podcast

Povești de radio. Unde te-a prins pe nepregătite?

Am primit câteva critici după ce-am publicat pe FB fotografia cu cetățeanul care făcea treaba mică pe pista aeroportului din Otopeni. Mi-au spus unii cititori că asta e soluția dacă nu mai poți. Că poate era bolnav, că sunt momente în viață când trebuie să fim înțelegători sau că i se poate întâmpla oricui. Și, da, aici sunt de acord. Am încercat să aflăm treaba asta la radio. Iar întâmplările sunt incredibile. Nu știi dacă să oscilezi între plâns și râs. Tot ce știi este că nu vrei să ți se întâmple ție. Așa că vă las să ascultați de la cetățeni prinși de situație în Londra și alergând pe străzi, până la cei nevoiți să facă în autocar. 

 

P.S. În cazul de la care am pornit, rămân la ideea că toaleta din avion era la fel de aproape

 

Dumitru Prunariu: ”Am dus ceapă în cosmos”

Dumitru Prunariu e foarte limpede. Totul pare foarte clar când vorbește. Are argumente și imagini. E simplu, articulat, la obiect și pe înțelesul tuturor. Tot timpul interviului am avut această imagine a limpezimii. Și mi-am dat seama că așa trebuie să fie minte aunui cosmonaut: impecabilă, curată, ca o mașinărie bine pusă la punct. Una care îți poate da emoții, însă.

În ce privește corpul, și aici totul este măsurat. 

Pentru că pomeniți de înălţime, uitați-vă la mine. Am 1,69. Nu sunt mare. Gagarin, primul om care a zburat în cosmos, care este prezentat ca un monument peste tot, și care este un simbol al Pământului acum, avea 1,57! Pentru a încăpea în nava cosmică nu trebuie să fii prea mare. Trebuie să fii mai ușurel puțin pentru că fiecare kilogram transportat în cosmos costă! Costă câteva zeci de mii de dolari. Aceasta era una dintre condițiile puse atunci când am fost selecționați și noi. Practic erau acceptați candidați între 1,65 și 1,82 ca înălțime. Dacă aveau mai mult de 1,82 nu mai încăpeau în nava cosmică, căci are și ea o anumită dimensiune fixă. Dacă aveau mai puțin de 1,65 nu mai ajungeau cu mâna la butoane să dea comenzile. Așa că înălţimea trebuia să fie una pe acolo. Greutatea nu avea importanță, dar vă dați seama că după mult sport, după pregătire fizică, pe lângă toată pregătirea teoretică intensă, aveai o anumită formă, o alură sportivă, puțini mușchi, rezistență multă.

Se făcea pregătire fizică. Criteriile de selecție pentru candidații cosmonauți la început erau criteriile pentru piloți de vânătoare pe avioane supersonice. Deci niște criterii dure. Criterii dure de sănătate, de stabilitate psihică, chiar de IQ la un moment dat. Am dat o grămadă de teste. De asemenea erau niște criterii legate strict de orientarea ta profesională. Era nevoie de ingineri pe atunci. Cel puțin din România. Se căutau ingineri din domeniul aviației, automatică, electronică. Oameni cu a căror pregătire se poate modela un nou personaj profesional care să abordeze alte domenii de activitate legate de cosmos. Mediul cosmic, astrofizică.

Am făcut o serie întreagă de exerciții pe scaunul vestibular. Eram învârtiți la stânga, la dreapta. La început erau 5 minute, 10 minute, până la 20 de minute. Dacă depășeai limita de 20 de minute deja ajungeai la un prag de stabilitate și chiar dacă îți era puțin rău te opreai acolo. Puțin se amețește. Este perturbat aparatul vestibular, iar coordonarea mișcărilor este dereglată. Se urmărește ca acel candidat care urmează să fie selecționat să fie cât mai stabil din punctul acesta de vedere, să aibă un vestibular bun. Desigur nu trebuie să ai deloc claustrofobie. Asta este exclus! Vă dați seama că intri într-o navă cosmică mică, ești trimis la mii de kilometri distanță, cu viteze extrem de mari, iar tu începi să ai teamă de spațiul limitat în care te afli.

Dar cum ajungi acolo? În cazul lui Dumitru Prunariu, cu noroc. Acordul dintre țările socialiste prevedea ca fiecare să trimită un cosmonaut în spațiu. În România, Dumitru Prunariu se pregătea să fie inginer de avioane. A ridicat mâna să dea probe pentru că, în armată fiind, voia să ajungă la București să-și vadă soția.

A fost o întâmplare. O pură întâmplare! Faptul că m-am aflat la locul potrivit, în momentul potrivit, pentru a ridica mâna și a spune „Da! Vreau și eu să particip la această selecție!”. Totul a fost voluntar.

Eram într-o unitate militară la Bacău. Îmi efectuam stagiul militar. Șase luni, la termen redus. Învățam tehnologie militară, aviație, cum zboară avioanele militare, cum se folosesc. Am fost chemați de comandantul unității. Eram vreo 30 de elevi TR (la termen redus) în acea clasă. Am fost informați că România participă la un program spațial. Participa mai de mult, dar noi nu aveam informațiile respective. În anumite cercuri de specialitate se știa acest lucru. Se căutau candidați cosmonauți. Nu cred că cineva a dorit efectiv să participe la acea selecție din vreo convingere profesională pentru că pe atunci nu știam mare lucru din ce înseamnă a fi cosmonaut, pentru cineva dintr-o țară ca România.  Eu eram căsătorit și doream să-mi văd soția. De ce nu, să zbor cu un avion militar de transport? Am ridicat mâna. Am spus: „Vreau și eu!”. Ei, „vreau și eu”, și uitați-mă aici, în fața dumneavoastră, acum, după 38 de ani de la zborul cosmic!

În Orășelul Stelar, Dumitru Prunariu a făcut echipă cu Leonid Popov, un astronaut cu experiență.           

