podcast

Mirabela: ”Eram mică neagră și urâtă! Nu mă primeau nicăieri.”

Mirabela a venit la studio cu o sticlă de apă de nu am văzut niciodată. Nu mai știu cum îi spune, dar mi-a spus că bea numai din asta. E unul dintre viciile ei. Nu bea, însă, niciodată cafea. Și mai are o grămadă de reguli care au devenit tabieturi. Niciodată nu a fost altfel. Doar inimă, vorbă multă și suflet pe măsură. Îmi șoptește apoi că ea așa a fost mereu vorbăreață, doar pentru că are emoții. Se miră dacă-i spui că e vedetă și nu se vede niciodată așa. De câte ori zici că e cineva important, te corectează. Și nu-i e clar care a fost succesul ei.  Spune că e doar o fată care a vrut să cânte. O fată care a făcut un pic de istorie.    

Am fost două săptămâni în Germania. Eu cu Maria Dragomiroiu. Mergem amândouă de mânuță. Și e o țară tare civilizată. Nu pot să spun că m-am distrat, poate cu shoppingul. Dacă am mii de pantofi? Exagerezi! Poate am avut, dar acum nu  mai am. Eu le dăruiesc pe toate. Nu mă leg de lucruri, de boarfe. Dacă aș putea, mi-aș da toți pantofii, doar că nu am mărimea potrivită. De abia acum am o mărime civilizată. Acum am 36, dar am purtat 34 și 35. Cine a avut norocul de mărime mică, i-a purtat. Nu mă atașez nici de bijuterii, nici de blănuri. Dacă nu le mai folosesc, le fac cadou.

Las Vegasul e viața mea, Cătăline! Îmi place să joc, așa, pe sume mici. Nu cheltuiesc sume mai mari de 200 de dolari. De asta mă duc. Să știi că joc până pierd toți banii. Anul ăsta a fost prima dată când am plecat. Era un frig acolo de nu am mai putut sta. Dar tot am cheltuit banii. Știi cum e acolo: unde te învârți, dai de păcănele. Pentru mine e o bucurie și o joacă pe bune. Dar trebuie să te oprești când e bucurie. Îmi place de americani, râd, se bucură. 

Odată am câștigat și eu ceva mai mulți bani, 1200 de dolari. Și era acolo prietenul meu Raul, cu care cânt. Măi, ce să vezi, ăsta și cu gașca lui au stat pe capul meu până am pierdut toți banii. Nici măcar o băutură nu le-am dat. Așa m-am enervat. 

Singurul lucru pe care mi l-am dorit vreodată cu adevărat a fost să cânt. Și nu puteam că nu mă primeau nicăieri. Eram mică, neagră și urâtă. Dar mă dădeau afară pe ușă și intram pe geam. Talentul nu conta. Așa cum nu contează nici acum. O doamnă chiar mi-a spus odată: <Nu vezi domnișoară că ești sâsâită și peltică, mai bine te faci manichiuristă!>

Să știi că pentru mine, treaba asta cu cântatul nu a fost mare sfârâială. Chiar dacă sunt un om cumpătat. Am fost mereu un om fără datorii și care și-a plătit tot timpul dările. Eu nu am visat vreodată să fiu bogată, dar am visat să cânt. Nu am vrut palate sau comori sau mașini pe care să le arate lumea pe stradă. 

De când mă știu, eu am cântat. Bunicul meu a cântat. Mama a cântat. Îmi povestea că ea cânta ca să-l ademenească pe tata: ”Unde ești fericirea mea…?” Mama a fost răsfățată, a stat acasă să ne crească pe amândouă. Tata era cel care lucra. Amândoi dansau superb. Îi admiram. De bine ce dansa, de tata spuneam că era balerin. 

