acasă. A fost o experiență interesantă din care a și învățat foarte mult. E o experiență pe care nu cred că sunteți pregătiți să o ascultați pentru că e mai degrabă o discuție psihologică. E vorba de felul în care noi percepem. După părerea mea, poporul român e încă un popor tribal. Încă suntem înainte de Evul Mediu. Nu acceptăm ca cineva să vină de afară, nu acceptăm că lumea e formată din tot globul ăsta. Asta e lumea! Pământul ăsta e al tuturor, nu al nostru. Teritoriul da, trebuie să-l îngrijim, să facem infrastructură, spitale, școli.

Tribal înseamnă că poporul român are o gândire medievală. Nu acceptăm ceva care să vină de afară. E adevărat, nu suntem cotropitori, nu am fost niciodată, nu am mers să cucerim. Uite, englezii mai au puțin și ajung indieni, pentru că indienii emigrează atât de mult în Anglia… Dar vorbesc la perfecție engleza. Gândire tribală înseamnă să nu dorești să te deschizi spre lume. O să spuneți: „Da, dar nu există așa ceva!”. Eu pot să vă spun că există. Problema e cum argumentați că ne-am deschis. Cum? Nu există niciun fel de comunicare între noi și ei. Vine cineva din altă parte, iar dacă nu-ți convine: „Pleacă mă la tine în țară!”. Asta nu se spune! Sigur că România nu este o țară împănată cu imigranți și atunci totul se desfășoară local, dar într-o țară în care 80% sunt creştini ortodocşi, dar dacă îi întrebi de zilele de sărbătoare, cei mai sărbătoriți în România sunt sfinții, nu Iisus Dacă nu înțelegem asta, nu am înțeles nimic. Ce se sărbătorește de Crăciun? Învierea! Corect! Dacă asta spui…

Canada și România. Ce-l cheamă acolo, ce-l alungă de aici?

Sunt atent la tot ce se întâmplă în lume. În place și ce se întâmplă în Myanmar. Sunt curios. Cred că acolo, în Canada, e altă planetă. Au perceput altfel. Toată lumea care a plecat acolo a dorit să facă altceva. „Nu mai vreau să fie ca la mine” și atunci au făcut schimbările. Chiar nu e ca la ei în țară. Sunt din Bangladesh, din China, India. Pe toată lumea primesc la fel, dar se poartă din ce în ce mai frumos față de cum a fost când am ajuns eu inițial. Nu mai există ideea: „Pleacă la tine în țară!”. Dacă îl raportează pe ăla, poate să aibă probleme. Cum adică să pleci la tine în țară? Asta e țara! Nu te privesc ca pe un imigrant. Țara e formată din imigranți. Am lucrat în multe domenii pentru că în primul rând am vrut să văd ce înseamnă. După aceea am lucrat la o fabrică. Am vrut de curiozitate să văd ce înseamnă. Am stat 4 luni la acel loc de muncă. Am văzut lucrurile altfel, am înțeles lumea altfel. Lumea poate să fie foarte muncitoare dacă vrea. E adevărat, lucrurile se leagă de bani, iar banul e o mare problemă. E foarte greu să scapi de bani.

Vorbim despre ceva ce lumea nu știe deloc pentru că nu au emigrat. E un punct de vedere. La un spectacol mergea foarte bine. Urmam eu. Prezentatorul spune foarte entuziasmat: „Doamnelor și domnilor, proaspăt întors din Canada, Doru Octavian Dumitru”. A căzut sala. De ce? Pentru că nu era o informație pe care ei o așteptau. Sunt niște subtilități.

Eu mă simt foarte bine aici. M-am născut aici, mă simt bine aici. M-am simțit bine acolo pentru că a fost liniște și pentru că e liniște, foarte multă liniște.

Plecarea din țară, deși era celebru aici, este un subiect sensibil. 

Problema nu e că am plecat în culmea celebrității. E un mare test să poți să mergi într-un loc în care lumea nu te salută. E un mare test să joci într-o sală goală și trebuie să joci, pentru că te-au plătit. E un mare test să joci la 10.000. Tot ce se întâmplă în viață sunt teste și încercări prin care trecem. După mai mulți ani în care am încercat să-mi explic de ce am plecat, în mintea mea a fost ideea că am plecat pentru a mă perfecționa în comedie. Doar că mi-a plăcut locul. Nu am avut de unde să știu. După aceea am realizat. Am crescut de mic cu niște diapozitive cu Canada. Îmi amintesc că erau Edmonton, Vancouver, Montreal, Toronto, Calgary. Le puneam și mă uitam aproape zilnic la ele. Când am ajuns prima oară în Toronto am văzut o clădire și m-am întrebat de unde știu clădirea asta. Mi-am amintit apoi de diapozitive. Undeva se leagă toate. La final, după ani de zile de explicat de ce vin, de ce plec, explicația e una singură. Dumnezeu știe! Atunci e destinul omului. Degeaba vreți să plecați. Dacă nu vă este în destin, nu plecați.

