politica

Revenirea lui Mircea Geoană

La ceva ani după ce Mircea Geoană fusese îndepărtat din PSD și căzuse într-o combinație politică de neînțeles și dezarmantă cu Vanghelie, un celebru lider PSD îmi spunea șușotit că ”pe Geoană l-am făcut toți.” A rostit și cuvinte mai apăsate și surâdea cu plăcere când pomenea de ”prostănacul” lui Iliescu. 

Mircea Geoană avea două facultăți înaintea sa, fusese ministru de externe, avea capacitatea de a înțelege dosare pe care vorbitorii nu le pricepeau deloc, știa unde să sune ca să se facă auzit în occident. Dar nu reușea deloc să învețe manevrele șmecheroase de Dâmbovița. Politica asta de aici nu i se potrivea deloc. Iar de câte ori încerca să facă una la fel ca a colegilor de partid, cădea în ridicol. 

Momentul culminant a fost seara alegerilor când partidul nu i-a păzit voturile, încununâdu-l drept regele pierzătorilor pe mai mulți ani. Nu cred să fi existat nepotrivire mai mare între capacitatea de a face lucruri și funcționarea unui partid. Întâmplările lui Geoană sunt celebre și probabil vor fi de neimitat. Asta l-a și scos în afara circuitului politic. Sau, mai exact, faptul că nu poate face astfel de politică. 

Numirea lui Geoană la NATO este rezultatul muncii pe care a dus-o singur în ultimii ani. Nu i-a bătut nimeni drumurile, a făcut-o cu puterile sale. Dar asta este mai puțin important. În altă parte voiam să ajung.

Îndepărtarea unor oameni precum Mircea Geoană, Cristian Diaconescu, Mihai Tănăsescu sau Daniel Dăianu din sistemul politic românesc, ca să dau câteva exemple doar,  este una dintre cauzele impotenței actuale. România politică și-a permis luxul să se despartă de oameni deștepți. Mediocrii și infractorii au tras o grămadă de proști după ei. Resursele nu au fost conservate, dezastrul este iminent. Și eminent. 

Să ne înțelegem. Oamenii pe care i-am numit nu sunt fără pată, nu sunt plăcuți de toată lumea. De fapt, niciun politician nu este așa. Toți au un grad de ipocrizie, minciună sau adevăruri nerostite. Important ca el să fie acceptabil social și să respecte norme clare. Nu există persoane pure în politică sau nesupuse greșelii. Aici vorbim de capacitate. De posibilitatea a de a rezolva anumite chestiuni și dosare. De a fi recunoscuți ca specialiști în ce fac. Or, lipsa lor este o pierdere. Politicienii nu sunt cei mai plăcuți oameni și toți cei mai de sus sunt criticabili. Dar, sincer, prefer să critic un om deștept. 

Complet specializat în bișnițăreală penală și constituțională

O să încerc să vă explic ce am înțeles eu din decizia CCR, vorbind cu mai mulți oameni care stăpânesc domeniile penal și constituțional. Dați-mi voie la început, însă, să-mi exprim admirația pentru cei doi juriști, unul de la Caracal și unul de la distanță, care au reușit ce nu au putut în mai bine de zece ani sute de avocați celebri.

Chestiunea completelor specializate a mai fost pusă în timp și de alți inculpați. Niciunul nu a reușit însă să obțină aprobarea instanțelor regulate. Iordache și Nicolicea au ajuns însă la CCR și doar ei știu cum au reușit să convingă Curtea de ceea ce zeci de judecători nu au fost convinși. Bașca, Iordache nu avea calitate oficială când a sesizat Curtea, iar aceasta și-a încălcat și o decizie dându-i acest drept. 

Începutul trebuie să-l căutați în 2000 când legislația anti-corupție s-a gândit la nevoia unor magistrați speacializați în corupție. E o idee generală europeană, dar ea vizează mai mult procurorii. Din lipsă de personal, în România această idee nu s-a aplicat niciodată. Atenție, legea vizează toată țara nu numai Înalta Curte de Casație. Așa că unele instanțe le-au scris o patalama tuturor judecătorilor de penal din care s-a înțeles că sunt specializați, altele i-au considerat specializați. Apoi, legea nu distinge ce înseamnă specializat. 

La Înalta Curte i-au considerat specializați pe toți dintr-un motiv practic: nu sunt destui judecători. La Înalta există obligația ca judecătorii să fie dați aleatoriu, iar existența și a unor complete specializate ar fi dus la nevoia a sute de judecători numai la Înalta Curte, lucru virtual imposibil. 

Acum se vor relua doar procesele pe rol pentru că decizia vizează o chestiune de procedură, nu una de drept penal. Judecătorii vor primi o hârtie, ea le va da specializarea, probabil va fi contestată în unele cazuri și apoi se ia treaba de la zero. Hotărârea nu poate trece de dosarele definitive pentru că nu vizează o lege penală. 

Problemele apar însă în alte părți. Legea anti-corupție nu distinge între Înalta Curte și restul instanțelor. Decizia ar trebui să se aplice întregii țări. De abia aplicarea ei doar la ÎCCJ va fi neconstituțională pentru că duce la inculpați de ranguri diferite în fața legii.

Și a doua chestiune e mult mai veche. De beneficiile judecății pe fond la ÎCCJ se bucură doar o categorie de oameni din România: parlamentarii și demnitarii. Nu e clar de ce e așa, dar e clar că acum se bucură și de o judecată privilegiată. Or pe viitor, acest drept ar trebui să dispară și să fie minimal, dacă tot avem complete specializate. 

Să constatăm că multe dintre dosare vor merge spre prescripție pentru că termenele nu vor fi atât de rapide.  

Ce-ar mai fi de spus este că, în această speță, s-a judecat în funcție de persoane, importanța lor, încrengătura politică, apartenența la rețeaua interlopă politică și cu spatele la hotărâri anterioare, la legalitate și consecințe. Pur și simplu a fost o bișnițăreală a căror efecte exacte nu le intuim exact. 

Și încă ceva: lucrurile complicate și neclare vor lăsa întotdeauna portițe de scăpare. Faptul că nimeni nu a rezolvat legislativ sau procedural acest cuvânt, ”specializat” lăsat în aer are consecințe. Și le trăim acum.  

PSD în epoca he-he. Și alte vești proaste.