Leonid Popov fusese jumătate de an la bordul stației orbitale Salyut 6. Cunoștea din punct de vedere practic absolut tot. Știa exact cum se face, dar nu trebuia să-l mai întrebi de ce se face așa. Știa că așa se face! Normal că și el învățase la vremea lui teoria foarte bine, iar la examenele finale pentru a fi acceptați ca prim echipaj trebuia să dăm numeroase teste și să trecem o serie întreagă de probe în simulator în care trebuia să răspundem și la întrebări teoretice adresate din exterior de către comisia de specialişti și să executăm practic anumite operațiuni. Ei bine, și eu cunoșteam operațiunile practice, dar mai mult prin aspectul învățării lor după carte, pe când Popov le cunoștea din experiență. Teoria o învățasem foarte bine. Eu eram băiatul care ridica mâna și spunea efectiv „radical din nu știu cât fac cât trebuie să facă” și circuitul respectiv pe care îl apăsam se închide pe acolo, pe dincolo, dacă se defectează releul ăla trebuie să schimbăm nu știu ce și cum să facem. Toate acestea le învățasem foarte bine. 

Și de aici începe aventura. Am avut câteva curiozități despre ce și cum trăiește un cosmonaut. Așadar, cum se doarme în spațiu?

Vă dați seama că la bordul stației orbitale și la bordul navei cosmice desigur, toate procesele biologice se desfășoară ca și pe Pământ. Singura mare deosebire este că le faci în imponderabilitate. Dormeam, normal că dormeam! După o zi de muncă, eram chiar foarte obosiți. În afară de aceasta era disconfortul creat de imponderabilitate în funcționarea metabolismului, a organelor în general, care te obosea și el suplimentar. În general se doarme în saci de dormit. Sus, la bordul stației orbitale, doar că acolo nu există sus și jos. Plutești. Așa că sacul de dormit poți să-l fixezi oriunde. În mod tradițional, oaspeții la bordul stației orbitale Salyut 6 aveau un loc, spuneau ceilalți cosmonauți, de onoare, undeva pe tavanul stației orbitale. Spun „tavan” în accepțiunea de aici de la sol. Acolo când te așezai pe el aveai impresia că tu ești pe podea și ceilalți stau cu capul în jos. Trebuia să-l legi cu două șirețele pentru că singura problemă era să nu se deplaseze prin interiorul stației orbitale în timpul nopții. 

Are un miros specific?

 Aerul acolo sus? Trebuie să spun că pe lângă regenerarea lui există și filtre. Multe filtre pentru a absorbi mirosuri. Normal că într-un spațiu închis se simt mirosuri. Simțeam încă mirosul tehnic al stației orbitale. Nu știu, poate că unii dintre ascultători s-au urcat într-un avion nou-nouț, mai ales dacă este avion militar. Simți un miros specific, un pic de metal cu vaselină. Ceva de genul acesta. În anumite zone se mai simțea și în stația orbitală un astfel de miros. Erau mirosurile degajate de corpul uman. Transpirai, expirai. Totul era în spațiul închis. Totul era reciclat. Inclusiv umiditatea din atmosferă este reciclată pentru a fi transformată în apă potabilă.

Te speli acolo?

Da, te speli, dar nu vă închipuiți că există o vană sau chiuvete, ci te speli cu șervete umede. Există și un duș, bineînțeles. Se poate folosi la anumite intervale de timp, mai rare, pentru că și folosirea dușului este deosebită de folosirea unui duș pe Pământ. Curge, pentru că apa o proiectezi sub presiune, dar în interiorul dușului, dacă nu-ți pui o mască să respiri aerul din exterior, poți să inspiri particulele de apă și ai necazuri mari după aceea.

E adevărat c-ați dus ceapă în spațiu?

Da, este adevărat. Cosmonauții sunt și ei oameni obișnuiți, care au nevoile lor, care rezolvă anumite lucruri într-un mod propriu, așa cum le rezolvă și jos, acasă, la serviciu sau în grupul de prieteni.

Comandantul echipajului principal la bordul stației Salyut 6, Vladimir Kovalenok, avea o plăcere deosebită de a mânca ceapă proaspătă. Mânca la mesele de acasă și ducea lipsă. Era de peste două luni în spațiul cosmic și simțea nevoia să mai ronțăie puțină ceapă verde. A transmis o dată prin sistemul de comunicații soției lui: „Nina, fă ceva și trimite-mi niște ceapă verde să mă simt și eu bine”. Nina, soția lui, cui să se adreseze? Medicului de echipaj, medicului echipajului nostru. El urma să ne însoțească până la baza rachetei. Medicul are întotdeauna o servietă cu o trusă medicală, tradițional, chiar dacă nu apucă să o folosească sau nu are la ce să o folosească în momentul în care noi mergem 50 de metri din locul în care ne-am îmbarcat în autobuz până la rachetă și apoi ne suim sus. Atunci când am rămas însă singuri cu medicul în autobuzul respectiv, nenea Ivan, medicul, deschide geanta, scoate niște ceapă verde învelită într-un ziar și zice: „Băieți, ordin de la Nina, asta trebuie să ajungă la Volodea”. Ne-am uitat unul la altul! Am zis, ce să facem? Popov zice: „Vezi că tu ai la picior un buzunar liber că mănușa ți-ai pus-o pe mână. Îndeas-o repede acolo.”. Am luat ceapa, am îndesat-o repede în buzunar și așa am zburat cu ea până în cosmos și i-am dat-o lui Kovalenok. 

Să nu-mi spuneți c-ați și fumat!

Oficial e interzis cu desăvârșire să fumezi. Tot acest Kovalenok, comandantul echipajului principal care era un om foarte hotărât, un colonel la vremea respectivă, dictator aproape, era fumător. Anumite lucruri reușesc cu tot controlul să ajungă totuși în spațiul cosmic. Cineva i-a trimis un pachet de țigări. Ei bine, închipuiți-vă că la un moment dat, pe parcursul celor 7 zile, o singură țigară a fumat, dar spațiul fiind închis, a mirosit, a duhnit efectiv a tutun, cel puțin trei, patru ore după ce a fumat el într-un anumit colț. Erau ventilatoare care duceau fumul în filtre, care ar trebui să nu mai lase niciun miros. Nimeni nu s-a gândit să facă în cosmos, unde e interzis fumatul, filtre împotriva mirosului de țigară. Asta nu a fost, iar mirosul respectiv a rămas în stație.

