podcast

Aquaman Georgescu

Dacă te uiți la Paul Georgescu, o să vezi că este neverosimil de tânăr. Adică arată foarte tânar în comparație cu noi. Pare de 25 de ani. Doar că Paul are 40 de ani. E obsedat de sport, cred că pasiune ar însemna prea puțin pentru el. Paul înoată de o viață, muncește de o viață cu copiii, e profesor și e inspirațional. 

A vrut musai să fie primul român care a traversat Canalul Mânecii fără costum de neopren. Apa avea doar 18 grade și el a parcurs o distanță mult mai lungă decât de obicei. În loc de 40 de kilometri cât se fac în mod obișnuit a făcut vreo 54. L-au prins curenții și l-au tot dus, dar omul nu s-a lăsat.

Nu-i este frică de frig cât îi este de viețuitoarele marine. La una din traversările din strâmtorile americane, un val de pești zburători au izbit barca în care se aflau. Nu zburau de nebuni, ci ”de două animale care mie mi se păreau a fi lei de mare.” Și organizatorii spuneau că trebuie să intre în apă. ”Acum, cu ăștia lângă mine? Nici mort!” Doar că n-avea ce face și a plecat așa. 

E și primul român care a parcurs o milă în ape înghețate, aici, într-un bazin la București. L-am bănuit că așa face economie la apă caldă. ”Păi, ce, voi faceți dușuri cu apă rece? Nici eu. Nu-mi place.” Îi place, însă, să înoate în ape din ce în ce mai reci ca să doboare recorduri. 

Recordurile lui Paul sunt pe măsura inimii și ambiției sale. Dar și a energiei pe care i-o dau copiii. Ce vedeți pe brațele sale nu sunt tatuaje, ci semnăturile tuturor copiilor din școală. ”Să semneze toți că altfel nu înot. Eu chiar mă gândesc la ei când înot. Îmi dau energie. Îi rog să se uite la cursă în timp ce înot. În Canalul mânecii m-a luat la un moment dat o senzație de leșin. Și m-am gândit că-mi țin în brațe fetița. Așa mi-a trecut și mi-am revenit. Și chiar dacă mă simt obosit atunci, când mă uit pe înregistrări, văd că am forță și energie.”  

Cea mai nouă nebunie a lui Paul este să traverseze Canalul Mânecii alături de patru adolescenți, copii pe care îi pregătește de câțiva ani. Fiecare va înota pe rând, în serii de câte o oră. Dacă unul se oprește, se opresc toți. Vor funcționa ca o echipă. Ce-l face să creadă că vor reuși?

 

Povești de radio. Sfaturi bune în căsnicie

Am făcut cu ceva vreme în urmă un experiment la radio. Am împărțit lumea pe categorii de vârstă, dar și pe categorii de durată a căsniciei. Întrebarea a fost simplă: după anii tăi de căsnicie, ce-ai învățat? Ce sfat le-ai putea da altora? Și, după cum ne știți, suntem o nație tare pricepută, mai ales la dat sfaturi. 

Am spus primii: nu uitați să râdeți și nu țineți supărarea prea mult. Apoi, nu vă duceți seara la culcare supărați. Rezolvați orice problemă pe loc. Și, desigur, trimiteți sms-uri cu OK, în special bărbații. Mai tare este ce-au spus ascultătorii. Păi, în primul rând ar fi setarea așteptărilor. Așa că vă invit să ascultați. 

Marius Manole: ”Am plâns în timp ce jucam Pădurea Spânzuraților”

Marius Manole joacă o Conștiință în Pădurea Spânzuraților. O conștiință mult mai liberă decât restul minții și trupului lui Apostol Bologa. O conștiință care-i supraviețuiește lui Apostol pentru că acesta este rostul său. Să treacă veacurile, să spună povestea și să arate calea.

Nu întâmplător decorul principal din scenografia Pădurii lui Afrim este o potecă. Pe ea și în jurul ei se întâmplă lucrurile importante. Ea îl călăuzește pe Apostol, pe ea vine la iubirea sa sau pleacă de acasă. Și tot acolo se pierde când e prins și dus la spânzurătoare. 

De-a dreapta și de-a stânga ei este Manole, cel care trebuie să spună povestea. O poveste care are imagini de la protestele din 10 august, de la mitingurile împotriva Ordonanței 13, de la toate bătăliile pe care societatea noastră le duce acum. Dar ce legături să fie între ceva ce s-a întâmplat astăzi și opera lui Rebreanu, situată la 100 de ani în timp? Regizorul Radu Afrim le găsește și le potrivește minunat și ne spune că marile noastre conflicte au rămas aceleași. Și că de fapt despărțirile sunt mai mult interioare decât în afara noastră. 