Doamna Dăncilă a anunțat la Congresul PSD că va face o ”autostradă cap-coadă.” Și că PSD are ”tricolorul în suflet”. Și ar mai fi o listă întreagă de ”o să se facă”,  listă care e cam aceeași de la instalarea la guvernare. Atât s-a putut. Spre norocul ei, doamna Dăncilă nu a comis niciuna dintre gafele care au făcut-o celebră. Și pare mult mai stăpână pe sine de când s-a eliberat, la închiderea lui Dragnea. 

Totuși pentru cine are timp să-și amintească istoria acestui partid, continuatorul PCR, alegerea de sâmbătă pare de mirare. Desigur că era evidentă pentru că nu aveau alte soluții, dar de mirare. Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta aveau alt calibru. Dragnea nu avea anvergură, dar, în afara lui Iliescu, era singurul care nu venea din sfere și știa bine de tot România reală sau, mă rog,  partea sa de politică interlopă. 

De-a lungul anilor, dacă te uiți la lista de oameni care s-au perindat prin funcțiile PSD, nu numai că unii aveau și carte, dar aveau și o capacitate de-a înțelege politica peste nivelul de Teleorman. Și-i țineai mai curând minte prin declarațiile jignitoare, nedemocratice, absurde decât prin unele proaste. 

Ce s-a întâmplat? Mai multe, cu siguranță

În primul rând, PSD a rămas același trist și mare partid comunist. Doar că sâmburele de meritocrație din anii 80 și 90 nu mai există. Înainte de 89 nu aveai unde să te duci, de aia la PCR erau  băieți deștepți. Nu aveau alternative. După aia au putut merge oriunde: la alte partide, în străinătate sau se realizau fără politică. PSD a mai fost o atracție pentru oameni cu carte și inițiativă doar în primii ani după 90. Ultimul care a încercat ceva a fost Ponta cu câteva apariții decente și bune în guvernele sale. 

Odată cu treaba asta, partidul și-a deschis porțile pentru tot felul de oameni. Nu a mai funcționat niciun fel de filtru al capacității profesionale. Politica anilor 90 și 2000 a dus la ceea ce se numește rețeaua. Important era să aparții cuiva. Acest sistem de tip fanariot s-a definitivat și a ajuns la apogeu în epoca lui Liviu Dragnea. Aici nu a mai contat în niciun fel știința, ci doar loialitatea față de stăpân. 

Concomitent PSD și-a accentuat valențele de partid-stat și s-a autogenerat laolaltă cu birocrația. Pentru că oamenii care ajungeau aici erau lipsiți de inițiativă și capacitate de a face pentru ei sau comunitate, cu rare excepții antreprenoriale, PSD a devenit un partid care odată cu apartenența îți livra și o funcție la stat. 

Accelerat, partidul a făcut tot ce i-a stat în putință să rupă legături cu societatea civilă, cu zona corporatistă, cu zona europeană sau tineri cu viziuni de stânga reală. PSD s-a transformat în partidul administrației, al unei părți dintre bugetari sau al celor care au strânse legături, în viața lor, cu statul. Adăugați un imens aparat corupător și treaba e cam gata. 

Cu cât structura a devenit mai mare, mai piloasă și mai clientelară, cu atât știința, capacitatea de a înțelege lucrurile s-a subțiat. Și capacitatea de a produce lideri cu viziune și anvergură a decăzut. Pur și simplu s-a șubrezit. Atât mai poate produce. De aici politicile care doar măresc salarii și pensii pe împrumut și nimic altceva. 

Și tot de aici refugiul în naționalism, izolaționism, xenofobie sau mai știu eu ce. Când nu ai nimic de oferit sau de citit, drumul către această zonă e pe cât de facil, pe atât de sigur. 

În fine, dacă nu are norocul unor schimbări majore, PSD va funcționa de aceaeși manieră până când se va subția de tot sau va deveni un partid antieuropean. Este și firesc să fie așa. Totuși se află la capătul la aproape 100 de ani de funcționare din care cea mai mare parte a stat la putere. Lumea se schimbă și unei astfel de structuri îi e greu să o prindă din urmă. 

Partea proastă este că o mare parte din acest partid se confundă până la identitate cu statul român.  

 

HR Patapievici: ”Ura a scurtcircuitat toate ideile politice utile”

L-am revăzut pe Horia Roman Patapievici după foarte mulți ani. Nu s-a schimbat mai deloc. Are un aer care-l menține foarte tânăr. Nici acum nu știu ce vârstă are. Pare mereu tânăr. Știu că atunci când îl citești ți se pare că scrie foarte înalt. Adevărul este că are un verb foarte direct și că îmi place mult când vorbește. Neaoș românește, răspicat și fără să se ferească de adjective. 

Mi-a rămas în cap o exprimare a sa de acum mai bine de 10 ani. Vorbeam la telefon și încercam să-i obțin promisiunea unui interviu. Era cam înaintea Crăciunului, iar el mi-a spus ”să ne auzim după Sfântul Ion”. Asta, în capul meu, a făcut un pic de pauză pentru că eu vorbesc mai curând de 7 ianuarie. Nu iau repere religioase când vine vorba de calendar. Și atunci m-am simțit un pic din ”Omul recent” al lui HR Patapievici. Și poate am înțeles mai mult din carte. 

Interviul de mai jos este unul care are la bază noua sa carte denumită ”Anii urii”. Și am să spun pe șleau că este o carte care îți va explica rațiunile și trăirile noastre, nu numai ale lui HR Patapievici, în epoca lui Traian Băsescu. Cumva pare ca noi să fi fost adversari de idei, pe jumătate, în vremurile acelea. Dacă ai răbdare, zece ani mai târziu, vezi că de fapt oamenii sunt animați de aceleași gânduri bune. Raportările la faptele mici și curente fac diferența, scopul e același.

Cartea lui HR Patapievici reunește articolele scrise de acesta vreme de mai mulți ani, la jumătatea anilor 2000, și care i-au atras și denumirea incorectă de ”intelectual al lui Băsescu”. O să vă lămuriți pe parcursul interviului de ce incorectă.  