Nimeni nu mi-a spus vreodată c-ar trebui să cânt. Mă ascundeam, când cântam, acasă în ultima cameră. Și nu m-a îndemnat nimeni să cânt. Și nici când m-am dus la școala Populară de Artă, la Florica Orăscu. Tata nu vorbea niciodată despre faptul că sunt artistă. Doar mama a venit o dată la un concert la Sala Palatului. Și a prezentat-o Octavian Ursulescu publicului. Și s-a ridicat în picioare, o buburuză mică, tare frumoasă! Tata, probabil că se mândrea în sufletul lui, dar să o recunoască? Niciodată!

Eu am avut niște părinți minunați. Nu ne-au impus nimic. Singurul lucru pe care mi l-a impus vreodată a fost să nu stăm seara la chefuri. Și de aia m-am și măritat prima dată. Noi am fost acasă la ei și-l țin minte pe domnul Dauer care spunea: „hai, să căsătorim pisicile astea două.” Am sărit pârleazul și m-a și trimis de acasă la soră-mea. Cică să mă duc la doctor.  Singura lui cerință a fost să fim cuminți. 

El era student la Construcții și eu m-am angajat la Cooperativa „Instalahoțu”, așa îi ziceam. Eram dispecer, plasam instalatorii pe la bloc. Și în 1968, m-am hotărât că nu mai stau. Am plecat în Iugoslavia. Am stat acolo și am cântat cu trupe sârbești. Patru ani am stat acolo. Și am fost îndrăgostită de muzica lor, de oamenii lor. Când m-am întors nu mai știam românește. Nu-ți povestesc de bani că habar n-am. Nu-mi doream nimic, nu puneam preț pe bani. Să știi că între timp am divorțat. Am divorțat unde ne-am căsătorit. Am ieșit de la Tribunal și ne-am oprit la o bere la un restaurant care nu mai există, Unirea. 

Evoluția mea a fost tare lentă. Nu-mi mai aduc aminte când am început să am succes. La radio eram de mică. Poate să zic că primul cântec a fost unul compus de Semnal M. Și poate să fi avut succes când m-a chemat Alexandru Bocăneț în televiziune. Acolo am avut noroc pentru că am dat de oameni extraordinari. 

Tot timpul am avut emoții. După fiecare spectacol, am o stare de amețeală și nu sunt în apele mele. Să știi că la fiecare spectacol slăbesc trei kilograme. Am emoții. Și când vorbesc acum am emoții. La unele spectacole am puls 180. Mai încurc și versurile, dar acesta este marele meu talent, să le potrivesc la loc într-un mod minunat. 

Vă las pe voi să descoperiți ce mai spune Mirabela despre fumat, marile sale prietenii, dar și despre iubire.

  

 

Povești de radio. Ai renunța la tot pentru ea?

Luni am primit un telefon din Afganistan. Un militar român care voia să-i facă o surpriză soției. Și să-i spună că o iubește, de acolo, de la capătul Pământului. Și-a spus-o în cele mai simple și frumoase cuvinte, cele în care crede. A știut că o iubește atunci când a ținut-o de mână. Și nu i-a mai dat drumul toată viața. 

Acum au doi copii, iar azi, chiar azi de 14 februarie, se va întoarce în țară cu batalionul său. Mic cadou pe care destinul li-l face. Mereu mă gândesc cât de greu trebuie să fie la război, dar și mai mult mă gândesc cum trebuie să le fie și celor de acasă. Cât de greu trebuie să fie unei soții și celor doi copii care știu că tata e în fiecare zi în bătaia puștii. Povestea lor merită un pic de atenție.

Și o să vă placă și Irina. Irina și-a cunoscut soțul pe internet, jucând Triburile. Și au jucat împreună câteva luni. Și amândoi au crezut că sunt căsătoriți. El chiar urma să aibă nunta. Dar a renunțat și a anulat nunta. Pentru ea. A venit la ușa ei, la muncă și i-a spus că nu mai pleacă. Iar Irina s-a întors în România din Germania. Într-o suită de proteste ale întregii familii. De fapt ale ambelor familii. A lui pentru c-a anulat o nuntă de 400 de oameni și a ei pentru c-a renunțat la Germania. 

Viața e frumoasă!