Mergeți la TNB și vedeți o piesă minunată,  montată cu imagini și lumini de astăzi, cu un scenariu care face dreptate cărții, dar și cu actori care merită aplaudați în picioare, chiar și vreme de aproape zece minute, cum s-a întâmplat pe 9 martie. Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Natalia Călin și Raluca Aprodu au jucat minunat și cred că e o nedreptate că-i numesc doar pe ei. 

Cu ceva vreme în urmă am vorbit cu Marius Manole despre această piesă, dar mai ales despre arta sa. 

Despre Pădurea Spânzuraților

Acum, la Pădurea Spânzuraților, am crezut că mor înainte de a se ridica cortina. Gata, asta a fost, eu fug, plec de lângă oamenii aceștia, de aici. Mizele ți le pui tu. Nu e vorba de bani sau de faimă. 

Eu iubesc Pădurea Spânzuraților. E o piesă specială făcută de un regizor nu tocmai cuminte. E și un roman tabu la noi. Știi că dacă l-a făcut Liviu Ciulei nu te mai apropii de el, dacă nu ai o idee. Plus că e făcut în anul Centenar. Era pariul unei generații, suntem doar actori tineri. Alexandru Potocean are 30 și ceva, eu 40 și tot așa. Eu despre puține spectacole spun că le-am făcut bine, dar acesta este un pariu câștigat. 

Am emoții mereu. Și mereu mă mir cum mă transform la doar un pas distanță. Eu mă uit acum la Pădurea Spânzuraților și văd cum Poto, Alex Potocean a făcut o muncă incredibilă. A făcut o premieră așa grea fără să se plângă…admirabil. Efectiv, sunt momente în spectacol în care mie îmi dau lacrimile de emoție pentru că-i văd pe colegii mei, care sunt incredibili de profesioniști și de buni. Mă uit la ei și sunt tare mândru că am șansa să joc alături de așa actori. Îmi dau lacrimile și acum pentru că e așa frumos să fii alături de niște actori cu care nu trebuie să faci un compromis.    

Despre Dansez pentru tine

Am ținut ascunsă partea cu dansul. Am făcut și coregrafie. Am ajuns să ascund de regizori partea asta cu dansul pentru că primeam roluri mai mult cu mișcare decât cu vorbe. Nici acum nu mă bucur foarte tare de asta. Și acolo la Dansez pentru tine e chiar un coșmar. Nu trebuie să-ți închipui că te duci acolo, te îmbraci frumos, surâzi și iei banii. De fapt la Dansez am muncit mai mult decât la toate spectacolele mele. 

O zi obișnuită din viața mea, atunci, arăta așa: mă trezeam la 5,  mă duceam la radio la 7, apoi la 11 eram în Buftea să mă pregătesc pentru Dansez, seara jucam la spectacol și apoi, uneori, la 11 noaptea, mai dansam o dată cu Olesia. Mie, dansul mi se pare mai greu decât actoria pentru că nu e meseria mea. Visam că o scap din mână pe fata aceea, la live-uri. Din cauza lor o să trăiesc 70 de ani, în loc de 80.

Despre el însuși, boală și psihologi

Nu-mi place să strâng fotografii cu mine. Noroc cu Instagramul, acum. Am oroare cu oamenii care colecționează fotografii și apoi trăiesc din amintiri. Nu vreau să ajung la momentul acela. 

Nu am mai băut o bere de patru ani. Mi-am dat seama târziu. Știi că în anii mei de tinerețe stăteam mult după spectacol, la bere, la fumat. Și mă uitam la toți actorii mari care făceau roluri bune. Și ei seduceau acasă. Și-mi doream să am și eu înțelepciunea de a merge acasă. Și am ajuns fix acolo unde am dorit. 

În ultimii ani am o frică nebună de boală și de moarte. Fac atacuri de panică și asta mi se poate întâmpla chiar înainte de spectacol. Și nu mai vreau să ignor și de asta m-am dus la psiholog. Mi-e teamă de cancer, mi-e teamă de accident. Acum, după lipsa de alcool și de țigară, am rămas cu crizele de isterie. Acum mă bucur de meserie, dar asta nu pare de ajuns. 

