psd

Comuniștii noi, cu față de pesedist

Mi-e din ce în ce mai clar că România se întoarce în comunism, după ce a avut câțiva ani de libertate, respirație și liberalism. Am numărat noi și noi exemple care îți dau gândul acesta în ultimele ore. Și realizez că cei 50 de ani de comunism sunt cea mai mare nenorocire care ni s-a întâmplat. Una care a venit și nici nu mai pleacă vreodată. Luați exemple de aici.

Managerul spitalului din Târgoviște le-a cerut medicilor din instituție să meargă la mitingul PSD din oraș. „Având în vedere creșterile salariale care s-au întâmplat în ultimul an, deci pe guvernarea actuală, dar fără să politizez lucrul acesta, creșteri care anii trecuți păreau științifico-fantastice, și faptul că s-a făcut o reparație morală privind retribuția doctorilor, aș considera prezența unui medic la un astfel de miting absolut normală.”

Întrebat de Libertatea despre inițiativa de a sprijini PSD, managerul răspunde: ”Eu nu am spus că sprijin, ci că părerea mea este că ar trebui să și mulțumim. (…) Să mulțumim și pentru normalitate! Ani de zile, aproape 30 de ani, am fost obișnuiți cu anormalitatea”.

Claudiu Dumitrescu este un om tânăr. Dar mi-aduce aminte de zilele în care maică-mea era chemată la ședințele de partid ca toată lumea să mulțumească tovarășilor. La un moment dat erau scoși la lopată, cât de ingineri erau, ca să sape fundația viitorului sediu în care vor lucra. Și Partidul le mai dădea un pic la salariu. Și asta era normalitatea. Și pentru asta trebuiau să mulțumească. Că Partidul le dă și are grijă de ei.

Nici atunci și nici acum, nimeni nu-și punea problema că oamenii aceia de asta au funcții sau sunt aleși: să găsească metode și soluții ca să rezolve probleme. Ei trăiesc în sloganuri și între oameni providențiali și pică în fund când fac ceva. Meșteșugul acesta de prostie vine de 50 de ani încoace. 

Dar nu e tot. Dacă nu-ți convine cum acționează partidul, vrei să protestezi sau să le arăți liderilor vreo nemulțumire, atunci statul se va organiza și te va face dispărut. Este cazul de la Topoloveni unde zece protestatari au fost ridicați și duși la Jandarmerie, nelegal, doar că să nu fie văzuți de mărimile zilei, respectiv Liviu Dragnea. Doar în comunism te mai ridica Miliția de pe stradă. 

Și tot acolo nu aveai voie să călătorești liber, cum s-a întâmplat duminică la Târgoviște. Epoch Times relatează dintr-o zonă de conflict, parcă. Echipaje de Poliție stau la intrarea în oraș și-i întreabă pe cetățeni ce treabă au, unde merg, iar pe străini nu-i lasă. Asta ca liderii Partidului să poată minți în pace. 

O altă tehnică de sorginte comunistă este discreditarea adversarului. Una dintre variante spunea că cineva care se opune regimului este nebun. Tehnica a sosit în România odată cu tancurile sovietice. În perioada lui Ceaușescu internările erau folosite des și azi sunt cunoscute cele ale lui Vasile Paraschiv sau Haralambie Ionescu. Patalamaua de nebun era folosită pentru totți cei care ieșeau din matcă.

Azi e mai  greu să faci asta, dar nu imposibil să spui despre cineva că e nebun. Iată-l pe Călin Popescu Tăriceanu despre Laura Codruța Kovesi: „Problemele psihice ale acestei doamne care a fost procuror şef la DNA şi procuror general al României… Când bagi oameni, îi anchetezi şi arestezi pentru că ai frustrări personale înseamnă că ai nişte probleme psihice, nu ai echilibru necesar pentru o judecată echilibrată, judecată corectă.”  Cum o fi ajuns la această concluzie, numai el știe. Dar în mod clar, cei care-l iubesc au o temă de gândire. 

Adăugați modul în care celebra secție de procurori, care anchetează magistrați, a făcut un dosar netemeinic, nelegal și neprobat despre aceeași LCK. Instanța judecătorească arată și că secția a adăugat la lege. Numai nu a spus că dosarul seamănă cu cele făcute liderilor politici din anii 50. 

Și luați și imaginea mare. Pe deasupra tuturor, Liviu Dragnea vorbește despre dușmanul din afară și unicitatea românilor. Toți sunt dușmanii unei nații minunate care este cea mai importantă din Europa. Atât de puternice sunt filoanele comunismului în România încât acest discurs găunos a putut fi resuscitat.

Singura diferență de comunism este că avem mașini și televizoare. Și că e o pătură semnificativă de oameni care își păstrează capacitatea de a vorbi liberi. Fiți convinși că gruparea de aparatcici lucrează la discreditarea lor. A, și ar mai fi ceva. De data asta nu o să fie atât de proști să renunțe la afacerile lor. Dar doar ale lor. Și musai cu statul. 

 

 

 

Coaliția imposturii ne oferă un coșmar

Mi se pare uimitor nivelul la care ne-am prăbușit ca societate în ultimele zile. De fapt, nivelul la care ne-a prăbușit domnul Dragnea și gruparea sa. În nicio proiecție a României, de secole încoace, nu ar fi fost posibil ca un venetic al școlii să ajungă pe scaunul ministrului justiției. Un minister atât de complicat, cu atâta greutate și care dă litera pentru întreaga administrație, presupune o competență și o înțelegere majoră a multor nivele și nu un pospai de carte făcut după ureche, așa cum a făcut domnul Nicolicea. 

Căderea era evidentă, viteza ei este uluitoare. Cu cât mai prost pregătit, cu cât mai urechist, cu atât mai dispus să îndeplinești ordinele partidului, cu atât mai aproape de o funcție. Nicio decădere, niciun act antisocial pare că nu este argument împotriva unei numiri, dacă aceasta urmărește scopul și anume salvare liderului. Cu ceva timp în urmă vorbeam, ca societate, de o răsturnare a valorilor. Azi putem vorbi de o prăbușire fără fund. Aici nu e răsturnare, e o cădere abisală. 