 

Povești de radio: fostul sau fosta la nuntă

Vă spun cu mâna pe inimă că uneori aud la radio povești de-mi stă inima și mintea în loc. În primul rând, trebuie să le mulțumesc ascultătorilor că au atât de multă încredere în noi încât să ne împărtășească gânduri și întâmplări care pot părea foarte intime. În al doilea rând, trebuie să recunosc că viața este făcută dintr-o grămadă de mici detalii și lucruri surprinzătoare, care reprezintă mult mai mult decât bula de o avem pe Facebook. Nu e niciun film care să poată ajunge la trăirile și întâmplările pe care le au mulți oameni. 

Așadar, provocarea de azi este puțin neobișnuită. Pentru că nu multă lume ar face așa ceva. Cine și-a chemat fostul sau fosta la nuntă? Exact, să-i cheme între invitați, așa, ca foști prieteni. Sau poate c-au apărut ei pe neașteptate. Da, lucrurile astea se întâmplă, oricât de necrezut ar părea. Nimeni nu vrea să-și vadă trecutul pe acolo sau mai ales nimeni nu vrea să vadă trecutul partenerului de viață. Doar că lumea e mai complexă de atât. Ce ziceți de o poveste în care el și ea, foști, se întâlnesc în calitate de mire și mireasă, dar fiecare cu altcineva? Dar de domnul care a ales să rămână cu altcineva în noaptea nunții?

Vă avertizez. Ce veți asculta se termină prost. Chiar tragic, îndrăznesc să spun. Ascultați, o să vă ia doar câteva minute!

Cristina Neagu: ”Eu mă critic și după meciurile bune”

Cred că intuiesc ce este în sufletul Cristinei Neagu după meciul de aseară. Cristina se va învinui pe sine o bună bucată de vreme. Apoi va căuta o nouă motivație ca să meargă mai departe. Pentru ea și restul fetelor pentru care se simte responsabilă.  

Cristina Neagu vrea să fie perfectă. Se pedepsește, se învinuiește, încearcă totul, nu ezită să greșească. ”Așa am fost mereu ambițioasă și perfecționistă. În toate aspectele vieții.” Cristina nu râde niciodată când e la muncă. Și se gândește doar la muncă. Dacă are întâlniri cu presa le acordă exact timpul stabilit de agendă și vorbește deschis, clar și la obiect. 

E parte din rețeta numărului unu. Nu e ușor să ajungi să fii cel mai bun din toate timpurile, în orice domeniu. Dar cred că mai greu este să faci tot ce trebuie să faci ca să rămâi acolo o bucată lungă de vreme. Așa c-am avut răbdare pentru acest interviu. Am făcut invitația într-un moment în care Cristina a avut timp să povestească despre ea. A venit la radio senină, destinsă, îmbrăcată cu totul altfel decât o știi mereu. Și știe să râdă fata asta, și-ți zâmbește de te topește. 

Dar chiar și așa nu-ți ia mult timp să-ți dai seama că rănile înfrângerii din Finala de 4 a Ligii Campionilor sunt acolo. Cristina se întoarce se gândește, se consumă. Iar eu am adâncit cuțitul în rană. Am vrut musai să vorbim despre durere.

”Să știți că demult nu am fost atât de dezamăgită ca după Final 4. Trebuie să trec de asta și să-mi caut altă motivație. Mi-e clar că nu am jucat la nivel dorit. Niciodată nu o să dau vina pe altcineva. Eu îmi fac auto-critica și după meciurile foarte bune. Sper să învăț din greșelile făcute. Mi-am dorit prea mult.”

”Nu fac nimic neobișnuit înainte de meci. Doar înainte de prezentare mă mai uit după cei dragi, dar cam atât. Intru într-o stare de concentrare și nu mă mai gândesc la altceva. Nu am superstiții ”

”E un sport foarte dur. Azi, handbalul a devenit atletism cu mingea în mână. Cred că este evident că sunt o țintă. Uneori sunt bătută bine. Nu dau înapoi, dar se plătesc polițe. Toată viața am fost fair-play.”