E adevărat ce vedem noi în filme,  la decolare? Trepidațiile acelea? Durerea?

Deci începe o presiune fantastică. Nu chiar zguduială. Desigur, nava cosmică vibrează destul de mult. Cel puțin racheta purtătoare a noastră, Soyuz 40, pe perioada funcționării primei trepte a vibrat puternic în permanență era stabilizată de giroscoape și propulsată tot mai repede spre cer. Suprasarcina, această presiune de care spun eu, pentru a înțelege toată lumea despre ce este vorba. Suprasarcina ajunge la o valoare cam de 3,8, 4G, deci ești de 3,8 sau 4 ori mai greu decât ești în mod normal. Gândiți-vă că pe tine ar sta încă trei, patru persoane de aceeași greutate ca tine și te-ar apăsa de sus în jos. Senzația este aceasta. Totul este apăsat. Nu mai poți nici pieptul să-l umfli. Stai culcat pe spate, trebuie să spun de la început. Deci nu stai în picioare în nava cosmică, pentru că aceasta suprasarcină, dacă ai sta în picioare, ți-ar duce sângele din cap în picioare și ți-ai pierde cunoștința. Pe când așa, în poziție culcat pe spate, sângele circulă în organism, alimentează creierul, dar presiunea deosebită te face să nu mai poți să respiri umflând pieptul, ci numai din diafragmă. Am făcut exerciţii speciale pentru a ști să respirăm atunci când suprasarcina este mare. Obrajii îți sunt deformați. Ochii sunt apăsați în orbite. Îți curg lacrimi din cauza acestei presiuni pe ochi. Limba ți-o împinge în dinți. Ai percepția că ți s-ar duce pe gât și te îneacă. Suporți cam 9 minute. 8, 50 durează această presiune deosebită, suprasarcina. În trepte, pe măsură ce se consumă combustibilul dintr-o anumită treaptă a rachetei, ea este accelerată mai puternic. Aceeași tracțiune a motorului cu greutate din ce în ce mai mică a rachetei o accelerează. Se desprinde o treaptă, ai impresia că te prăbușești. E o cădere de suprasarcină. Din nou o accelerație, din nou o cădere și după funcționarea ultimei trepte a rachetei purtătoare care funcționează într-o liniște deplină, se aude așa, un ușor vuiet în spatele tău, și o stabilizare perfectă. Nu am mai simțit nicio vibrație în timpul funcționării acelei trepte. Dintr-o dată se desprinde și te lasă în interponderabilitate. De unde totul este presiune, dintr-o dată plutește totul în jurul tău. Cam aceasta este lansarea. Normal că ești încordat, ești puțin crispat. În timpul lansării efective nu (avem ce face). În timpul lansării efective doar privim anumiți parametri la bordul navei cosmice și raportăm. În același timp, această raportare pe perioada acestor suprasarcini indică medicilor, psihologilor de la sol care este starea ta. Ești speriat, nu ești speriat, ești foarte tensionat, ești calm chiar dacă este presiunea aceea pe tine? Inclusiv din intonația vocii, din toate se trag niște concluzii medicale și psihologice. Vorbeam, comunicam, aveam căștile, un buton pentru comunicație, apăsam pe el și transmiteam anumite informații la sol.

Aterizarea pare să fi fost însă cu mai multe probleme

Da, a avut loc o întârziere a deschiderii parașutei (la aterizare). La un moment dat, cam pe la 12,5 kilometri altitudine, când nava cosmică doar prin frecare cu aerul a frânat de la cei 28.000 de kilometri/oră până la vreo 900 de kilometri/oră. A intrat în regim subsonic. Este largat capacul containerului parașutei prin niște sisteme pirotehnice. Acolo, ca să funcționeze lucrurile sigur, sunt sisteme pirotehnice. Încărcătură în șurub, explozivă, curent electric, a explodat, s-a rupt șurubul, a largat capacul. Bine, erau multe șuruburi de felul acesta. De la largarea capacului paraşutei, până la deschiderea parașutei principale, calculat, testat, trebuiau să treacă exact 16,5 secunde. Ei bine, am simțit capacul largat, s-a auzit bum și după aceea, mai nimic. Normal, noi nu aveam un control asupra cărei parașute din lanțul de parașute iese. La început iese o parașută extractoare care trage o parașută de frânare mai mică. Aceasta mai frânează, mai stabilizează puțin capsula în căderea ei spre Pământ. Ea se rupe. Este un cablu pretensionat care la o anumită tensiune se rupe, dar trage după ea o altă parașută extractoare mai mare, care trage o altă parașută de frânare mai mare, care în final deschide o cupolă cu o suprafață de 1000 m2. Această cupolă este la început gâtuită jos. Arată ca un balon. Pentru a nu produce un șoc foarte puternic prin deschiderea ei. Acea gâtuire este desfăcută și încet încet se umflă parașuta și aduce capsula jos. Ei bine, la noi a durat procesul acesta cu câteva secunde mai mult decât 16,5. Se ajunsese spre 20 de secunde, dar fiecare zecime de secundă după 16,5 ni s-au părut minute întregi. Tensiune! Ne trecuseră broboane de sudoare rece. Ne uitam cu coada ochiului unul la altul. Eram culcați pe spate, unul lângă altul. Aveam comunicare cu solul, cu Centrul de Urmărire a Zborului de lângă Moscova. Ni se transmiteau permanent date: „Sunteți la altitudinea de…”. Eram urmăriți cu radare, elicoptere deja se învârteau în jurul nostru, dar asta când ajunseserăm deja mai jos. Dintr-o dată comunicarea s-a întrerupt. Auzeam că avem legătura, dar era o liniște totală și în Centrul de Urmărire a Zborului. Atunci ne-am gândit fulgerător așa: „Nu e a bine”. În momentul în care s-a deschis totuși parașuta și am simțit și noi că suntem ținuți în suspante și s-a transmis prin telemetrie și la Centrul de Urmărire a Zborului s-a auzit de acolo: „Uraaaa! Sunt salvați!”. Abia atunci am realizat ce mare tensiune a fost și acolo, nu doar la noi, la bordul navei, până s-a deschis parașuta. Ce să spun. A fost șansă!

