interviu

Horia Colibășanu: ”Nu am reușit să ratez lucrurile pe care mi le-am dorit cu adevărat.”

Horia Colibășanu îmi spune clar că el este dentist. ”Termenul de stomatolog e o invenție care să ne arate că suntem mai mult decât ceea ce am fi. Eu sunt doar dentist.” Și  nu mă gândeam e ce face precizarea asta înainte de interviu. Dar apoi l-am auzit făcând legătura dintre dentiști și alpinism. 

Și, într-adevăr, este ceva ce leagă cele două profesii: meticulozitatea, atenția și grija cu care trebuie să faci lucrurile. Pentru că altfel ai necazuri. 

Horia este cel mai important alpinist român. Și unul care ambiția să urce opt miarii lumii fără oxigen.  

Nu e ambiția mea (să fac alpinism fără oxigen). Este o urmare a unei școli, să zicem, etice, pe care am făcut-o cu cei cu care am început să urc și care mi-au insuflat ideea că singura diferență între munții înalți și cei mici e această lipsă a oxigenului. Dacă o șuntezi, dacă o fentezi, folosind oxigen artificial, devine un nonsens să te duci pe Everest să dai o căruță de bani când te poți duce pe Moldoveanu. Până la urmă, în ziua vârfului sau toată expediția, tot atâta urci. Acolo tabăra de bază e la 5000 de metri. Nu ajungi să urci un munte de 8000 dintr-o împușcătură. Urci tot o distanță ceva mai mică, numai că o urci în condiții de aer rarefiat. Nu are sens să mergi în Himalaya și să pui o butelie de oxigen pentru că distrugi toată această idee. Pentru mine e și o frumusețe pentru că e lupta cu aerul rarefiat. (Aerul rarefiat) nu e ca și cum îți pune cineva o pungă în cap. E ca și cum ai alerga și respiri, dar nu-ți ajunge oxigenul să mai faci acel efort. Singura diferență e că în loc să alergăm și să gâfâim până ne ies plămânii, noi facem câteodată un pas pe minut. Faci un pas pe minut și gâfâi ca și cum ai alerga aici. Apoi stai un minut să încarci organismul și mușchii, în principal, cu oxigen. După un minut în care ai încărcat, pentru că ai foarte puțin oxigen acolo, mai faci un pas.

Durerile din corp sunt cele care dau limita alpiniștilor. Când nu ai oxigen, te sufoci la fiecare pas

Simți că dacă pasul următor l-ai făcut mai repede de un minut, începi să te sufoci la fel ca atunci când alergi. Te sufoci și preferi să te oprești. Câteodată mai ai amețeli. Cel mai rău e că mai sunt dureri de cap din cauza deshidratării. Apar la altitudine. Există și răul de altitudine care se manifestă atunci când urci prea repede sau ești tânăr și încerci munți înalți înainte de a avea o experienţă a organismului, o memorie a lui la altitudine. Eu când am început am suferit destul de mult.

Da, mă simt mai bine pe munte. Am bănuit la începutul carierei mele că este datorat în principal vârstei pentru că organismele tinere conțin mai multă apă, se deshidratează mai ușor, au nevoie de mai mult oxigen. După părerea mea nu pot să zic exact în ce procent se datorează și vârstei, dar se datorează și numărului de expuneri la altitudine. Am văzut alpiniști mai în vârstă care aveau însă mai puține expuneri și nu se aclimatizau așa de bine. Cel mai bine se aclimatizează o persoană de 45-50 de ani care are și 30,35 de expediții în spate.

Horia a făcut o mare parte din opt miarii lumii. Trebuie să-i facă pe toți? Îl așteaptă istoria?

În viață nimic nu „trebuie”. Mi-aș dori. E unul dintre proiectele mele, numai că nu este un proiect la care țin morțiș, pentru că sunt lucruri în această succesiune de ascensiuni pe care mi le doresc mai mult. Unul dintre lucruri a fost să urc pe Everest fără oxigen, iar un altul este să reușesc printre aceste ascensiuni să realizez și o rută nouă în Himalaya. Să urc pe o rută pe care încă nu s-a urcat. În Himalaya cam toate rutele pe toți munții de 8000 de metri s-au urcat. Cele care au rămas sunt foarte dificile. Au fost deja încercate și nu au reușit cele mai bune echipe din lume. Cei care reușesc o asemenea rută o pot compara destul de liniștit cu un record olimpic sau un record mondial.

Cum se vede lumea de pe Everest

Se vede curbată. Chiar se vede curbura Pământului. Și eu am văzut într-o fotografie, dar suspiciunea mea e că de obicei pe vârfuri (pozele) se fac cu lentile care au un unghi mai mare, ca să fie un peisaj spectaculos și panoramic. Lentila mea, la aparatul cu care am făcut poza, e de genul ăsta. E un ochi de pește. Însă nu, într-adevăr, Pământul se vede curbat de sus. Este rotund, Galileo a avut dreptate (râde). E spectaculos, doar că nu ajungi să te bucuri foarte mult. Nu-ți permiți să te bucuri pentru că ești la jumătatea drumului, iar cealaltă jumătate e mai periculoasă. Ești obosit, se apropie seara și trebuie să ajungi înapoi în tabără. Atunci e bine să nu stai mult și e bine să nu te bucuri foarte tare, pentru că te deconcentrezi de la treaba pe care o ai: să te întorci cu bine.

Acum doi ani, când am urcat eu, arăta ca un acoperiș de casă care avea o lungime de vreo 7, 8 metri. Pe o parte erau alpiniștii care au urcat dinspre Nepal, dinspre Sud. Pe partea cealaltă eram eu singur pentru că cei cu oxigen urcaseră și coborâseră deja. Eram ultimul. Pe partea cealaltă a acoperișului eram eu și mi-am dat seama că nu o să pot să filmez prea bine. Aveam un băț de schi pe care aveam montată camera și m-am dus în unul dintre capete. Am luat acest acoperiș de casă între picioare. M-am suit pe el, am pus în fața mea camera și așa am făcut pozele care există cu mine pe vârf.

Lucruri lăsate pe Everest. Am văzut o fotografie în care vârful era plin de diverse obiecte. 

Sunt niște steaguri de rugăciune. Eu plănuiam ca dacă din programarea ascensiunii voi ajunge noaptea, deși speram să nu fie cazul, era obligatoriu măcar să iau un punct de GPS să-l înregistrez. E util ca să poți dovedi că ai urcat, să lași ceva acolo. Aș fi lăsat un piolet, doar că mie mi-a fost furat între timp. Nu prea aveam foarte multe lucruri de lăsat. În general se mai lasă lucruri.

Pe vârf, acolo, chiar când am fost eu, nu putea sta nimeni. Era după cum am zis, ascuțit. Ceva mai jos se poate. Sub vârf sau lângă, în alți ani. Vârful e un platou. A bătut vântul, s-a viscolit zăpada și se poate pune cortul. A fost un șerpaș care a dormit pe vârf. Nu cred că a avut cort. A fost o noapte în care nu a bătut vântul, dar a stat toată noaptea acolo.

Care este temperatura „în mod obișnuit”

E o poveste simpatică cu „în mod obișnuit”. Când am urcat eu, se zvonise că va fi foarte frig. E atipic de frig în sezonul acela. Au spus că vor fi -45 de grade. Eu am sunat la meteorologul meu din Lisabona, iar el mi-a spus: „Du-te liniștit, nu-ți face probleme. E ca în mod obișnuit, sunt -35. E cald, stai liniștit”. Real feel, când nu bate vântul. Când bate, aceste -35 devin -60 la 40 la oră. Atunci faci degerături automat. De aceea noi nu urcăm pe vânt mai mare de 40 la oră, la 8000 de metri. Cred că pe Everest, peste 20 la oră devine periculos.

Evenimentele recente de pe Everest au dus la moartea mai multor alpiniști. Tehnic, pe vârf, a fost o coadă de mii de persoane. Cum e posibil?

Se pare că așa, plecând ab ovo, se pare că există schimbări climatice și se pare că vremea a luat-o puțin razna. Așa cum în România a fost totul ploios și o primăvară atipică, în Himalaya a fost un ciclon, a bătut vântul într-una. Noi nu am avut nicio fereastră de vreme bună să urcăm pe vârf. Cei de pe Everest, fiind un perete protejat, au avut o singură zi în loc de 5. Atunci toată lumea s-a înghesuit în acea zi. De multe ori sub Everest sunt 1000 de oameni. A fost o înghesuială teribilă în ziua aceea, ca dimineața în București. Toată lumea s-a trezit să pornească la drum. Nu a fost atât de problematic că erau oameni care mergeau mai încet. A fost mai rău faptul că cei care coborau îi încurcau foarte tare pe cei care urcau sau invers. Se încurcau unii pe alții să-și desfacă carabinierele de pe coardă. Din câte am înțeles așa au și existat accidente, întârzieri, s-a stat mult. Unii au terminat probabil oxigenul. E o situație neplăcută pentru cei care au oxigen. Pentru cei care nu au e o situație… îți termini expediția, trebuie să pleci, nu poți sta la coadă mai mult de 10 minute pentru că îngheți imediat.

După mine efectul lipsei de oxigen e extrem de neplăcut la o expediție de tip Everest. Nu ai putere să înaintezi, mergi mai încet. Poți să mergi și mai încet. Pleci mai devreme sau te antrenezi mai tare, dar în mod sigur, dacă te oprești, îngheți. Oricum, pentru mine a fost una dintre probleme. Mi-a fost foarte frig dimineața la 5 când temperatura scade cel mai jos. Mi-a fost frig, dar am reușit să trec. Cei mai mulți care se întorc nu se întorc pentru că nu mai au putere să înainteze ci din cauză că li se face frig și le îngheață mâinile sau picioarele.

(Pe mâini) am două perechi de mănuși mai greu manevrabile. Dacă vrei să faci ceva, o manoperă mai de finețe, scoți supra mănuşa care e foarte groasă și ai niște mănuși mai subțirele. Cu acestea nu poți sta foarte mult. Doar dacă e soare. Noaptea nu poți să stai mult să lucrezi cu ele. De exemplu, într-un an am avut o mănușă cu care am lucrat ceva la cort și mi s-a găurit. Cred că mi-a ieșit un vârf de deget din ea. Acolo am făcut o degerătură. Era mov după ce am coborât de pe vârf.

Depinde de traseu. Pe o rută din aceasta, cu multă lume, se pun corzi fixe. Pe alte rute mai ai puncte GPS, ai hărți, se știe ruta, o afli de la prieteni, dar nu e marcată. Pe Everest e extrem de simplu. E ca pe linia de teleferic. E plin de lume. Sunt foarte mulți oameni de obicei. Sunt turme.

Cum arată o expediție

În unele puncte se merge cu avionul. De exemplu spre Everest, la Lukla, e cel mai periculos aeroport din lume. Mergi cu avionul, iar de acolo începi să mergi pe jos. Anul acesta am mers cu mașina. Există o porțiune în care se merge pe picioare. Cei care vor pot merge cu elicopterul. Transportul bagajelor e asigurat în unele locuri de porter, în alte locuri de catâri, în altele de elicoptere. Câteodată nu este acces foarte bun. Depinde iarăși, în funcție de expediție. Se ajunge în tabăra de bază care poate fi situată la patru, cinci mii de metri. De acolo se mai poate merge în unii munți ce au tabere avansate care ajung la șase mii, șase mii cinci sute de metri. De obicei sunt aproape de baza muntelui. De acolo începe expediția propriu-zisă. În funcție de rută se pun corzi fixe sau se merge fără corzi, dacă nu e foarte înclinat.

De obicei expediția începe la baza muntelui care la cei mai mulți munți e la cinci mii de metri. La cinci mii de metri ești într-o vale, într-o gaură. Acolo e jos. Începi să urci muntele. Sunt munți care se pot face aproape integral pe picioare. De exemplu ruta pe care am încercat anul acesta, au fost o mie de metri de perete. Au trebuit să fie tot timpul corzi. În unele momente coarda era la o distanță de un metru de perete, atârna. Eram pe verticală sau pe negativ, pe surplombe. Ăsta e locul în care ești pe spate. Ești cu spatele către pământ. Cum a zis Churchill: „Cele mai grele lucruri în viață sunt să te urci pe o scară care e înclinată spre tine sau să săruți o fată care se înclină în direcția opusă.”