Despre muncă continuă din liceu

Am fost primul actor din familie. Ei nu prea au înțeles care e treaba. Dar eu jucam din clasa a IX-a. Eu când am intrat la liceu, m-am dus la Teatrul Național și i-am spus portarului că eu vreau să joc teatru. Și a început să râdă. Norocul mei a fost că m-a văzut Irina Boieru care m-a dus într-o sală și m-a pus să spun o poezie. Și de atunci am tot primit tot felul de roluri mici. De asta acasă nu s-au mirat tare, dar tot părea ceva, așa…

Mai fugeam de acasă, că stăteam cu actorii seara la băut, și la școală nu prea mai ajungeam. Erau să mă exmatriculeze și atunci au intervenit ai mei care m-au adus pe drumul cel bun.

Despre Richard III și Andrei Șerban

Muncesc mult pentru că îmi place, dar și pentru că vreme lungă nu m-am simțit eu bine cu mine însumi. Așa c-am luat multe proiecte. Uite, de exemplu, azi când vorbim, merg la prima probă cu costume de la Richard III. Nu m-am gândit eu în viața mea că o să fac acest Richard și mai ales cu Andrei Șerban. Sunt mort de frică, sunt paralizat, dar în egală măsură sunt curios. Sunt ca un copil mic. Și asta din cauză de Andrei Șerban care mă pune să dau totul. Andrei Șerban știe exact ce vrea și ce poți să faci. Și crezi că te omoară și te duce în tot felul de lucruri. Și-ți dai seama de asta în seara premierei când vezi c-a avut dreptate.

Dar îți spun: cu Andrei Șerban, cu Dabija și Radu Afrim eu aș lucra mereu. Cu Iuri Cordonschi să știi c-am ratat Romeo și Julieta. L-am ratat pe Mercuțio în Romeo și Julieta, un rol care nu se ratează în Teatrul Românesc. Nu mai am ce să repar. Am fost neatent în timpul repetițiilor, nu am fost capabil să-i țin piept lui Iura să-i spun că mergem pe un drum greșit. Am crezut că merge și așa, eram și cu protestele, l-am ratat cu brio, am trecut pe lângă rol. Pleci de la teatru și spui ”dar când a jucat Manole?”

Nu am o tehnică deosebită de aborda un rol. Totul este diferit. Uite, azi, mă duc la prima probă cu costume de la Richard. Nu știu cum va fi, nu știu cum dorește Andrei Șerban să fie repetițiile. Plus că sunt o grămadă de actori tineri cu care n-am jucat. Până când ne armonizăm energile o să dureze ceva. Eu, de exemplu, la prima citire, citesc prost, teribil de prost, De zice lumea că nu pot să fac rolul, dar așa m-am obișnuit. 

Profesionist, asta înseamnă: să fii educat astfel încât să-ți ia o treabă bună indiferent de oră sau de timp. Nu există ”a intra în pielea personajului.” Accesez niște zone cerebrale pe care nu le folosești în viață, că altfel te duci la Socola. Sunt momente în care simți că te ia cineva în brațe și plutești, dar astea sunt rare.

 

 

  

Povești de radio. Lucruri importante, aruncate la gunoi

Cu ceva vreme în urmă am aflat cât costă o cheie nouă la mașina noastră. 12 milioane. Asta atunci când nu mai ai niciuna. Aveam două, dar pe una am pierdut-o, iar pe cealaltă am aruncat-o la gunoi. Am căutat-o în ghenă, pe lângă ghenă, dusă a fost. 

Dar povestea mea e mic copil pe lângă ce-am auzit la radio. De la aruncatul verighetei și al banilor până la aruncatul ierbii. Nu, nu aceea din curte. Cealaltă. Mulțumesc încă o dată pentru încrederea pe care oamenii ne-o acordă când ne povestesc toate astea.   

Cristian Grețcu: ”Mi-e milă de România”

Cristian Grețcu a venit la emisiune cu fața lui luminoasă. Zâmbetul acela de Iliescu e unul profesional, el zâmbește mai cald, mai apropiat. Cu 20 de ani în urmă m-a primit în casa sa din București. Eu scriam pentru Opinia studențească, el era în culmea gloriei. Divertis crescuse pe valul de dinainte de 89, iar atunci în 2000 capitalizau toată iubirea României. Umorul lor fin era letal, politicienii nu-i urau, puteau doar să-i admire și să scrâșnească din dinți. Era totuși o vreme în care politcienii mai citiseră o carte.