”Eu de abia mă apucasem de handbal și le-am spus colegelor că voi merge la Olimpiada din 2008. Și colegele mi-au spus că exagerez, dar asta am făcut. Și apoi am visat să fiu cea mai bună jucătoare a lumii. Și le-am spus prietenelor apropiate că asta voi face. Și am făcut!”

”Mama aleargă între televizoare când joc. Nu poate să stea pe loc. Îi pare tare greu. și este emoționată și mândră de mine în același timp. Da, îmi mai dă sfaturi, sau încearcă să-mi spună că eu m-am străduit. Mă amuză când o aud: ei, Cristina, tu ai vrut, dar nu ești singură!”

”Ca orice părinte nu au avut încredere că eu pot să fac sport cu succes, dar au început să plângă atunci când m-au văzut în ziare. M-au sprijinit și mă sprijină tot timpul.”

Cea mai grea porțiune din interviu este dedicată accidentărilor celebre ale Cristinei Neagu. Cristina a avut o afecțiune atât de complicată la umăr încât în Europa nu i-au dat de cap.

”Domnul Țiriac m-a dus în America la un doctor care mai văzuse accidentarea mea la baseball. La 22 de ani, singură am decis că mă voi opera. Aveam dureri nesfârșite când mă antrenam și jucam. Nu am mai rezistat.”

Dar durerea cea mai mare a trăit-o în finala Ligii Campionilor câștigată în fața lui Larvik. Cristina a făcut o entorsă atât de gravă că nu mai reușea să bage piciorul în pantoful de sport. Și totuși a jucat. Vă las să auziți mai jos cum povestește chiar ea această experiență care este traumatizantă chiar și atunci când o auzi.    

Costel: ”Minciuna vine gestantă”

V-am povestit că mi-a plăcut mult Costel. Costel Bojog, cum care? Și vouă v-a plăcut pentru c-a fost cel mai ascultat din toată seria podcasturilor, la concurență cu Smiley. Faptul că e un mare povestitor nu mă surprinde, dar are o latură la care nu m-am gândit niciodată. 

L-am întrebat cum se pregătește într-o zi de spectacol. Sunt curios cum trăiește un artist momentul întâlnirii cu mii de oameni. Ce se adună în mintea sa. Care gând îl urmărește? Are emoții? Și mi-a răspuns simplu: ”întâi mă conectez la divinitate. Fac o meditație, stau cu mine însumi.” Îl întreb dacă e credincios. ”Nu în sensul religios, dar de când eram copil aveam momentele mele. Stăteam singur pe balcon și mă uitam la cer printr-un ochean făcut cu mâinile. Și acolo îi spuneam dorințele mele.” Costel care ar putea râde din orice, Costel, acest Ion Creangă pe nou, are momente în care se reculege. Asta îmi place la interviurile cu oameni de colecție: deschiderea de care dau dovadă invitații, chiar dacă ar putea fi judecați. 

Și apropo de asta. Mi-a povestit Costel un moment colosal din viața sa. Cea mai mare minciună pe care a spus-o vreodată. Cea mai importantă. Pentru c-a spus-o părinților săi. Pentru că era un moment crucial în viața sa și a altora. Cumva, a ales să mintă despre cum și-a terminat facultatea. Consecințele au fost groaznice și s-au așezat pe viață în mintea lui.  De la minciuna aceea totul s-a schimbat. ”Minciuna vine gestantă,” spune Costel. Ascutați-i povestea care i-a schimbat viața. 

Fericirea și grijile lui Smiley

Mi-a fost greu să fac interviul cu Smiley. Pentru că e mereu alături de tine și se pare că-l știi dintotdeauna. Nu vi se pare că e baiatul acela de treabă căruia i-ai încredința mașina ta o lună-două și ești sigur-sigur că o aduce înapoi? Nu vi se pare că e ginerele perfect, că dă bună ziua la toată lumea? Sunt sigur că atunci când merge la iubita lui acasă se duce cu flori pentru mama ei.