Chiar în mâini, în alpinismul de altitudine (te ții) mai puțin. E și cu picioarele pe undeva. Doar în mâini, să atârni ca în James Bond, nu prea. Eu nu am întâlnit. Nu am mers atât de tare. E foarte greu pentru că nu ai oxigen să faci eforturi atât de intense. În schimb, au fost situații în care ne-am cățărat destul de greu anul acesta.

Ruta pe care nu au dus-o la capăt. Horia s-a întors în România după ce a renunțat la un drum nou. 

Am ales o creastă care e printre puținele creste din Himalaya, rămasă mare și lungă, creasta  nord-vestică a muntelui Dhaolagiri. Are o zonă: primii 1000 de metri sunt foarte grei. Ne-a luat o lună să-i parcurgem, să fixăm corzi fixe pentru a putea înainta mai departe. Au fost și momente în care urcam primii 800 de metri și în ziua aceea ajungeam la punctul terminus, iar de acolo mai înaintam 300 de metri. Apoi se strica vremea și trebuia să ne întoarcem. Am pățit-o de mai multe ori. S-a întâmplat din cauza dificultății traseului. O zonă care nu este tehnică, de 1000 de metri, se poate rezolva în trei, patru zile. A trebuit să urcăm un perete de stâncă și să traversăm zone cu gheață. Nu au fost chiar pereți de gheață, dar erau pante pe care trebuia să punem mereu corzi fixe. Voiam să și coborâm repede ca să ajungem înapoi în tabăra de bază. Nu am găsit pe această mie de metri niciun loc unde să putem să punem un cort, o tabără intermediară de unde să putem lucra. Tot timpul trebuia să ne întoarcem jos, în tabăra de bază. A fost dificil. Au fost câteva surplombe, au fost traverse pe care pur și simplu… era ca și cum ieșim pe gemul clădirii Digi și trebuie să intrăm pe alt geam la 20 de metri mai în stânga. Noi nu eram în papuci de cățărat și echipament de cățărare ci cu colțar, cu piolet, cu rucsac de 20 de kilograme. A fost destul de dificil și de stresant. Sincer să fiu, nici eu nu știam cum pot să fac. A fost palpitant. Pur și simplu găsești locuri în care te poți prinde de stâncă, cu picioarele și cu mâinile, iar apoi mai cauți alte locuri la următoarea jumătate de metru și înaintezi încet încet. Nu ai unde altundeva să stai. Ai o coardă de siguranță. Coarda este de siguranță, nu te poți ține de ea. Ducându-te orizontal, coarda nu te prea ajută. Dacă ai ghinionul să cazi, balansezi și te poți lovi. Acolo lovitură mai serioasă poate însemna terminarea expediției. A fost un pic stresant. După ce am reușit să parcurgem acest traverseu am pus o coardă fixă și am mers ca telecabina, pe cablu. Tot era stresant fiindcă dacă alunecai, te duceai un metru în jos. Șansele să treacă prea multe lume pe acolo sunt destul de mici.

Într-o istorie a alpinismului, Himalaya nu intră chiar în istoria universală. Rutele noi rămân în niște anale ale alpinismului și eu zic că nu o facem cu gândul la ce o să zică alții despre noi, ci în primul rând, ce o să zicem noi despre noi, pentru că e o chestie foarte personală. Am muncit foarte mult acolo. Au fost multe momente grele pe care am reușit să le depășim, iar când am trecut de ce era mai greu, nu am avut noroc de vreme bună și poate la anulʼ o să avem. Eu chiar îmi doresc foarte mult să terminăm ruta.

Momente grele în care intervine dentistul

Primul care îmi vine în minte este de natură nu fizică, ci de natură psihică. Am ajuns în zona cea mai dificilă. Muncisem mult, eram obosit. Vedeam că nu putem să înaintăm. După o zi întreagă de muncă am reușit să facem niște metri. La un moment dat era o surplombă cu zăpadă și nu știam cum să înaintăm. Era zăpadă moale, nu ne puteam agăța în ea. Din moment ce eram obosiţi și s-a stricat vremea am zis: „Lasă că venim data viitoare și știu cum să o rezolv dentistic!”. Băieții m-au întrebat: „Și cum vrei să o rezolvi?”. Am luat lopata de jos și am săpat vreo doi metri cubi. Am îndreptat-o pur și simplu. Apoi am reușit să bag în zăpada moale niște ancore de zăpadă pe care m-am cățărat. Am construit o inginerie acolo. Am reușit să trec, dar am terminat transpirat, obosit, cu gâtul uscat de la respirație după o oră. Am reușit să înaintez fabuloasa sumă de cinci metri.

Am fost trei alpiniști: doi români: Marius Ganea și cu mine. Al treilea era slovac: Peter Hamor, partenerul meu obișnuit de expediții. Peter are 30 și ceva de expediții. A urcat toți optmiarii, a făcut rute în Himalaya și a zis că nu a mai făcut expediție așa grea. Poate merită menționat că acești cinci metri pe oră, pe care i-am făcut, au fost mult mai grei decât ceea ce eu urc în munții noștri într-o oră. Urc peste 1000 de metri. Mi se pare ușor față de ce am făcut acolo, cei cinci metri.

E un obiectiv noua rută?

Nu, nu ne obligă nimeni. Nu am avut niciun moment de ezitare fiindcă știam că sunt corzile puse. Am zis: „Hai să lăsăm din lucruri pe aici că venim la anuʼ!”. Când am luat decizia să coborâm am văzut și portița că totuși nu renunțăm de tot. Peter a zis: „Bine, vedem. Hai că las și eu un cort aici”. El a lăsat cele mai multe lucruri de fapt. Când ești obosit ai alt psihic și nu e bine să iei niște hotărâri foarte mari, mai ales în sensul de a nu face ceva. Ești afectat psihic. Mi s-a părut că e puțin în dubiu. Eu am plecat mai repede din Nepal. Ei au rămas câteva zile în plus. Marius mi-a zis când ne-am întâlnit la o emisiune că era și Peter super hotărât să ne întoarcem.

O să îngroape zăpada multe din corzi, dar nu o să le îngroape pe cele din zonele mai verticale sau surplombate. Acelea sunt cele mai importante pentru că acolo ne ajută cel mai mult să înaintăm. (Cortul) l-am băgat sub un bolovan, l-am acoperit cu niște pietre, eu sper să-l găsim. Știm locul acum. Suntem de-ai casei. Marea problemă într-o ascensiune din aceasta, în premieră, nu e neapărat faptul că sunt surplombe sau că e ceva greu psihic. Cel mai greu e necunoscutul, faptul că nu știi ce te așteaptă, că nu poți să te pregătești, nu știi la ce să te aștepți. Acum noi deja știm și e puțin mai simplu.

Nimic nu e sigur în viața asta, dar îmi doresc foarte mult (să fac ruta asta). Cred că o să mă și duc. Nu prea am reușit să ratez lucrurile pe care mi le-am dorit cu adevărat.

Frica

Îți e frică. Mi-a fost frică. E și bine să-ți fie frică pentru că devii atent. E un mecanism de apărare. Aici fiind o zonă în care erai pe corzi fixe, dacă faci o greșeală cu carabiniera, nu o închizi bine și îți iese de pe coardă și cumva cazi, s-a terminat. Te duci 1000 de metri! Îți e frică, dar noi încercăm să ținem frica într-o anumită marjă. Încercăm să nu lăsăm frica să ne afecteze deciziile. Dacă îți e foarte frică, noi zicem că mai bine e să pleci acasă, dacă nu mai poți controla. Din cauza fricii iei decizii greșite. Încercând să faci ceva mai safe ajungi să faci o prostie mai mare. De exemplu dacă îți e frică de furtună și de vremea rea, și nu reușești să-ți controlezi frica, ajungi să te grăbești, să faci alte greșeli sau invers. Poți să mergi foarte atent și să nu pățești nimic și pierzi timp și te prinde vremea rea.

 

Răzvan Pascu: ”Madagascar este o țară coruptă până în măduva oaselor”

Întâmplarea face că m-am întâlnit cu Răzvan Pascu chiar de ziua Madagascarului. Țară din care se întorsese doar de două zile. Nu știu alți români în afară de Mazăre care să fi fost pe acolo. De ce să fi ales fostul primar această țară? Dincolo de faptul că e minunată ca privilește. Ce ar trebui să știm despre acest loc?

Multă lume cred că avea imaginea asta, (de paradis). Și eu cred că eram printre cei care aveau imaginea asta.

(E un loc) foarte sărac. Se luptă cu alte ţări precum Malawi sau Burundi pentru ultimele locuri în clasamentele internaționale la categoria „cele mai sărace țări ale lumii”. PIB-ul pe locuitor e undeva între 500 și 1000 de dolari, comparativ cu România, ca să avem o echivalență, care e undeva pe la 12.000 de dolari. Sunt oameni care trăiesc cu un dolar pe zi. Există organizații internaționale care cumva au făcut niște grile și denumesc sărăcie extremă momentul în care trăiești cu mai puțin de doi dolari pe zi. Acolo sunt oameni care câștigă și cu 50 de cenți pe zi. Nu am să pot uita o imagine pe care am văzut-o. Era un râu într-o zonă din mijlocul țării. O zonă muntoasă. Madagascarul este o insulă care are de toate. I se spune al optulea continent. E o insulă foarte mare. Poate nu avem foarte multe cunoștințe despre ea, dar ca să vă faceți o idee, de la Nord la Sud sunt 1600 de kilometri, iar de la Est la Vest sunt vreo 500. Insula e a patra cea mai mare din lume. Are toate formele de relief. În mijlocul țării sunt munți. Având munți, în zona aceea au și foarte multe bogății pe care toată lumea, inclusiv ei, vor să le exploateze. Sunt foarte multe alte nații care le iau bogățiile. Chinezii sunt printre cei care investesc cel mai mult în Africa, nu doar în Madagascar.

Ce ar fi de văzut în Madagascar?

Acum am făcut un tur al țării. Cam asta încercăm să facem de fiecare dată. Nu merg doar pentru a călători. Merg cu grupuri de turiști. Sunt excursii Premium pe care încerc să le promovez și să le vând exclusiv pe pagina mea de Facebook. Organizez toată povestea asta într-un parteneriat cu agențiile de turism. Acolo încercăm să descoperim atât lucrurile tradiționale cât și cele foarte cunoscute. Mergem în primul rând în circuite. În călătoria aceasta, în Madagascar am fost inclusiv în zonele de plajă despre care auzisem la televizor prin prisma primarului nostru celebru, dar am ajuns și în zonele despre care se vorbește mult mai puțin, în special zona de orașe, dincolo de parcurile naționale.

E un loc spectaculos de plajă?

Nu aș putea spune neapărat că e spectaculos (la plajă). Cred că am văzut destinații de plaje mult mai spectaculoase în lume, dar ca orice plajă la Oceanul Indian, evident că are ceva frumos. Oceanul acela cu ceva culori turcoaz. Sunt câteva zone ale insulei, în special zona de Nord-Est, Nord-Vest unde sunt mai multe insulițe mai mici. Acolo nisipul este alb. Deci sunt anumite zone care sunt frumoase. Nu aș putea spune spectaculoase. Mulți investitori străini, în special italieni, britanici, olandezi, francezi, au investit în resorturi de calitate. Nu o să găsim peste tot cazări de calitate.

Răzvan Pascu povestește că nu a ajuns la stațiunea pe care și-a construit-o Mazăre. Are câteva explicații despre cum se face turism acolo.

Multă lume mă întreabă, inclusiv colegi de-ai tăi, din presă, mi-au scris. Nu, nu am fost. Nici măcar nu am avut această curiozitate. Multă lume mă întreba pe Facebook și apăreau tot felul de glume. Înțeleg de ce și-ar face cineva o afacere în turism acolo. Am să explic în câteva vorbe.