Adăugați imaginile de coșmar descrise de Adevărul în care, în fața Înaltei Curți, liderul partidului de la guvernare este aplaudat de cetățeni care au legături cu clanurile interlope. Și care iau în răspăr cererile și dorințele oamenilor cinstiți. Adevărul și cinstea, minciuna și îndoiala, de o parte și de alta a poveștii personale a unui om care s-a hotărât să pună răul la masa publică doar ca să scape. O încercare golănească de intimidare a tuturor celor  care sunt corecți și înspăimântați că societatea normală dispare.

Și ca totul să fie rotund, jurnalista care investighează corupția academică este amenințată cu moartea în legătură cu o anchetă legată chiar de Poliție. Iar jurnalista care sesizează că banii publici sunt tocați în neștire este anchetată de DIICOT. 

Și aș păstra speranța dacă această numire, acest șir de evenimente nu ar reprezenta o mare parte din populație. Fără carte serioasă, fără educație uneori, numiți în funcție doar pe criterii de proximitate, argumentând mereu că și alții sunt la fel, coaliția impostorilor atacă agresiv ultimele rămășițe ale bunului simț social. Către ce ne îndreptăm oameni buni? Spre o prăbușire completă. De acolo unde toți aceștia de mai sus vor trebui să se întoarcă la oamenii cu știință și bun-simț, singurii capabili să construiască. Dar până atunci neștiința, impostura și răul vor deveni ideologie.

 

 

Liviu, haiducul roșu

Pentru toți ai săi Liviu Dragnea este luptătorul cauzei drepte, cel care ține cu țara, singurul care îi apără pe români împotriva celor care „ne otrăvesc copiii cu chimicale din fructe și legume”. El trebuie să se opună pentru că „suntem colonizați.”

Bătălia roșiilor și a cepei, pe care domnul Liviu o duce în aceste zile, este demnă de cea mai înaltă cauză în slujba poporului român. Primul și singurul apărător al sufletului și neamului românesc. 

Doar că eroul duce o luptă inegală cu trimișii răului. Acum scenariul e rotund. Coloniștii care vor să subjuge România și să-i ia resursele, să o facă doar piață de desfacere, au inventat DNA-ul și l-au pus în slujba lor. De aceea, hărțuit în proces, el ar putere să strige, chiar în fața judecătorului: ”Nu am de gând să răspund direct la DNA eu, e o întrebare tipic DNA și nu răspund, nu, nu răspund la întrebările DNA. Încă o dată, nu am încredere în DNA și nu răspund la întrebările DNA.”

Și adaugă: „Sunt total nevinovat. Consider ca acesta este un dosar politic. Daca o sa fiu condamnat, mi-as dori si eu sa stiu pentru ce. Nu am inteles care este legatura despre fascism in procesul meu.”

Asta a fost mereu soarta haiducilor noștri. Avram Iancu, Iancu Jianu, Tudor Vladimirescu s-au luptat cu o mână străină. De ce nu s-ar pune Liviu în rând cu ei? Poporul are nevoie de un erou.

Acesta este scenariu care se joacă în aceste zile. Asta vă povestește Liviu Dragnea zi de zi și povestea va căpăta accente apocaliptice. Declarațiile se vor înteți, românismul verde va ieși și mai tare la iveală, eroul va căpata aripi din ce în ce mai mari. 

Atât doar, că, niciodată în istoria noastră, luptătorul nu a fost și vodă și haiduc în același timp. Iar când împărțea la săraci, împărțea din ce lua de la alții, nu din bugetul de stat. Și nici nu-și făcea vacanțele în Brazilia.   

 

Clasa impostorilor și restul lumii

În filmul Brexit, pe care îl găsiți oricând pe HBOGO, este o scenă absolut lămuritoare asupra Brexitului. Este o scenă construită pe o tensiune crescândă și care în film îi luminează pe cei care sprijină rămânerea în Europa, că tocmai au pierdut partida.

Scena are loc într-un focus grup în care mai mulți cetățeni sunt strânși să răspundă la întrebări legate de campanie, de agendele celor două partide, de strategiile pe care acestea le urmăresc. Sau pur și simplu să dezbată probleme din referendum. Sunt oameni diferiți, mai mult sau mai puțin educați, cu venituri mai mici sau mai mari, cu credințe diferite și care sunt puși să dezbată între ei până se ceartă. 

Personajul de care vorbesc este o doamnă blondă, de clasă medie, cu o educație precară și care are minime cunoștințe legate de Europa, de politică, de urmările unui gest uriaș precum Brexitul. Știe, însă, c-ar vrea să plece, dar nu-i este clar de ce. Cel mai tare o enervează oamenii de alte naționalități pe care nu-i știe sau îi iau munca. Ea este semi-casnică. La un moment dat cineva încearcă să-i explice cu argumente ce urmează, iar femeia cedează nervos. ”Nu vreau să mai aud nimic. Lăsați-mă în pace, nu vreau să știu datele voastre, nu vreau să știu adevărul, nu vreau să aflu cifre! Vreau să fiu ascultată! În sfârșit pot să fiu și eu ascultată!”

Scena se termină într-o tăcere înmărmuritoare. Pentru că ea îți spune clar că rațiunea nu va demola niciodată o inimă lovită de faptul că i se ia viața. Că i se ia ceea ce crede că merită. 

Și de asta, de fiecare dată când o văd pe doamna premier, mi-aduc aminte de această scenă. Pentru că doamna premier este sinceră când se zborșește la Europa. Ea chiar crede în ce spune. Pentru ea și pentru alții din PSD, valorile europene și cerințele colegilor de Uniune sunt chiar un atac la stilul lor de viață. De asta nu-i înghite pe ambasadori, pe Timmermans și pe alții ca el. 