(Primul articol este din) 2006, decembrie. E primul. Atunci când în 18 decembrie a fost condamnat în mod oficial, de către șeful statului. Nu zic Traian Băsescu, zic șeful statului, că asta e funcția simbolică. A fost condamnat oficial ca fiind un regim ilegitim și criminal, regimul comunist din România. Primul articol pe care l-am selectat din cele pe care le scriam la vremea aceea pentru Evenimentul Zilei, săptămânal, se numește: „Văcăroiu, demisia! PRM, dezmembrarea!”. Era scris la cald, după acea istorică ședință a Parlamentului, în care șeful statului a citit actul de condamnare, în care pur și simplu dracul gol a intrat între parlamentari. Erau camerele reunite, Senatul și Camera Deputaților, și realmente am avut sentimentul că dracul e lăsat liber în acea adunare.

Momentul aproape uitat merită câteva explicații. Mie mi se pare esențial pentru ce nu se întâmplă azi. 

În primul rând a fost o decizie care este politică și de stat, pe care Traian Băsescu, pe atunci Președintele României, a luat-o: de a convoca o comisie, care a lucrat sub autoritatea specialistului numărul 1 în istoria comunismului românesc și în general istoria comunismelor sovietic și est-europene, un profesor la o facultate americană, la Maryland. E vorba de Vladimir Tismăneanu. Un om care avea o ascendență într-o familie comunistă, internaționalistă din România, care plecase din România la începutul anilor ʼ80 cred și care avusese o carieră internațională, impunându-se cum se spune astăzi în jargonul universitar, ca o autoritate epistemică în chestiunea comunismului. Președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a decis să-i încredințeze lui formarea unei comisii pentru analizarea și condamnarea comunismului. Această comisie a lucrat un an. A fost prima comisie care a avut, grație ordinului expres pe care președintele l-a dat, acces la arhive care până atunci nu fuseseră accesibile, și care din acel moment au devenit accesibile pentru toți istoricii. E un lucru important care trebuie reamintit. A deschis pârtie pentru cercetarea istorică într-o mulțime de arhive care  până atunci rămăseseră nedeschise. Asta s-a soldat cu un act pe care președintele l-a citit și care implica condamnarea ca regim ilegitim și criminal a regimului comunist din România.

Horia Roman Patapievici este unul dintre sutele de oameni arestați la finalul zilei de 21 de cembrie 1989, atunci când striga împotriva lui Ceaușescu. L-am întrebat dacă a fost bătut.

Nu mi-a venit rândul. Ancheta propriu-zisă a fost în dimineața zilei de 22, după ce fuseserăm puși în celulă de-a valma. Eram câte trei într-un pat și venea un subofiţer, striga un nume și omul era luat. Lipsea o vreme și când era adus, era realmente adus pe brânci. Nu ați văzut așa ceva! Ieșea un om normal și era adus pe brânci! În patul în care eu eram cu trei oameni era un student la electronică și un țăran din Ilfov, țăranul a fost cel care a fost luat. A avut ghinionul să-i fie strigat numele. Asta s-a întâmplat până aproape de ora 12, 1. Noi nu am știut de ce. După aceea, pe la 3, 4, a apărut cineva care imediat, la câteva minute a fost urmat de comandantul pușcăriei, un maior. Acesta ne-a spus: „A fugit dictatorul, băieți!”. Era brusc complice. Până atunci eram criminali și bandiți și ne omora, iar după aceea ne făcea cu ochiul spunându-ne: „Băieți, a fugit dictatorul!”. Apoi comandantul, maiorul, a venit, a spus ceva de exces, nu de abuz și a întrebat: „Sunt oameni cu răni deschise aici?”. Erau! Erau cu plagă împușcată! Era unul care avea fluierul piciorului zdrobit și ieșise afară, nimeni nu se uitase la el până atunci. Singurul caz de ajutor medical pe care l-am văzut a fost până să fim duși în celule, într-o fază pregătitoare. Am fost puși, după miezul nopții, într-o încăpere îngustă, peste 100 de oameni. Nu se putea sta jos. Stăteam în picioare. Din când în când, unii care erau în vârstă, ne dădeam într-o parte, și acela stătea pe vine o vreme, ca să-și tragă sufletul. După care se ridica iarăși și un altul se lăsa. În acest context fereastra era zăbrelită ca să nu avem suficient aer. Era un fel de sufocare lentă. Cineva a strigat: „Sunt diabetic! Am nevoie de insulină! Am nevoie de insulină!”. Aveam să aflu mai târziu că era poetul Florin Iaru. Într-adevăr s-a deschis ușa, a fost înjurat înspăimântător și îmbrâncit, dar a fost luat și i s-a dat asistență.

Ca să închid istoria, colegul nostru de pat, țăranul din Ilfov, a fost luat a plecat normal și avenit în cârje, târât. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Gemea încetișor, cu foarte multă demnitate. Ne-a povestit că era întrebat „ce ai strigat, de ce ai strigat, mă?”, „cu cine ești înhăitat?”. Și așa mai departe. Era totuși un pretext ca să fie bătut. A fost bătut la șale, a fost bătut la picioare. Ancheta consta în bătaie! Nu era în obținerea de informații.

(Am fost dus) mai întâi, la Inspectoratul General al Miliției, la IGM Eforie. Acolo am fost ținuți seara și noaptea până la 12, cred, când am fost duși cu niște dube, câte 4 încătușați pe o banchetă, și alți patru încătușați pe cealaltă banchetă. Eram încătușați unul de celălalt.

Nu mi-a fost frică! Cuvântul nu e frică. Nu cred că frica este ceea ce simte omul în situația asta. Este să dezvolte o atenție neobișnuită. Vezi totul cu o acuitate pristină, de parcă lucrurile atunci ar fi fost create. Ești foarte atent! Asta înseamnă la pândă. Atenția aș spune că este ceea ce se dezvoltă în mod extraordinar, dar și un simț foarte economic al energiei. Înveți instantaneu cum să-ți economisești puterea ca să faci față, pentru că nu știi la ce vei fi expus.

La începutul anilor 90, HR Patapievici a fost primit de societate ca un star cultural. Luna de miere avea să fie relativ scurtă. 