Azi, povestea lui Cristian Grețcu curge lin și sclipitor. Cum îi șade bine unui moldovean care, mai nou, se ocupă și de vinuri. Divertis e un capitol încheiat, Distractis apare mai rar, viitorul e la fermentat și distilat. Se face un vin și o poveste bună pe mai departe.

Ca peste orice poveste, plutește, însă. o umbră. Când îl asculți, îți dai seama că România pare să se fi întors. Vremurile când umorul era blocat de Securitate seamănă intens cu perioada de acum când adevărul își caută o soartă mai bună. Băieții care făceau presiuni, amenințările, partidul care era înainte de orice, seamănă foarte bine cu ce ni se întâmplă acum

Mă bucur acum de drumul spectaculos și misterios al vinului. Se bea și după spectacole la Divertis. Era o formă de relaxare. Pe vremuri, când aveam spectacol cu public, închiriam o vilă la munte și mergeam și lucram pe echipe. Fiecare își alegea o temă și lucram la ea. Stăteam ca echipa de fotbal în cantonament, lucram până seara și apoi prezentam materialul. 

Spectacolele le prezentam mereu într-un loc prietenos, la București, Timișoara sau Iași. Acolo vedeam reacția publicului, testam glumele, făceam corecții și plecam cu ele în țară. 

Am primit la un moment dat propunerea lui Adrian Sârbu de la Pro Tv, pe care noi nu am știut să o acceptăm. A fost o greșeală. Ne îndoiam, mai precis liderul nostru de atunci, Toni, se îndoia de capacitatea noastră de a scoate un produs bun, săptămânal. Am descoperit mai târziu că putem face asta, dar am făcut-o la Antenă. Și am renunțat atunci la spectacolele cu public.

Să știi că noi am simțit la data aceea că spectacolele pe care le făceam pe bani au început să nu mai meargă. Lumea începuse să dea de gustul gratuităților.  Mergeau la diverse concerte sau spectacole cu sponsori fără să plătească și nu li se mai părea interesant să ne dea nouă banii pe bilet. 

Pe scena studențească am început cu șopârle. Pentru că te plictiseai, dar mai ales vedeai că întunericul se strânge.  Divertis a fost o evoluție. Toni a început în 82, eu am venit în 83 și apoi au venit restul. Grupul s-a închegat la jumătatea anilor 80, odată cu serbările de la Costinești. Ne ocupăm de scenariul de acolo și am început să lucrăm enorm de mult. 

Acolo ne-am întâlnit și cu Securitatea. La un moment dat, ni s-a spus că în textele noastre cu Drumul lui Neptun de la Costinești sunt abateri tendențioase. Nu mi-e clar la ce se gândeau ei că este tendențios, dar cu siguranță spuneam lucruri, pentru că-l plimbam pe Neptun prin toată lumea. A fost un scandal monstru și au vrut să ne înhațe. Ne-a salvat directorul de atunci al BTT, dar și faptul că Andrei Partoș a reușit cumva să dea foc casetelor cu înregistrările noastre. 

Altfel, cred că eram monitorizați intens. Ultimul specatcol de la Iași s-a terminat prost. Ne-au rugat să nu mai mergem mai departe. Era înainte de Revoluție și ne-au spus: ”haideți, vă rugăm noi, să nu înceapă de la noi.” Am avut surpriza ca imediat după 1990 să ne ofere cineva înregistrarea spectacolului. Or, faza comică era că noi nu ne înregistram spectacolele. Partea bună e că avem înregistrarea și acum.

Cum era viața de student? Viața de student era legată de lumină. Trebuia să termini tot ce ai de făcut până la ora zece seara, când se lua lumina. Dacă se lua lumina, se lua și căldura. Nu mai zic de apă caldă. Se punea un afiș acolo și se spunea: se dă apă caldă de la 3 la 4. Și era tot căminul acolo.

Mâncare la cantină… puteai să mânânci doar felul întâi. Felul doi era de nemâncat. Mai prindeai câte o cartelă la medicină și era mai bine acolo. Că mai erau și străini. Partea mișto era că mai era o bere bună, pe la Bucșinescu sau la Zoiosu, în Iașul de atunci. 

