politica

Ce ne rămâne după Roșia Montană? Și cum facem data viitoare

Scena politică încă trepidează la câteva zile de la pronunțarea în procesul Roșia Montană. Politicienii își arogă victoria, se acuză reciproc și cer investigații penale pentru ce s-a întâmplat, mai ales în privința speculatiilor bursiere. 

Și este foarte bine. Să se ancheteze până în pânzele albe. Dacă cineva a manipulat bursa, inclusiv Ciolacu, acest lucru trebuie lămurit. Dacă a fost campanie electorală, iar merită un răspuns.

Ce este în egală măsură important

Zece ani mai târziu, cu acest proces putem să deslușim însă poate mai bine dacă am făcut bine sau rău. Și mai ales să învățăm pe viitor. Pentru că de fapt acest proces, toată această întâmplare nu este musai despre bursă, politicieni și averi făcute din speculații. Această întâmplare vine să spună despre liniile roșii din societate. Cum hotărâm în privința viitoarelor resurse naturale. Le exploatăm sau nu? Protejăm natura și tradițiile sau încurajăm bunăstarea rapidă? Sau le putem face pe amândouă?

Deocamdată trebuie să tragem niște concluzii.

Este o victorie a societății civile românești, fără putință de tăgadă. Este victoria unor mii de oameni care au ieșit în stradă ca să împiedice această exploatare. Și de asemenea victoria unui grup de ONG-uri care au apărat Roșia Montană, natura și istoria ei. Asta înseamnă că România are o societate civilă matură și puternică. Și că aceasta poate influența major decizii politice.

În plus, asta înseamnă că România este o societate europeană care prețuiește mediul mai mult decât extragerea resurselor naturale. Dar și că am construit mecanisme care se pot opune corupției sau lobby-ului economic masiv. Deci este bine.

O a doua constatare este că statul își poate face treaba dacă este supus presiunii publice. Statul român și-a corectat propriile greșeli, și-a respectat regulile și le-a aplicat chiar dacă presiunile și teama de proces au fost uriașe. Fie că este vorba de guvernul care a făcut un acord de mediu complicat, de ministrul Korodi care a refuzat să semneze sau de miniștrii USR, care au pus dosarul la UNESCO, vedem că sunt destul resurse de a face lucrurile corect.

Contractul ca atare trebuia oprit. Era dezavantajos pentru România, riscurile de mediu erau mari. Neacordarea unui aviz de mediu a fost astfel decizia corectă. Dar nu uitați că o putere politică a vrut să forțeze contrariul. Faptul că nu a reușit este un semnal că România are mecanisme de echilibru și control între puteri.

Despre oameni

În această chestiune, însă, unii localnici au fost victime. Pentru mulți dintre ei, o mină de extragere a aurului sau ce mai era acolo reprezenta bunăstare pentru câteva decenii. Iarăși, mecanismele democratice au învins. Cei dintre ei care s-au opus au câștigat.

Zona rămâne însă săracă, neatractivă și nici măcar o putere turistică în România. Nici economia nu a fost impulsionată, iar România a pierdut un motor care o putea propulsa mai repede în ultimul deceniu, în condițiile unui contract mai bun. Am pierdut un tempo. Industria românească l-a recuperat ulterior, dar de abia mai târziu cu zece ani am început să facem performanță.

Faptul că oamenilor li s-a spus că vor trăi din turism asu industrii verzi a fost complet nerealist. De la București verdele pare sănătos, dacă câștigi dublu față de restul României. Când la Abrud trăiești cu salariul minim pe economie parcă ai vrea ca viața să-ți ofere și altceva. Deocamdată zona se depopulează. Din acest punct de vedere, povestea este un eșec.

Cererea ca statul, că am auzit-o și pe asta, să facă turism acolo est nerealistă. Statul face pârghii care sunt create pentru turism. Vouchere de vacanță, taxe mai mici, impozit de trei la sută pe firmă. Faptul că turismul nu rupe acolo se datorează unei realități pe care o ignorăm: nu prea ai ce face în zonă. Nu e locul ideal de vacanțe. Cum nu e nici pentru agricultură. Asta este o notă de plată pe care societatea civilă a pus-o în seama locuitorilor de acolo.

Cum facem data viitoare?

Și ce te faci dacă data viitoare înseamnă gaze de șist, gaze din Marea Neagră, independență energetică? Acolo unde în dezbatere vor interveni forțe pe care nu le vedem. De abia atunci vom ști ce lecție am învățat.

Și o observație pe termen lung

În urmă cu ceva ani, România a câștigat procesul pentru platoul continental cu Ucraina la o curte internațională. De curând, Halep și-a câștigat partea ei de dreptate la Tribunalul de Arbitraj Sportiv. Tot România a câștigat procesul la Tribunalul de Arbitraj internațional. Asta înseamnă că nu avem vocație de victimă, că nu ne vrea nimeni răul cu asupră de măsură. Ci, cu oamenii pregătiți, în locurile cheie chiar putem face treabă. Și remarc că avem oameni pregătiți care iau decizii bune. Iarăși o îmbunătățire.

Foto: Sălăjean pentru Shutterstock

Palatul Împăratului are o ușă care te scoate din istorie

Recorder dă o nouă lovitură cu un subiect pe care puțină presă îl va prelua: Palatul împăratului. Anca Simina scoate la lumină unul dintre secretele administrației Iohannis, pas cu pas. Nu cred că există dubii că această casă pentru care se investesc în secret 7 milioane de euro este pregătită pentru Klaus Iohannis.

Cum nu este prima dată când ni se întâmplă, ci a doua oară în zece ani, trebuie spuse câteva vorbe. Prima dată am aflat de casa președintelui Băsescu. Era pregătită pentru el, în secret, vila Dante. Numai un conflict cu Victor Ponta a scos la iveală această poveste. Ponta a făcut festival din intenția lui Băsescu și a deschis casa către presă cu toate detaliile luxului prezidențial. De data asta, statul român a fost mucles.