(Răul) a început cu Politicele. Polarizarea în ce mă privește… Când am debutat, în ʼ92, am fost primit cu brațele deschise de toată lumea. Cele două cărți de debut practic, pentru că au apărut simultan: „Cerul văzut prin lentilă”, apărută ca urmare a unui premiu pe care pe vremea aceea (îl oferea) editura Nemira, condusă de Valentin Nicolau. Din păcate nu mai e printre noi. El a avut, împreună cu Dan Petrescu, consilierul literar al lui Valentin Nicoulau, un om excepţional, ideea să instituie un premiu pentru tineri. Consta în publicarea unui volum. Premiul pe care l-am luat a fost pentru eseurile pe care începusem din ʼ92 să le public, până în ʼ93 când am luat premiul. Dan Petrescu s-a prins imediat că e ceva aici atunci și mi s-a acordat acest premiu de debut al editurii Nemira, constând în formarea unui volum. „Cerul văzut prin lentilă” l-am format împreună, în discuții cu Dan Petrescu. A fost o epocă extraordinar de frumoasă. Ilustrațiile au fost făcute de Dan Perjovschi. A fost o colaborare foarte specială. Luam fiecare eseu în parte. Dan era cu carnețelul lui de notițe și eu îi spuneam care e treaba acolo. În timpul ăsta el schița. Cădea peste o chestie. Îi spuneam: „Uite, asta e grozavă!”. O lucra, o puneam deoparte și treceam la următorul. Debutul cu cele două cărți, cea de la Nemira, și „Zbor în bătaia săgeții” care prin hazard, deși era dată în editură de un an și jumătate a apărut în același an, ʼ95. Toată lumea m-a salutat. A fost o îmbrățișare. Când am publicat politicele s-a produs prima polarizare: naționaliștii au identificat în mine dușmanul poporului român pentru că eram sever, critic și aplicam vulgatei naționale o privire necruțătoare. Ea era orientată mereu și mereu și mereu și mereu, de exigența pe care o aveam față de etnitatea noastră ca popor și națiune. Criteriul meu nu era comparația cu occidentul, ci scrutarea faptelor noastre în raport cu ideea mea de demnitate. (Lucruri din istorie) direct falsificate și care foloseau de fapt ca alibi pentru ce? Pentru atitudini lașe, conformiste ori nedemne din prezent.

Al doilea mare val de antipatie și ură față de mine a fost când am publicat „Omul recent”, când progresiștii postmoderni s-au simțit atacați și aveau de ce. S-au coalizat împotriva mea, de data asta zugrăvindu-mă nu ca antiromân, cum făcuseră naționaliștii în ʼ96, ci eram acum antioccidental, antifeminist, antiminoritar, antigay, antimodernitate și așa mai departe. ”Un împuțit de conservator.”

Nu m-am implicat în politică, ci în construcția unei instituții pe care am făcut-o foarte competitivă, dovadă că am căpătat un nume în arhitectura institutelor culturale naționale de cultură din Uniunea Europeană prin intermediul reformei pe care am făcut-o. Noi, românii, am fost în structura de conducere trei ani și timp de un an am condus toate afacerile planetare ale acestei organizații care este EUNIC (European Union National Institutes for Culture). Reuneau toate institutele naționale de cultură din Uniunea Europeană:  British Council, Institut français,  Goethe Institut, Cervantes. Toate astea care ne stârnesc reverii au lucrat sub autoritatea noastră, a românilor, timp de un an, în 2010-2011.

Ani la rând, România l-a perceput, însă, ca un susținător al ideilor lui Traian Băsescu. El cum s-a regăsit?

O luptă în favoarea ideilor lui Traian Băsescu nu am dus niciodată, domnule Striblea. Ce am dus a fost o luptă împotriva a ceea ce eu numesc „mecanismul urii pentru agregarea corpului politic”. Cum se formează corpul politic? Corpul politic înseamnă de fapt următorul lucru: oamenii dintr-o zonă care trăiesc, fac schimburi economice, intră în raporturi formale, informale. Sunt coagulați, sunt structurați de opțiunea față de anumite idei politice. De exemplu preferăm un stat autoritar sau un stat democratic? Dacă e un stat democratic formula lui este liberală sau populistă? Astea sunt idei politice. Oamenii se angajează moral față de ele și le susțin. Corpul politic este structurat de opțiunea față de aceste idei. Ceea ce eu susțin este că de la un anumit moment, corpul politic românesc a fost deturnat din structurarea lui normală față de angajamente morale, față de idei care sunt cele pe care le găsiți în dicționarele de politică. A fost structurat de ură. De ura față de Traian Băsescu. Eu nu m-am angajat față de ideile pozitive ale lui Traian Băsescu, ci m-am angajat împotriva acestui curent de transformare a corpului politic într-un recipient pentru ura față de Traian Băsescu.

Nu, (eticheta de intelectual a lui Băsescu) a venit mai târziu. A venit după prima suspendare, pentru că urmarea condamnării comunismului a fost imediat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui, în care guvernarea a devenit parte, în mod aberant, pentru că pe vremea aceea Tăriceanu emanase ca să spun așa, din câștigul, din victoria în alegeri a Alianței Dreptate și Adevăr, deci a lui Traian Băsescu. El fusese numit premier de către Traian Băsescu. Defecțiunea lui Tăriceanu s-a văzut atunci cu claritate. A gerat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui imediat după condamnarea comunismului, prezidată de Dan Voiculescu! Această comisie a produs în Parlament o reașezare care nu era cea rezultată din alegeri a forțelor politice: așa numita coaliție a celor 322 care într-o zi istorică, fatidică, a votat suspendarea, declanșarea mecanismului de suspendare a președintelui. Din acel moment, eu împreună cu cei care au fost numiți intelectualii lui Băsescu am devenit critici deschiși ai acestei deturnări a politicii, pentru că nu mai era politică! Era altceva! Era o mobilizare a electoratului prin intermediul mass-media, prin intermediul Parlamentului, în vederea obținerii unui singur lucru: neutralizarea unui actor politic.

Care a fost mecanismul interior al relației cu Băsescu? Exista de fapt o relație?