Tot ce-i spun acești oameni, tot ce le spun acești oameni e dureros. Credeți că nu doare atunci când tu nu poți la o întâlnire să zici măcar strictul necesar în engleză? Ridicați în funcții fără merite, ținuți acolo doar de spinarea încovoiată, ajunși să facă averi la care românii obișnuiți doar visează, scufundați în impostură, plagiate, urcați în calești moderne și stătători în case pe care nimeni din familia lor de ariviști nu le-a meritat vreodată, ei știu că orice pas înapoi duce la pierzania a tot. 

Orice pas înapoi duce la pierderea prestigiului pe care nimeni, niciodată, nu o să li-l mai acorde, la pierderea privilegiilor, la pierderea onorabilității calpe, dar strălucitoare. Și poate chiar la pușcărie. Dintr-un accident istoric, clasa impostorilor e la putere și face orice ca România să stea în jurul ei și să nu trăiască liber. Aceasta este marea bătălie care se duce. 

Și oricât ați încerca, stimați politicieni învechiți, că aici nu e vorba doar de PSD, asta nu o să mai țină mult. Nu e om să nu vadă vidul din voi, lipsa de idei, puterea de muncă redusă, lipsa voinței de a face și pentru alții ceva, nu numai pentru cei care vin în sistemul vostru. 

Lumea știe că nu vreți să împărțiți, că nu colaborați, că nu aveți proiecte comune, c-ați sărit din cutumele obișnuite ale politicii. Că nu știți să faceți spitale, străzi, și nici pe copii deștepți. Vă vede, însă, zâmbetele seci, mașinile uriașe, casele de pe două străzi și lumea voastră putredă. Și mai vede cum o să vă faceți mici. Pentru că nicio minciună nu ține la nesfârșit. 

Falsa dilemă a domnului Dragnea

Spitalul în care se află domnul Dragnea a fost cel mai prost ținut secret al ultimelor zile. Toată lumea știa că este într-o clinică privată, nimeni nu a spus-o în mod oficial. Ba chiar ministrul sănătății a fost pus în situația de a nu răspunde la cele mai elementare întrebări. Un fel de minciună prin omisiune. 

Or pentru o lume normală lucrurile erau teribile de simple. Domnul Dragnea are dreptul la viață și sănătate. Este dreptul său de a se trata oriunde, în orice fel de clinică pe care o alege, așa cum ar face mulți români. Un spital privat nu e de evitat, dimpotrivă el ar trebui să fie dezideratul oricărei societăți și oricărui cetățean. Spitalul privat este normalitatea, oriunde.

Doar că domnul Dragnea nu mai este orice cetățean și, din păcate el a renunțat demult la discursul pentru clasa mijlocie. Domnul Dragnea vrea roșii românești cu gust, vrea napolitane făcute aici, atacă mereu Europa și modelul său corporatist, el vrea ca fiii și fiicele noastre să fie ferite de fructe otrăvite. Și, desigur, guvernul său a făcut autostrăzi și spitale. 

Asta ne-a spus candidatul la președinție în ultimele săptămâni. Și niciodată nu a spus nimic în favoarea întreprinzătorilor privați, muncitori, care și -au pus viața la bătaie ca să construiască. Ei nu au existat niciodată în discursul PSD. Oameni precum proprietarii români ai Sanador.

Domnul Dragnea a vrut să fie băiat din popor, dar când să trăiască ca poporul, rupt între nosocomiale și noroc prin spitalele românești, domnul Dragnea nu a mai ajuns acolo. Chiar dacă a mărit salariile medicilor? De ce?

Asta e adevărata dilemă a domnului Dragnea. Că atunci când a fost să treacă testul adevărului, el nu era acolo. Și știți ce e mai grav? Că dilema asta nu trebuia să existe. El ne-a pus să alegem între stat și privat, fără motiv.

Afacerile, patronii, capitalul, acestea sunt datele normale ale unei lumi. Ele trebuie susținute. Medicina privată este legitimă, este corectă și trebuie să fi responsabilă. Iar cei care au făcut o afacere din ea trebuie felicitați. Iar normalitatea este atunci când în spațiul public vorbești corect și de angajați și de patroni, și de corporații și de țărani, și de români și de străini.

Și să nu spui poporului că faci totul pentru ei, dar tu să livrezi doar aparatului de partid, iar pe el să-l lași tot la cozile lungi ale spitalului de stat.    

 

 

Napolitane și întuneric

Se știe deja că liderul PSD, Liviu Dragnea este un consumator de Eugenia, în exces chiar. Da, sunt cu eugeniile de când eram mic şi mănânc eugenii de Boromir – uite, ca să mă şi critice… – pentru că sunt singurii care fac eugeniile ca atunci când eram mic. Am spus-o şi pe asta”.

Nu întâmplător Eugenia. 61 la asută dintre români consideră comunismul o idee bună, oarecum aplicată prost. Eugenia e una dintre cele mai bune amintiri. Se mai găsea, nu stingea curentul și ținea un pic de foame. De asta domnul Dragnea plusează cu gusturi românești. Se știe mâncarea comunistă era mai sănătoasă, gustul mai pronunțat și, în general, nu te otrăvea cu E-uri. 

„Nu ne interesează să mâncăm o pâine sănătoasă? Am intrat în UE, dar nu suntem obligaţi să mâncăm toate E-urile. Ce, în Călăraşi nu se face grâu bun? Să se prelucreze în România. Noi luăm pe grâu atât şi plătim atât, când vine napolitana. Noi nu suntem în stare să facem napolitane? Suntem proşti, suntem leneşi? Nici vorbă, leneş e Iohannis.”

Pentru că e în campanie electorală, domnul Dragnea reușește să trântească câte un neadevăr în fiecare propoziție.  Hai să explicăm de ce napolitanele nu țin de foame.

Întâi, ideea de napolitană cu identitate românească e o prostie. Lumea e diversă și fără granițe, vrea napolitanele pe care le vede la televizor, pe internet, în mâna actorilor, în general pe cele care le spun ceva. Eu nu mănânc un lucru doar pentru că românesc, ci pentru că e bun și nu mă îmbolnăvește. 