Pentru că sunt oamenii cei mai aproape de cer, l-am întrebat pe Dumitru Prunariu, dacă el crede în Dumnezeu.

Eu cred într-o forță universală. Putem să o materializăm sub forma lui Dumnezeu. Este o forță universală care caută să stabilească un anumit echilibru în Univers, un anumit echilibru în care suntem incluși și noi. Prin faptul că suntem vii, că avem suflet, prin faptul că suntem legați energetic toți între noi și cu ce se întâmplă pe planeta noastră și în același timp cu ce se întâmplă în Univers, aceasta poate să constituie baza unei entități i-am spune noi, pe care să o definim inclusiv religios dacă doriți. Doar că, din punctul meu de vedere, un Dumnezeu este universal. El nu este specific al unei anumite religii. Este un Dumnezeu universal la care ne raportăm în diferite feluri, în funcție de cultură, de religia dezvoltată în anumite condiții istorice. Acel Dumnezeu probabil că noi nu îl percepem undeva pe o altă planetă, într-o altă galaxie. Îl percepem aici, în interiorul nostru. Dacă îl ținem și îl simțim aici, și simțim ceea ce ne leagă între noi, modul în care trebuie să ne raportăm la semenii noștri… Lucrurile sunt bune, sunt pozitive și ne raportăm la acel Dumnezeu.

 

             

Aquaman Georgescu

Dacă te uiți la Paul Georgescu, o să vezi că este neverosimil de tânăr. Adică arată foarte tânar în comparație cu noi. Pare de 25 de ani. Doar că Paul are 40 de ani. E obsedat de sport, cred că pasiune ar însemna prea puțin pentru el. Paul înoată de o viață, muncește de o viață cu copiii, e profesor și e inspirațional. 

A vrut musai să fie primul român care a traversat Canalul Mânecii fără costum de neopren. Apa avea doar 18 grade și el a parcurs o distanță mult mai lungă decât de obicei. În loc de 40 de kilometri cât se fac în mod obișnuit a făcut vreo 54. L-au prins curenții și l-au tot dus, dar omul nu s-a lăsat.

Nu-i este frică de frig cât îi este de viețuitoarele marine. La una din traversările din strâmtorile americane, un val de pești zburători au izbit barca în care se aflau. Nu zburau de nebuni, ci ”de două animale care mie mi se păreau a fi lei de mare.” Și organizatorii spuneau că trebuie să intre în apă. ”Acum, cu ăștia lângă mine? Nici mort!” Doar că n-avea ce face și a plecat așa. 

E și primul român care a parcurs o milă în ape înghețate, aici, într-un bazin la București. L-am bănuit că așa face economie la apă caldă. ”Păi, ce, voi faceți dușuri cu apă rece? Nici eu. Nu-mi place.” Îi place, însă, să înoate în ape din ce în ce mai reci ca să doboare recorduri. 

Recordurile lui Paul sunt pe măsura inimii și ambiției sale. Dar și a energiei pe care i-o dau copiii. Ce vedeți pe brațele sale nu sunt tatuaje, ci semnăturile tuturor copiilor din școală. ”Să semneze toți că altfel nu înot. Eu chiar mă gândesc la ei când înot. Îmi dau energie. Îi rog să se uite la cursă în timp ce înot. În Canalul mânecii m-a luat la un moment dat o senzație de leșin. Și m-am gândit că-mi țin în brațe fetița. Așa mi-a trecut și mi-am revenit. Și chiar dacă mă simt obosit atunci, când mă uit pe înregistrări, văd că am forță și energie.”  

Cea mai nouă nebunie a lui Paul este să traverseze Canalul Mânecii alături de patru adolescenți, copii pe care îi pregătește de câțiva ani. Fiecare va înota pe rând, în serii de câte o oră. Dacă unul se oprește, se opresc toți. Vor funcționa ca o echipă. Ce-l face să creadă că vor reuși?

 

Povești de radio. Sfaturi bune în căsnicie

Am făcut cu ceva vreme în urmă un experiment la radio. Am împărțit lumea pe categorii de vârstă, dar și pe categorii de durată a căsniciei. Întrebarea a fost simplă: după anii tăi de căsnicie, ce-ai învățat? Ce sfat le-ai putea da altora? Și, după cum ne știți, suntem o nație tare pricepută, mai ales la dat sfaturi. 

Am spus primii: nu uitați să râdeți și nu țineți supărarea prea mult. Apoi, nu vă duceți seara la culcare supărați. Rezolvați orice problemă pe loc. Și, desigur, trimiteți sms-uri cu OK, în special bărbații. Mai tare este ce-au spus ascultătorii. Păi, în primul rând ar fi setarea așteptărilor. Așa că vă invit să ascultați. 

Marius Manole: ”Am plâns în timp ce jucam Pădurea Spânzuraților”

Marius Manole joacă o Conștiință în Pădurea Spânzuraților. O conștiință mult mai liberă decât restul minții și trupului lui Apostol Bologa. O conștiință care-i supraviețuiește lui Apostol pentru că acesta este rostul său. Să treacă veacurile, să spună povestea și să arate calea.

Nu întâmplător decorul principal din scenografia Pădurii lui Afrim este o potecă. Pe ea și în jurul ei se întâmplă lucrurile importante. Ea îl călăuzește pe Apostol, pe ea vine la iubirea sa sau pleacă de acasă. Și tot acolo se pierde când e prins și dus la spânzurătoare. 

De-a dreapta și de-a stânga ei este Manole, cel care trebuie să spună povestea. O poveste care are imagini de la protestele din 10 august, de la mitingurile împotriva Ordonanței 13, de la toate bătăliile pe care societatea noastră le duce acum. Dar ce legături să fie între ceva ce s-a întâmplat astăzi și opera lui Rebreanu, situată la 100 de ani în timp? Regizorul Radu Afrim le găsește și le potrivește minunat și ne spune că marile noastre conflicte au rămas aceleași. Și că de fapt despărțirile sunt mai mult interioare decât în afara noastră. 