Era zero. Nu l-am cunoscut înainte, iar după aceea, după ce m-a numit la recomandarea lui Andrei Pleșu, pe vremea aceea consilier al Președintelui, la conducerea Institutului Cultural Român, am avut o întrevedere. Am fost numit. Nici intelectualii lui Băsescu nu erau în anturajul lui personal. Nu mergeam la mese cu el. Aceasta a fost confecționată integral. Am vorbit în interviul pe care i l-am dat Ramonei Ursu, în Newsweek în 2018 pe larg despre relația mea cu Traian Băsescu. A fost o relație profesională despre care trebuie să spun, cu riscul de a fi acuzat că sunt adulatorul lui Traian Băsescu și că sunt pupincurist, cum s-a tot spus despre intelectualii lui Băsescu… Să-l acuzi pe un om precum Gabriel Liiceanu, cu statura lui, că este pupincuristul lui Băsescu arată toată dezordinea morală a chestiunii.

Toată lumea spune că intelectualii au luat ideile lui. De fapt Băsescu a luat ideile intelectualilor.

Ce se știe mai puțin despre această perioadă este abuzul fizic și psihic asupra lui HR Patapievici.

(Am avut de suferit) în momentul în care în spațiul public a fost încălcată regula civilității și a politeții. În momentul în care organe de presă au fost transformate în tunuri de desființat persoane. În momentul în care atacul la persoană a devenit conținutul unor emisiuni din mass-media. În momentul în care Antena 3 s-a specializat pe ceea ce în dreptul american se numește character assassination, adică în distrugerea personală a individului.

Nici nu pot să reproduc! Nu pot să reproduc ceea ce Mircea Badea sau Gâdea spuneau despre mine în emisiuni. De la a fi tratat „gunoi”, „infractor”, „delapidator” și „distrugător”, „antiromân”, eventual și „neromân”, lucru care într-un fel aluziv mereu a fost strecurat. Nu sunt doar „antiromân”, ci și „neromân”. Să spunem lucrurilor pe nume. Există un imaginar latent în populație cu jidanul, cu neromânul. Atunci activezi subliminal acest nivel pentru că, nu e așa, tu nu ai spus lucrul ăsta în mod explicit, dar vinovat e cine a gândit. Minciuni pure! Totul, minciuni pure!

Și desigur, trebuie despre vorbim despre primul și, probabil, cel mai mare fake news românesc: Patapievici care nu-l respectă pe Eminescu. 

Și asta este o minciună! O răstălmăcire pură! Ceea ce spuneam acolo era dimpotrivă că Eminescu ține de un tip de cultură pe care l-am numit „tipul german în cultură”, care este metafizic, filosofic, religios, bazat pe profunzime, pe esență. În epoca noastră postmodernă și relativistă toate astea sunt suspecte în cel mai înalt grad. Ca atare, pentru acest tip de oameni, pentru relativiștii postmoderni, Eminescu este ca un cadavru în debara. Pentru ei. Asta a fost întoarsă împotriva mea, ca fiind o declarație care mă califică ca detractor a lui Eminescu. Ceva de necrezut!

Când spunem spațiul public ne referim la puterea de difuzare. Una este puterea de difuzare a cărții. Sunt cititorii cărților. E un public. Sociologic vorbind, este o componentă a opiniei publice informată pentru că vine dinspre citirea cărților. Un alt segment este cel care citește articole de gazetă sau de revistă literară, unde am publicat deopotrivă. Cotidiane și deopotrivă reviste literare. Cei care citesc reprezintă tot un public informat, pentru că a citit, și formează opinia publică pornind de la ce au înțeles din ce au citit. Cu totul altceva este televiziunea, pentru că scurtcircuitează raportul de înțelegere. Este moderatorul sau instigatorul mai degrabă, care prin puterea de penetrare a televiziunii implantează în mintea omului opinii gata făcute. El nu le mai elaborează. El le primește, cu autoritatea televiziunii. În momentul în care televiziunea spune „Patapievici este detractorul lui Eminescu!”, „Patapievici nu este român!”, „Patapievici este antiromân!”, „Patapievici a distrus ICR-ul, batjocorește cultura română!”, formează un tip de opinie publică care nu mai este informată, ci este victima unei propagande prin mass-media.

 Este episodul care a fost foarte traumatic pentru mine. Mi-a făcut viața civilă imposibilă! În cartierul în care locuiam pe atunci toți oamenii se uitau la Antena 3. Când spun pe atunci este vorba de anii 2008, 2009, 2010, 2011. Culminează cu anul incredibil pentru români, 2012, anul care ne-a pus pe această traiectorie pe care noi evoluăm astăzi, o traiectorie complet greșită. A doua suspendare.

Te duci în piață și acolo lumea se simte îndreptățită de ce văzuse cu o seară înainte la televizor, respectiv la Antena 3, la România TV. Pe vremea aia era și Realitatea TV. Se simțea îndreptățită să mă ia la refec. Să mă tragă la răspundere: „Domnuʼ, ce ați făcut domnu la ICR acolo?”. Iei ceapă și îți spune: „Da cu Eminescu? Domnule, nu vă e rușine? Chiar în halul ăsta? Nu mai aveți rușine, domnule, voi ăștia? De unde veniți, domnule, liftele astea păgâne?”. Asta era într-o zi, a doua zi, a treia zi… Mi-a făcut viața personală imposibilă! Imposibilă! Nu mai vorbim de atacurile fizice! Atacurile fizice când se simte dator să-ți tragă un body check. Bineînțeles (am fost lovit)! Sau episodul pe care l-am evocat cu scuipatul. Justiția morală făcută în România prin scuiparea în față! Toate astea au avut efecte fizice. Toată propaganda Antenei 3, pentru că ea epitomizează după părerea mea acest tip de agresiune, de character assassination, a avut efecte fizice asupra mea și mi-au făcut viața personală imposibilă.

Și o concluzie.

Nu numai pentru asta (am numit cartea „Anii urii”). În mod obiectiv ura este sentimentul care a făcut imposibilă (..). Ura nu este un sentiment politic. Nu este o idee politică. Nu este, deci, o idee politică față de care angajamentul moral, față de ea, să conducă la efecte politice utile, constructive. Angajamentul față de ideea politică intervenție a statului în economie sau nonintervenţia statului în economie, are efecte în sfera binelui public. Ura nu! Ei bine, ura a scurtcircuitat toate ideile politice utile și a transformat toată dezbaterea politică într-o raportare sterilă, absolut sterilă, la pseudoprobleme. Traian Băsescu, intelectualii lui Băsescu. Astea nu erau problemele politice ale României. Reforma în sănătate, da! Era o problemă politică a României! Condamnarea comunismului, da, este o chestiune politică, dar raportarea nu s-a făcut la ideea politică respectivă, ci la persoana Traian Băsescu care a fost transformată în sursa întregii dezbateri politice în forma cea mai primitivă cu putință.