În primul rând salariile sunt foarte mici. Costurile cu forța de muncă sunt foarte mici. Costurile cu materia primă sunt mici. Fructele de mare sunt foarte ieftine. În general mâncarea e ieftină. Dacă îți faci un restaurant de calitate, evident că vei vinde la prețuri care se apropie de orice resort dintr-o țară dezvoltată. Prin urmare vei avea costuri mici și venituri la fel de mari ca în orice alt stat dezvoltat, prin urmare vei câștiga bani.

Condițiile sunt bune, dar nu extrem de bune. Ce facem noi sunt călătorii chiar Premium. Ne dorim să fie așa. Am luat cele mai bune hoteluri posibile. Comparativ însă cu alte țări în care am mai fost, am avut condiții mult mai bune în altă parte. Ce a fost interesant a fost că am reușit să ne cazăm în mijlocul naturii. Am stat într-un hotel în mijlocul unui canion. Nu doar cele de pe litoral. Atunci da, le putem numi experiențe, dar cum spuneam aș putea înțelege de ce cineva și-ar face o afacere în turism acolo, pentru că nu ai aceste probleme pe care în România le ai cu forța de muncă. Acolo oamenii vor să muncească, dar nu au unde, nu au ce face.

Vă spuneam că sunt oameni care trăiesc cu 50 de cenți pe zi. Trecusem la un moment dat prin mijlocul țării. Era un râu unde oamenii cerneau apa și nisipul ca să caute safire. Este una dintre țările în care sunt foarte multe pietre prețioase. E un vis până la urmă. Foarte puțini reușesc să găsească niște pietre. Cei mai mulți se mulțumesc să câștige acești 50 de cenți pe zi. Cei mai câștigați sunt de fapt comercianții, negustorii care cumpără de la sărmanii ăștia pietrele. Oamenii ăștia, negustorii, erau chinezi, oameni din Sri Lanka, olandezi, foarte mulți francezi. Vă spun, este o sărăcie extremă acolo.

Mai sunt și câteva obiceiuri în Madagascar pe care cu siguranță nu avem cum să le înțelegem cu privirea noastră. 

Călătorind în atât de multe țări, prin toată lumea, am fost prin foarte multe locuri care sunt sărace. Multă lume compară cu India. Am fost în Tanzania, în Kenya. Am fost în multe țări pe care le pot numi sărace în lume. Chiar și Tadjikistan, Kârgâzstan. Acolo însă, cumva, puteai să găsești din loc în loc, cât de cât niște oaze în care lucrurile funcționau parcă mai bine, în care oamenii o duceau parcă mai bine sau cel puțin aparent, la nivel de imagine. Ei bine, aici, în Madagascar, nu am văzut aceste oaze. Peste tot a fost o sărăcie de neimaginat. Foarte multă mizerie, oameni care trăiesc după tradiții și ritualuri foarte vechi, de ev mediu, oameni care trăiesc în case cu animalele, la același etaj, pentru că probabil nici nu-și permit altceva, dar așa le spune și tradiția și ei în continuare fac asta. Oameni a căror bogăție se măsoară în zebu, acele vite africane cu cocoașă. Cu cât ai mai multe zebu, cu atât ești mai bogat. Ei trăiesc totuși în niște condiții care nu sunt demne de un om. Nu au curent electric, nu au apă potabilă. Ne spuneau că maxim 15% din casele din Madagascar au acces la apă potabilă. Aceasta este una dintre principalele cauze de deces pentru copii. Se îmbolnăvesc de burtă, iar adulții mor de malarie.

(Oamenii sunt organizați) în triburi. 18 triburi. Am avut un ghid foarte bun acolo. Vorbea engleza perfect. Era un tip cultivat. Ne spunea că din experiența lui, știe de cineva care avea vreo 3 000 de zebu. Toată povestea până să-i sacrifice pe toți… De fapt e un ritual. Se întâmplă doar într-un anumit trib, din centrul țări. Trebuie să sacrifici toate aceste vite de fapt, căci sunt niște vaci, și să le dai, ca pe un soi de pomană. Nu ai voie însă să dai familiei. Familia nu primește nimic. Mai mult decât atât, în momentul în care toți acești zebu sunt sacrificați… Cazul ăsta despre care ne spunea ghidul: omul avea vreo 3.000 de zebu. A durat vreo trei ani să-i sacrifice pe toți și să-i ofere de pomană. La sfârșit au dat foc și casei în care trăia familia, astfel încât să se rupă cumva orice legătură între viața de pe Pământ a celor care au mai rămas și viața de dincolo a celui care a murit. Asta spuneam. Sunt multe. Am putea vorbi o zi întreagă. Sunt multe obiceiuri de genul acesta, rămase cumva dintr-un ev mediu. Oamenii sunt destul de primitivi. Ce s-a întâmplat? Popoarele colonizatoare care au ajuns acolo au luat probabil mai mult decât au dat înapoi, iar asta se vede în continuare.

Și aruncă un ochi și aici dacă vrei să faci turism acolo. 

Sunt niște riscuri acolo, inclusiv pentru turiștii care călătoresc. Trebuie să-ți iei pastile de malarie, să-ți faci vaccinul înainte. Sunt totuși ceva turiști, nu mulți, care călătoresc, pentru că țară este extrem de diversă. Oferă multe, mai ales că 80% dintre plantele și animalele de acolo sunt endemice, le găsim doar acolo. E ca un ecosistem unic al lumii.

Cei mai celebrii sunt baobabii și lemurii. Lemurii din filmul Madagascar. Sunt niște maimuțele. Pe King Julien din film, îl găsim acolo. E lemurul acela cu coadă dungată. Sunt peste 100 și ceva de specii. Foarte mulți cameleoni.

Sunt destinații în care m-aș duce și de 100 de ori pentru că îmi plac foarte mult. Sunt destinații pe de altă parte, pe care le privesc ca pe niște experienţe, iar Madagascarul este una dintre ele. E o destinație în care nu m-aș mai întoarce. Am zis: „Once in a lifetime”. Nu aș vrea să înțelegeți greșit. Nu că nu mi-a plăcut. Evident, contează foarte mult și cum ești tu construit ca om. Aș putea spune că îmi plac mai mult destinațiile comerciale. Nu mă dau în lături după destinațiile care presupun natură, dar nu să le fac în mod tradițional. Sunt atât de multe destinații pe lumea aceasta în care mi-ar plăcea să mă întorc sau pe care să le văd, așa încât nu mi-aș mai pierde două săptămâni din viață să mă întorc în Madagascar. Cel puțin nu acum. Poate peste 50 de ani, dacă țara asta se va schimba în vreun fel, deși mă îndoiesc profund.

Dacă ar fi să alegi între destinațiile africane, ce ai alege?        

Uite, de exemplu toată lumea mă întreabă care este țara mea preferată. Nu aș putea să numesc o singură țară. De obicei spun 5, 6 țări. Una dintre ele este Tanzania. Îmi place foarte mult și se află tot în africa. E foarte multă sărăcie și acolo, numai că nu ajungi să te lovești, nu are un impact atât de puternic, sau cel puțin nu a avut asupra mea. Acolo doar treci prin niște orașe, care sunt la fel de sărace, dar doar jumătate de zi. Mai departe te duci către parcurile naționale pentru că de fapt te duci în Tanzania și Kenya ca să faci safari la animalele sălbatice, să vezi de obicei pe Animal Planet, pe National Geographic, pe Digi la voi, la emisiunile de specialitate. Când stai însă și te lovești două săptămâni de asta, treci doar prin orașe pline de sărăcie, vezi doar case de genul acesta, vezi atât de mulți copii…

Și o posibilă explicație pentru locul ales de Radu Mazăre. 

Trebuie să mai spun că 30% din populația Madagascarului are sub 15 ani, și încă 30% au între 15 și 30 de ani. Deci 60% din populație are sub 30 de ani. E o populație foarte tânără. Vedeai copii peste tot. Copii foarte mici, care nu au aproape niciun viitor. Am vizitat o școală ca să le ducem caiete, produse pentru ei. Ne spuneau că nici măcar 20% dintre ei nu termină primii 4 ani de școală. Peste 50% din populația din Madagascar este analfabetă. Nu știu să scrie și să citească. Se profită foarte mult de ei la vot. Se votează cu amprentă. Pun degetul pentru că nu știu să scrie, să se semneze. E o țară coruptă până în măduva oaselor. Peste tot trebuia să lași câte ceva ca să faci lucrurile obișnuite. Inclusiv șoferii de autocar opreau la anumite controale și lăsau niște bănuți ca să treacă mai departe.

Dar și o speculație de la fața locului pentru arestarea lui Mazăre. 

Apropo, am să vă spun ceva care e cumva în exclusivitate. Nu am scris despre asta deși mi s-a părut interesant. L-am întrebat pe ghidul nostru dacă știe ceva de povestea cu domnul Mazăre, dacă a auzit de el, dacă știe că a fost extrădat. Mi-a spus că nu știe nimic. L-am întrebat, în glumă, dacă el crede că e adevărat că nu a mai dat șpagă cui trebuie și că probabil ăsta e motivul pentru care a fost trimis acasă. Mi-a zis ceva surprinzător, la care nu m-aș fi gândit. Mi-a spus că actualul președinte e considerat un om corupt. În 2009 a făcut o lovitură de stat și l-a dat jos pe președintele de atunci. Din 2009 până în 2013 el a stat la putere, la conducerea țării, fără a fi recunoscut de vreun organism internațional. În 2013 nu prea a mai fost lăsat să candideze, mai ales de către comunitatea internațională, dar din 2018 s-a întors. Spunea că el crede că mai degrabă s-a întâmplat altceva și că primarul nostru celebru a fost prins într-o conjunctură, de fapt. Spunea că Președintele actual, din ce știa el, avea, și are în continuare, foarte mulți prieteni investitori în turism și probabil că a deranjat niște interese și a vrut să fie curățat. Au vrut să scape de el ca resorturile acelea să fie preluate de unul dintre prietenii președintelui actual.

Edi Petroșel: ”Azi nu mai putem discuta politică sau muzică. Suntem doar fani”

Edi Petroșel este bateristul și ”contabilul” Holograf. Cel puțin așa se prezintă. M-a surprins să aflu din documentare că are peste 60 de ani pe care nu i-aș fi dat nicicum. Un intelectual, ca și restul trupei, a terminat facultatea între primii cinci studenți și a fost unul dintre șefii de secție de la Dacia. Mie mi s-a părut, însă, că Edi este păstrătorul poveștilor trupei. Iar Holograf chiar e poveste. Și o corporație, evident.  

Nu ne-am propus treaba asta (să funcționăm ca o corporație), dar se pare că a fost o găsire a noastră ca indivizi, ca personalități. Până la urmă nu trebuie să uităm de nivelul cultural. Toți am venit cu cei șapte ani de acasă și iată că am reușit să rezistăm 41 de ani de la înființarea trupei.

Avem toate cele necesare ca să funcționăm atât din punct de vedere logistic, cât și din punct de vedere fiscal corect. Plătim facturile, TVA-ul, decontăm. Sunt specialist în taxe și impozite. Ăștia îmi spun „contabilul”. Întotdeauna am avut grijă ca lucrurile să fie făcute în primul rând ca la carte.

Eu sunt cel care se ocupă de partea financiară, administrativă, de viziunea de afacere. Îl ascultăm pe fiecare pe direcția lui. Fiecare e șef pe direcția lui de competență. Până la urmă competența a fost și de atracția fiecăruia de a face ceva. Eu am făcut Politehnică. Am fost de structură, cu matematica în spate, logic, și (partea asta) a primat întotdeauna. Nu am putut să mă las dus de val, cum au făcut unii dintre colegii mei. De fiecare dată i-am adus pe calea cea dreaptă.

Cum se împarte activitatea în trupă este altă poveste. 