Mergeți la TNB și vedeți o piesă minunată,  montată cu imagini și lumini de astăzi, cu un scenariu care face dreptate cărții, dar și cu actori care merită aplaudați în picioare, chiar și vreme de aproape zece minute, cum s-a întâmplat pe 9 martie. Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Natalia Călin și Raluca Aprodu au jucat minunat și cred că e o nedreptate că-i numesc doar pe ei. 

Cu ceva vreme în urmă am vorbit cu Marius Manole despre această piesă, dar mai ales despre arta sa. 

Despre Pădurea Spânzuraților

Acum, la Pădurea Spânzuraților, am crezut că mor înainte de a se ridica cortina. Gata, asta a fost, eu fug, plec de lângă oamenii aceștia, de aici. Mizele ți le pui tu. Nu e vorba de bani sau de faimă. 

Eu iubesc Pădurea Spânzuraților. E o piesă specială făcută de un regizor nu tocmai cuminte. E și un roman tabu la noi. Știi că dacă l-a făcut Liviu Ciulei nu te mai apropii de el, dacă nu ai o idee. Plus că e făcut în anul Centenar. Era pariul unei generații, suntem doar actori tineri. Alexandru Potocean are 30 și ceva, eu 40 și tot așa. Eu despre puține spectacole spun că le-am făcut bine, dar acesta este un pariu câștigat. 

Am emoții mereu. Și mereu mă mir cum mă transform la doar un pas distanță. Eu mă uit acum la Pădurea Spânzuraților și văd cum Poto, Alex Potocean a făcut o muncă incredibilă. A făcut o premieră așa grea fără să se plângă…admirabil. Efectiv, sunt momente în spectacol în care mie îmi dau lacrimile de emoție pentru că-i văd pe colegii mei, care sunt incredibili de profesioniști și de buni. Mă uit la ei și sunt tare mândru că am șansa să joc alături de așa actori. Îmi dau lacrimile și acum pentru că e așa frumos să fii alături de niște actori cu care nu trebuie să faci un compromis.    

Despre Dansez pentru tine

Am ținut ascunsă partea cu dansul. Am făcut și coregrafie. Am ajuns să ascund de regizori partea asta cu dansul pentru că primeam roluri mai mult cu mișcare decât cu vorbe. Nici acum nu mă bucur foarte tare de asta. Și acolo la Dansez pentru tine e chiar un coșmar. Nu trebuie să-ți închipui că te duci acolo, te îmbraci frumos, surâzi și iei banii. De fapt la Dansez am muncit mai mult decât la toate spectacolele mele. 

O zi obișnuită din viața mea, atunci, arăta așa: mă trezeam la 5,  mă duceam la radio la 7, apoi la 11 eram în Buftea să mă pregătesc pentru Dansez, seara jucam la spectacol și apoi, uneori, la 11 noaptea, mai dansam o dată cu Olesia. Mie, dansul mi se pare mai greu decât actoria pentru că nu e meseria mea. Visam că o scap din mână pe fata aceea, la live-uri. Din cauza lor o să trăiesc 70 de ani, în loc de 80.

Despre el însuși, boală și psihologi

Nu-mi place să strâng fotografii cu mine. Noroc cu Instagramul, acum. Am oroare cu oamenii care colecționează fotografii și apoi trăiesc din amintiri. Nu vreau să ajung la momentul acela. 

Nu am mai băut o bere de patru ani. Mi-am dat seama târziu. Știi că în anii mei de tinerețe stăteam mult după spectacol, la bere, la fumat. Și mă uitam la toți actorii mari care făceau roluri bune. Și ei seduceau acasă. Și-mi doream să am și eu înțelepciunea de a merge acasă. Și am ajuns fix acolo unde am dorit. 

În ultimii ani am o frică nebună de boală și de moarte. Fac atacuri de panică și asta mi se poate întâmpla chiar înainte de spectacol. Și nu mai vreau să ignor și de asta m-am dus la psiholog. Mi-e teamă de cancer, mi-e teamă de accident. Acum, după lipsa de alcool și de țigară, am rămas cu crizele de isterie. Acum mă bucur de meserie, dar asta nu pare de ajuns. 

Despre muncă continuă din liceu

Am fost primul actor din familie. Ei nu prea au înțeles care e treaba. Dar eu jucam din clasa a IX-a. Eu când am intrat la liceu, m-am dus la Teatrul Național și i-am spus portarului că eu vreau să joc teatru. Și a început să râdă. Norocul mei a fost că m-a văzut Irina Boieru care m-a dus într-o sală și m-a pus să spun o poezie. Și de atunci am tot primit tot felul de roluri mici. De asta acasă nu s-au mirat tare, dar tot părea ceva, așa…

Mai fugeam de acasă, că stăteam cu actorii seara la băut, și la școală nu prea mai ajungeam. Erau să mă exmatriculeze și atunci au intervenit ai mei care m-au adus pe drumul cel bun.

Despre Richard III și Andrei Șerban

Muncesc mult pentru că îmi place, dar și pentru că vreme lungă nu m-am simțit eu bine cu mine însumi. Așa c-am luat multe proiecte. Uite, de exemplu, azi când vorbim, merg la prima probă cu costume de la Richard III. Nu m-am gândit eu în viața mea că o să fac acest Richard și mai ales cu Andrei Șerban. Sunt mort de frică, sunt paralizat, dar în egală măsură sunt curios. Sunt ca un copil mic. Și asta din cauză de Andrei Șerban care mă pune să dau totul. Andrei Șerban știe exact ce vrea și ce poți să faci. Și crezi că te omoară și te duce în tot felul de lucruri. Și-ți dai seama de asta în seara premierei când vezi c-a avut dreptate.

Dar îți spun: cu Andrei Șerban, cu Dabija și Radu Afrim eu aș lucra mereu. Cu Iuri Cordonschi să știi c-am ratat Romeo și Julieta. L-am ratat pe Mercuțio în Romeo și Julieta, un rol care nu se ratează în Teatrul Românesc. Nu mai am ce să repar. Am fost neatent în timpul repetițiilor, nu am fost capabil să-i țin piept lui Iura să-i spun că mergem pe un drum greșit. Am crezut că merge și așa, eram și cu protestele, l-am ratat cu brio, am trecut pe lângă rol. Pleci de la teatru și spui ”dar când a jucat Manole?”