Făceam tot felul de festivaluri. Erau niște serbări studențești sau cenaclurile Moldavia plus Festivalul Artei Studențești. Pentru că eram în comitetul de organizare ne-au luat cu juriul la o degustare la Cotnari. Că era venit și Cotescu și alți artiști celebri. Ne-au dus acolo și aveau vinuri extraordinare: Frâncușă, Grasă de Cotnari și Tămâioasă. Și erau organizați. Aveau și scuipătoare, aveau și mâncare. Sincer îți spun, nu am scuipat nimic și am mâncat tot. Cașcaval, salam, pui, eram niște studenți rupți de foame. 

Dar când erai pe scenă, nu-ți mai păsa de nimic. S-a dus Toni și-a spus o dată: ”băi, aici este microfonie” și sala s-a prăbușit de râs.

Când am devenit celebri? Atunci când am început să vindem casete. Așa spune și Bobonete c-a aflat de noi. Că prindea ultima casetă, o copia în 100 de exemplare și o vindea. Noi nu ne-am îmbogățit. Nu am știut să facem afaceri și liderul nostru Toni oprea inițiativa privată. Nu a fost un grup priceput la afaceri. 

Pot să spun c-am investit în echipamente. Am luat ce era mai bun, ce era de top. Țin minte c-a venit odată la noi Mugur Mihăescu, Garcea, să închirieze echipament pentru ei. Și se mira de cât de bun era. Și Doru, care era șeful nostru la sunet i-a spus: ”Da, e tare, suntem la al treilea rând de echipament.” Și Mugur i-a răspuns: ”Și noi la al treilea rând de mașini.”

Față de ce făceam noi, acum ștacheta trebuie coborâtă foarte mult. Îmi plac stand-up-erii de azi. Sunt buni actori. Nu-mi plac glumele, însă. E un râs trist că toate glumele sunt de la brâu în jos. Se face mai multă bășcălie azi. 

Zâmbetul lui Iliescu s-a născut din întâmplare. Îl făceam de ceva vreme. Dar m-am întâlnit cu el la premiile VIP și am spus câteva cuvinte. A râs, a vrut să mă pupe, dar eu nu m-am lăsat. Am pus capul lângă el și s-a născut poza aceea cu două zâmbete largi. 

Mi-au spus unii de la PSD că l-am făcut prea simpatic. Dar ar fi trebuit să înțeleagă că eu nu-l imitam pe Iliescu, eu îl transformam într-un personaj. E păcat că s-a terminat. Divertis a avut și un Constantinescu, și un Băsescu, și ar fi avut și un Dragnea.

Mi-e milă de România azi. E greșeala celor de un fel ca mine, dar care nu au venit la vot. Problema principală este că azi lumea este sastisită de ce se întâmplă în România. Și mai e ceva: nu mai avem politicieni adevărați. Nu am mers la proteste pentru că eu am fost la vot. Dacă oamenii de la proteste mergeau și la vot, alta era situația în ziua de astăzi. 

 

Povești de radio. Cea mai scurtă căsnicie

În fiecare marți jucăm la radio un joc numit ”Vrei să fii ghinionar?”. Ideea este să ne povestești o experiență de trei ceasuri rele pe care ai văzut-o la alții sau ai trăit-o tu. Genul acela care duce la o pagubă, la o întâlnire neplăcută și în niciun caz la chestiuni care îți pot afecta viața. E o lume a super-poveștilor. Îți stă inima în loc să vezi ce se poate trăi într-o viață.

Recent, am văzut povestea unui cuplu arab a cărui căsătorie a durat 5 minute. Mirele și socrul mic s-au certat la ieșirea din moschee și asta a fost. Câteva reguli au fost încălcate, iubirea nu a fost de găsit, divorțul a fost instantaneu. 

Nu e singurul caz. Am aflat de la ai noștri că o căsătorie poate dura până la trei dimineața. Că o mireasă poate fugi cu violonistul de la nuntă, chiar în noaptea aceea, sau cu solistul formației. Știți deja un alt caz, e celebru, când mireasa a fugit cu nașul, dar nu cred să fi auzit că asta s-a întâmplat în noaptea nunții. Dar dacă afli că mireasa ta are și un copil? Ce faci? 

Așa că trebue să-i ascultați. Telenovelele sunt mici copii pe lângă ce auzim noi. 

Mirabela: ”Eram mică neagră și urâtă! Nu mă primeau nicăieri.”