De ce iubesc președinții români luxul?

Poate fi și natura lor umană. Și Băsescu și Iohannis au stat bine pe imobiliare. Au sau au avut multe case, investiții. Și probleme penale din cauza lor. Dacă ar fi fost să fie președinte, Adrian Năstase era și el unul cu multe case.

Dar nu cred că este doar natura umană. În egală măsură, demnitarii noștri beneficiază de un sistem de protocol și privilegii din care nu mai pot ieși. Nu mai pot trăi pe propriile picioare după ce mandatul li se încheie. Au mașini, gărzi, bunuri de lux, avioane private, tot ce este mai bun, pe banii statului.

Iar toți cei din jurul lor le creează sentimentul de impunitate și de călcare pe norișori. Primesc, de fapt, un drept regal de a fi deasupra tuturor. Întreg sistemul îi face să uite că ei sunt în slujba cetățenilor.

Un detaliu poate două

Ce mă izbește cel mai tare în această construcție este nevoia de două săli de fitness, nu de una. Ce fel de natură umană trebuie să ai ca să faci sală de fitness separată și să nu suporți partenerul de viață sau musafirii pe lângă banda ta? Pentru asta ne trebuie un psiholog ca să ne dea explicații mai clare.

Iar un dressing de 66 de metri este fix un apartament de două sau de trei camere în București. Evident că oamenii sunt liberi să-și construiască tot ce le trece prin cap, dar aici nu a existat frână pentru că e vorba de bani publici. Iar când plătește altul intervine o țâră de bun-simț. S-a pierdut de tot.

Ce este mai dureros

Lipsa de transparență. Nu numai că totul se face în secret, nu numai că totul arata ca o suveică mafiotă cu bani publici, dar tuturor le este frică să vorbească. Toată lumea este absolut speriată să nu se supere Împăratul. Și nimeni nu are curaj să zică cetățeanului obișnuit ”uite, bă, ce facem cu banii tăi.” Aceasta este administrația condusă de omul care se visează orice, oriunde în lumea civilizată.

Dacă îi va reuși această scamatorie politică măcar știm ce va exporta acolo: obiceiuri orientale, obediență, frică și nesimțire.

Nu știm în ce istoria va intra, dar știm cum a ales să iasă din istoria noastră

PSD și PNL: „Chiar putem spune că reducem democrația.”

PSD și PNL s-au întors la matca inițială, cea a vechiului FSN, din care se trag o parte dintre liderii de azi. Vor merge împreună la alegerile europarlamentare și în câteva locuri vor avea candidați comuni la locale. Ca să poată face asta, cele două partide au modificat calendarul electoral, astfel încât alegerile europene și cele locale să fie făcute deodată. Și negociază ca în următoarele luni să mai pună la cale diverse cumătrii prin care să aducă, de exemplu, un singur candidat la președinție. Și foarte probabil o coaliție postelectorală. Adică încă patru ani de PNL și PSD în fruntea țării. 

Două sunt lucrurile invocate de politicieni. O astfel de alianță aduce mai multă stabilitate. Adică România nu mai poate trece prin tulburarea de a-i pica guvernul sau de a avea unul minoritar în Parlament. Este război, vin momente economice complicate, așa c-ar fi necesar un guvern puternic. Al doilea motiv, ni se spune, este împiedicarea ascensiunii unor partide populiste și extremiste. Astfel AUR și SOS ar câștiga mai puține locuri în Parlamentul european și desigur în cel național. Ar fi sub control. Socoteala asta eu o văd subțire. Una peste alta ni s-a spus, citez, că tot ce se întâmplă este în interesul cetățenilor. Păi, hai să socotim, atunci! 

Cât câștigă cetățenii din comasare?

Sunt de acord că un guvern cu un sprijin parlamentar puternic aduce mai multă stabilitate. Poate opera schimbări importante, face față unor crize și situații dificile. Dar logica asta nu se aplică unei alianțe electorale europene. Căci cele două partide fac parte din familii politice diferite. Au sisteme de gândire diferite și o viziune asupra lumii diferită. În plus, în cele din urmă ele se vor despărți în Parlamentul European. 

Da, este posibil ca AUR să ia mai puține voturi în situația asta. Și să trimită la Bruxelles mai puțin cetățeni care să blocheze mecanismele de funcționare ale Europei.  Dacă te uiți la viziunile rusești ale unora dintre ei, și la faptul că deocamdată UE este cel mai mare finanțator al nostru, chiar avem un interes aici. Și cred că și USR va avea de câștigat din încâlceala asta fesenistă. 

Pierderea este, de fapt, în dezbaterea pentru Europa

În același timp, însă, comasarea alegerilor europene cu cele locale pur și simplu va opri orice dezbatere pentru Europa. Nici măcar nu vom auzi și nu vom ști de ce-i trimitem pe oamenii aceia acolo. Iar noi avem probleme grele pe masă: subventii agricole, politicile verzi, Schengen, imigrație. Nu vom discuta despre asta deloc. Și iar o să se întrebe lumea ce ne aduce Europa. 

Alegerile europene sunt de fapt cele fundamentale pentru noi în acest moment. Ele setează viitorul nostru de stabilitate și financiar pentru anii următori. Pentru că acolo este pușculița, iar noi trebuie să devenim mai deștepți, nu mai proști în Europa. 

În anii următori, fondurile se vor subția. Și vor crește cele pentru Ucraina sau Moldova. România va fi considerată un stat stabil, dezvoltat, care va trebui să se descurce pe cont propriu. Iar noi tocmai pentru asta nu ne pregătim. 

Alianța anti-reformă

Nu în ultimul rând, alianța asta nu face decât să împiedice reforme. Cele două partide sunt partide-stat, osificate, pline de rețele de clienți și funcționarii publici sinecuriști care vor împiedica pur și simplu viitorul României.