Nu am o tehnică deosebită de aborda un rol. Totul este diferit. Uite, azi, mă duc la prima probă cu costume de la Richard. Nu știu cum va fi, nu știu cum dorește Andrei Șerban să fie repetițiile. Plus că sunt o grămadă de actori tineri cu care n-am jucat. Până când ne armonizăm energile o să dureze ceva. Eu, de exemplu, la prima citire, citesc prost, teribil de prost, De zice lumea că nu pot să fac rolul, dar așa m-am obișnuit. 

Profesionist, asta înseamnă: să fii educat astfel încât să-ți ia o treabă bună indiferent de oră sau de timp. Nu există ”a intra în pielea personajului.” Accesez niște zone cerebrale pe care nu le folosești în viață, că altfel te duci la Socola. Sunt momente în care simți că te ia cineva în brațe și plutești, dar astea sunt rare.

 

 

  

Povești de radio. Lucruri importante, aruncate la gunoi

Cu ceva vreme în urmă am aflat cât costă o cheie nouă la mașina noastră. 12 milioane. Asta atunci când nu mai ai niciuna. Aveam două, dar pe una am pierdut-o, iar pe cealaltă am aruncat-o la gunoi. Am căutat-o în ghenă, pe lângă ghenă, dusă a fost. 

Dar povestea mea e mic copil pe lângă ce-am auzit la radio. De la aruncatul verighetei și al banilor până la aruncatul ierbii. Nu, nu aceea din curte. Cealaltă. Mulțumesc încă o dată pentru încrederea pe care oamenii ne-o acordă când ne povestesc toate astea.   

Cristian Grețcu: ”Mi-e milă de România”

Cristian Grețcu a venit la emisiune cu fața lui luminoasă. Zâmbetul acela de Iliescu e unul profesional, el zâmbește mai cald, mai apropiat. Cu 20 de ani în urmă m-a primit în casa sa din București. Eu scriam pentru Opinia studențească, el era în culmea gloriei. Divertis crescuse pe valul de dinainte de 89, iar atunci în 2000 capitalizau toată iubirea României. Umorul lor fin era letal, politicienii nu-i urau, puteau doar să-i admire și să scrâșnească din dinți. Era totuși o vreme în care politcienii mai citiseră o carte.

Azi, povestea lui Cristian Grețcu curge lin și sclipitor. Cum îi șade bine unui moldovean care, mai nou, se ocupă și de vinuri. Divertis e un capitol încheiat, Distractis apare mai rar, viitorul e la fermentat și distilat. Se face un vin și o poveste bună pe mai departe.

Ca peste orice poveste, plutește, însă. o umbră. Când îl asculți, îți dai seama că România pare să se fi întors. Vremurile când umorul era blocat de Securitate seamănă intens cu perioada de acum când adevărul își caută o soartă mai bună. Băieții care făceau presiuni, amenințările, partidul care era înainte de orice, seamănă foarte bine cu ce ni se întâmplă acum

Mă bucur acum de drumul spectaculos și misterios al vinului. Se bea și după spectacole la Divertis. Era o formă de relaxare. Pe vremuri, când aveam spectacol cu public, închiriam o vilă la munte și mergeam și lucram pe echipe. Fiecare își alegea o temă și lucram la ea. Stăteam ca echipa de fotbal în cantonament, lucram până seara și apoi prezentam materialul. 

Spectacolele le prezentam mereu într-un loc prietenos, la București, Timișoara sau Iași. Acolo vedeam reacția publicului, testam glumele, făceam corecții și plecam cu ele în țară. 

Am primit la un moment dat propunerea lui Adrian Sârbu de la Pro Tv, pe care noi nu am știut să o acceptăm. A fost o greșeală. Ne îndoiam, mai precis liderul nostru de atunci, Toni, se îndoia de capacitatea noastră de a scoate un produs bun, săptămânal. Am descoperit mai târziu că putem face asta, dar am făcut-o la Antenă. Și am renunțat atunci la spectacolele cu public.

Să știi că noi am simțit la data aceea că spectacolele pe care le făceam pe bani au început să nu mai meargă. Lumea începuse să dea de gustul gratuităților.  Mergeau la diverse concerte sau spectacole cu sponsori fără să plătească și nu li se mai părea interesant să ne dea nouă banii pe bilet. 

Pe scena studențească am început cu șopârle. Pentru că te plictiseai, dar mai ales vedeai că întunericul se strânge.  Divertis a fost o evoluție. Toni a început în 82, eu am venit în 83 și apoi au venit restul. Grupul s-a închegat la jumătatea anilor 80, odată cu serbările de la Costinești. Ne ocupăm de scenariul de acolo și am început să lucrăm enorm de mult. 

Acolo ne-am întâlnit și cu Securitatea. La un moment dat, ni s-a spus că în textele noastre cu Drumul lui Neptun de la Costinești sunt abateri tendențioase. Nu mi-e clar la ce se gândeau ei că este tendențios, dar cu siguranță spuneam lucruri, pentru că-l plimbam pe Neptun prin toată lumea. A fost un scandal monstru și au vrut să ne înhațe. Ne-a salvat directorul de atunci al BTT, dar și faptul că Andrei Partoș a reușit cumva să dea foc casetelor cu înregistrările noastre. 

Altfel, cred că eram monitorizați intens. Ultimul specatcol de la Iași s-a terminat prost. Ne-au rugat să nu mai mergem mai departe. Era înainte de Revoluție și ne-au spus: ”haideți, vă rugăm noi, să nu înceapă de la noi.” Am avut surpriza ca imediat după 1990 să ne ofere cineva înregistrarea spectacolului. Or, faza comică era că noi nu ne înregistram spectacolele. Partea bună e că avem înregistrarea și acum.

Cum era viața de student? Viața de student era legată de lumină. Trebuia să termini tot ce ai de făcut până la ora zece seara, când se lua lumina. Dacă se lua lumina, se lua și căldura. Nu mai zic de apă caldă. Se punea un afiș acolo și se spunea: se dă apă caldă de la 3 la 4. Și era tot căminul acolo.