Mirabela a venit la studio cu o sticlă de apă de nu am văzut niciodată. Nu mai știu cum îi spune, dar mi-a spus că bea numai din asta. E unul dintre viciile ei. Nu bea, însă, niciodată cafea. Și mai are o grămadă de reguli care au devenit tabieturi. Niciodată nu a fost altfel. Doar inimă, vorbă multă și suflet pe măsură. Îmi șoptește apoi că ea așa a fost mereu vorbăreață, doar pentru că are emoții. Se miră dacă-i spui că e vedetă și nu se vede niciodată așa. De câte ori zici că e cineva important, te corectează. Și nu-i e clar care a fost succesul ei.  Spune că e doar o fată care a vrut să cânte. O fată care a făcut un pic de istorie.    

Am fost două săptămâni în Germania. Eu cu Maria Dragomiroiu. Mergem amândouă de mânuță. Și e o țară tare civilizată. Nu pot să spun că m-am distrat, poate cu shoppingul. Dacă am mii de pantofi? Exagerezi! Poate am avut, dar acum nu  mai am. Eu le dăruiesc pe toate. Nu mă leg de lucruri, de boarfe. Dacă aș putea, mi-aș da toți pantofii, doar că nu am mărimea potrivită. De abia acum am o mărime civilizată. Acum am 36, dar am purtat 34 și 35. Cine a avut norocul de mărime mică, i-a purtat. Nu mă atașez nici de bijuterii, nici de blănuri. Dacă nu le mai folosesc, le fac cadou.

Las Vegasul e viața mea, Cătăline! Îmi place să joc, așa, pe sume mici. Nu cheltuiesc sume mai mari de 200 de dolari. De asta mă duc. Să știi că joc până pierd toți banii. Anul ăsta a fost prima dată când am plecat. Era un frig acolo de nu am mai putut sta. Dar tot am cheltuit banii. Știi cum e acolo: unde te învârți, dai de păcănele. Pentru mine e o bucurie și o joacă pe bune. Dar trebuie să te oprești când e bucurie. Îmi place de americani, râd, se bucură. 

Odată am câștigat și eu ceva mai mulți bani, 1200 de dolari. Și era acolo prietenul meu Raul, cu care cânt. Măi, ce să vezi, ăsta și cu gașca lui au stat pe capul meu până am pierdut toți banii. Nici măcar o băutură nu le-am dat. Așa m-am enervat. 

Singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodată cu adevărat a fost să cânt. Și nu puteam că nu mă primeau nicăieri. Eram mică, neagră și urâtă. Dar mă dădeau afară pe ușă și intram pe geam. Talentul nu conta. Așa cum nu contează nici acum. O doamnă chiar mi-a spus odată: <Nu vezi domnișoară că ești sâsâită și peltică, mai bine te faci manichiuristă!>

Să știi că pentru mine, treaba asta cu cântatul nu a fost mare sfârâială. Chiar dacă sunt un om cumpătat. Am fost mereu un om fără datorii și care și-a plătit tot timpul dările. Eu nu am visat vreodată să fiu bogată, dar am visat să cânt. Nu am vrut palate sau comori sau mașini pe care să le arate lumea pe stradă. 

De când mă știu, eu am cântat. Bunicul meu a cântat. Mama a cântat. Îmi povestea că ea cânta ca să-l ademenească pe tata: ”Unde ești fericirea mea…?” Mama a fost răsfățată, a stat acasă să ne crească pe amândouă. Tata era cel care lucra. Amândoi dansau superb. Îi admiram. De bine ce dansa, de tata spuneam că era balerin. 

Nimeni nu mi-a spus vreodată c-ar trebui să cânt. Mă ascundeam, când cântam, acasă în ultima cameră. Și nu m-a îndemnat nimeni să cânt. Și nici când m-am dus la școala Populară de Artă, la Florica Orăscu. Tata nu vorbea niciodată despre faptul că sunt artistă. Doar mama a venit o dată la un concert la Sala Palatului. Și a prezentat-o Octavian Ursulescu publicului. Și s-a ridicat în picioare, o buburuză mică, tare frumoasă! Tata, probabil că se mândrea în sufletul lui, dar să o recunoască? Niciodată!

Eu am avut niște părinți minunați. Nu ne-au impus nimic. Singurul lucru pe care mi l-a impus vreodată a fost să nu stăm seara la chefuri. Și de aia m-am și măritat prima dată. Noi am fost acasă la ei și-l țin minte pe domnul Dauer care spunea: „hai, să căsătorim pisicile astea două.” Am sărit pârleazul și m-a și trimis de acasă la soră-mea. Cică să mă duc la doctor.  Singura lui cerință a fost să fim cuminți. 