De fapt, această alianță cu rădăcini în anii 90 se face strict în interesul celor două partide. PNL care să nu pice într-o gaură fără fund, iar PSD ca să se asigure că PNL nu iese cumva de la guvernare și face un pol de dreapta care să-i opună un candidat lui Marcel Ciolacu. Pentru asta, vorba Vioricăi, “chiar putem spune că reducem democrația.”

Și o vorbă la final despre unul dintre arhitecți: președintele Iohannis care a împins acest plan ca să-și asigure liniștea în țară în vederea unei candidaturi la NATO sau oriunde o fi. Nu contest că, dacă ar fi obținută, această poziție ar fi un atu pentru România. Dar sacrificiul care ni-l propune domnul Iohannis este pe măsură. 

Iohannis la NATO. Ce trebuie să știi

Circulă de 24 de ore o știre care spune că România ar fi anunțat partenerii de alianță că președintele Iohannis ar dori să fie secretarul general al NATO. Cum ar fi, a depus o candidatură deși procesul de numire nu este unul electoral. Informația nu este oficială, ci pe surse, cum se spune în limbaj jurnalistic.

De unde a apărut această informație?

Informația a fost publicată de corespondentul la Casa Albă al agenției Bloomberg, Jennifer Jacobs. Ea a spus pe Twitter că România a anunțat țările aliate că-l va nominaliza pe președintele Iohannis la șefia NATO.

A fost confirmată informația în România?

Tot pe surse. Există cel puțin două confirmări independente de la vârful politicii românești, dar și din spațiul euro-atlantic, care spun că România a inițiat acest demers. Ambele surse sunt de înalt rang și credibile.

În ziua apariției informației, mă aflam la sediul NATO, alături de jurnaliști și formatori de opinie din România. Nu există declarații sau discuții pe această temă. Oficialii NATO sunt rezervați, chiar închiși în a vorbi despre acest subiect. Rețin o frază identică venită de la nivel internațional, dar și dinspre partea românească. ”În alegerea unui secretar general pot fi mereu surprize.” Acesta a fost un răspuns la o întrebare legată de viitorul secretar general.

Există declarații oficiale?

Nu. Președinția a declarat la Digi 24 că nu comentează zvonuri. Premierul Ciolacu a spus c-ar fi mândru ca un român să fie șeful Alianței.

Ce înseamnă de fapt această informație?

Că România a început un efort oficial pentru ca președintele să intre în această cursă. Dat fiind că informația vine de la Washington, asta înseamnă că România a înștiințat Casa Albă sau urmează să o înștiințeze oficial despre asta.

Potrivit informațiilor mele, propunerea a ajuns și la administrația actuală a NATO. Este foarte posibil ca anunțul să vină și după negocieri cu alte state estice.

Cum este ales secretarul general al NATO?

Alegerea este un proces de negociere între statele membre, acum 31, de săptămâna viitoare 32. Sunt negocieri lipsite de transparență și care pun probabil în discuție târguri politice între toate statele implicate, pe diverse paliere. Odată ajuns la consens, este anunțat un nou lider.

De obicei, secretarul general este european pentru că șeful militar al NATO este tot timpul un militar american.

Ce face secretarul general al NATO

Este cel care coordonează discuțiile dintre țări, prezidează diversele comisii de lucru, dar este și un purtător de cuvânt al alianței. De asemenea, este șeful aparatului administartiv al structurii centrale.

Ce șanse are Iohannis?

Nu știm. Iohannis este un președinte lipsit de transparență și nu știm deloc cât de bun este la astfel de jocuri în străinătate. Oameni din aparatul diplomatic spun că Iohannis este un negociator bun și dur pe diverse chestiuni. Recent a vorbit în Parlamentul European despre obligația ca una dintre funcțiile mari să aparțină Europei de Est. Cred că șansele lui sunt încă mici.

Favoritul este în continuare Mark Rutte, premierul olandez. Acesta construiește o candidatură de multă vreme și este văzut ca un personaj care poate dialoga cu Trump. Are susținere de la Statele Unite, dar și de la Marea Britanie. Probabil că acceptul Schengen pentru România a fost jucat și cu această candidatură, dar România i-a tras clapa. Cum Parlamentul olandez deja a votat, treaba nu mai poate fi întoarsă.

Care sunt atuurile lui Iohannis?

Statele est europene nu-l plac pe Rutte. În primul rând pentru că Olanda a călcat pe coadă pe multă lume, de la Turcia la Polonia de-a lungul timpului. Apoi pentru că efortul de război în zona estică este mult mai mare decât al Olandei. Aici există o percepție reală asupra războiului din Ucraina. De altfel, aceste țări pun pe masă resurse bugetare mai mari decât Olanda, în termeni procentuali.

România este copilul cuminte și lăudat al Alianței. Bucureștiul a pus pe masă, soldați, resurse, echipament, armament pentru Ucraina dincolo de așteptările tuturor. La Bruxelles, România este lăudată pentru contribuția sa de război, dar și pentru înscrierea în forța NATO a multor corpuri de armată. De asemenea, avem un angajament de cumpărături militare de 40 de miliarde de Euro. Adică, România este unul dintre liderii în ajutorarea Ucrainei.

Ajută asta?

Contează, dar nu de tot. Procesul este lung și cu siguranță nu vedem decât o parte din ce se întâmplă.

Negociază Iohannis altceva?

Foarte posibil pentru că strică un aranjament aproape sigur și susținut de statele mari. Nu știm dacă este o funcție sau un avantaj pentru România. Pe masă sunt funcții europene, dar și bonusuri electorale, gen Schengen. Deci iau foarte mult în calcul. Poate mai mult decât NATO.

Ce înseamnă asta pentru România?

Mai mult respect internațional plus o seamă de funcționari de calitate din România care-și vor găsi loc în structurile euro-atlantice. Dar și speranța că mai multe trupe vor ajunge în România. Una peste alta, intri în cea mai mare ligă și culegi avantajele

Dacă nu va fi ales?