Fără dar și poate (visătorii) sunt Dan și Mugurel. Mugurel este un coleg de excepție. Inițial ca să intre la arhitectură a intrat la matematică, după care a dat la arhitectură. Sunt oameni care au făcut foarte ușor trecerea de la artă, știință, social, relații sociale și așa mai departe.

Mugurel că întotdeauna a fost absolut dezinhibat și liber de orice stres, orice reacție a societății asupra lui. Nu vorbesc doar de ce s-a întâmplat după ʼ89, ci și înainte. A fost un moment la mare în anii ʼ87-ʼ88, când eram la Costinești, celebra stațiune a tineretului, unde chiar se trăiau vise și se împlineau vise. La 12 noaptea făceam baie în mare. Bineînțeles că ne-au dispărut toate țoalele de pe plajă, iar Mugurel fără nicio inhibiție s-a dus direct. Stăteam lângă Poliție. Am traversat stațiunea. Noi mai pe o plajă, mai de nu știu ce. El era omul cel mai liber, cel mai dezinhibat în a face un lucru firesc pentru el: nu mai am țoale, sunt dezbrăcat, mă duc. Dezbrăcați complet! Nu mai aveam nimic pe noi. În momentul ăla am tras concluzia că noi nu mai facem alegeri. El e pe viață președintele fundației. E un tip dezinhibat.

Cu ceva zile înainte de a vorbi cu Edi, văzusem The Dirt, povestea Motley Crue. Cât de aproape sau departe e o trupă de rock românească față de ce se întâmplă acolo. 

La noi excesul maximal a fost băutura, că aia era. Sincer, o afirm cu tărie, niciunul din această formație nu a consumat niciodată, nici pe vremuri, nici acum (droguri). Am fost și în Olanda după ʼ90. Nu am consumat. Nu s-au lipit de noi drogurile. Am avut momente cu băutura, relația foarte frumoasă cu femeile, căci nu se poate muzică rock fără femei. Ăsta a fost excesul maxim.

Trebuie să le punem pe amândouă în balanță (cei 7 ani de acasă, dar și societatea închisă). Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu noi într-o libertate absolut totală. Aveam o problemă să găsim un Pepsi Cola. Mi-am adus aminte că eram tot la Costineşti, vestita stațiune. Ca să-i iau copilului meu de trei ani un Pepsi, trebuia să mi-l pună într-o ceaşcă de ceai și să zică că asta e. E foarte greu de analizat din ce motive nu am consumat droguri, dacă e datorită educației sau din lipsa lor. Părerea mea e că din amândouă, fără doar și poate.

Holograf e corporație, nu democrație. Adică lucrurile se și pot impune dacă cineva crede în ele. 

Să știi că până la urmă nu a fost vot. Îmi aduc aminte de o fază mortală în Olanda. Eu am fost singurul împotriva celor patru. Ei aveau un dubiu asupra piesei „Banii vorbesc”, că nu ar fi cum trebuie. Eram cu Florin Ochescu la chitară atunci. Mie mi s-a părut genieală piesa, având și un iz balcano-românesc. Un pic de melos românesc, dar și foarte împământată în rock. Până la urmă am zis că nu se poate! Cum să nu punem piesa „Banii vorbesc”?! Hai să începem să o cântăm live! Reacția a fost extraordinară, după care discul s-a chemat așa! Dacă am fi mers pe vot, piesa nu ar fi intrat. S-a mers pe gradul de determinare sau de credință a unuia în ideea respectivă. De multe ori erau idei. „Da, e ok, mi-ar plăcea așa, dar dacă tu consideri în străfundul tău că e bine să o facem cum zici tu” o făceam cum zicea ăla. Eram atenți la cât de determinat ești.

Pe moment. În funcție de momente. De exemplu Dan e un tip expansiv, chiar coleric. Explodează efectiv. Sunt momente când trebuie să accepți asta și decizia pe care trebuie să o iei atunci ține cont de treaba asta. De multe ori însă revenim a doua zi. Ne cunoaștem practic perfect!

Am făcut o socoteală comparativ cu copilul meu care se născuse în anii ʼ83. Din ʼ84 până în ʼ94, în acei 10 ani în România am avut o perioadă, din punctul nostru de vedere… Stăteam 100 de zile la Costinești și apoi plecam în turnee. După Revoluție am plecat în Olanda. Deci în 10 ani am stat acasă un an. Din 10 ani efectivi. Vă dați seama că 9 ani am stat împreună, zi de zi. Din 10! E ceva de neconceput!

Toți membrii trupei sunt absolvenți de facultate. Și încă facultăți grele. 

Mașini termice am făcut. S-au schimbat mașinile. Pe vremuri am rezolvat situații critice cu Dacia. Doi ani am făcut stagiul la Dacia Pitești. Practic în ʼ81 am fost prima generație. Ceaușescu închisese 16 orașe. Nu mai aveai voie să intri în 16 orașe mari, printre care București. Cam toți terminând facultățile găsisem loc. Am funcționat ca trupă Piteșteană doi ani de zile, din ʼ81 până în ʼ82. Tino la Găiești, eu la Colibași, Pocorschi luase la Institut lângă Ștefănești unde era ceva cu metrologie. Doi ani am stat acolo, în Pitești. Eu am ajuns la Colibași. Era pe profilul facultății. La Dacia Pitești, secția supape pistoale. Am fost șef secție schimb doi ani de zile. În anul al treilea de stagiu aveam repartiție dublă. În al treilea an trebuia să mă întorc în București. Avantaj că am avut medie mare. Am fost al 5-lea pe țară. Puteam să aleg după șefii de promoție. Problema era că nimeni, indiferent cât de bine învățai, nu mai avea voie să își ia repartiția în oraș mare. Aveai în schimb  dreptul la repartiția dublă. După doi ani puteai să-ți alegi locul. Mi-am ales ICPET, la Vulcan. Când au aflat cei de la Pitești că plec și că o să-mi dau și demisia din sistem… Deja aveam o ofertă după doi ani să devin șeful CTC pe Dacia. Lucru enorm. Dădeau și un apartament în Colibași, într-un bloc. Era total împotriva a ceea ce-mi doream de la viață. Eu voiam într-o trupă rock.

Pentru cine a trăit la jumătatea anilor 80, gestul lui Edi Petroșel poate părea absurd, dar el visa să fie parte dintr-o trupă rock.

De mic (am visat asta). Pe Valea Buzăului. Din ʼ72, ʼ73, înainte de a intra în a VIII-a, a IX-a. Se făceau trupe. Dacă vă spun ce se asculta pe Valea Buzăului, pe uliță… Aveau copii casetofoane și ascultam rock. Acum îmi e groază când merg acolo și încep ăștia cu manele mă ia cu disperare. Se asculta Pink Floyd. În 73 cumpărasem Dark Side of the Moon. Vândusem blugii pe care mi-i luase tata. Era un salariu de om. Asta ca să-mi iau un vinil cu care dormeam și pe care l-am tocit. Îl știu pe de rost și acum. Dacă începe acum o piesă de pe album știu și textul. Știu (să și bat), tot, pe de rost! De acolo, de la Valea Buzăului, se făceau formații. Chiar am făcut cu frații mei o formație de vacanță. Începusem să avusem ceva căutări prin căminele culturale. Întotdeauna se cânta 40 de minute muzică de tineret. Chiar Gary Glitter, Led Zeppelin. Cum le-om fi cântat nu mai știu, dar eu credeam că suntem geniali, iar lumea era disperată după noi. Se umpleau sălile, iar după 40 de minute veneau cei cu muzica populară: horă, sârbă. Se ducea bătrânetul, dansau, iar tinerii stăteau pe margine sau afară, iar apoi se făcea schimbul.

Știi cum am realizat că am talent? Pe lângă senzația că eram fericit când luam bețele în mână, la aceste cămine culturale, în momentul în care după ce am terminat primul set de Gary Glitter, sau ce cântam cu frații, a venit șeful tarafului. Un rrom, țigan. O spun cu respect. Un țigan lăutar. L-au rugat pe fratele meu, care era mai mare să-l lase pe ăla micuʼ, adică eu, să bat la tobe cu ei pe partea de populară. A fost cea mai mare bucurie a mea. Eu mă uitam la ăia ca la niște zei. Țiganul lăutar este un interpret de o valoare fantastică. Cum să mă ia ăsta pe mine să cânt? Acolo mi-am făcut eu școala de fapt. Țineam tempoul la horă, sârbă, după ce cântam cam 8 ore într-o sâmbătă. Aveai 16, 17 ani. Se umflau mâinile. Aveam niște antebrațe!

Știți că am curiozitatea de a afla mereu detaliile nevăzute ale unei profesii. Te pregătești să fii baterist?

Niciodată repetiția individuală nu seamănă cu concertul în sine. Aici intră cantitatea de adrenalină care mai ales la o trupă gen Metallica, e indusă și de public. Un concert întotdeauna este făcut și de public. Ridicând nivelul de adrenalină, te trezești după o oră, o oră și ceva de tobe, care într-o sală de repetiție o poți face din talent, epuizat.

E o treabă sofisticată. Consumi foarte mult. La ora actuală în România pot spune că e o gașcă de tineri super talentați, super tehnici, tot ce vrei. Până la urmă eu cred că bateristul bun înseamnă omul potrivit la momentul potrivit. Sincer, eu nu mă văd făcând muzică dacă nu aș fi făcut cu Holograf. Am fost o  rotiță dintr-un mecanism și m-am simțit unic acolo. Datorită faptului că te simți unic nu poate să spună nimeni că nu ești bun. Ești practic rotița dintr-un mecanism. Aici trebuie să ajungă un toboșar. Să aibă senzația că fără el mecanismul ăla nu funcționează. La fel e și pentru chitariști. Vorbim de muzica de trupă.

Am avut mai multe (tobe), recunosc. Momentul culminant. ʼ92, când mi-am luat setul de Premier pe care și acum îl folosesc. Nu mă pot despărți de el. Premier Projector. Era cu două tobe mari, 7 cuburi Premiere, tot ce vrei. După care l-am mai redus căci mi-am dat seama că e mai important decât virtuozitatea. Și noi suntem oarecum cei care am trăit cu glam rockul de care vorbeam. În ʼ90, dacă nu aveai tobe multe, plete sau colanți nu prea existai! În ʼ92-ʼ93, când am avut cele mai multe tobe din viața mea, am început să renunț la ele, să le reduc. Acum am un set standard cu un tum în plus, cu cinele, cu tot ce trebuie, cu accesorii ritmice, shakere, tamburine și așa mai departe.

Am avut (acasă), acum nu mai am. Am stat în Cotroceni, într-o casă, cu taică-miu. Băteam cam o oră pe zi. Mă lăsau în pace. „Lasă copilul în pace!”.

Într-un fel, norocul său a fost că părinții de familie bună au înțeles ce visează copilul.

Pe frații mei, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care au putut să mi le facă părinții au fost cei trei frați, născuți unul după altul. Suntem și acum împreună. Vorbim zilnic, ne căutăm zilnic, ne ajutăm zilnic. Ăsta e un mesaj care sincer m-a impresionat, de la tatăl meu și de la mama. Ideea de frați e mai mult decât niște copii care au aceiași părinți. Primele tobe le-am primit din primul salariu al fratelui meu, avocat. Nici nu a stat pe gânduri, nu a ezitat. Erau vreo 3000 de lei în anii ʼ74. Era un salariu uriaș. Mi-a dat banii și mi-am luat niște tobe roșii.

Taică-miu avea pe vremuri magnetofon Grundig, cu benzi. Benzile aveau carcase cu filigram, scrise: Gh. Petroșel, nr. 9. El a fost un mare iubitor de muzică. De la el am învățat. După prima vară în care am fost forțat să cânt, fiindcă nimeni nu voia să bată la tobe, am ajuns în București și m-am dus la Școala Populară de Artă. A fost talent pur. Simțeam ritmul.

Și aici, un moment care nu se potrivește deloc cu ce știți despre un rocker.