El era student la Construcții și eu m-am angajat la Cooperativa „Instalahoțu”, așa îi ziceam. Eram dispecer, plasam instalatorii pe la bloc. Și în 1968, m-am hotărât că nu mai stau. Am plecat în Iugoslavia. Am stat acolo și am cântat cu trupe sârbești. Patru ani am stat acolo. Și am fost îndrăgostită de muzica lor, de oamenii lor. Când m-am întors nu mai știam românește. Nu-ți povestesc de bani că habar n-am. Nu-mi doream nimic, nu puneam preț pe bani. Să știi că între timp am divorțat. Am divorțat unde ne-am căsătorit. Am ieșit de la Tribunal și ne-am oprit la o bere la un restaurant care nu mai există, Unirea. 

Evoluția mea a fost tare lentă. Nu-mi mai aduc aminte când am început să am succes. La radio eram de mică. Poate să zic că primul cântec a fost unul compus de Semnal M. Și poate să fi avut succes când m-a chemat Alexandru Bocăneț în televiziune. Acolo am avut noroc pentru că am dat de oameni extraordinari. 

Tot timpul am avut emoții. După fiecare spectacol, am o stare de amețeală și nu sunt în apele mele. Să știi că la fiecare spectacol slăbesc trei kilograme. Am emoții. Și când vorbesc acum am emoții. La unele spectacole am puls 180. Mai încurc și versurile, dar acesta este marele meu talent, să le potrivesc la loc într-un mod minunat. 

Vă las pe voi să descoperiți ce mai spune Mirabela despre fumat, marile sale prietenii, dar și despre iubire.

  

 

Povești de radio. Ai renunța la tot pentru ea?

Luni am primit un telefon din Afganistan. Un militar român care voia să-i facă o surpriză soției. Și să-i spună că o iubește, de acolo, de la capătul Pământului. Și-a spus-o în cele mai simple și frumoase cuvinte, cele în care crede. A știut că o iubește atunci când a ținut-o de mână. Și nu i-a mai dat drumul toată viața. 

Acum au doi copii, iar azi, chiar azi de 14 februarie, se va întoarce în țară cu batalionul său. Mic cadou pe care destinul li-l face. Mereu mă gândesc cât de greu trebuie să fie la război, dar și mai mult mă gândesc cum trebuie să le fie și celor de acasă. Cât de greu trebuie să fie unei soții și celor doi copii care știu că tata e în fiecare zi în bătaia puștii. Povestea lor merită un pic de atenție.

Și o să vă placă și Irina. Irina și-a cunoscut soțul pe internet, jucând Triburile. Și au jucat împreună câteva luni. Și amândoi au crezut că sunt căsătoriți. El chiar urma să aibă nunta. Dar a renunțat și a anulat nunta. Pentru ea. A venit la ușa ei, la muncă și i-a spus că nu mai pleacă. Iar Irina s-a întors în România din Germania. Într-o suită de proteste ale întregii familii. De fapt ale ambelor familii. A lui pentru c-a anulat o nuntă de 400 de oameni și a ei pentru c-a renunțat la Germania. 

Viața e frumoasă!

 

Povești de radio: fostul sau fosta la nuntă

Vă spun cu mâna pe inimă că uneori aud la radio povești de-mi stă inima și mintea în loc. În primul rând, trebuie să le mulțumesc ascultătorilor că au atât de multă încredere în noi încât să ne împărtășească gânduri și întâmplări care pot părea foarte intime. În al doilea rând, trebuie să recunosc că viața este făcută dintr-o grămadă de mici detalii și lucruri surprinzătoare, care reprezintă mult mai mult decât bula de o avem pe Facebook. Nu e niciun film care să poată ajunge la trăirile și întâmplările pe care le au mulți oameni. 

Așadar, provocarea de azi este puțin neobișnuită. Pentru că nu multă lume ar face așa ceva. Cine și-a chemat fostul sau fosta la nuntă? Exact, să-i cheme între invitați, așa, ca foști prieteni. Sau poate c-au apărut ei pe neașteptate. Da, lucrurile astea se întâmplă, oricât de necrezut ar părea. Nimeni nu vrea să-și vadă trecutul pe acolo sau mai ales nimeni nu vrea să vadă trecutul partenerului de viață. Doar că lumea e mai complexă de atât. Ce ziceți de o poveste în care el și ea, foști, se întâlnesc în calitate de mire și mireasă, dar fiecare cu altcineva? Dar de domnul care a ales să rămână cu altcineva în noaptea nunții?