 

 

La frizerie sau la guvernare?

Trebuie să recunoașteți că frizerul domnului Barna e un pic ghinionist. Una e să-l tundă pe un parlamentar obișnuit, fie el și lider al opoziției, alta e să tunzi un prim-ministru sau un prezidențiabil. Domnului Barna trebuie să-i fi fost, însă, mai plăcută această variantă. Până la urmă nici nu avea mari opțiuni. PSD nu putea fi înlocuit de la guvernare, decât dacă ar fi vrut. În ce mă privește, cred că situația de la frizeria domnului Barna este preferabilă. 

Nu reușesc deloc să mă înscriu în retorica și agitația acestor zile care ar spune că e musai ca PNL plus USR să ajungă la guvernare acum și în orice condiții. Oi fi îmbătrânit și am devenit mai cinic. Sigur că politica presupune un idealism și un purism desăvârșite. Sigur că binele societății primează și că un partid trebuie să facă orice ca să ajungă la putere. Totuși, a te arunca cu capul înainte, fără un calcul, este o exagerare. 

Un alt motiv pentru care nu mă agit foart tare este pentru c-am mai văzut acest spectacol. Țin minte condițiile în care s-a născut cu scrâșnete Convenția Democrată. Cât de mari au fost tulburările care să reunească PNȚCD, PNL. PD, UFD și ce alte ferătanii au mai fost pe acolo. Un guvern de coaliție este un lucru complicat. Mai aproape și mai bine văzută este Alianța Dreptate și Adevăr. În primăvara lui 2003, inițiativa a fost întâmpinată cu zâmbete, neîncredere și neputință. PD chiar avea în statut că nu poate face alianțe cu alte partide politice..

Întrebările, insinuările, piedicile au fost la fel de mari precum acum. Ba, acum mi se pare mult mai greu pentru că în urmă cu 15 sau 25 de ani nu exista Facebook, unde toată lumea să-și dea democratic cu presupusul. Sunt însă foarte liniștit. CDR, DA și ce fac acum PNL și USR au o trăsătură comună, adică un dușman comun PSD. Câtă vreme acesta va exista, alianțele împotriva sa sunt naturale. De asta și aceasta va exista. 

Pe de altă parte, ea nu poate funcționa, însă, acum. Nu poți guverna minoritar, nu le poți da miniștri lui Victor Ponta și lui Traian Băsescu și nici nu poți negocia la nesfârșit cu 30 de oameni din PSD și ALDE dispuși să trădeze. Asta nu este politică în interes public, ci doar o ciolăneală care va compromite pe toată lumea. În acest moment guvernul Dăncilă este răul cel mai mic pentru că poate fi controlat parlamentar și instituțional. El va dispărea imediat după alegerile prezidențiale și va lăsa o guvernare nouă.  

Dincolo de asta, cred că e momentul să depășim logica ”trebuie să face orice ca PSD să nu mai existe”. Au trecut 30 de ani și fostul partid comunist se îndreaptă spre irelevanță. Cred că de aici încolo se poate guverna de altă manieră. Cu proiecte și idei și cu răbdare. De asta trebuie să avem răbdare pentru o guvernare ”pe curat.”

Soția unui polițist: ”Vreți să știți cum e cu adevărat?”

Este de ajuns să citești doar un pic forumurile sau comentariile de pe FB la sinuciderea criminalului care a ucis un polițist. Este un val de neîncredere la adresa Poliției și puțini sunt cei care nu cred că omul a fost omorât în pușcărie. 

Contribuie la asta valul de mesaje emoționale venite dinspre Poliție. Începând de la cel al lui Marian Godină care spunea că ”din păcate, nu s-a opus” și continuând cu alte editoriale. Prezentarea criminalului ca trofeu adaugă la povestea asta. Și apoi lumea și-a adus aminte că și asasinul din 2017 al unui polițist din Suceava s-a sinucis în pușcărie. Tot singur în celulă. 

Oamenii pun întrebări. Și e firesc să fie așa. Când limitele discursului exced spațiul legalității, când mesajul din întreaga poliție este revanșard, lumea se va îndoi. Suspiciunea este, de altfel, o constantă a spațiului nostru și astfel de atitudini nu fac decât să o alimenteze. Nu ar mira pe nimeni să afle că există comandouri de justițiari care fac dreptate. S-ar găsi destui care să-i și apere.  

Evident aceasta este o supoziție, o deducție care vine direct din logica frântă a celor care au promovat discursul la care mă refeream. Cu ocazia asta ei au aruncat o suspiciune asupra întregului corp profesional și au ratat ținta pe care ar trebui să o urmărească. Și anume corupția, delăsarea, incompetența și politizarea Poliției. 

Cristi, polițistul omorât la Timișoara, a fost trimis la moarte într-o acțiune prost croită, neechipat, nepregătit pentru acest gen de operațiuni. Rolul său în societate era altul. Moartea sa este capătul unui lanț la care se adună zeci de compromisuri și influențe greșite. Moartea sa nu mai poate fi întoarsă. Ar fi putut fi, însă, semnalul unui reașezări în Poliție. Ținta a fost alta.

Iar ca să vedeți care este situația reală, ascultați-o mai jos pe Cristina! Soția unui polițist, care este omologul lui Cristian, stă cu inima strânsă de fiecare dată când pleacă el de acasă. Ea este și femeie de serviciu și psiholog pentru postul soțului său. Iar el știe când pleacă, dar nu când vine. Și nici măcar când dă pistolul la curățat nu se întâmplă asta. O unitate de apărare publică, lăsată de izbeliște. Întrebarea este dacă mergem mai departe.    

 

Pe scurt: de la fotografia infractorului, la dosarul lui Băsescu

S-au adunat câteva lucruri în ultima vreme despre  care nu am apucat să scriu. Și vreau ca voi, cititorii mei, să știți unde mă situez în fiecare chestiune. Mi se pare corect, ca să înțelegeți pozițiile mele publice.