Mâncare la cantină… puteai să mânânci doar felul întâi. Felul doi era de nemâncat. Mai prindeai câte o cartelă la medicină și era mai bine acolo. Că mai erau și străini. Partea mișto era că mai era o bere bună, pe la Bucșinescu sau la Zoiosu, în Iașul de atunci. 

Făceam tot felul de festivaluri. Erau niște serbări studențești sau cenaclurile Moldavia plus Festivalul Artei Studențești. Pentru că eram în comitetul de organizare ne-au luat cu juriul la o degustare la Cotnari. Că era venit și Cotescu și alți artiști celebri. Ne-au dus acolo și aveau vinuri extraordinare: Frâncușă, Grasă de Cotnari și Tămâioasă. Și erau organizați. Aveau și scuipătoare, aveau și mâncare. Sincer îți spun, nu am scuipat nimic și am mâncat tot. Cașcaval, salam, pui, eram niște studenți rupți de foame. 

Dar când erai pe scenă, nu-ți mai păsa de nimic. S-a dus Toni și-a spus o dată: ”băi, aici este microfonie” și sala s-a prăbușit de râs.

Când am devenit celebri? Atunci când am început să vindem casete. Așa spune și Bobonete c-a aflat de noi. Că prindea ultima casetă, o copia în 100 de exemplare și o vindea. Noi nu ne-am îmbogățit. Nu am știut să facem afaceri și liderul nostru Toni oprea inițiativa privată. Nu a fost un grup priceput la afaceri. 

Pot să spun c-am investit în echipamente. Am luat ce era mai bun, ce era de top. Țin minte c-a venit odată la noi Mugur Mihăescu, Garcea, să închirieze echipament pentru ei. Și se mira de cât de bun era. Și Doru, care era șeful nostru la sunet i-a spus: ”Da, e tare, suntem la al treilea rând de echipament.” Și Mugur i-a răspuns: ”Și noi la al treilea rând de mașini.”

Față de ce făceam noi, acum ștacheta trebuie coborâtă foarte mult. Îmi plac stand-up-erii de azi. Sunt buni actori. Nu-mi plac glumele, însă. E un râs trist că toate glumele sunt de la brâu în jos. Se face mai multă bășcălie azi. 

Zâmbetul lui Iliescu s-a născut din întâmplare. Îl făceam de ceva vreme. Dar m-am întâlnit cu el la premiile VIP și am spus câteva cuvinte. A râs, a vrut să mă pupe, dar eu nu m-am lăsat. Am pus capul lângă el și s-a născut poza aceea cu două zâmbete largi. 

Mi-au spus unii de la PSD că l-am făcut prea simpatic. Dar ar fi trebuit să înțeleagă că eu nu-l imitam pe Iliescu, eu îl transformam într-un personaj. E păcat că s-a terminat. Divertis a avut și un Constantinescu, și un Băsescu, și ar fi avut și un Dragnea.

Mi-e milă de România azi. E greșeala celor de un fel ca mine, dar care nu au venit la vot. Problema principală este că azi lumea este sastisită de ce se întâmplă în România. Și mai e ceva: nu mai avem politicieni adevărați. Nu am mers la proteste pentru că eu am fost la vot. Dacă oamenii de la proteste mergeau și la vot, alta era situația în ziua de astăzi. 

 

Povești de radio. Cea mai scurtă căsnicie

În fiecare marți jucăm la radio un joc numit ”Vrei să fii ghinionar?”. Ideea este să ne povestești o experiență de trei ceasuri rele pe care ai văzut-o la alții sau ai trăit-o tu. Genul acela care duce la o pagubă, la o întâlnire neplăcută și în niciun caz la chestiuni care îți pot afecta viața. E o lume a super-poveștilor. Îți stă inima în loc să vezi ce se poate trăi într-o viață.

Recent, am văzut povestea unui cuplu arab a cărui căsătorie a durat 5 minute. Mirele și socrul mic s-au certat la ieșirea din moschee și asta a fost. Câteva reguli au fost încălcate, iubirea nu a fost de găsit, divorțul a fost instantaneu. 

Nu e singurul caz. Am aflat de la ai noștri că o căsătorie poate dura până la trei dimineața. Că o mireasă poate fugi cu violonistul de la nuntă, chiar în noaptea aceea, sau cu solistul formației. Știți deja un alt caz, e celebru, când mireasa a fugit cu nașul, dar nu cred să fi auzit că asta s-a întâmplat în noaptea nunții. Dar dacă afli că mireasa ta are și un copil? Ce faci? 

Așa că trebue să-i ascultați. Telenovelele sunt mici copii pe lângă ce auzim noi. 

Mirabela: ”Eram mică neagră și urâtă! Nu mă primeau nicăieri.”

Mirabela a venit la studio cu o sticlă de apă de nu am văzut niciodată. Nu mai știu cum îi spune, dar mi-a spus că bea numai din asta. E unul dintre viciile ei. Nu bea, însă, niciodată cafea. Și mai are o grămadă de reguli care au devenit tabieturi. Niciodată nu a fost altfel. Doar inimă, vorbă multă și suflet pe măsură. Îmi șoptește apoi că ea așa a fost mereu vorbăreață, doar pentru că are emoții. Se miră dacă-i spui că e vedetă și nu se vede niciodată așa. De câte ori zici că e cineva important, te corectează. Și nu-i e clar care a fost succesul ei.  Spune că e doar o fată care a vrut să cânte. O fată care a făcut un pic de istorie.    

Am fost două săptămâni în Germania. Eu cu Maria Dragomiroiu. Mergem amândouă de mânuță. Și e o țară tare civilizată. Nu pot să spun că m-am distrat, poate cu shoppingul. Dacă am mii de pantofi? Exagerezi! Poate am avut, dar acum nu  mai am. Eu le dăruiesc pe toate. Nu mă leg de lucruri, de boarfe. Dacă aș putea, mi-aș da toți pantofii, doar că nu am mărimea potrivită. De abia acum am o mărime civilizată. Acum am 36, dar am purtat 34 și 35. Cine a avut norocul de mărime mică, i-a purtat. Nu mă atașez nici de bijuterii, nici de blănuri. Dacă nu le mai folosesc, le fac cadou.