Pâinea românească e la fel de sănătoasă perecum cea din Cehia sau Ungaria. Toate marile companii de mâncare, de aici și de aiurea, procesează mâncarea și-i pun E-uri. Și pâinea românească are E-uri. E o chestiune de preț și de competiție Da, avem o problemă cu standarde duble aplicate de companii în România și Europa. Dar asta  o rezolvați tot la Bruxelles, nu la București.

Grâul românesc nu merge musai la prelucrare în afară. Poate dacă are preț bun. Chiar lângă Călărași, la Giurgiu, Intergaro are fabrică de napolitane. Mai este una la Ploiești, Alka, o investiție uriașă. Tot în Giurgiu, mai e o fabrică, Tano, care face napolitane.  România exportă de patru ori mai multe dulciuri în Europa de când suntem în UE. Valoarea e mică, însă, 100 de milioane de euro, dar până atunci era insignifiantă. 

Cea mai vândută napolitană din România era de aici, Joe. Nestle închide însă fabrica. Și, uite, Liviu, ce spune fostul proprietar român, Florin Banu, despre închiderea fabricii: „În opinia mea există trei factori: sindicatele şi lipsa forţei de muncă, dimensiunea prea mică a afacerii din România şi ostilitatea faţă de multinaţionale. De ce nu i-am fi închis noi pe unguri, de ce ne închid ungurii pe noi, cu toate că sunt mai scumpi la salarii? Sindicatele au pretenţii care nu au ancoră în realitate.” 

Asta ai de rezolvat dacă vrei să ai napolitane românești. 

Unele roșii românești au gust. Nu toate, însă. Creșterea în solul de aici nu înseamnă musai gust. Cantitățile mari cer același tratament ca peste tot în lume: chimicale, îngrășăminte, culturi rapide. Domnul Dragnea face o confuzie voită între mâncarea românească și cea naturală, bio, ecologică. E adevărat în curțile noastre se mai găsește mâncare bună, dar nu aceea ajunge la magazin.

Iar mâncarea de la magazin se împarte în cea ieftină, fără gust, și cea mai scumpă de o calitate mai bună. Punga și stomacul nu gândesc românește, ci în termeni de calitate și preț. Evident, e frumos să alegi produse românești, dar nimeni nu va arunca cu bani pe ceva doar pentru că are etichetă cu tricolor. 

În fine, promisiunea aprozarelor domnului Dragnea e suspectă. Eu, unul, nu uit că doamnele de la aprozar aveau cele mai mari ghiuluri pe care le știu. Ele erau simbolul mâncării ascunse, a unei puteri care venea din micul trafic, al șpăgii și relațiilor care își dădeau mâna peste un popor flămând. 

Și ar mai fi ceva. Generațiile de azi nu știu cine și ce este un aprozar. Pentru că nu apare pe net, Facebook și Instagram. Și nici în reclame. Dar știu că pot merge într-un magazin și să găsească tot acolo. Așa că acolo trebuie să-i duci ce caută. 

În Turcia, Erdogan a făcut piețe pentru produse turcești cu prețuri la jumătate. Tocmai a intrat în recesiune. Iar moneda a căzut cu 30 la sută. Roșia turcească nu ține întrutotul de foame și nicicum nu te scoate din sărăcie.  

La fel, în Venezuela s-a mai gândit cineva că burta știe limba locală când ea era interesantă întâi să trăiască bine și pașnic. Acum, țara este în întuneric, cum nici Ceaușescu nu ar fi reușit să facă. Și nici șanse să iasă din el. Și sunt sigur că oamenii s-ar bucura să vadă măcar o napolitană fie ea de acolo sau de aiurea.    

Mihai Călin: ”Legile sunt făcute pentru a fura în continuare!”

Mihai are 50 de ani și nu-i dai. ”Ei, da, mi-am întins pielea.” Și râde tare. ”Adevărul este că se simte la unele roluri. A ajuns să fie o meserie tare fizică. La Caliban, unde joc monstrulețul, mă mai dor genunchii de la umblat în patru labe.” Și apoi vorbește cu meticulozitate de încălzirea pe care este obligat să o facă mereu. ”Riști să te accidentezi dacă procedezi altfel.”

Vorbește potolit și nu impostează. Nu ridică vocea. Nu pare a fi mistuit de o pasiune revoluționară, la prima vedere. Dar pe măsură ce cuvintele curg, ele devin oțelite. Blândețea sa este fermă. Nu cedează și are lucruri de spus. Nu trebuie să le strige. Este sigur, știe ce vrea și cunoaște ce spune. Poți să fii sigur că nu va da înapoi. 

Sunt bucureștean get-beget e un fel de a spune. Eu m-am născut în București, dar în familia noastră e, așa, o amestecătură. Tata este născut la București, dar bunicii pe lângă București, la Mihăilești spre Alexandria. Mama și bunica sunt rusoiace, născute la Baku în Azerbaidjan.

Și aici fac ochii mari. Bunica era rusoiacă sută la sută și, la un moment dat, pe la Baku s-a pripășit un basarabean, care era bunicul. L-a adus valul revoluției bolșevice. Apoi valul comunismului i-a împins spre Basarabia, iar războiul i-a dus în România. La Baku s-au iubit, au făcut copii și de acolo a fost bunicul deportat trei ani în Siberia. 

A petrecut trei ani într-un sat din Siberia. Nu a fost lagăr, dar nici sat. I-au dus într-un loc în care le-au dat unelte și i-au pus să-și facă case. Acolo nu era, de fapt, nimic. Era doar un câmp. Și i-au mutat în pustietate. Mai interesant este cum a aflat bunica de faptul că el a fost luat. A venit un ceferist la ea cu o bucată de sac de iută. Și pe bucata aia scria ”ne duc în Nord.” Și apoi era scrisă adresa bunicii. Bunicul a fost luat de pe stradă, băgat într-un vagon de vite și ea a fost înștiințată așa.