1. Fotografia cu infractorul care a omorât un polițist. Procedura este incorectă, Poliția e mai bună de atât. Îi înțeleg emoțional, înțeleg mesajul, nu înseamnă că e corect. Aștept să repete figura și când e vorba de cetățeni obișnuiți. Felicitări celor care l-au prins repede. Știu că Poliția se mobilizează rapid când sunt mize mari în joc. Nu pot fi de acord cu sugestia lui Marian Godină că l-ar fi dorit împușcat pe infractor. Cred că printre responsabili sunt și șefii din Poliție care au trupe nepregătite, nedotate și neinstruite pe care le trimit în luptă.

2. Pactul lui Iohannis. Președintele e dator să mențină presiunea asupra guvernului PSD. Scopul moral al referendumului nu poate fi deturnat sau uitat. De fapt, aceast este miza în perioada următoare. Altfel, sforțarea de acum câteva săptămâni a fost inutilă. 

3. Tăriceanu când spune că parcursul european al României nu a fost pus în discuție. Ba a fost din greu și grețos pus în discuție în toate dezbaterile europarlamentare și televizate la care a luat parte partidul său. Au înjurat la greu tot ce înseamnă Europa și acum se dau neprihăniți. O minciună sfruntată, doar pe măsura suficienței cu care și-au permis să terfelească mai tot ce înseamnă instituție europeană.

4. Incidentele de la Valea Uzului arată ce poate face o clasă politică axată doar pe haleală. Fiecare parte pune foc și vrea să încaseze ceva de acolo. Nimeni nu are credibilitate ca să rezolve problema. dacă nu e stinsă repede, ce se întâmplă acolo va degenera rapid. Atenție la declarația lui Ponta de la Mîndruță: ”incidentul a fost programat de PSD în campania electorală și scăpat de sub control.

5. Băsescu CNSAS. Consilul a depus la Curtea de Apel documente care arată că Traian Băsescu a fost informator. Nu e prima dată când aflăm, ci e prima dată când sunt documente. Mugur Ciuvică este cel care a vorbit primul despre asta în 2004 și apoi a pierdut un proces cu fostul președinte. ”Niciodată nu am fost informator” a spus la un moment dat Traian Băsescu. Cel mai ignorat subiect al săptămânii, ar trebui să fie cel mai dezbătut. El încheie în dezonoare o epocă. Una care  arată că Traian Băsescu a avut parte de protecție informatică, mediatică și că o grămadă de oameni s-au pus în slujba sa. Acest evenimnt prăbușește mai multe repere și arată că funcționarea statului român este secvențială, momentană și ține de persoană.     

 

Papa Francisc, între o mare de iubire și coada ipocriților

La finalul slujbei din Catedrala Națională, în fața Papei Francisc și a Patriarhului Daniel se făcuse o coadă din notabilitățile zilei, în primul rând politicieni, care stăteau să primească o binecuvântare și o Evanghelie din mâna celor doi. Sigur, momentul dorit de toată lumea era vindecătoarea atingere papală. Și, desigur, acesta este unul dintre momentele care te intrigă cel mai tare. 

Vreme de o oră, Francisc și Daniel au dat un exemplu de europenism. După episoadele stânjenitoare din Bulgaria, Papa a fost primit într-o biserică ortodooxă, s-au rostit rugăciuni comune, cei doi au construit. Chiar dacă Daniel a rostit un discurs mai curând axat pe realizările sale, el a mulțumit Bisericii Catolice pentru sprijinul și pentru lăcașurile date ortodocșilor imigranți. Cei doi au alcătuit o punte pe care pot discuta și construi împreună.

Și chiar dacă e o cale dificilă, încercarea lor mi s-a părut sinceră. Și firească pentru un spațiu comun. Daniel este un european față de conservatorismul din Biserica Ortodoxă. Mi s-a părut o întâlnire care spune clar că România e parte din Europa și nu altfel. 

Doar că la coada respectivă, în fața Papei, erau multe personaje care și-au arătat dezinteresul, disprețul, chiar oroarea față de Europa. Regulile nu le plac, nici cultura, nici comerțul european. Zeci de zile de campanie ei au predicat unicitatea noastră în fața Europei, după care s-au aruncat în brațele Papei ca să sugă un pic din valul popular de bucurie. 

Și dacă vor vrea să vă prostească, să vă spună că e altfel, trebue să priviți un pic la ce-a vorbit Papa Francisc în aceste zile. 

Câți dintre politicienii români vorbesc cu drag și dor de cei plecați de acasă? Câți sunt interesați de soarta lor în realitate? Dar a copiilor lor rămași acasă? Le-au luat până și dreptul de vot. 

Familia este o altă temă la care Papa a reflectat îndelung. În România politică, familie înseamnă doar alocație și un referendum fără sens. Probleme precum violența, sărăcia copiilor, abandonul școlar nu intră în zona de interes.

Despre recuperarea memoriei celor care au suferit în comunism am aflat atunci când liderii noștri și-au comparat suferințele de la DNA cu cele ale lui Iuliu Hossu.

Să-și ceară scuze în fața rromilor pentru anii de sclavie? Asta este realmente imposibil.

Cât despre unitate și iubire, asta este ceva ce demult am pierdut aici. Toată campania a fost dedicată urii și asta se simte. 

Mi se pare fantastică ușurința cu care Papa Francisc a reușit în 72 de ore să abordeze câteva teme atât de importante pentru societatea noastră. Și cum a reușit să separe, ca apa de ulei, ipocrizia și prostia de responsabilitate și credință. 

Iar lumea care a venit cu sutele de mii, a știut asta. Și apropo, cetățenilor politicieni! Papa v-a iertat și binecuvântat. Să știți că restul lumii o va fi făcut când, nesilită și de bunăvoie, va veni în fața voastră, cu zecile de mii, să vă privească cu bucurie.  

Foto: Inquam Foto

Cele două moșteniri ale lui Liviu Dragnea

Două mesaje de la două fete. Prima e în Spania. A intrat ultima în secția de votare, zâmbindu-i cerberului de la ușă ca s-o primească peste rând. ”Am votat pentru prima oară la 35 de ani. Sunt plecată de la 19. Ce s-a întâmplat în ultimii ani în România mi s-a părut absurd și de neiertat. Am votat cu tot sufletul și acum aproape plâng.”