Nu este dramă, măcar am ajuns la nivelul la care putem juca acest joc. O să conteze la următoarea funcție. Nu neapărat pentru Iohannis, însă.

De ce o scoate USR pe Lasconi de pe lista de la europarlamentare.

Liderul USR, Cătălin Drulă, i-a cerut Elenei Lasconi să se retragă de pe lista de la europarlamentare. Decizia va fi oficializată diseară. De altfel, doamna Lasconi a dat de înțeles pe FB că acceptă decizia.

Și este firesc așa pentru că ea a făcut greșeli de tactică politică. Nu mă refer la fondul declarației ei privind familia tradițională. Ci la modul în care a abordat situația. Și asta o costă mai mult decât opinia în sine.

De ce a greșit Lasconi

1. A răspuns tranșant la o întrebare privind o chestiune pe care partidul o abordează în mod diferit. Urmarea a fost că a intrat într-un conflict în propria familie, conflict care ar fi urmat-o întreaga campanie electorală. Pentru cine nu știe, fiica Elenei Lasconi a spus că declarația acesteia este discriminatorie și că nu o mai sprijină.

Nu e prima dată când Elena Lasconi răspunde la întrebarea aceasta. În emisiune la Claudiu Pândaru a făcut-o mai subtil, la Sebastian Zachmann a fost mai tranșantă. Ar fi trebuit să știe că Zachmann face profile în emisiunea sa și te obligă să răspunzi la întrebări care conturează profilul unui candidat.

Ca să înțelegeți nuanța. Nu e nimic rău că un politician să fie sincer, dimpotrivă ne dorim asta. Dar anunțarea unei idei se pregătește din timp, se împachetează și mai ales se calibrează cu discursul partidului. Nu o faci de capul tău.

Impresia mea este că s-a dus nepregătită la interviu.

2. Elena Lasconi a mai făcut o greșeală în interviu, tot politic vorbind. A atacat-o din senin pe Clotilde Armand, punând paie pe un conflict intern. Nu-mi este clar de ce a făcut asta și ce spera. Din informațiile mele, Clotilde Armand nu a fost de acord cu lista USR la europarlamentare, dar nu a făcut public acest lucru. S-a pronunțat în cadru intern și a acceptat situația.

Atitudinea doamnei Lasconi a fost considerată, cel mai probabil, de liderii USR drept instabilă și cu potențial periculos pentru următoarele luni. De aici ar fi început o sumedenie de deservicii, dacă o mai țineau pe listă.

Unde a greșit USR

USR trebuie să spună de ce doamna Lasconi era cea mai potrivită pentru a deschide lista. Ce a adus-o aici în afara faptului că este un primar destoinic? Știa USR adevăratul ei profil? Știa ce crede doamna Lasconi despre familia tradițională, avorturi, droguri și alte teme sensibile din România?

Eu cred că cine a pus-o acolo nu știe în detaliu ce crede Elena Lasconi despre o sumedenie de lucruri. Doar a mizat pe profilul ei de om hotărât care face treabă și a zis că este suficient.

Atenție, încă o dată, nu ideile doamnei Lasconi sunt problema, ci modul în care acestea se potrivesc partidului și ce beneficii pot aduce sau dimpotrivă. Așa trebuie judecată situația politică.

De ce este importantă speța

Pentru că acest caz deschide o latură nouă în politica din România, latură pe care noi nu am abordat-o suficient. Și anume că noi toți trebuie să știm despre toți candidații la funcții alese public ce cred despre subiectele mari ale lumii. Și anume cum se poziționează în chestiunea războaielor, a orientării europene a României, în privința avortului, familiei, educației sexuale, drepturilor minorităților. Un candidat nu poate veni din neant și să vorbească în șabloane. El trebuie să răspundă la toate aceste teme. Așa funcționează mai bine societățile.

Care este poziția mea pe fondul chestiunii

Statul român trebuie să asigure parteneriat civil pentru persoanele de același sex, cât mai curând. România trebuie să recunoască căsătoriile între persoane de același sex, așa cum ne cer tratatele și deciziile judecătorești europene. Statul român trebuie să facă pașii necesari pentru posibilitatea căsătoriilor între persoane de același sex.

Nu cred că asta se poate întâmpla peste noapte și nu cred că societatea poate accepta asta în întregime. De aceea există și instrumentul recunoașterii de facto a unor uniuni, instrument folosit de alte state. Dar nimic nu s-a întâmplat după decizia CEDO care ne duce către aceste obligații .

De ce plătim taxe mai mari pentru statul pilelor, rudelor și mafioților

Guvernul Ciolacu îi rade la propriu pe antreprenori din mai multe motive

  • Sunt cei mai la îndemână. Nu au organizații și forță de negociere.
  • Oricum plăteau, îi identifici exact și repede
  • Nu votau nici până acum cu PSD
  • PNL nu contează în ecuația asta. Deși acum are un motiv spectaculos să rupă guvernarea asta

Dar nu rezolvă problema pentru că 

  • Nu vor strânge destui bani de la micro și antreprenori
  • Economia reală învață să se protejeze. O să stea oamenii cu banii în firmă până la sfântul așteaptă. Și să le încarce cu toate cheltuielile posibile.

Efectele găsiți în această postare a lui Bogdan Glăvan 

Și unde sunt cu adevărat banii, în această serie de la Context . Pe șleau, România pierde din evaziune fiscală 16 miliarde de lei. Și nu că nu ar ști cum se întâmplă, dar nu poate să facă nimic din cauza rețelelor politice.

Și acum problema de fond 

România strânge foarte puțini bani din taxe și impozite, procentual din PIB, față de toate țările europene. Între 27 și poate 32 procente, după calcule diferite. Mai puțin strânge Irlanda, dar care se bucură de prezența marilor companii tech, deci sumele arată ceva mai bine. 