Mai apoi bunica s-a dus la NKVD și nu a plecat de la poartă până când nu i-a spus unde l-au dus. S-au revăzut trei ani mai târziu și s-au mutat încet-încet spre Basarabia. Când rușii s-au pornit spre Chișinău, ei plecau deja în România pentru că știau ce-i așteaptă. 

Mihai își pierde aici tonul domol. Familia lui nu a învățat comunismul din cărțile de istorie. ”E așa o minciună pe care ei o spun acum când se compară cu victimele comunismului.” Familia lui Mihai a trebuit să ascundă la începutul anilor 50, în România, că are rădăcini rusești. Ajungeai imediat înapoi în Siberia pentru că ”era ceva în neregulă să fi plecat din Rusia.”

Am văzut, am conștientizat și am simțit ce înseamnă minciuna. Dacă erai un elev mai bun în clasă trebuia să scrii câte o hârtie sau să reciți. Scriai și tu după Tovarășul. Acolo începea plagiatul. E bine c-a existat această viață în dublă în familie care îți spunea adevărul. Generația mea a avut marele noroc să-și dea seama că trăim o minciună. 

Chiar în 89 am vorbit cu o colegă și-i spuneam că ar fi fost mult mai bine să trăim în anii 50 și să fi avut entuziasmul acela al ținereții în care credeam ceva. Pentru că mulți, atunci, credeau în ceava.  Or, noi eram tineri, dar nu credeam în nimic. Știam că totul e o minciuă, că totul e un rahat de la cap la coadă, pe care trebuie să-l înghiți sau să mergi mai departe, dar că nu aveai ce face.

Mihai vorbește pe îndelete de toată experiența trăită. De mizeria de lumea a treia, de mirările la pungile de orez sau ciocolata pe care o primea din afară de la un unchi. Revolta se aduna încet, dar sigur. A fost în stradă de pe 21 decembrie pentru că nu-și putea închipui că va fi altfel.  

30 de ani mai târziu, Mihai Călin este pe aceleași scări ale Teatrului Național, protestând la fel. ”Noi n-am greșit cu nimic. Pur și simplu cred că e destul de clar de după Revoluție. Practic s-a reinstaurat același sistem care s-a adaptat foarte repede. Cine a făcut capitalismul în România? Domnul Iliescu plus tot eșalonul doi al partidului comunist.” 

Dar de ce-ar protesta actorii, mai ales față de o chestiune care excede aria lor de preocupare? ”Acesta este un reproș penibil. La fel ca cel al domnului Liviu Pop care ne-a aspus că putem protesta doar pe chestiuni culturale și că ei ne-au mărit salariile. Asta-i dictatură! Noi suntem cetățeni ca toată lumea! Avem aceleași obligații și aceleași drepturi.”

Tu crezi că noi nu vedem în meseria noastră lucruri negative? Crezi că în teatru nu vedem corupție sau umflări de facturi? Sau numiri politice. Și noi încercăm să facem ceva. Una dintre problemele noastre este că reacționăm doar atunci când suntem atinși personal. Atunci când ai pe cineva în special, de exemplu. De abia atunci când oamenii sunt atinși personal. Dar de ce am ajuns aici? Asta nu mai interesează pe nimeni?   

Chiar nu interesează pe nimeni că România a ajuns să fie condusă de oamenii care au condus cele mai sărace județe? Care a fost performanța lor în ultimii zece ani? La asta nu se uită nimeni? Ăștia sunt oameni care au condus județe vreme de 10-15 ani și nu au făcut nimic, poate doar pentru ei. O vilă, o mașină… Dar pentru cei 300 de mii din județ ce-au făcut? Păi 100 de mii sunt în Italia, 100 de mii sunt sărăcie… Și nouă ni se spune că avem puțintică carte. Dar când te uiți la Nicolicea, Florin Iordache…Ei au făcut dreptul după ce-au fost politicieni. Eu nu pot să am încredere în ei. Nu vezi că toate legile sunt făcute pentru a fura în continuare?…Toți oamenii aceștia au ajuns să aibă puteri discreționare. Și ei fac o famiglie în care se acoperă unii pe alții. 

Mihai Călin nu și-a educat copilul pentru a pleca. ”Dar el vrea să plece pentru a studia în afară.” Oportunitățile par mai diverse și poate reușești să faci mai mult cu mai puțin efort. ”Dar dacă lucrurile se vor strica în România, va trebui să plece. Iar eu tocmai asta vreau să împiedic.”

Cristian Grețcu: ”Mi-e milă de România”

Cristian Grețcu a venit la emisiune cu fața lui luminoasă. Zâmbetul acela de Iliescu e unul profesional, el zâmbește mai cald, mai apropiat. Cu 20 de ani în urmă m-a primit în casa sa din București. Eu scriam pentru Opinia studențească, el era în culmea gloriei. Divertis crescuse pe valul de dinainte de 89, iar atunci în 2000 capitalizau toată iubirea României. Umorul lor fin era letal, politicienii nu-i urau, puteau doar să-i admire și să scrâșnească din dinți. Era totuși o vreme în care politcienii mai citiseră o carte.

Azi, povestea lui Cristian Grețcu curge lin și sclipitor. Cum îi șade bine unui moldovean care, mai nou, se ocupă și de vinuri. Divertis e un capitol încheiat, Distractis apare mai rar, viitorul e la fermentat și distilat. Se face un vin și o poveste bună pe mai departe.

Ca peste orice poveste, plutește, însă. o umbră. Când îl asculți, îți dai seama că România pare să se fi întors. Vremurile când umorul era blocat de Securitate seamănă intens cu perioada de acum când adevărul își caută o soartă mai bună. Băieții care făceau presiuni, amenințările, partidul care era înainte de orice, seamănă foarte bine cu ce ni se întâmplă acum

Mă bucur acum de drumul spectaculos și misterios al vinului. Se bea și după spectacole la Divertis. Era o formă de relaxare. Pe vremuri, când aveam spectacol cu public, închiriam o vilă la munte și mergeam și lucram pe echipe. Fiecare își alegea o temă și lucram la ea. Stăteam ca echipa de fotbal în cantonament, lucram până seara și apoi prezentam materialul. 