Vă avertizez. Ce veți asculta se termină prost. Chiar tragic, îndrăznesc să spun. Ascultați, o să vă ia doar câteva minute!

Cristina Neagu: ”Eu mă critic și după meciurile bune”

Cred că intuiesc ce este în sufletul Cristinei Neagu după meciul de aseară. Cristina se va învinui pe sine o bună bucată de vreme. Apoi va căuta o nouă motivație ca să meargă mai departe. Pentru ea și restul fetelor pentru care se simte responsabilă.  

Cristina Neagu vrea să fie perfectă. Se pedepsește, se învinuiește, încearcă totul, nu ezită să greșească. ”Așa am fost mereu ambițioasă și perfecționistă. În toate aspectele vieții.” Cristina nu râde niciodată când e la muncă. Și se gândește doar la muncă. Dacă are întâlniri cu presa le acordă exact timpul stabilit de agendă și vorbește deschis, clar și la obiect. 

E parte din rețeta numărului unu. Nu e ușor să ajungi să fii cel mai bun din toate timpurile, în orice domeniu. Dar cred că mai greu este să faci tot ce trebuie să faci ca să rămâi acolo o bucată lungă de vreme. Așa c-am avut răbdare pentru acest interviu. Am făcut invitația într-un moment în care Cristina a avut timp să povestească despre ea. A venit la radio senină, destinsă, îmbrăcată cu totul altfel decât o știi mereu. Și știe să râdă fata asta, și-ți zâmbește de te topește. 

Dar chiar și așa nu-ți ia mult timp să-ți dai seama că rănile înfrângerii din Finala de 4 a Ligii Campionilor sunt acolo. Cristina se întoarce se gândește, se consumă. Iar eu am adâncit cuțitul în rană. Am vrut musai să vorbim despre durere.

”Să știți că demult nu am fost atât de dezamăgită ca după Final 4. Trebuie să trec de asta și să-mi caut altă motivație. Mi-e clar că nu am jucat la nivel dorit. Niciodată nu o să dau vina pe altcineva. Eu îmi fac auto-critica și după meciurile foarte bune. Sper să învăț din greșelile făcute. Mi-am dorit prea mult.”

”Nu fac nimic neobișnuit înainte de meci. Doar înainte de prezentare mă mai uit după cei dragi, dar cam atât. Intru într-o stare de concentrare și nu mă mai gândesc la altceva. Nu am superstiții ”

”E un sport foarte dur. Azi, handbalul a devenit atletism cu mingea în mână. Cred că este evident că sunt o țintă. Uneori sunt bătută bine. Nu dau înapoi, dar se plătesc polițe. Toată viața am fost fair-play.”

”Eu de abia mă apucasem de handbal și le-am spus colegelor că voi merge la Olimpiada din 2008. Și colegele mi-au spus că exagerez, dar asta am făcut. Și apoi am visat să fiu cea mai bună jucătoare a lumii. Și le-am spus prietenelor apropiate că asta voi face. Și am făcut!”

”Mama aleargă între televizoare când joc. Nu poate să stea pe loc. Îi pare tare greu. și este emoționată și mândră de mine în același timp. Da, îmi mai dă sfaturi, sau încearcă să-mi spună că eu m-am străduit. Mă amuză când o aud: ei, Cristina, tu ai vrut, dar nu ești singură!”

”Ca orice părinte nu au avut încredere că eu pot să fac sport cu succes, dar au început să plângă atunci când m-au văzut în ziare. M-au sprijinit și mă sprijină tot timpul.”

Cea mai grea porțiune din interviu este dedicată accidentărilor celebre ale Cristinei Neagu. Cristina a avut o afecțiune atât de complicată la umăr încât în Europa nu i-au dat de cap.

”Domnul Țiriac m-a dus în America la un doctor care mai văzuse accidentarea mea la baseball. La 22 de ani, singură am decis că mă voi opera. Aveam dureri nesfârșite când mă antrenam și jucam. Nu am mai rezistat.”

Dar durerea cea mai mare a trăit-o în finala Ligii Campionilor câștigată în fața lui Larvik. Cristina a făcut o entorsă atât de gravă că nu mai reușea să bage piciorul în pantoful de sport. Și totuși a jucat. Vă las să auziți mai jos cum povestește chiar ea această experiență care este traumatizantă chiar și atunci când o auzi.