Pe de altă parte, la o sumedenie de indicatori, România cheltuiește cel mai puțin din PIB pentru diverse servicii publice. Se întâmplă asta, de exemplu, în sănătate și educație. Iată ce spune ZF: “Statul român a cheltuit pe protecţia socială (pensii, ajutoare de şomaj, indemnizaţii pentru copiii şi mame, alocaţii etc.) 11,6% din PIB, în vreme ce media europeană se situează la 19,2% din PIB. Pensiile au însemnat în 2018 o cheltuială echivalentă cu 8,6% din PIB-ul României, iar media europeană a fost de 10,4%.”Statul român cheltuiește mai mult ca alții, însă, pe armată, ordine publică. Lista comparativă din ZF este aici și ne îndreaptă către o concluzie neplăcută. 

Nu poți să ai servicii publice bune decât cu strângerea mai multor bani la buget. Iar asta înseamnă pe rând așa.

  • Oprirea evaziunii fiscale
  • Taxe mai mari pentru venituri la toată lumea
  • Eliminarea excepțiilor la toate nivelurile
  • Taxarea mai mare a proprietății.

Ceea ce se întâmplă deja, după cum vedeți. Nu uitați că guvernarea Dragnea, la un moment dat ne-a oferit statut de paradis fiscal, cu o taxă de 1 la sută. De aici nu se putea merge decât în sus. 

Problema statului român și a politicienilor actuali este că nu acordă respect pentru banii strânși.

Iar motivele sunt următoarele 

Sistemul de sporuri și beneficii de la stat este complet dezechilibrat și făcut în râsul oamenilor care muncesc. Pleiada de cumetri, interpuși, familii, amante, care atârnă în mod nenecesar la banul public este un cancer fiscal

Numirea politică în funcții tehnice ne aduce în acest dezastru. Nu numai că nu iau bani mulți, dar nici nu pricep cum trebuie făcut. 

Protecție politică pentru rețelele mafiote de mufare la banul public.

Servicii esențiale pentru buna funcționare a societății sunt lăsate pe planul al doilea. 

Iar dacă pentru toate cele amintite anterior există voință și soluții, pentru acestea din urmă, ele lipsesc cu desăvârșire. Pentru că ar afecta fix modelul de funcționare al PSD și al publicului său. De asta nimeni nu va accepta că trebuie să plătească mai mult pentru un sistem infracțional. 

Foto Shutterstock

Ce problemă ne arată darul lui Simion. (Din nou)

Dincolo de faptul că un politician poate strange sau nu 400 de mii de Euro la o nuntă, trebuie să vedem că în acest caz, ca și în altele, avem o lacună legislativă care o să dea mereu bătăi de cap.

La ce trebuie să ne uităm.

George Simion a încasat la nuntă, potrivit propriei declarații, 400 de mii de Euro. Ca o paranteză, fie spus, de remarcat precizia darului, nu mai mult și nici mai puțin.

Dar banii nu sunt în conturile unei bănci, arată declarația de avere. De altfel, acesta este și mesajul lui George Simion către societatea și admiratorii săi. ”Nu avem 400 de mii de Euro în conturi”, spune el. Aparent domnul Simion nu lucrează cu bănci.  Continuă spunând că aceștia sunt banii cu care s-au plătit masa și dansul la nunta sa. Adică ar fi fost tanda pe manda între venituri și cheltuieli. Iar dacă nu ieșea suma cu pricina, chiar rămânea dator. Iar de aici trebuie să-l credem pe cuvânt pentru că mi-e greu să cred că vom vedea chitanțe, facturi sau bonuri.

De remarcat și concordanțele dintre declarații. Organizatorii au vorbit de prezența a 12 mii de persoane și un meniu care costă 150 de lei. Respectiv 360 de mii de Euro. Cu cei 12 pe care spune că i-a scos din buzunar plus brânză de 20 de mii de Euro, cadou de la Gigi Becali, iată suma.

Doar că estimări mai realiste arată că la nuntă au fost 5000 de oameni, care iată, este posibil să fi plătit 160 de Euro de cuplu.

Dar problema este în altă parte

Fiind vorba de bani cash, într-o astfel de situație, orice politician poate declara orice. Că i-a cheltuit pe toți, că i-a mâncat, că ține toată suma acasă, sub plapumă.

De fapt, această sumă este ca pisica lui Schrödinger: există și nu există în același timp. De aici încolo, autorul unei declarații și-a constituit o rezervă bani peșin pe care-i poate învârti fără declarații de avere. Poate să încaseze sume în acest cuantum, poate să cheltuie sume în acest cuantum. Sau poate să facă o balanță din ele, cum îi este convenabil.

Atenție, declarația sa că i-a cheltuit pe petrecere nu este opozabilă statului în niciun fel. Doar dacă, la un eventual dosar penal îi este găsită o sumă de bani în casă și atunci ANI sau procurorii ar verifica asta. Dar nu este cazul.

Așadar, din nunți botezuri, cumătrii, oricine din politica românească poate face un rulaj frumușel cu care să trăiască binișor. Cert este că această imposibilitate a legii de a percepe această situație este cunoscută de politicieni. Sunt nenumărate nunți, botezuri, cumătrii unde sutele de mii de Euro curg

Ce concluzie tragem de aici

La fiecare eveniment de genul acesta, când auziți sume care sar de bunul simț, atunci trebuie să aveți semne de întrebare. Este omul acesta într-adevăr onest? Pot contribui prietenii lui la așa dar? Asta câtă vreme statul a renunțat să afle adevărul în această chestiune.

Pe șleau, folosiți calculatorul de nunți și vedeți în funcție de invitați care ar fi cotizația și dacă ajunge pe acolo. E improbabil să se strângă suma asta? Nu este în conturi la bancă? Atunci politicianul nu este ce trebuie.

La rece despre ce ni s-a întâmplat cu spațiul Schengen. Și o consecință mai complicată

Încerc să analizez la rece ce ni s-a întâmplat săptămâna trecută cu intrarea în Schengen. Odată furia trecută, orice organizație, orice țară trebuie să vadă plusurile și minusurile și să aibă un plan pe mai departe. Dar pentru asta trebuie să înțelegem ce s-a întâmplat. 