De dimineață, la radio Digi FM, Valentina din Ialomița, a plâns în direct. ”Mi-e rușine să o spun, dar este pentru prima oară în viața mea când votez. Am venit acum trei ani din Italia, am făcut o afacere și aici totul este atât de greu. Votez ca fata mea să se întoarcă și ea în țară.” Tăcerea noastră a fost un mare semn de admirație. 

Nemernicia multiplicată a actulei clase politice, în special PSD, a adunat la un loc toată lumea onestă, muncitoare și corectă a României. Noi toți ne dorim o țară normală, pașnică și în care să nu fim insultați perpetuu. Această mișcare civică se datorează în mare măsură agresiunii nemăsurate a lui Liviu Dragnea și a găștii lui. Fără ca ei să ne fi călcat pe cap nu am fi reușit. Dar, ca toate națiile, avem resursele noastre de bine. 

Asta e prima moștenire a lui Liviu Dragnea. Și acum a doua.

Liviu Dragnea a reformat PSD de o manieră sătească. Adică, de la pământ, fără anvergură și fără o viziune care să ne ducă mai departe într-o lume civilizată. A folosit toate miturile greșite, a încurajat naționalismul neonest, a aglutinat fricile, bârfele, minciunile,, A dus partidul într-o zonă de mahala plină de derbedei. A făcut din cel mai mare partid al României o speluncă. 

Nu a încurajat învățătura de carte, i-a dat afară pe oamenii de calitate care îl puteau concura, a alungat orice voce critică. Pentru că voia să conducă perpetuu a adus în funcții oamenii cei mai de jos care niciodată nu ar fi trecut pragul partidului. Metoda lui a fost să coboare nivelul și cu cât mardeiaș, cu atât mai bun. Cu cât mai obraznic, cu atât mai sus. Cu cât mai analfabet, cu atât mai cu funcție. Niciodată, în nicio structură politică românească nu a fost o așa adunare de prostie profesională înveninată. La vârful partidului, despre asta vorbesc. Oamenii corecți și muncitori au fost marginalizați.

Liviu Dragnea a crezut că oamenii lui vorbesc pe limba poporului, dar a ignorat că poprul are regulile lui și că sunt lucruri peste care nu poate trece. Liviu Dragnea le-a cerut să povestească o ficțiune tenebroasă, cu statul paralel, neputând însă să livreze și lucrurile concrete de care o țară are nevoie.

Și scuipați, și amăgiți, mulți români s-au răzbunat. În urma sa, PSD este o fantoșă, o formă fără fond și fără a avea capacitatea intelectuală de a se regrupa. Nu mai spun de a recupla la valorile și la lumea globală. Dați afară din toate cabinetele europene, marginalizați în țară, izolați de lumea modernă, incapabili să livreze, cei adunați în jurul lui Dăncilă caută acum omul providențial. Dar acesta nu poate fi decât un chior în țara orbilor. 

Soarta lor mă intereasează mai puțin. Dragnea lasă însă un sistem administrativ clientelar croit după propria-i măsura. Toată lumea este îndatorată cuiva, competența și cartea nu mai contează, ci doar al cui ești. De asta, o perioadă, vom mai pierde și ale proiecte și alte oportunități. Cel puțin până la viitoarele alegeri.   

Adevăratul ”mă piș pe el de vot”

Mii de oameni și-au sfârșit ziua de ieri strigând în fața unor ambasade ale României în străinătate că vor să voteze. Un exercițiu crâncen pentru o țară care știe ce este umilința cozilor. După anii în care am stat la coadă pentru o urmă de lapte sau pâine, azi s-a stat la coadă pentru o idee și pentru dreptul de a merge demn mai departe. Umilința a fost organizată de același partid, fiți fără grijă. PSD de azi este urmașul partidului comunist, ba chiar se aseamănă cel mai bine în apucături cu el, dintre toate formele pe care le-a căpătat în ultimii 30 de ani. 

Strigătul acesta al oamenilor umiliți cred că s-a auzit în toată Europa. După ce ani buni, partidul nu le-a dat voie să mănânce, să aibă căldură, să meargă în străinătate, acum i-a aplicat forma supremă a umilinței. Le-a spus că nu au voie nici să voteze. E ultima redută a fricii cu care PSD-PCR s-a înconjurat în ultimii ani. Teama de vot este ultimul gard cu care s-a apărat inutil. Prăbușirea sa a început. 

Cu câțiva ani în urmă, am fost singurul jurnalist care a stat de vorbă cu Alina Dumitriu, fata care a spus ”mă piș pe el de vot.” Alina mi-a explicat atunci, argumentat, de ce a refuzat să meargă la vot. Era modul ei de-a protesta la răspunsul unei clase politice care nu a putut rezolva nimic în privința domeniului de care se ocupa, protecția celor  defavorizați și mai bolnavi dintre români. Nu știu dacă azi Alina a găsit ceea ce căuta, dar știu sigur că în ultimii ani ea a făcut în meseria ei de asistent social, ceea ce niciun politician și niciunul dintre noi nu a făcut vreodată. 

Stau să mă gândesc acum că Alinei i s-a făcut o nedreptate. Adevăratul mă piș pe vot nu este al ei, ci al unei clase politice care  a făcut cu jet peste români. După ce a ignorat rezultatul voturilor și dorințele românilor ani la rând, răstălmăcind democrația, promovând lichelismul cu panaș, ca merit politic, azi, a doua oară la rând, s-a pișat pe dreptul esențial al cetățenilor săi. Astăzi știm că împiedicarea votului nu este o întâmplare, ci o dorință politică masivă și mârșavă. 

Și încă ceva. Am sentimentul că azi se împlinesc anii aceia de care vorbea Brucan. Nu au fost 20, a fost nevoie de 30. Rădăcinile comunismului s-au dovedit a fi adânci și puternice. Plecarea de acasă a românilor le-a făcut și mai dure. Cred, sper și simt că epoca imposturii, a nelegiurii, a prostiei, a clientelismului se apropie de un sfârșit. După o aventură dureroasă și o malformare a agendei publice reale, România se poate apuca de treabă.

Normalitatea se va instaura treptat și nu deodată. Vor mai fi și alte hopuri. Important este însă că semnalul a fost dat. Și nu neapărat prin votul de la alegerile europene, ci prin cel de la referendum. Majoritatea tăcută a arătat că sunt linii ale democrației care nu pot fi încălcate.