Spectacolele le prezentam mereu într-un loc prietenos, la București, Timișoara sau Iași. Acolo vedeam reacția publicului, testam glumele, făceam corecții și plecam cu ele în țară. 

Am primit la un moment dat propunerea lui Adrian Sârbu de la Pro Tv, pe care noi nu am știut să o acceptăm. A fost o greșeală. Ne îndoiam, mai precis liderul nostru de atunci, Toni, se îndoia de capacitatea noastră de a scoate un produs bun, săptămânal. Am descoperit mai târziu că putem face asta, dar am făcut-o la Antenă. Și am renunțat atunci la spectacolele cu public.

Să știi că noi am simțit la data aceea că spectacolele pe care le făceam pe bani au început să nu mai meargă. Lumea începuse să dea de gustul gratuităților.  Mergeau la diverse concerte sau spectacole cu sponsori fără să plătească și nu li se mai părea interesant să ne dea nouă banii pe bilet. 

Pe scena studențească am început cu șopârle. Pentru că te plictiseai, dar mai ales vedeai că întunericul se strânge.  Divertis a fost o evoluție. Toni a început în 82, eu am venit în 83 și apoi au venit restul. Grupul s-a închegat la jumătatea anilor 80, odată cu serbările de la Costinești. Ne ocupăm de scenariul de acolo și am început să lucrăm enorm de mult. 

Acolo ne-am întâlnit și cu Securitatea. La un moment dat, ni s-a spus că în textele noastre cu Drumul lui Neptun de la Costinești sunt abateri tendențioase. Nu mi-e clar la ce se gândeau ei că este tendențios, dar cu siguranță spuneam lucruri, pentru că-l plimbam pe Neptun prin toată lumea. A fost un scandal monstru și au vrut să ne înhațe. Ne-a salvat directorul de atunci al BTT, dar și faptul că Andrei Partoș a reușit cumva să dea foc casetelor cu înregistrările noastre. 

Altfel, cred că eram monitorizați intens. Ultimul specatcol de la Iași s-a terminat prost. Ne-au rugat să nu mai mergem mai departe. Era înainte de Revoluție și ne-au spus: ”haideți, vă rugăm noi, să nu înceapă de la noi.” Am avut surpriza ca imediat după 1990 să ne ofere cineva înregistrarea spectacolului. Or, faza comică era că noi nu ne înregistram spectacolele. Partea bună e că avem înregistrarea și acum.

Cum era viața de student? Viața de student era legată de lumină. Trebuia să termini tot ce ai de făcut până la ora zece seara, când se lua lumina. Dacă se lua lumina, se lua și căldura. Nu mai zic de apă caldă. Se punea un afiș acolo și se spunea: se dă apă caldă de la 3 la 4. Și era tot căminul acolo.

Mâncare la cantină… puteai să mânânci doar felul întâi. Felul doi era de nemâncat. Mai prindeai câte o cartelă la medicină și era mai bine acolo. Că mai erau și străini. Partea mișto era că mai era o bere bună, pe la Bucșinescu sau la Zoiosu, în Iașul de atunci. 

Făceam tot felul de festivaluri. Erau niște serbări studențești sau cenaclurile Moldavia plus Festivalul Artei Studențești. Pentru că eram în comitetul de organizare ne-au luat cu juriul la o degustare la Cotnari. Că era venit și Cotescu și alți artiști celebri. Ne-au dus acolo și aveau vinuri extraordinare: Frâncușă, Grasă de Cotnari și Tămâioasă. Și erau organizați. Aveau și scuipătoare, aveau și mâncare. Sincer îți spun, nu am scuipat nimic și am mâncat tot. Cașcaval, salam, pui, eram niște studenți rupți de foame. 

Dar când erai pe scenă, nu-ți mai păsa de nimic. S-a dus Toni și-a spus o dată: ”băi, aici este microfonie” și sala s-a prăbușit de râs.

Când am devenit celebri? Atunci când am început să vindem casete. Așa spune și Bobonete c-a aflat de noi. Că prindea ultima casetă, o copia în 100 de exemplare și o vindea. Noi nu ne-am îmbogățit. Nu am știut să facem afaceri și liderul nostru Toni oprea inițiativa privată. Nu a fost un grup priceput la afaceri. 

Pot să spun c-am investit în echipamente. Am luat ce era mai bun, ce era de top. Țin minte c-a venit odată la noi Mugur Mihăescu, Garcea, să închirieze echipament pentru ei. Și se mira de cât de bun era. Și Doru, care era șeful nostru la sunet i-a spus: ”Da, e tare, suntem la al treilea rând de echipament.” Și Mugur i-a răspuns: ”Și noi la al treilea rând de mașini.”

Față de ce făceam noi, acum ștacheta trebuie coborâtă foarte mult. Îmi plac stand-up-erii de azi. Sunt buni actori. Nu-mi plac glumele, însă. E un râs trist că toate glumele sunt de la brâu în jos. Se face mai multă bășcălie azi. 

Zâmbetul lui Iliescu s-a născut din întâmplare. Îl făceam de ceva vreme. Dar m-am întâlnit cu el la premiile VIP și am spus câteva cuvinte. A râs, a vrut să mă pupe, dar eu nu m-am lăsat. Am pus capul lângă el și s-a născut poza aceea cu două zâmbete largi. 

Mi-au spus unii de la PSD că l-am făcut prea simpatic. Dar ar fi trebuit să înțeleagă că eu nu-l imitam pe Iliescu, eu îl transformam într-un personaj. E păcat că s-a terminat. Divertis a avut și un Constantinescu, și un Băsescu, și ar fi avut și un Dragnea.