Până mai departe de acum două luni, intrarea în spațiul Schengen nu era o temă centrală în România. Știm clar că suntem o țară coruptă, cu probleme la frontiere, furnizori de droguri, prostituție și migranți ilegali în Europa. Cei din urmă nu sunt mulți, dar sunt vizibili.

Dar ceva se întâmpla în spate. Pe 15 iunie, Macron venea la București și spune că sprijină aderarea la Schengen. Pe 29 august, Olaf Scholz spunea pentru prima oară în istoria relațiilor româno-germane că putem intra în spațiul liberei circulații. În 2017, Germania ne dăduse un flit cu boltă. 

Ca și mine, știți că tehnic nu s-a schimbat nimic cu excepția unui sistem care se numește SINS și cu care polițiștii de frontieră pot verifica în timp real diverse sesizări legate de circulația bunurilor și persoanelor. 

Ce s-a schimbat în mod dramatic, însă, este că România e la granița războiului. Și pe aici trebuie să treacă mii de camioane ucrainene cu grâne, dar și arme sau alte transporturi. Plus faptul că România are gaze în plus în Marea Neagră, gaze de care Germania are nevoie disperată. 

Cu aprobările lui Macron și Scholz plus o rezoluție a Parlamentului European, politicienii români își iau viteză. Și ridică mult tema intern. Ba există un concurs de declarații al cui să fie meritul. Ciolacu zice că social democrația europeană, Iohannis știe că e cel mai important succes al său extern. 

Dar este totul pregătit? 

Cred că politicienii români au avut un plan minimal. Cred că odată ce europenii le-au cerut diverse lucruri pentru Ucraina au jucat cu MCV și Schengen. Și când a venit acceptul Germaniei și Franței, ai noștri au hotărât că treaba e făcută și n-au mai pus stegulețele roșii pe hartă. Nici măcar worst case scenario. 

Olanda a fost un obstacol mai ușor și, probabil, presiunile din toate părțile l-au convins pe Rutte că are teme mai bune. Guvernul Suediei vede că NATO e mai important și, sigur, la Austria nu s-a gândit nimeni. Mai ales că ei semnalaseră României că treaba merge brici. Să fi fost oare un semn de întrebare faptul că pe 27 septembrie, Austria a pus controale la granița cu Slovacia din cauza imigrației ilegale? Greu de spus, dar ceva ar fi trebuit să ne spună. 

În plus, România și Austria lucrau de zor ca două dintre companiile lor OMV și Romgaz să exploateze împreună perimetrul Neptun din Marea Neagră. Asta ar fi fost o sursă de gaz importantă atât pentru Austria cât și pentru Germania. Mai ales că Austria este blocată de ani buni într-un ghem de rețele și interese care-i aduceau majoritatea gazului din Rusia, cam 80 la sută. Te gândești că acum ar fi fost un moment care să-i facă să lepede această moștenire care vine de vreo zece ani încoace. 

Ce mă miră este că nimeni din partea română nu vede sau nu aude că Austria rămâne neutră în materie de sancțiuni aplicate Rusiei, după cum spune cancelarul Nehammer. Asta ar fi trebuit să ne pună pe gânduri, căci arată că Austria nu este disperată după gaz românesc. Chit că OMV umblă pe la Cotroceni ca să-și ia un acord mai bun. 

Ce se întâmplă

După jumătatea lui octombrie, europarlamentarii români și bănuiesc că și guvernul de la București primesc semnale că ceva s-a stricat. Probabil că, la început, toată lumea gândește că e o negociere pe ceva anume, probabil gaz. În definitiv, OMV vrea condiții mai bune pe dreptul de preempțiune la gazele din Marea Neagră. Sunt două miliarde de metri cubi anual pe care austriecii ar vrea să-i vândă ei direct, după ce România și Moldova se îndestulează. Acordul de comercializare ‘trebuie semnat până la 31 decembre și OMV cere modificări legislative. 

Pe culoarele politicii, partea română acreditează ideea că i-a cerut lui OMV să meargă la Nehammer și să-i obțină acordul. La fel ar fi procedat și alte companii austriece care operează aici. Cancelarul nu a fost interesat. Dar bănuiesc că toată lumea a crezut că doar joacă tare. Că altfel nu-mi explic de ce aceste companii nu pregătesc terenul, în mod public, și să-și anunțe clienții că e ceva nasol, dar ele sunt europene. Cealaltă variantă este că le este lene în corporații și că nu văd doi pași înainte. E foarte posibilă și asta și atunci își merită soarta. 

România se prinde în primele zile ale lui decembrie că situația e complicată când Nehammer începe să mintă în spațiul public. Pentru că minciunile sunt ușor demontabile, ai noștri își dau seama că treaba e groasă pentru că nimeni nu riscă să fie atât de prost. Începe o presiune formidabilă. PPE merge la Viena, toată lumea sună la Nehammer. România acreditează ideea că inclusiv americanii au sunat, dar au fost ignorați. Faptul că Bode și Aurescu se zbat, nu contează acum prea mult. 

Ce ar vrea austriecii 

Austria are o problemă cu imigrația, e clar. Dar dacă guvernul lor nu o ridica foarte tare, ea nu ar fi contat la fel de mult în alegeri. Acum chiar trebuie să răspundă populației ce au de gând să facă în chestiunea asta. E adevărat, oricine inventează un dușman ca să câștige alegeri, dar nu-ți înalți singur o temă care te arată impotent intern. 

Doar dacă asta acoperă ceva mult mai mare. Și anume, de unde ne luăm noi (austriecii, în speță) gazul iarna asta? Dar și în viitor? Austria avea cea mai mare dependență europeană de Rusia, 80 la sută din gaz fiind luat de acolo. Acum importă 21 la sută, dar media anuală este de 60. Gazul austriac vine din Norvegia, Dubai și Germania, probabil sub formă de gaz lichid. România nu contează în ecuație, dar dacă exploatarea Neptun ar începe, tehnic ar rupe Austria de Rusia complet. 