Trebuie să recunosc că Silvia, soția mea, a avut harul și darul de a mă stinge, de a mă calma întotdeauna, eu fiind zodie de foc, săgetător. În momentul ăsta îmi dau seama că fără să vreau, ca și muzica, conviețuirea mea cu soția a fost cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla. Ai nevoie de asemenea oameni și trebuie să-i identifici. Chiar dacă nu din prima zi, dar măcar să recunoști, de-a lungul vieții că omul ăla a fost cel potrivit, sufletul pereche cum ne place nouă să spunem. O apreciez foarte mult!

Acum, de exemplu, ea se ocupă foarte mult de niște copii mici. Avem în grijă cinci copii mici de lângă Lungulețu pe care îi aducem de două ori pe săptămână să facă Școala Engleză în București. Ne ocupăm de tot ce înseamnă școală, hrană, educație. Eu sunt sponsor mai mult. Silvia o face pe lângă partea materială. Și-a dedicat ziua de marți și joi. Se duce până la Lungulețu și îi aduce la școală în București. Avem undeva o școală privată de engleză. Cu o meditatoare fac apoi complementar română și matematică. Marți și joi. Îi scoate la Mc. Au văzut McDonaldʼs-ul. M-am uitat la transformarea acestor copii. De trei ani se întâmplă. Pe copiii ăștia, prima oară când i-am văzut, erau cu ochii în pământ, umiliți, vai de mama lor. În momentul ăsta sunt deschiși. Cred că ăsta e cel mai mare câștig, nu că le dai ceva, ci că le deschizi o perspectivă, că se bucură. Pot avea o șansă egală până la urmă. 

(Am făcut asta) fiindcă Silvia are credință. Explicația logică nu poți să o dai. A simțit momentul. I-a întâlnit acum vreo trei ani pe scările unei biserici din zona Sisești, plângând, amărâți, cu mama lor. A zis: „Băi, eu trebuie să vă ajut!”. Repet, și banii sunt importanți, dar faptul că și-a dedicat timpul e important. Se vede că o face din suflet. Lucrurile astea se simt. Din trei acum sunt cinci. E și prietenul lor de peste gard, s-a mai născut un copilaș în familia respectivă.

I-a dus Silvia o dată pe lună. Vin și stau la noi acasă. Gătește. Le face o zi pe lună. Știu povestea, (cine sunt). Cel mare are 8 ani acum. La școală au început cu verdictul că nu ar fi capabili, că nu pot trece clasa. Acum sunt perfect normali. Ăia 7 ani de acasă cred că sunt foarte importanți.

Recunosc că este meritul ei! Eu am susținut-o. În afară de faptul că nu aș fi avut energia și timpul necesar, i-aș fi ajutat. Soția e avocată. Ne luptăm cu Jurjac. Dacă nu reușește într-un an, doi, (să ne facă nepoți) o să-l mituiesc. O să ajung la metode pecuniare. Îmi doresc foarte mult! Și Silvia. Sunt total pregătit. Mă uit cum reacționează soția mea la copiii mici. Sensul vieții. Mi-aș dori foarte mult. E cam zăpăcit fiul meu acum.

Edi și colegii săi sunt liberali în convingeri. Și nu se vor schimba. Știu că aici ar putea începe o discuție nesfârșită, dar tocmai asta este esența. Să putem discuta. 

Am o nefericire, apropo de frustări. Am o nefericire a faptului că s-a profitat de distrugerea spiritului cultural și educațional, care pleacă dinainte de ʼ90. E foarte împărțită. Nu mai există democrație la noi, în momentul ăsta, în sensul în care am putea discuta dialectic pe orice subiect: doctrină politică, muzică. Suntem doar fani. Ăla e fanul lui ăla, ăla e fanul lui ăla. Asta ar trebui să vadă în țările civilizate. Toată lumea poate să-și spună părerea dar după ce au terminat discuția pe subiectele fierbinți, oamenii sunt normali. Nu sunt foarte împărţiţi.

Credințe (politice) nu am. Evident că am (simpatii). Sunt român, trăiesc aici. Constituția mea și a colegilor e liberală, nu avem ce face. Am ieșit din sistemele de stat dinainte de ʼ80. Am trăit pe ce am muncit. Dacă nu am avut inițiativă, dacă nu am produs, nu puteam exista. Ca doctrină, noi suntem liberali. Problema tristă e că cei care se ocupă de politică în ziua de azi nu țin cont de doctrină. Până la urmă fiscalitățile pe care trebuiau să le dea liberalii le-au dat socialiștii. Noi nu vorbim de doctrină.

Evident (că o să merg la vot). Am votat întotdeauna! Cred că o să votăm undeva prin țară, căci am văzut drumul pe care vom fi atunci.

Și, desigur, am stat de vorbă despre concertele de la primării. Mai ales acela care le-a adus un vaș de reproșuri de la o parte din public.

Toți artiștii asta fac. E una dintre prestările de serviciu.

Îți dai seama că nu ești happy cu așa ceva. Ideea de a discuta, palierul democratic nemaiexistând, e clar că orice spui, vorbești cu un zid, iar ție îți vin înapoi, tot batjocoriri. Mai departe eu sunt 100% cu Dan. Putem discuta. Care e problema?

Au fost momente nasoale. Recunosc că nu ne-au dat peste cap. Ne vedem de viața noastră și de activitatea noastră, dar nu vreau să facem o miză din a răspunde.

Nu e plăcut, mai ales că a trebuit să se amâne un spectacol care pornise chiar foarte frumos din decizia unor organizatori. E vorba de „Holograf – Hall of Fame”. Ne-a afectat. E clar că ne afectează. Unii percep lucrurile într-un fel, alții spun „Bine că li s-a întâmplat”. Vezi și mentalitatea românească de care nu o să scăpăm niciodată: „să moară și capra vecinului”.

De la episodul respectiv, Holograf se bazează doar pe vânzări, 

Exclusiv pe bilete și fără sponsori. Dacă îți dau un răspuns acum o să săriți în cap. Pe vremea lui Ceaușescu nu se cânta decât pe banii oamenilor. Showbizul românesc e incredibil. În anul 1987 am avut 500 de spectacole. Nu știu dacă lumea știe! Două pe zi. Nu știu dacă lumea își dă seama că un an are 365 de zile. Noi am trecut într-o viață anterioară prin showbizul real. A fost bulversarea. În primul rând nu trebuie să fim obiectivi. Au fost televiziunile, internetul, YouTube. Nu se poate compara cum trăia omul înainte de ʼ89 din punctul de vedere al media și al televiziunii de două ore și cum trăiește acum. Din punctul ăsta de vedere e clar că acum omul are de ales. Poate sta acasă, și se uită pe internet. Îl motivezi mult mai greu.

Am simțit. Chiar înainte să începem am avut un turneu, la începutul acestui an, pe bilete. 14 concerte prin țară. M-au surprins rezultatele financiar contabile. Am rămas surprins. Plătind toate lucrurile am reușit să avem și bani să plătim producții, cazări, tot! Plătim impozite. Biletul are foarte multe taxe în el. Nu avem nici o treabă ușoară. Din costul biletului tu trebuie să dai niște bani direct, indiferent dacă bugetul de venituri și cheltuieli îți permite. Tu trebuie să dai banii ăia!

(Biletul la Holograf) a fost în medie de 100-110 ron. Nu a fost ieftin. De asta spun. Decizia a fost a celor care organizează. Noi am avut o perioadă în care ne organizăm singuri, dar am vrut să ne rupem, să ne ocupăm doar de muzică. Au fost buni, au decis corect, iar rezultatele au fost pozitive.

 

           

 

Mihaela Bilic: ”Da, mănânc parizer.”

Îmi place că Mihaela Bilic abordează chestiunea slăbitului râzând și cu sinceritate. Asta e viața, nu prea ai ce face în plus. Ea e celebră pentru modul acesta de a face lucrurile. De altfel, dietele nu-i plac. Și nici personalizările. 

Nu vreau să afirm, să mă gândesc că, poate, chiar medicii au făcut răul ăsta, inventând tot felul de diete și creând această iluzie că a slăbi este ușor și că trebuie să găsești doar dieta personalizată. Asta cu „personalizarea potrivită ție” îmi place mult, Kilogramele se vor topi ca prin farmec. E nevoie doar de o strategie corectă, iată! De fapt noi nu înțelegem că luptăm cu niște instincte care nu pot fi schimbate. Luptăm contra naturii care nu ne-a dat niciun fel de mecanism de slăbit. Avem doar mecanisme de îngrășare. Luptăm un un adipocit, această celulă adipoasă, pe care din nou natura a văzut-o ca pe o chestiune extrem de prețioasă, care ne asigură supraviețuirea. Altfel nu ne-ar fi dat un număr infinit de adipocite. Ele se pot multiplica la nesfârșit și nu mor niciodată, spre deosebire de neuroni. Avem un număr fix de neuroni și din ăia, pe parcursul vieții, pierdem. Nu se regenerează. Grăsime din belșug. Noi în momentul în care declanșăm așa zisa cură de slăbire, sau lupta împotriva naturii și a grăsimii, nu realizăm că este un lucru din care vom ieși învinși.

Mihaela Bilic nu s-a pregătit niciodată să fie nutriționist. Nici diabetolog nu știa că va deveni. Altfel nu ar fi fost recunoscută pe culoarele de la Municipal ca doctorița care mănâncă o cutie de înghețată pe zi. 

Dintotdeauna, de când eram mică, am vrut să ajut oamenii. Eram bună la matematică și (părinților) le era frică. Atunci când am spus că vreau medicină le era frică. Erau anii ʼ80 și ceva în care intratul la medicină era extrem de dificil. Mai era un lucru. Nimeni din familia mea nu a fost medic. Atunci ei considerau că nu o să fie nimeni care să mă ghideze, să mă apere, să mă protejeze. Era o lume destul de închisă și supraviețuirea în ea presupunea poate existența unor protectori.

Atunci când vine vorba de nutriție, nutriția pentru care eu militez, a omului sănătos, legată mai degrabă de educația alimentară, informația corectă dată lui, astfel încât să-l faci puternic, independent, nu infantilizarea de care au parte oamenii care merg la nutriționist și primesc liste întregi de alimente permise și interzise sau eventual program când să respire, când să înghită. Nu de asta avem nevoie. Ține mai mult de psihologie. Nu este dependența de un aliment, ci mai degrabă de un comportament. Avem nevoie să ne relaxăm, să neutralizăm energia negativă acumulată peste zi. Momentul mâncării nu este de foame, ci mai degrabă un amestec de emoții și de stări. Da, categoric trebuie să te facă fericit, dacă o lași. Mai nou, în momentul în care spui că mănânci cu plăcere și e o chestiune care este pe pozitiv, oamenii te privesc ciudat, ca și cum nu de asta ar trebui să mănânci, să-ți facă bine. În această relație terapeutică nu numai că se construiește independent de voința fiecăruia. Tu ca medic vrei să ajuți omul respectiv, dar dacă nu intri pe un nivel de comunicare să ajungi la sufletul lui, relația terapeutică nu funcționează.

(Psihologia) e obligatorie! Îmi spune asta atunci când îi zic că noi pacienții venim la nutriționist rușinați. Și că de asta slăbim.

O, categoric, nu numai (că veniți) cu o oarecare rușine. Medicul, să nu uităm, prin formarea noastră în timpul facultății, și dacă vrei, și dacă nu vrei, ești pus pe un piedestal de unde trebuie să spui în stânga și în dreapta ce au oamenii de făcut, iar ei trebuie să asculte și să te respecte, fără a pune la îndoială spusele tale. Din această poziție să te dai jos și să vii lângă pacient, umăr la umăr cu el, și să-l faci să înțeleagă că problema respectivă nu e pentru că e bolnav, ci pentru că toți suntem oameni, suntem fragili și în raport cu instinctele noastre care ne îndeamnă să mâncăm fără limite, dar și în raport cu emoțiile și sufletul nostru care caută să fie consolat, alinat, dacă nu există alte metode, măcar prin mâncare. Atunci se crează ceea ce frumos au denumit ei în Franța: „sindromul impostorului”. Acolo am făcut un an de zile exerciții de dialog motivațional. Cum anume să nu-i spui tu omului din față ce are de făcut, să-l ajuți să-și dea seama singur, dându-i doar informație de bază. Tu îi spui: „Zahărul nu are alt rol în organism decât faptul că îți stimulează apetitul. În rest îți crește colesterolul, te îmbătrânește, te îmbolnăvește.” Omul ia informația respectivă și la un moment dat, când va pune mâna pe un pliculeț de zahăr va spune: „Nu vreau să-l mai bag în corpul meu!”. Dacă tu îi spui: „De mâine nu mai mânca deloc zahăr!”, fără să-i explici ce se întâmplă în interiorul lui, recomandarea va fi respectată o perioadă scurtă, dar apoi…

Mihaela nu o să-ți dea rețete. O să-ți spună să mănânci doar atunci când îți este foame și te va îndrepta spre ciorbe. 