Mi-e milă de România azi. E greșeala celor de un fel ca mine, dar care nu au venit la vot. Problema principală este că azi lumea este sastisită de ce se întâmplă în România. Și mai e ceva: nu mai avem politicieni adevărați. Nu am mers la proteste pentru că eu am fost la vot. Dacă oamenii de la proteste mergeau și la vot, alta era situația în ziua de astăzi. 

 

Aurul pe înțelesul domnilor Dragnea și Nicolae

Domnul Șerban Nicolae s-a aruncat în televizor pe la zece dimineața și a dat argumentul cel mai important pentru care aurul trebuie repatriat. „Cred că cel mai de înţeles ar fi dacă v-aş întreba unde vă ţineţi dumneavoastră bijuteriile personale. Eu cred că le ţineţi la dumneavoastră acasă şi nu la un vecin şi nici nu aveţi tendinţa să plătiţi ca să vi le ţină vecinul.” Lovitură fină, mai ales că o jurnalistă era cea care-i lua interviul. 

Și mai știe domnul Șerban Nicolae că acest argument funciar-țărănesc, de la glie, fără nicio jignire, merge foarte bine în România. Într-adevăr, românul își ține bruma de avere acasă și doar câțiva sofisticați aleg să depună în cutii de valori, seifuri bancare și așa mai departe. Suntem o țară cu gândire strămoșească aici și ne purtăm ca atare. 

Mi-a adus aminte de Ceaușescu la momentul acesta. În gândirea sa de țăran de la Scornicești, Ceaușescu știa una și bună: că cine nu are datorii trăiește mai bine. Ideea de a rula capital, funcționarea banului în economie îi erau complet necunoscute și inutile. Și îmi face impresia că și domnul Nicolae vede țara ca pe o gospodărie și mai puțin ca o instituție economică condusă de reguli complexe pentru beneficii în diverse zone. Așa că domnia sa și domnul Dragnea merită câteva explicații. Plecând chiar de la exemplele invocate. 

”De exemplu, Germania si Austria și-au repatriat masiv rezerva de aur din străinăte la cererile făcute de curțile de conturi și de audit și nu pentru utilizare”, spune el.

Germania are aurul în străinătate începând din anii 50, odată cu miracolul economic al țării. Sunt mai multe motive pentru care se află acolo. Unul ține de geopolitică. Depozitul central al Germaniei se afla la Frankfurt, la 100 de kilometri de Germania de Est, adică sub amenințare sovietică. Era mai sigur ca acesta să meargă în altă parte, respectiv în America.

Al doilea motiv este că achiziția aurului german s-a făcut treptat. Germania are a doua rezervă din lume ca răspuns la de decenii la criza de hiper-inflație din anii 30. Pas cu pas, germanii au strâns 3400 de tone. Aurul nu era cumpărat din Germania, însă, ci în special din America și a și fost depozitat acolo. Era o nerozie să-l aduci peste ocean. În anii 90, odată cu închiderea războiului rece, Germania a început să-și pună problema treptată a repatrierii unei părți din aur. Procesul a început zece ani mai târziu și era lent. Ar fi trebuit să se încheie în 2020. Repatrierea a fost grăbită de cererile mai multor deputați și, în special în ultimii ani, de cei care reprezintă partidul naționalist de dreapta, proaspăt intrat în Bundestag.

Timpul pentru repatriere a fost estimat undeva între 5 și 7 ani și asta a născut speculații privind prezența fizică a aurului, speculații înlăturate rapid. Rămâne însă un semn de întrebare asupra mecanismelor de folosirea a aurului și anume dacă acesta era doar depozit la termen sau dacă era folosit și în operațiuni financiare, căci există și această posibiliate.

Trebuie să știți că multe bănci centrale nici nu răspund la astfel de întrebări. Vedeți voi mai jos exemplele din Spania, Japonia și Singapore. Articolul explică clar și cum văd marile bănci ale lumii păstrarea aurului. 

Unde are dreptate domnul Șerban este că în ultimii ani există o tendință de repatriere în mai multe țări, mai ales după criza financiară din 2008. Aurul merge bine pe piață, poate stabiliza moneda și e foarte lichid, adică îl vinzi cu viteză. Motivele repatrierilor sunt diferite. 

Italia consumă o parte din rezervă pentru a înlătura deficitul. 

Austria a considerat că aurul aflat în Anglia este adunat în cantitate foarte mare și ”a dorit o mai bună diversificare” și ”o limitare a riscului, deși Banca Angliei este cel mai bun loc din lume să-l ții.”

Ungaria de abia își constituie o rezervă națională importantă pentru că ani de zile a stat la cantitatea minimă prevăzută de tratatele internaționale, 3,5 tone.

Polonia repatriază o parte din aur în urma unei petiții naționale, organizată de grupări naționaliste. O parte din aurul polonez a fost dus în Europa după atacurile naziste și rusești. Mișcarea ascunde însă și un raționament economic. Polonia cumpără aur și pentru a se proteja în fața cursului dolarului și pentru a ține moneda națională. 

Rusia și China cumpără aur pentru a face față sancțiunilor americane. Și cumpără mult. În acest timp, Canada vinde aur pentru lichiditate într-un moment bun al pieței. 

După cum vedeți, în toate situațiile există o explicație clară, precisă. Un rost și nu o declamație patriotardă.

Și înapoi la România, și pe înțelesul domnului Nicolae și al domnului Dragnea. 

România ține aurul în Anglia ca să se poată împrumuta. În momentul în care soliciți un împrumut, nimeni nu te trebuie să te creadă pe cuvânt că ai garanții. În conturile engleze, ele sunt perfect verificabile. Mugur Isărescu spunea la un moment dat: „Pentru ca multa lume considera ca e ceva necurat aici, de ce BNR tine aurul la Londra. Pai, aurul este parte din rezerva noastra internationala. E rezerva internationala. Nu e rezerva interna. Toata rezerva internationala a unei tari se tine in exterior, ca de-aia se numeste rezerva internationala. Cei 32 de miliarde de euro, 37 de miliarde echivalent de dolari, nu-i tinem in tara. Daca i-am tine in tara nu ar avea absolut nicio valoare. Nu ar asigura stabilitatea. Ii tinem in conturi in strainatate. Asa se tine”

Între altele, România ține aurul în Anglia în depozite la termen. Afirmația domnului Nicolae că ”aurul nu mai produce valoare” este adevărată, dar e o prostie deliberată. România a optat să nu plaseze aurul în operațiuni derivate, adică să joace cu el pe piață. Pentru că asta aduce și pierderi, nu numai succes. Domnul Nicolae nu poate să se opună operațiunilor financiare la pilonul II, dar să le încurajeze cu aurul național. 