Dacă te-ai născut într-un loc, nu te poți rupe niciodată de locul ăla. E imposibil! Eu pot pleca oriunde în lume. Țara mea rămâne însă România, pentru că aici sunt strămoșii strămoșii strămoșilor, care au luptat, și-au dat viața pentru țara asta. Am exemple în familie de oameni care și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătălie. Normal că și pe mine mă agită, dar undeva, așa a vrut Dumnezeu.

Cum se vede România după ce iei o pauză de la ea?

Nu e nimic de criticat. Există o singură vorbă: „Băi băieți, noi muncim sau ce facem?”. „Așteptăm!”. Să fiți sănătoși! Calitățile care sunt? Ați ieșit de aici și ați văzut muncă împrejur? Vă spun despre muncă pentru că am nivel de comparație. Asta e partea proastă. Pleci undeva și arată altfel. Ei nu se pregătesc pentru că vine cineva, ci pentru că așa sunt ei mereu. Sunt oameni care taie iarba zilnic. Așa au fost învățați toată viața. Noi bem cafea. Ei taie iarba. Mai beau și cafea, dar taie iarba.

Nu sunt eu dacă se muncește sau nu la noi, doar că ar putea să arate foarte foarte bine. La tot ce avem, munți, dealuri, râuri, mare… Și șosele sunt, dar n-au săpat să le descopere. Dacă te apuci să sapi găsești șoselele făcute de romani. Pe oriunde mergeți sunt șosele mari. Și în Irak! După război ei au șosele!

Politica îl interesează, dar nu până la capăt. 

Nu ai cum să nu te uiți. Activitatea politică din România seamănă cu activitatea politică de oriunde din lume. Pe mine mă enervează că nu lași poporul să-și facă treaba. Am un personaj din istorie care îmi place tare mult. E vorba de Tudor Vladimirescu. Avea o vorbă: „Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor”. Mare adevăr. Pentru asta l-am iubit și îl iubesc. El a fost suflet de român adevărat. Cel care iubește poporul român, e român adevărat.

Guvernul Dăncilă cum i-a plăcut?

Habar nu am! Nimeni nu s-a uitat în acte. Noi vorbim despre vorbiri, nu despre ce s-a întâmplat. Mi s-a părut o femeie muncitoare, tot timpul serioasă. Acum, știți cum e. Mai țineți minte cum era cu Băsescu? Toți îl înjurau. Apoi au început să-l laude, le părea rău. Noi avem o mulțumire în nemulțumire.

Iohannis?

E ok. Îmi place că e profesionist. Îmi place de toți.

Calitățile lui Doru Octavian Dumitru. Ce l-a făcut mare în comedie

Sinceritatea. Mai departe, cu exuberanța n-am ce să fac, m-am născut cu ea. Ce simțeam spuneam în momentul ăla. Nu am folosit cuvinte dure. Comedia a evoluat după părerea mea, însă atunci când oamenii se uită la mine văd în trecut. „Îmi plăcea”. Făceam personaje, cu costume. Am rămas cu mimica, dar mi-am schimbat tematica pentru că sunt de părere că treaba mea e să particip la educație. Poate școala nu dă ce dau eu într-un spectacol. Au venit oameni care mi-au spus că vin să se educe. Am avut o perioadă în care am făcut spectacol pe spiritualitate. Două ore. Se râdea. Am avut și niște discursuri. La un moment dat cineva care mergea cu mine m-a întrebat dacă nu aș vrea să revin la cele vechi, că nu vom mai avea public. Plecau gândindu-se, nu râzând. Pe de altă parte, simți nevoia, ca profesionist să participi alături de societate. Profesionistul și artistul e cel care e în mijlocul societății. Cel care are rădăcinile cele mai înfipte în societate e cel care trebuie să dea mai mult societății, cel care dă mai mult oxigen, oxigen de care societatea are nevoie. De unde vine oxigenul? De la artist! Cum vine? Dacă ești sincer. Dacă ești sincer spui tot. Da, poți să te deconspiri. Asta e!