Dimineața nu mănânc. Este exact despre lucrurile acelea de bază care spuneam că trebuie explicate și înțelese de toată lumea. Acest ritm cu trei mese principale și două gustări este recomandat copiilor în creștere. Pentru adulții sănătoși care nu mai au nevoie de sfatul medicului nu au fost făcute niște reguli de bază astfel încât să știi cum anume trebuie să te comporți alimentar. Au fost preluate în toate dietele, curele de slăbire, aceste 3 mese cu două gustări. A devenit literă de lege. Ajungi la concluzia că acesta este programul corect de masă. În momentul în care tu nu mai mănânci așa, consideri că faci automat o greșeală și că de asta nu slăbești, pentru că a sări peste mese este o greșeală majoră.

Aștept să mi se facă foame. Este o condiție esențială și nu numai că trebuie să aşteptăm să ni se facă foame. Foamea e o senzație neplăcută. Așa a lăsat-o natura. Ea trebuie să ne scoată din casă, să ne facă să căutăm mâncare, indiferent că plouă, că e frig, că e noapte, că nu avem chef. Dacă ar fi o senzație plăcută am sta liniștiți în canapea și am muri de foame. De foame nu poți să uiți. Nu poate fi nici blândă, nici plăcută.

De obicei mi se face foame undeva după ora 14, uneori după ora 16.

Și cafeaua îmi trebuie pentru că altfel mă trezesc. Normal că poți să bei cafeaua pe stomacul gol. Lucrurile care se întâmplă în raport cu un anumit aliment trebuiesc judecate și simțite din interiorul tău, nu induse din exterior. E foarte interesant cum puterea minții noastre poate să inducă orice.

Și sunt sigur că nu ați auzit-o încă pe asta cu beau cafeaua ca să țină de foame. 

(Beau cafea) fără nicio problemă. Acum am băut-o fără lapte. Cu siguranță după prânz o să mai beau probabil o cafea cu lapte care ține de foame pentru că stă în stomac două trei ore și se comportă extrem de prietenesc. Cafeaua cu lapte se face ca o mică brânzică pentru că ea coagulează proteinele din lapte.

Da! Ține de foame. De ce spuneam de foame? Nu putem uita de senzația de foame. Sunt anumite voci care spun: „Mănâncă dimineața să nu-ți mai fie foame noaptea!”. Cum să fie așa? După trei ore indiferent cât de mult sau puțin ai mâncat, îți va fi foame garantat. Ce trebuie să facem? Să ne antrenăm senzația de foame ca pe un mușchi, obiectivul fiind creșterea rezistenței și toleranței la foame. Nu trebuie să fim nici ca niște cuconițe care se panichează: „Vai, îmi e foame, trebuie să mănânc!”. Nu! Este: „Da, îmi e foame. Sunt suficient de matur și de stăpân pe senzațiile mele. Mai pot aștepta. Nu e nicio panică. Nu scade glicemia. Nu merge stomacul în gol. Stomacul este o incintă virtuală. În condiții normale, fără alimente pereții lui sunt lipiți, nu secretă nimic. Nu e fraier să secrete sucuri gastrice dacă nu are nimic de prelucrat. În momentul în care băgăm o gură de produs, fie el covrigel, o gură de pâine sau o măslină, el începe să secrete. Cel mai bun antrenament pentru stomac, gastrită, ulcer, pentru a-l face să nu secrete excesiv acid este să nu mănânci.

Mihaela poate spune că și-a trăit existența culinară de până acum oscilând între ciorbe și zahăr. 

Ciorbele erau mâncarea mea preferată. Ca dovadă că eu nu-mi amintesc, dar verișorii mei îmi spuneau „ciorbăreasa”. La capitolul mâncăruri preferate erau cele rare. Întotdeauna am „sindromul salatei de boeuf”, la fel ca mulți probabili, tocmai pentru că se făcea la Paște, la Crăciun și pe 8 noiembrie când era ziua mea și a tatei. Așteptai, era o mâncare de sărbătoare. Dulciuri nu făcea mama în casă. În rest ea gătea foarte bine, dar la capitolul dulciuri, nu știu dacă o dată pe lună gătea.

Am avut o perioadă lungă de îndrăgosteală de zahăr. Cred că și în timpul facultății. Țin minte că mergeam la Hotel București, unde pe vremea aia era o sală de sport. Când ieșeam îmi luam o savarină și un flanc cu caise de la Cofetăria Bucureşti. Preferam să mănânc doar dulce și să nu mănânc mâncare. Funcționează. Pe ce anume îți cheltuiești bugetul caloric, să spun așa. Apoi, brusc, nu mi-a mai plăcut gustul dulce și am trecut pe sărat, care mi se pare mult mai periculos. Gama de lucruri sărate este mai greu de ținut sub control. Sunt mezelurile, brânzeturile, patiseria.

Și iată acest fragment care va enerva o grămadă de lume. Doamna doctor nutriționist mănâncă parizer.

Oh, da, (mănânc mezeluri)! Tot vorbeau băieții înainte: „Ascundeți parizerul că a venit Bilic!”. Parizerul împreună cu o felie de pâine și felii de castravete pentru mine sunt… Am mai spus-o! Parizerul de calitate este așa o invenție. Din punctul de vedere al grăsimii este un tip de mezel fiert. Grăsimea nu este așa de multă cum este în alte salamuri. Prin procedeul crud-uscat de fabricare sunt și ele. Părerea mea este că nu există aliment care să fie o nenorocire, toxic nesănătos. Doza face otrava! Dacă noi ne apucăm să mâncăm mezeluri pe post de carne ele sunt un fel de superfood. Sunt concentrate în sare, în gust, în grăsime, încât trebuie mâncate cum o fac spaniolii, italienii. La ei totul se taie atât de subțire. Mănânci o feliuță, două, nu jumătate de kilogram de jambon.

Poate că ei și și-au ales (nutriționistul) nu cu mentalul și rațiunea, ci cu sufletul. Mi se pare absurd ca lucruri care declanșează în interiorul nostru o reacție pozitivă, de poftă, de bine, de nostalgie, orice pe pozitiv, să nu le permiți, să nu le autorizezi.

Dacă aș mânca parizer probabil aș mânca o felie de parizer pusă pe două felii de pâine. Cum e mortadella. Parizerul are un diametru mare. Poate 30 de grame, spre 50, pentru că fiind greu în apă… Maxim 50 de grame. Este o greșeală pe care o fac foarte mulți. Noi nu realizăm că stomacul nostru nu numără caloriile. El este impresionat, la fel ca ochii, de volum. În momentul în care noi mâncăm după volum, ne stă în instinct. Nu avem niciun mecanism prin care să-și dea seama organismul și să aprindă un bec roșu: „vai de mine, am depășit numărul de calorii, oprește-te!”. Singurul lucru care ne impresionează este volumul. Stomacul nostru are vreo 300 de grame să spun. Dimensiunea a doi pumni. Atunci când noi îi dăm un lucru foarte concentrat în calorii, mezeluri sau brânzeturi, sau îi dăm frunze de salată, pentru el volumul este mai important în faza inițială. Când de lângă parizer scoți pâinea, bucățelele de castravete, va trebui să compensezi lipsa de volum dată de celelalte cu parizer. Poți mânca așa și 300 de grame de parizer pentru că tu ai nevoie să umpli respectivul volum. Trebuie să mizăm pe densitatea calorică: să umplem stomacul cu lucruri cu volum cât mai mare și concentrație calorică mică. Întotdeauna un lucru care are concentrație calorică mare să fie alături de unul expandat cu aer sau apă.

La salam trebuie 30 de grame. Trebuie mai puțin pentru că este foarte sărac în apă. De asta ciorba este alimentul perfect. Alegeți produsele bogate în apă sau aer. De exemplu pufuleții. Pufuleții sunt mămăligă expandată. Tu mănânci aer. Dintr-o pungă de 80 de grame poți să mănânci două zile.

Tot timpul a trebuit să-și supraveghez greutatea.

Fiind mâncăcioasă, pofticioasă, la fel ca 90% din populație, dacă nu ai grijă și nu spui stop, cât de mult putem mânca nu ar fi bine să aflăm. Putem mânca infinit și ne putem îngrășa infinit.

Întotdeauna am fost peste ce mi-aș fi dorit, (din punctul de vedere al greutății), dar nu pentru că este impus de niște norme medicale și pentru că, de ce să nu recunoaștem, media și societatea în acest absurd total, într-o epocă a abundenței alimentare care nu a avut precedent, ne impune niște standarde aproape absurde, la limita anorexiei. Ce e considerat valoros și frumos sunt acele modele și imagini în care se arată mereu niște oameni foarte slabi. E vorba de o luptă cu instinctul. Cum să nu mănânci într-o lume în care există mâncare la fiecare colț și culmea, mai nou, indiferent că deschizi televizorul, știrile pe online, dacă ai da la o parte subiectul mâncare, nu știu ce ar mai rămâne. A bătut și politica și sexul, tot!

Da, am încercat absolut toate (curele de slăbire). De asta poate oamenii empatizează și iubesc discursul meu, pentru că e creat pe propria piele și din experiență. Le-am spus întotdeauna că dacă ar fi existat o metodă care să funcționeze în de diete, aș fi descoperit-o!

Dieta inedită?

Eram pe vremea aia rezident la Spitalul Universitar. Dacă mai sunt fete, asistente, la etajul 12 secția de medicală, își aduc aminte. Am avut luni întregi, ca să nu zic ani, în care mâncam o cutie de înghețată pe zi. Era cură de slăbire. Era o înghețată care nici nu mai există în prezent: Aloma, cred, jumătate cacao, jumătate banană. O cutie din aceea, țin minte și acum că avea 600 de calorii. Aia era mâncarea mea pe o zi întreagă.

Și nu are nicio aplicație în telefon care să-i spună cât și cum să mănânce, așa cum am eu.

Dragii mei, aplicațiile sunt create de oameni de IT, iar informațiile sunt luate din cărți de nutriție care trebuie rescrise. Asta o știu oamenii din practică. Nici măcar nu le pot spune pacienți, vorba ta, sunt mai degrabă clienți. Efectiv, oameni, femei a căror buget caloric nu le permite mai mult de o masă în zi. Cred că dacă ar trebui să fim onești ca nutriţionişti, ar trebui deja să le spunem oamenilor: În străinătate deja a început. Doctorul Cohen este cineva care chiar încearcă să facă educație. Deja în cărțile de slăbit pentru bărbați, fiindcă are o carte dedicată bărbaților, le propune lor să-și aleagă fie micul dejun, fie prânzul și cina. Nu mai încap 3 mese. Nu mai încape decât un fel de mâncare la masă. Doar dacă este extrem de micuț poți să ai două feluri. Nu mai încap trei feluri pentru că suntem atât de sedentari, iar mâncarea a devenit din ce în ce mai consistentă și bogată în calorii, încât dacă nu vorbim de ciorbă care înseamnă 80% apă, tot ce înseamnă masă ar trebui să ne gândim: o cafea cu lapte e micul dejun, e suficient.

Viața a împins-o pe Mihaela Bilic către ce este astăzi. Și-a dorit să fie chirurg. Pierderea fratelui a îndreptat-o spre alte căi. 