Las Vegasul e viața mea, Cătăline! Îmi place să joc, așa, pe sume mici. Nu cheltuiesc sume mai mari de 200 de dolari. De asta mă duc. Să știi că joc până pierd toți banii. Anul ăsta a fost prima dată când am plecat. Era un frig acolo de nu am mai putut sta. Dar tot am cheltuit banii. Știi cum e acolo: unde te învârți, dai de păcănele. Pentru mine e o bucurie și o joacă pe bune. Dar trebuie să te oprești când e bucurie. Îmi place de americani, râd, se bucură. 

Odată am câștigat și eu ceva mai mulți bani, 1200 de dolari. Și era acolo prietenul meu Raul, cu care cânt. Măi, ce să vezi, ăsta și cu gașca lui au stat pe capul meu până am pierdut toți banii. Nici măcar o băutură nu le-am dat. Așa m-am enervat. 

Singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodată cu adevărat a fost să cânt. Și nu puteam că nu mă primeau nicăieri. Eram mică, neagră și urâtă. Dar mă dădeau afară pe ușă și intram pe geam. Talentul nu conta. Așa cum nu contează nici acum. O doamnă chiar mi-a spus odată: <Nu vezi domnișoară că ești sâsâită și peltică, mai bine te faci manichiuristă!>

Să știi că pentru mine, treaba asta cu cântatul nu a fost mare sfârâială. Chiar dacă sunt un om cumpătat. Am fost mereu un om fără datorii și care și-a plătit tot timpul dările. Eu nu am visat vreodată să fiu bogată, dar am visat să cânt. Nu am vrut palate sau comori sau mașini pe care să le arate lumea pe stradă. 

De când mă știu, eu am cântat. Bunicul meu a cântat. Mama a cântat. Îmi povestea că ea cânta ca să-l ademenească pe tata: ”Unde ești fericirea mea…?” Mama a fost răsfățată, a stat acasă să ne crească pe amândouă. Tata era cel care lucra. Amândoi dansau superb. Îi admiram. De bine ce dansa, de tata spuneam că era balerin. 

Nimeni nu mi-a spus vreodată c-ar trebui să cânt. Mă ascundeam, când cântam, acasă în ultima cameră. Și nu m-a îndemnat nimeni să cânt. Și nici când m-am dus la școala Populară de Artă, la Florica Orăscu. Tata nu vorbea niciodată despre faptul că sunt artistă. Doar mama a venit o dată la un concert la Sala Palatului. Și a prezentat-o Octavian Ursulescu publicului. Și s-a ridicat în picioare, o buburuză mică, tare frumoasă! Tata, probabil că se mândrea în sufletul lui, dar să o recunoască? Niciodată!

Eu am avut niște părinți minunați. Nu ne-au impus nimic. Singurul lucru pe care mi l-a impus vreodată a fost să nu stăm seara la chefuri. Și de aia m-am și măritat prima dată. Noi am fost acasă la ei și-l țin minte pe domnul Dauer care spunea: „hai, să căsătorim pisicile astea două.” Am sărit pârleazul și m-a și trimis de acasă la soră-mea. Cică să mă duc la doctor.  Singura lui cerință a fost să fim cuminți. 

El era student la Construcții și eu m-am angajat la Cooperativa „Instalahoțu”, așa îi ziceam. Eram dispecer, plasam instalatorii pe la bloc. Și în 1968, m-am hotărât că nu mai stau. Am plecat în Iugoslavia. Am stat acolo și am cântat cu trupe sârbești. Patru ani am stat acolo. Și am fost îndrăgostită de muzica lor, de oamenii lor. Când m-am întors nu mai știam românește. Nu-ți povestesc de bani că habar n-am. Nu-mi doream nimic, nu puneam preț pe bani. Să știi că între timp am divorțat. Am divorțat unde ne-am căsătorit. Am ieșit de la Tribunal și ne-am oprit la o bere la un restaurant care nu mai există, Unirea. 

Evoluția mea a fost tare lentă. Nu-mi mai aduc aminte când am început să am succes. La radio eram de mică. Poate să zic că primul cântec a fost unul compus de Semnal M. Și poate să fi avut succes când m-a chemat Alexandru Bocăneț în televiziune. Acolo am avut noroc pentru că am dat de oameni extraordinari. 

Tot timpul am avut emoții. După fiecare spectacol, am o stare de amețeală și nu sunt în apele mele. Să știi că la fiecare spectacol slăbesc trei kilograme. Am emoții. Și când vorbesc acum am emoții. La unele spectacole am puls 180. Mai încurc și versurile, dar acesta este marele meu talent, să le potrivesc la loc într-un mod minunat. 

Vă las pe voi să descoperiți ce mai spune Mirabela despre fumat, marile sale prietenii, dar și despre iubire.

  

 

Povești de radio. Ai renunța la tot pentru ea?

Luni am primit un telefon din Afganistan. Un militar român care voia să-i facă o surpriză soției. Și să-i spună că o iubește, de acolo, de la capătul Pământului. Și-a spus-o în cele mai simple și frumoase cuvinte, cele în care crede. A știut că o iubește atunci când a ținut-o de mână. Și nu i-a mai dat drumul toată viața. 

Acum au doi copii, iar azi, chiar azi de 14 februarie, se va întoarce în țară cu batalionul său. Mic cadou pe care destinul li-l face. Mereu mă gândesc cât de greu trebuie să fie la război, dar și mai mult mă gândesc cum trebuie să le fie și celor de acasă. Cât de greu trebuie să fie unei soții și celor doi copii care știu că tata e în fiecare zi în bătaia puștii. Povestea lor merită un pic de atenție.

Și o să vă placă și Irina. Irina și-a cunoscut soțul pe internet, jucând Triburile. Și au jucat împreună câteva luni. Și amândoi au crezut că sunt căsătoriți. El chiar urma să aibă nunta. Dar a renunțat și a anulat nunta. Pentru ea. A venit la ușa ei, la muncă și i-a spus că nu mai pleacă. Iar Irina s-a întors în România din Germania. Într-o suită de proteste ale întregii familii. De fapt ale ambelor familii. A lui pentru c-a anulat o nuntă de 400 de oameni și a ei pentru c-a renunțat la Germania. 

Viața e frumoasă!