Și apropo de iubită, cred c-ar trebui să-l întreb de iubită. Cine este ea? Este? De ce o ascunde? Doar că n-am să fac asta. Nu mi-e clar de ce. Sau poate știu. Cred că îi place intimitatea lui. Cred că ne arată atât cât ar trebui să știm despre el. De fapt, atât cât trebuie să stabilești o relație normală cu cei din jurul tău. 

De asta am vrut să știu unde fuge omul acesta când apucă să fugă. Ce vede el de pe scenă atunci când se uită în ochii voștri? Cum arată fericirea, doar că el îmi spune că are griji. Chiar așa ce griji ar putea să aibă Smiley pe lumea asta?

Și m-am apucat de interviu. El s-a dat parțial la radio și e și pe Facebook. Am vrut să-l editez pentru blog, să vă arăt părțile care mie mi-au plăcut cel mai tare. Știu părțile cele mai bune pentru că mă uit în ochii și la mâinile invitaților atunci când vorbesc. Și ele îți povestesc totul. 

Nu am reușit să-l tai, însă. E firesc. Se leagă totul. E rotund, e complet. Dacă-l tai îi pierzi mesajul și adevărul. Așa că azi o să dau doar o parte. Ce-o să auziți?

”Nu fac lucrurile doar ca să fie. Pun mare preț pe ce-mi place mie. Fiecare piesă are ceva real și multă muncă. Absolut tot ce-am construit eu în cariera mea e pe bune.”  

”Eu nu mi-am dorit să fiu un model. Nu mi-am dorit să fiu cineva. Eu mi-am dorit să fac muzică. ”

”Când cineva zice ceva de tine rău, alea îți rămân în cap. Când eram mai mic mă afectau foarte tare. Cred că cel mai important pentru mine este să fac ce simt eu.”

”Eu oricum sunt privit ca un dansator. Păi ce, ăla cântă? Nici nu pretind c-am cea mai strălucitoare voce din România, dar nici nu mi-am dorit asta”

”E foarte interesant cât de mult ne pasă de părerea unor oameni pentru care nu însemnăm nimic și care nu înseamnă nimic pentru noi.”

”Am perioade din zi în care vreau să stau eu singur cu mine. Am perioade din an în care nu vreau să stau cu mulți oameni. Atunci lucrez.”

”Cea mai grea poveste este să nu stai în calea inspirației. De obicei, ea vine în stare nealterată și tu o strici cu stiluri, cu ce se cere și asta e greșit.”

O să vedeți și serialele lui preferate, dar și cine campion la FIFA în HaHaHa Production, dar și ce-a însemnat asta pentru studio. Enjoy!

 

 

 

The Motans: dacă zece oameni cred în piesele mele, sunt mândru

E născut de Sfântul Ilie și așa ar fi trebuit să-l cheme. Dar mama lui nu-l suporta pe Ilie din sat, așa că l-a numit Denis. Iar tatăl avea să și-l cunoască ceva mai târziu. Armata sovietică era lungă și puțin îngăduitoare cu soldații săi, chiar dacă li se năștea un fiu. 

Este începutul unei povești care în următorii nu spunea nimic despre succesul unui artist extraordinar. Denis Roabeș este unul dintre cei mai citiți poeți din muzica românească. Nici el nu știe până unde merge talentul lui strunit cu cel mai a dracului viciu: țigara. Poezie și o muzică izvorâtă din senin. ”Uneori, e un cadou.”

The Motans îmi povestește în interviul său despre primele job-uri pe care le-a avut la Chișinău și la Moscova. De la manipulator în depozit, la șeful depozitului. De la chelner la șeful unei afaceri care îi aducea câteva mii de euro pe lună. ”Nu era de mine. Era un chin.”

Și un fel de nostalgie față de Moscova. ”Moscova e pe dos față de București. În București, dacă zâmbești cuiva, își întoarce privirea. La Moscova râde la tine.”

Și despre mama sa. ”Ne scriem zilnic. Măcar o inimioară ne trimitem. Eu aș fi tare mândru să fiu numit fiul doamnei Tatiana.”