Dat fiind că acum această exploatare este amenințată, pentru că România va aplica probabil o formă de retorsiune, întrebarea care se pune este: vrea cancelarul Nehammer să se rupă definitiv de Rusia? La asta trebuie să răspundă în viitor.

Ce urmează?

România mai joacă o șansă mică de tot joi la Consiliul European. Nu e clar de ce Austria ar ceda acum. Ce pisică să-i fi arătat restul Europei? Și de ce să tulbure relația încă bună cu Rusia? Și ce face cu tema internă a imigrației? Așa că nu pun mare preț pe întâlnirea de joi. 

Cred că România va aplica diverse mecanisme de retorsiune măcar pentru a da satisfacție publicului. Nici autoritățile nu știu care, dar cred că vor calcula ce pot să facă. Tehnic, însă, acordul privind gazul este blocat acum. Pentru că doar un guvern sinucigaș ar face afaceri cu OMV. Potrivit declarațiilor fostului său CEO, OMV este un cal troian rusesc și are de dat multe explicații.
 

Cred că, de fapt, blocarea extragerii gazului alături de OMV Petrom este scopul cel mai important al acestei lovituri. 

În altă ordine de idei, toate companiile austriece vor lua un șoc mare. Poate nu pe loc, dar în timp aversiunea populației se va transforma în gesturi mici care le vor da lovitură după lovitură. Imaginea de ansamblu este că sunt aici doar pentru profit din acela tip colonie, fără a vrea să devină partenere cu cetățenii acestei țări. Povestea asta va ține ani buni. 

Europa va rămâne fisurată îndelung, iar temele naționaliste și veto-urile vor exploda. Austria a dat o lovitură teribilă și care cu greu va fi reparată. 

Ce ar trebui să urmeze

Boicotul este o acțiune individuală, fiecare este dator să hotărască pentru el. Firmele austriece sunt însă parte din sistemul economic românesc, iar angajații lor sunt cetățeni români. Până când nu-și clarifică atitudinea față de noi și nu devin motorul intrării în Schengen nu au nicio scuză. De azi, trebuie să facă gesturi vizibile, palpabile și tari care să arate că țin la țara asta. 

Iohannis ar trebui să-i schimbe rapid pe Aurescu și mai ales pe Bode. Nu au nicio scuză că nu au văzut momentul și nu au avut măsurile pregătite. Bode nici nu are capacitatea de a juca la nivelul acesta. Avea deja un deficit de imagine. 

O nouă garnitură de miniștri semnalează și voință politică și existența unui plan. Acesta trebuie să activeze comunitățile de afaceri și de cetățeni români din Olanda, Suedia și Austria care să lucreze permanent pe subiect. 

Demnitari și europarlamentari români trebuie să fie prezenți permanent în aceste zone. Subiectul Schengen trebuie ținut pe agendă tot anul viitor până la alinierea apelor așa cum ne dorim. 

România trebuie să aibă o listă cu posibile viitoare acțiuni ostile ale Rusiei pe acest spațiu, cu toate scenariile luate în calcul. 

Proximitatea cu Ucraina și abundența gazului sunt cele două mari arme pe care trebuie să le folosim în perioada următoare. Știm că Austria nu este de încredere. Trebuie ca în anii următori ea să piardă din semnificația pe zonele de resurse românești. Suntem o țară mare și trebuie să ne regândim aliații. 

Photo by NEOSiAM 2021

Câteva socoteli la ridicarea MCV. Ce a mai rămas din justiția românească?

Câtă vreme se deschid șampaniile și se pregătesc zâmbetele pentru ridicarea MCV-ului, în justiția din România are loc un fenomen major ale cărui consecințe le vom vedea în câțiva ani. Aparent, clasa politică din România se bucură de un succes, dar a reușit să ducă sistemul de justiție într-un moment critic.

Știrea care ar trebui să ne îngrijoreze este că, de la începutul lunii noiembrie, președintele Iohannis a semnat decretele de pensionare a nu mai puțin de 80 de magistrați. Mai precis este vorba despre decrete semnate în opt zile, cei mai mulți pensionari apărând pe 22 noiembrie, 25. La începutul lunii, CSM aprobase cererile de pensionare a 60 de persoane. Rata de părăsire a sistemului este de 10 persoane pe zi, din cei 7500 de magistrați pe care îi are România.

La începutul anului 2021 doar 450 îndeplineau condițiile de pensionare. Și la data respectivă se produsese un mic val de plecare din sistem, dar situația se prelungește, acestora adăugându-li-se cei care au împlinit în cursul anului 2022 vechimea necesară.

Motivul pensionărilor în masa este același în ambele cazuri: încercările sau propunerile de a face schimbări la pensiile speciale. De data aceasta, apariția unui proiect propus de Banca Mondială în care vârsta pensionare să urce treptat de la 25 la 30 de ani, iar pensia în plată să nu mai depășească salariul.

Propunerea este una logică și de bun simț, dar nimeni dintre cei care sunt în preajma pensiei nu vrea să accepte condiții mai proaste decât cele existent acum. Așadar, este de așteptat ca numărul magistraților să se împuțineze cu zece procente până la adoptarea noii legislații. Dacă va fi adoptată.

Tehnic, se împlinește astfel mai vechea dorință a grupului Dragnea de a goli sistemul judiciar pentru a aduce magistrați mai tineri despre care se presupune că nu au tăria necesară de a se opune politicienilor.

Laolaltă cu unele prevederi privind cariera magistraților, această situație va duce la consecințe majore.

Numărul dosarelor din instanțe și parchete atribuite fiecărui magistrat va spori semnificativ.