Fratele meu s-a îmbolnăvit grav și s-a și prăpădit. Noi am asistat neputincioși la drama asta. Am zis: „La ce bună medicina?”. Nu am mai putut să intru în sală. Era anul în care făceam chirurgie și îmi plăcea la nebunie. Erau anii ʼ91-ʼ92. Când au descoperit,  cancerul avea metastaze. În trei luni de zile s-a prăpădit. Teribil a fost, pentru că medicina avea limite, dar faptul că el… am considerat nedrept faptul că s-a chinuit atât de mult. Acele trei luni de zile au fost un coșmar în care el a avut niște durei teribile, în care nu a dormit nicio clipă și nu a mâncat nimic. Acest deznodământ tragic, prin atât de multă suferință e ceva ce mintea mea nu a reușit să accepte. Atunci când murim putem să o facem simplu: accident de mașină, infarct. Chinul acesta oribil… Apropo de medicina aceasta alternativă, știu că era ideea că să nu-i facă morfină ca să poată organismul să lupte cu boala. Teribil! Niște bazaconii.

Mi-a schimbat viața dramatic, pentru că deși voiam chirurgie nu am mai putut. Și acum, în continuare, când intru într-un spital mi taie picioarele! E o chestiune peste care nu am putut să trec. Eram la facultate în anul trei sau patru și nu am mai putut chirurgie. Am fost la un pas să zic: „Mă las de medicină!”. Nu știu dacă aș fi avut mai mult curaj apropo de încredere în trăit cum simți, nu cum trebuie. Cred că atunci nici prin cap nu mi-a trecut, pentru că părinții mei nu ar fi fost de acord. Nu cunoșteam pe nimeni: „Cum să lași baltă facultatea și să zici că abandonezi?”. Atunci a trebuit să găsesc o soluție de compromis, de fugă, pentru că nu puteam să le spun: „Renunț la medicină!”. Următoarea pasiune era mâncarea. Am zis: „Hai să combinăm medicina cu mâncarea să vedem ce iese.”. Nici nu știam în ce direcție să o iau. După facultate trebuie să-ți alegi o specialitate. Habar nu aveam unde intra mâncarea în poveste. Când a venit stagiul de igienă a alimentației mi s-a părut că e locul unde se discută foarte mult despre mâncare. Acolo era însă vorba despre biologi, nu medici, și era mai degrabă siguranța alimentației. Se făceau tot felul de controale. Era o chestiune mai degrabă de igienă alimentară. Am ajuns diabetolog pentru că nutriția a scos-o profesorul Mincu. Ceaușescu avea diabet, iar el a fost doctorul personal al lui Ceaușescu. A vrut ca orice persoană care vrea să fie stăpână pe o părticică mică, pe o bucățică, a scos diabetul în afara endocrinologiei. Diabetul ar trebui să țină de endocrinologie. El a făcut o specializare separată: diabet, boli de nutriție și de metabolism. A fost declarată o specializare aparte de endocrinologie. Asta a fost alegerea pentru că alta nu exista. Ca să fii medic nutriționist trebuia să faci diabet, boli de nutriție.

Întâmplările neștiute din viața lui Helmut Duckadam

Pentru mine, Helmut Duckadam este unul dintre super-eroii copilăriei. Și ca orice erou, teoretic, nu poate fi învins. Doar că lucrurile nu au stat tot timpul așa.  

Nu știu dacă ați trăit cu impresia că viața lui Duckadam ar fi trebuit să fie altcumva. Mă refer la perioada după ce s-a lăsat de fotbal. Pentru mine a fost o mirare dispariția sa din fotbal și am vrut să aflu de ce și ce înseamnă. Și cum ar trebui să vedem reapariția sa la același club, dar cu ajutorul lui Gigi Becali. Dar pentru asta trebuie să mergem la început. 

M-am născut undeva pe la miezul nopții și mama o rugase frumos pe moașă să mă treacă pe doi aprilie, căci se știe de ziua păcălelii. M-a urmărit cel puțin în copilărie. Chiuleam de la școală pentru că îmi era rușine să merg pe 1 aprilie să împart bomboane.

Helmuth Duckadam este un tip mare și la propriu și la figurat. Ocupă spațiul pe acolo pe unde merge și este recunoscut, cu sau fără mustață.        

Fac prea puțin sport fiindcă problemele de sănătate nu-mi permit. Puțin înot, mai tai iarba în curte… Problema este seara căci nu pot să dorm dacă nu mănânc. Ar trebui să am cu 10 kg mai puțin mai ales după operația de la genunchi unde am o proteză.

1,88 am avut când am jucat, dar acum din cauza protezei cred că am mai puțin. De la o anumită vârstă începi să mergi în jos. Am fost surprins în momentul în care m-am întâlnit înaintea meciului cu Ajax cu președintele clubului, Edwin van der Sar. Toată lumea îmi spune: „Cât ești de mare!”. Când l-am văzut însă pe el și a trebuit să mă uit în sus la el, căci era cu aproape un cap mai mare ca mine… Fantastic! La brațe am o (anvergură mare), dar cred că la el e mai mare. Se spune că atunci când vezi un om mai mare decât tine trebuie să-i dai o bere. Acolo era pe gratis, deci i-am dat una! (râde)

Starea sa de sănătate i-a făcut probleme, dar frustrările s-au adunat din alte motive. 

O să dau doar un simplu exemplu care cred că este foarte elocvent. Lumea a fost foarte surprinsă că nu am mers pe 7 mai la Casa Armatei, alături de colegii mei la un dineu sau ce era, organizat de către Ministerul Apărării și CSA. Răspunsul e simplu. În 33 de ani nu am primit un telefon din partea Ministerului sau al Clubului, nici măcar în situațiile mele cele mai dificile. În schimb, acum șase ani de zile când am fost operat la Spitalul de Urgențe de doctorul Brădișteanu, am primit după o săptămână o scrisoare cu număr de înregistrare, semnătură în original, din partea președintelui F.C. Barcelona în care îmi urează însănătoșire grabnică. Vă dați seama că am pus-o imediat în ramă și e la loc de cinste. Cu acest răspuns am spus tot.

Cum se face însă că familia Duckadam se mai află în România. Ani buni a existat obiceiul ca germanii să plece. 

Noi suntem germani. Și părinții mei, și bunicii și străbunicii, toți au fost de origine germană. Noi suntem șvabi. Se face câteodată o confuzie între saşi și șvabi. Sașii sunt în Transilvania și vorbesc un dialect total diferit. Noi, șvabi suntem mai spre Austria. Vorbim o germană mai spre germana literară să spunem. Noi ne înțelegem cu austriecii, cu germanii, iar practic sașii nu.

Da, sigur, acasă vorbeam germană. Vorbeam germană, plus că în acea perioadă, cu toate că întotdeauna se vorbește de perioada comunistă, nu erau atâtea frecușuri, atâtea discuții. „Ce ești? Neamț, ungur, slovac?” În comuna mea natală, în Semlac era o școală I-VIII de română, I-VIII de germană. Practic am făcut româna ca limbă străină. În rest matematica, fizica, geografia, toate le-am făcut în germană. Erau în aceeași școală, dar erau clase paralele.

Plecatul în străinătate era o modă, cred că e la fel ca acum. Era o modă cu plecatul, deși plângem că lumea pleacă afară. Am fost un an, doi, în Italia la un turneu de fotbal pentru copii, organizat în memoria unui fost jucător. Acolo l-am întâlnit și pe Arrigo Sacchi care era invitat. Am văzut o comunitate de români foarte harnici care lucrau câmpul de dimineață de la 7, până seara la 7 și primeau în jur de 1000 de euro pe lună. Am întrebat: „Totuși voi de ce stați aici? Ce e aici e sclavagism. Voi sunteți sclavi. Efectiv sclavi!”. „Păi cum să ne întoarcem? Totuși suntem în Italia…”. „Păi cu cât rămâneți voi măi pe lună?”. „Cu o sută, două sute de euro, dar tot e mai bine decât în România.”. „Ok”. De aia zic. A fost și atunci, în acea perioadă, pe final, după ʼ85, o modă să pleci. În comuna mea erau foarte mulți etnici germani care au plecat. Atunci au primit ceva bani, foarte puțini pe casă și au plecat. Am cunoscut și din ăștia, destul de mulți.

Și sora mea stă de 24 de ani, cred, fiind căsătorită la München. I-am întâlnit și acolo și în alte părți. Nu o duc mult mai bine decât au dus-o în acea perioadă în Semlac unde aveau și o curte și o pasăre și un porc și o vacă, de toate. Deci eu cred că nu e chiar așa cum se spune. Eu niciodată nu mi-am dorit să plec. Am câștigat la loteria vizelor, căci m-am luat după fosta soție și am aplicat pentru această loterie. Am plecat în America. În prima lună am fost foarte încântat că nu mă cunoaște nimeni. Câtă libertate! Ce frumos e! În a doua săptămână mi-am spus: „Aici chiar nu mă cunoaște nimeni! Nu pot să stau!” Am plecat, am venit înapoi. Se chinuie. Se chinuie și fosta soție în America, și fiica mea. Nu e o viață de lux. Dacă o să-l aveți vreodată invitat să-l întrebați și pe Liță Dumitru, care a plecat și el puțin în America.

Sunt convins că lui Helmut nu i-a plăcut deloc America. Sau mai degrabă statutul său de celebritate de aici. 

 În primul rând (mi-a displăcut faptul că) erai strict: serviciu, familie. Fără prieteni. Dacă un prieten, cum eram noi în Arizona, mă mai invita: „Hai să facem un grătar împreună”. Îi ziceam: „Nu fac 80 de km până la tine”. Eram în același oraș. „80 de km până la tine, mâncăm un grătar, nu pot să beau o bere pentru că trebuie să mă întorc 80 de km înapoi. De multe ori evitam aceste ieșiri. Ești singur! Ești singur! Acolo te întâlnești duminică la biserică cu alți români și atât. Nu ai viața socială pe care o ai aici. Aici mai mergi, mai stai de vorbă cu vecinul, mai mergi la magazin, îl cunoști pe cel de la magazin. Mai dai un telefon la carne să aducă două kilogram de carne să faci un grătar. Mai inviți chiar un maistru sau un muncitor care lucra la tine: „Hai să bem o bere!”. Acolo nu există așa ceva, iar eu aveam nevoie de asta!

Cum se face c-a ajuns portar? Copiilor le place să dea goluri.

Și eu am visat (să dau goluri). Cu siguranță! Eram și eu copil, numai că toți se băgau acolo și singurul loc liber rămas era în poartă unde nu voia să stea nimeni fiindcă te murdăreai, îți rupeai trainingul sau ce aveai. Am stat eu că eram mai mare. La început nu mi-a plăcut, dar apoi a început să-mi placă această postură. Îmi plăcea să mă arunc pe jos, să fac robinsonade. Am rămas în poartă. Mai apoi, se pare că am avut și un anumit talent. La 16 ani am debutat în echipa Semlecana Semlac, la Semlac. Echipa mare. Eram în Onoare sau Dumnezeu știe în ce ligă mai eram acolo. Primul meci era într-o comună învecinată, Peregu Mare. Profesorul de sport care era și antrenorul echipei m-a băgat în poartă. Am luat repede patru goluri, am pierdut cu 4-0. Am fost cam dezamăgit, dar se pare că totuși s-au văzut ceva calități în mine și am continuat în poartă.

Cariera lui Duckadam nu a început la Steaua. În fapt era deja portar de Națională când a ajuns acolo. Avea să înlocuiască o altă legendă în poarta clubului, Vasile Iordache. Era renumit pentru faptul că stătea mult peste program la antrenament pentru a apăra penalty-uri.

Și cu colegul meu de cameră, Tătăran. Cine era dispus la pariuri, îl așteptam. Dar trăgeam și eu. Și el trăgea și eu trăgeam penalty-uri. Tocmai acest lucru cred că m-a ajutat și la Sevillia deoarece după prima lovitură a lui Alesanco, încercam să mă pun în mintea jucătorului care execută și să mă gândesc ce aș face eu în locul lui.

 La Sevilla, prima a fost cea mai importantă lovitură.