Ce mai spune domnul Nicolae, brusc devenit specialist în chestiune:

„Propunerea noastra nu spune să aducem aurul în țară și să-l folosească la ceva, la micsorarea deficitului bugetar sau la sustinerea unor tranzacții internationale.”

Păi să ne uităm un pic în urmă. Ce zicea PSD în urmă cu o lună? „Cursul valutar nu poate și nici nu trebuie să fie stabilit prin hotărâre de Guvern. Nu ar mai fi o piață liberă. Singura instituție abilitată să administreze „controlat” cursul Leu-Euro este Banca Națională care dispune în prezent de rezerve de 36,8 miliarde euro ce îi permit să țină sub control variațiile de curs.” Adică să ia din rezervă.

Și să adaugăm ce zice profesorul Cristian Socol, unul dintre contributorii la programul de guvernare al PSD, referindu-se la controlul cursului valutar. ”Exista o adecvare confortabila a rezervelor internationale ale României aflate în administrarea BNR (valuta plus aur) = 36,8 miliarde euro la decembrie 2018 mai mult cu 670 milioane euro fata de noiembrie 2018.”

Sunt doar două semne de întrebare cu privire la intențiile PSD cu privire la rezervele României. Sunt eu îndrituit acum să mă gândesc că aurul e necesar pentru a ține în loc cursul valutar sau pentru a diminua deficitul, odată cu înlăturarea guvernatorului Isărescu? Și nu cumva cel mai bun argument pentru treaba asta este secretomania cu care a apărut această lege?

Un proiect semnat de doi oameni, fără o dezbatere publică, fără o pregătire și o consultare cu cei care chiar știu treaba asta și aruncată pe piață la ceas de seară. Și, apoi, cu tot bagajul PSD în materie de potlogării, cu o performanță economică bazată pe plata în exces a unor contribuții și incapacitate instituțională, de ce v-aș crede?

O să vă cred atunci când o să vă purtați ca într-o lume normală: la vedere, cu argumente, cu discuții și cu echilibru. Altfel, eu cred că ascundeți ceva.   

 

Foto: Inquam Photos.

 

Ziua în care mortul a încurcat Partidul

Nu are cum să fie o întâmplare că în ziua în care premierul Dăncilă anunța că PSD a scos România din noroi, un tractor se opintea într-o uliță să ducă mortul la groapă. Opintea este puțin spus de vreme ce, nici cu lanțuri, tractorul nu a reușit să ducă dricul la cimitir. Imaginile arată roțile uriașe care se învârt în loc și fac nu șleauri, ci chiar o albie de râu. A trebuit ca neamurile mortului să tragă de dric și tractor ca să ducă creștineasca datorie la capăt. 

În acest timp, cu așchiile sărindu-i din discurs, Viorica Dăncilă se opintea să ducă la capăt următorul paragraf. ”Succesul programului PNDL 1, introdus de ministrul Dezvoltării din acea vreme, domnul preşedinte Liviu Dragnea, mi-a dat certitudinea ca acesta trebuie continuat. Astăzi avem PNDL, programul de care depind şansele de dezvoltare a multor comunităţi. Cu ajutorul acestor programe am scos ţara din noroaie, ca să mă exprim mai plastic”. Slavă Domnului că l-a nimerit în discurs pe domnul Dragnea fără de care nimic nu se poate. 

 

Și ca totul să fie perfect în această piesă, lucrurile s-au întâmplat în Vaslui. Vaslui e județul situat pe locul doi în topul finanțărilor din PNDL 2. Trebuie să știți că programul mai este numit ”pixul lui Dragnea”, căci principalul criteriu de alocare este cel politic. De altfel, un raport a Curții de Conturi pe primul PNDL spunea că programul nu are criterii de alocare, nu are posibilitate de gestionare, că nu urmărește banii dați, că investițiile sunt incerte, necontinuate, și că nu se leagă de alte proiecte majore. Bonus, sublinia clientelismul politic al programului. 

Dar bănuiesc că sunt și primari fericiți aici, doar că nu or fi asfaltat drumul până la cimitir. Mortul oricum nu mai votează. Altfel, să știți că PSD a rezolvat problema noroaielor patriei în 15 zile. Pentru că pe 2 februarie, domnul Dragnea spunea:  „Despre bugetele locale – în acest an vrem să se încheie toată perioadă de ani negri de mult timp în care administraţia locală a fost subfinanţată. Noi am avut ca obiective să scoatem satul românesc din noroi. Asta am avut prin programul nostru şi oameni din satele mici încep să vadă cum s-a ridicat nivelul de viaţă acolo.”

Și așa v-ați prins și care e treaba cu noroiul. A ieșit cumva în sondaje ca o problemă interesantă pentru români, iar PSD ne anunță pe toate canalele că o rezolvă. Ciudată asociere. 

În fine, cred că așa e firesc. În țara în care te naști între bacterii ucigașe, desigur că nu poți ajunge la groapă decât prin noroi și îngropându-i pe toți în el. Ăsta e destinul satelor mici. Să stea la mila politrucilor  de tot felul, a rugăminților primarului către prefect și către șeful de la guvern. Noroaiele se rezolvă cu miloaga sau cu tractorul. Și doar în schimbul unor voturi.

Iar în timp ce mortul se chinuia pe ultimul drum, Partidul l-a anunțat că merge chiar la loc uscat și cu verdeață. Pentru că Partidul știe mai bine.