Procurorii vor putea lucra și mai puține anchete ca până acum. Alături de prevederile privind prescripția vom avea un val de dosare abandonate, din trecut. Un prim pas s-a făcut deja în luna octombrie, dar numărul dosarelor vechi care vor fi închise va spori.

La fel, și numărul judecătorilor va devein foarte mic în comparație cu multitudinea dosarelor. Termenele se vor da și mai târziu de un an, iar instanțele se vor bloca. Termenul rezonabil în care se va face justiție va fi cu mult depășit, spre nemulțumirea tuturor.

Parchete precum DNA nu vor mai fi atractive pentru magistrați, iar cei mai tineri care ar fi vrut să progreseze rapid vor fi blocați la intrarea în acest tip de instituție. DNA va fi, tehnic, depopulată și incapabilă să răspundă numeric la multitudinea de cauze. Nemaivorbind de ciuntirea competențelor acestei instituții care a operat treptat în acești ani.

Pentru a completa posturile lipsă, deja există o procedură de intrare în magistratură pentru juriști și avocați cu vechime de cinci ani. Adică intrarea fără absolvirea INM. Dintre candidați se vor găsi și recruta inclusiv cozile de topor.

În fine, două observații făcute de Comisia de la Veneția. Aceasta spune că noile legi ale justiției, care prevăd numirea politică șefilor de parchete și posibilitatea de a interveni peste dosare vor duce la un sistem clientelar în magistratură. Adică supunere față de șefi.

Nu în ultimul rând, mărirea Secției de Investigare a Magistraților și neîntoarcerea sa la DNA va fi un alt instrument de lucru împotriva celor care fac dosare grele.

Aveți toată imaginea în față și vom culege rezultatele în mai puțin de cinci ani. Când o să vedem o seamă de infractori politici care nu vor mai da niciun fel de socoteală.

Judecătoarea Andreea Chiș, care se va pensiona și ea în ianuarie, a spus că ”protestele din 2017 au fost o gură de aer proaspăt pentru magistrați, însă încrederea pe care oamenii o aveau în justiţie a fost ștearsă de subiectul pensiilor speciale.”

Deocamdată, nu a fost găsită o soluție pensiilor special, nicicum în sensul dorit de populație, dar neclaritatea în privința viitorului va conduce la rezultatul dorit de politicieni: o justiție mai slabă, mai puțin experimentată, mai coruptibilă și momentan cu aceleași pensii speciale.

Gorbaciov a fost bun sau rău?

Întrebarea asta mi-a pus-o fiu-meu, care are 16 ani. Cred că-i sunt dator cu o explicație, iar nouă ne suntem datori cu o lămurire istorică. Ce spunem despre personajul căruia îi datorăm mare parte din libertate, fie că el și-a dorit asta sau a făcut o greșeală.

Întâi de toate să lămurim un lucru. Gorbaciov a fost comunist. Din cei cu idealuri. A crescut gândind la libertate, dreptate și luptă de clasă, plus alte lucruri pe care comunismul le-a sădit acolo. Nu a fost, însă, un stalinist. A văzut ororile acestuia și le-a simțit. A văzut oameni dispărând de lângă el, a denunțat nenorocirile lui Stalin. Și ca orice tânăr s-a opus, evident sistemului. Cât se putea.

Unul dintre profesorii săi din facultate a fost acuzat de ”cosmpolitism fără rădăcini”, în perioada epurărilor, povestește Gorbaciov. Profesorul, o somitate în istoria ”Rusiei kievene” a urcat pe scenă în straie foarte simple, chiar sărăcăcioase, ca să răspundă acuzației. A spus doar: ”Priviți-mă!” Sala a înțeles ironia și a râs cu lacrimi. Gorbaciov printre primii. Așa s-a terminat procesul.

Dincolo de despărțirea de stalinism, Gorbaciov a rămas un comunist. Nemulțumit de cum merge țara și partidul, doritor de o mai mare libertate, dar tot în spiritul în care a fost crescut. A rămas nomenclaturist și a beneficiat de toate privilegiile pe care comunismul i le-a dat. A stat în cercul zero al puterii sovietice ani buni, chiar dacă avea o viziune diferită față de conservatorii comuniști.

El spune că scopul său a fost să-și schimbe țara. Și că nu a vrut putere de dragul puterii. La 80 de ani a afirmat că ”dacă și-ar fi dorit ar fi rămas lider până la data respective.” Dar știe foarte bine că procesul de schimbare i-a scăpat de sub control și recunoaște asta.

Într-un volum al memoriilor sale spune câteva cuvinte care s-ar potrivi oricărui regim democratic. ”Am crezut că principalele valori social-politice sunt libertatea, egalitatea, solidaritatea. Toate aceste valori sunt apărate de generații de luptători social și de fapt sunt fundamentul tuturor curentelor politice.” Dar, adaugă, unele fără altele, nu pot funcționa și că aplicate de unele singure se va ajunge la regimuri autoritare sau totalitare.

Și-ar fi dorit ca asta să fie un testament? Posibil, dar nu funcționează așa.

Ce simt eu este că Gorbaciov și-a dorit un tip de comunism adaptat anilor 90. Poate cu față umană. Fără frânele autoritare asta a dat spațiu fărădelegilor de tot felul. Gary Kasparov susține la un moment dat că România este singurul stat în care proiectul lui Gorbaciov a reușit. Adică, rămânerea la putere a unei linii de partid care să simuleze un regim democratic și cu funcționare capitalistă.

De asta, preferabili lui Gorbaciov și grupului său sunt cei care au vrut să rupă sistemul cu adevărat. Cei care au văzut comunismul ca adevărata nenorocire, nu doar pe liderii săi. Dar avem de ce să-I mulțumim. Regândirea sistemului, ridicarea pârghiilor autoritare a însesmnat momentul în care Europa de est a avut șansa revenirii la normal. Pe care fiecare a exploatat-o mai bine sau mai rău. Însă, fără el, cu siguranță astăzi am fi fost Belarus sau Moldova.

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!