Te uiți la jucător. Te uiți la jucător, cât de departe stă de minge, care e poziţia lui. Sunt jucători care stau la doi metri de minge. Sunt jucători care plecă din stânga. Îți faci o strategie. Care sunt șansele mai mari: să tragă în dreapta sau în stânga? De asta am spus că prima lovitură a fost cea mai importantă, deoarece i-am ghicit colțul.

 La viteza mingii nu ai nicio șansă. Inspirația de moment (m-a trimis în dreapta) poziția în care a stat el. El a venit din poziția asta. Avea o distanță destul de mare la minge. Dacă vă amintiți de execuțiile lui Majearu și Boloni, au fost trase ambele cu latul. Atunci mulți jucători trăgeau cu latul pentru că suprafața de lovire e foarte mare și de siguranță. Nu poți să dai cu o forță prea mare când dai cu latul. Văzându-l pe Alesanco că se pune aici, e foarte greu să vii de aici și să dai cu latul tot în stânga portarului. Am zis că șansa mea e că vrea să dea mai tare și să dea cu interiorul. În ziua de astăzi se dă mai mult cu interiorul în colțul drept al portarului. Am ales acel colț. Șansa mea a fost că a dat-o și la semiînălțime. A dat tare, dar la semiînălțime, exact unde îi place portarului.

La cea de-a doua m-am pus în mintea lui Pedraza, pentru că încercam să gândesc ce gândește el. Urruti apărase una pe dreapta, una pe stânga. Probabil că s-a gândit că fac același lucru. Am apărat una pe dreapta, încerc să merg pe stânga, trag pe dreapta. Aici trebuie să îți pui un mare dar. Am gândit la fel ca el, numai că una e să ghicești colțul și a doua e să o aperi. Cea de-a doua o fost executată foarte bine, chiar jos lângă bară. Înseamnă că eram și foarte bine pregătit. Aveam o forță în picioare ca să pot plonja după minge.

Cea mai simplă a fost a treia. Eram convins 100% că Pichi Alonso va trage tot în dreapta. E logic. Când vezi un portar că a apărat două pe dreapta, logica îți spune: „acum sigur va încerca să meargă pe stânga, să mă păcălească, deci trag tot în dreapta că portarul pleacă în stânga”. Acea minge am prins-o la piept. Am plecat și puțin înainte, dar probabil de emoții el nici nu s-a mai uitat la mine.

Ultima a fost cea mai… Prima a fost ca și ultima. A fost grea, pentru că trebuia să fac o logică. Ce aș face eu, cum aș face eu. Am zis că îi dau o momeală acum. Ori îmi pun în cap că portarul ăsta s-a hotărât și am văzut de-a lungul carierei mele. Urmărind la televizor am văzut meci în care un portar a mers cinci lovituri pe același colț, pe dreapta. A apărat vreo două. Dacă îți faci o strategie nu ai cum să nu aperi o lovitură. Am zis: „mă, poate portarul ăsta și-a ales să meargă pe un singur colț și încerc dincoace”. I-am dat și o momeală, cum aș spune. Cine o să mai aibă ocazia să vadă acele penalty-uri, sigur sunt fracțiuni de secundă. M-am aplecat ușor în stânga. El încă nu se apropia de minge, dar m-a văzut că stau puțin în stânga și când i-aș fi dat o momeală. „Se face că merge acum în stânga, dar el pleacă tot în dreapta.”. În momentul în care s-a apropiat de minge am făcut în colo și m-am dus din nou înapoi. Astea sunt fracțiuni de secundă. Așa am gândit-o eu atunci. Când a văzut, a zis că-l păcălesc, că o să merg tot în dreapta. Când s-a apropiat de minge a văzut că m-am mișcat deja în dreapta, unde s–a gândit că merg. M-am întors încă o dată înapoi. E fracțiune de secundă. Așa am gândit eu. Cum a gândit-o el, Dumnezeu știe.

După momentul său de glorie, dispariția lui Duckadam a părut cu totul misterioasă. Zvonurile au început să circule cu o viteză uriașă. 

Din păcate am avut dureri și amorțeli la brațul drept, cu câteva luni înainte de finala de la Sevillia. Îmi mai amorțea mâna la antrenamente și împreună cu doctorul echipei, Marcel Georgescu, am mers la Spitalul Militar. S-a uitat un medic, s-au uitat doi, s-au uitat zece. Am fost la diferiți medici. Medicina nu era așa evoluată cum e la ora actuală, e normal. Au trecut 33 de ani. Mi-au dat unguente, mi-au dat toate felurile. Fizioterapie. Toți puneau pe seama unui reumatism. Eu de fapt aveam un cheag de sânge. Atela subclavicular dreaptă. Aveam un cheag de sânge mare, iar în momentul în care mai făceam anumite mișcări pleca un cheag în braț. El bloca artera. Atunci îmi amorțea mâna. Având o circulație periferică foarte bună, pe care o am și astăzi, mulțumesc Doamne, s-a trecut peste faza asta. După finala de la Sevillia am mers și eu acasă la Semlac. O seară am făcut un foc de tabără pe malul Mureșului cu foarte mulți prieteni. Am stat până dimineața. Dimineața, pe rouă, căci era vară și se lăsase roua, nu știu ce făceam și am alunecat. Am pus mâna în pământ, să mă sprijin. Eu făceam sute de plonjoane cu o săptămână înainte. Atunci probabil că în momentul în care am pus mâna foarte tare în pământ, cheagul a plecat mai jos, iar acolo a blocat practic toată circulația în braț. Am simțit o durere și mâna a început să se albească. Atunci am mers la doctorul din comună care îmi era și prieten. El și-a dat seama de gravitatea problemei. „Nu e de mine, trebuie să mergi cât mai repede la Arad.” Am mers la spitalul județean din Arad unde mă cunoșteau toți dinainte de a fi la Sevillia sau la Steaua. M-au trecut imediat pe un tratament care poate să dizolve cheagurile de sânge. Și-au dat seama despre ce este vorba, dar fiind cheagul foarte mare, practic nu se mai putea dizolva. Mâna a început să se înnegrească. Atunci au dat un telefon la Minister, Primul Secretar, la Ministrul Milea, la Ilie Ceaușescu și norocul meu a fost că s-a întâmplat după Sevillia. Poate că altfel, fiind un simplu om de rând, nu aveam nicio șansă. Au trimis un avion militar și am ajuns după aproape 12 ore la București. Dacă mai întârziam maxim o oră, două, nu mai avea ce să facă generalul Cândea. A venit de la Alexandria, din concediu, l-au adus să mă opereze. Nu mai avea ce să facă și trebuiau să-mi amputeze brațul. A desfăcut artera, a scos cheagul, trebuia să scoată și cheagurile din braț. E o întreagă poveste. O să apară în carte. Era nevoie de o sondă care nu se găsea în tot spitalul militar şi nicăieri în lume, dar cu o zi înainte o actriță din Iași fusese operată și avea două sonde. Una era folosită, iar cealaltă a rămas întâmplător și au folosit-o la mine. Sunt multe…

Celelalte zvonuri au rămas la stand de zvonuri căci se știe că am fost împușcat pentru mașină, pentru că mi-a dat regele Spaniei o mașină. Când mai vorbesc cu jurnaliștii spanioli mă întreabă: „Domnule, dar ce e cu mașina aia?”. Le răspund: „Transmiteți Regelui că nu am primit mașina.” Nici acuma nu refuz dacă îmi trimite una. Zilele trecute a fost cea mai tare. Nu mai auzisem. Un taximetrist. Mergeam la întâlnire căci sunt ambasador onorific al Principatului Monaco la București. Aveam o întâlnire. Taximetristul: „Cam semeni cu Duckadam.”. „Ah, multă lume îmi spune!” L-am lăsat așa. „Ah, Duckadam nu avea mustață”. Îi spun: „Eu știu că avea mustață până acum câțiva ani, când și-a ras-o! „ „Unchiul meu a fost șeful Securității pe acea vreme. I-a dislocat umărul Nicu Ceaușescu că s-a dat la nevastă-sa! Uite, sun eu acum pe cineva”. A pus mâna pe telefon, a sunat pe cineva, dar ăla nu a răspuns. „Uite, dacă răspundea, confirma.”. Am dat parasolarul jos. M-am uitat în oglindă: „Mă, zic, mă Duckadame, te-a împușcat Nicu, ți-a dislocat umărul că te-ai dat la nevastă-sa?!”. „Nu!”. „Auzi, Duckadam zice că nu!”. A rămas vreo 2 kilometri mut! Zic: „Eu sunt Duckadam!” „M-am gândit eu că ești el, dar să știi că eu tot nu te cred”. Și după 30 de ani apare ceva nou.

Din păcate de atunci am mai fost operat de 3 ori. După 12 ani a trebuit să se refacă acea operație la Timișoara. Eram deja acasă. Eram deja trimis spre casă de cei din armată. Eram la Arad și m-a operat profesorul Socoteanu care mi-a refăcut acea operație. A ținut până acum 6 ani de zile când am fost din nou nevoit să mă operez tot acolo. Asta a fost cred cea mai grea operație, la fel ca prima, de fapt. Asta a fost foarte grea pentru că nu se mai putea reface artera nicicum, căci se tot lucra la ea. A fost făcută varză și atunci mi-a băgat un tub, de aici până aici care să înlocuiască artera. Trebuie să iau acum anticoagulante. Vreo 20, 25 de pastile pe zi.

Dispariția sa din viața publică are, însă, o altă explicație.

În momentul în care s-a aflat doctorul a zis că o să mai pot să joc. Am fost invitat la finala intercontinentală de la Tokio. Atunci am făcut niște plonjoane pentru ziariștii care erau acolo. Eu aveam operația pe dreapta. Aveam speranța că voi mai putea juca. Revenind în țară, la un control, profesorul Cândea mi-a zis: „E atât de periculos că se poate rupe acolo și în 20 de secunde ești mort. Gata! Nu se mai poate!”. Au trecut câteva zile și am fost chemat la Minister de către Ilie Ceaușescu care mi-a spus: „Asta e, la revedere, drum bun!”. Am încercat să-l conving. „Aș putea să vă ajut chiar dacă merg acasă să nu aveți cheltuieli cu mine”. „În vestul țării să caut jucători, să-i recomand pentru voi.” Salariul pe care îl primeam atunci îl avea orice muncitor. Nu era o sumă. Era 3000 de lei, un salariu de căpitan. Vă dați seama că nu stătea Ministerul Apărării în 3000 de lei. A zis că nu se poate.

Nu a vrut să mă dea afară din armată. M-am ambiționat și am mers la Ion Coman care era Secretarul CC-ului. A fost primul om pe care l-am cunoscut când am venit la Steaua. I-am spus care e treaba și mi-a zis: „Nu te dă nimeni afară!”. Am mers la Arad în unitatea militară. Acolo de abia mă așteptau. Să mă vadă îmbrăcat în ofițer. Nu m-am dus niciodată în ofițer. Au zis că dacă tot nu mă îmbrac așa să mă folosească. M-au trimis la fabrica de vagoane unde îl cunoșteam pe director, să fac rost de 200 kg de vopsea, să vopsească unitatea. M-au trimis la Dorobanți să fac rost de 200 de pomi fructiferi să plantăm. Până la urmă am zis: „Băi fraților, stați puțin că prea profitați de mine în halul ăsta.” Mi-am scris demisia, dar nu am reușit să o semnez că era deja aprobată la București. Așa am ieșit din armată.

Nu am realizat asta în acea perioadă, dar cu cât îmbătrânești îți aduci aminte și mai faci niște legături… Nu au vrut să mă ascundă. Am mers la Arad, am mai aplicat la fabrica de vagoane ca vicepreședinte. Am mai intrat să și joc, chiar pe riscul meu, dar nu și-au mai dorit să fiu în București, deoarece s-a mai întâmplat ceva. Înainte de a fi chemat la Minister a fost un spectacol pe Ghencea, cum se organizau atunci. Cu famfară, cu Dan Spătaru, cu toți. 30, 40 de mii de oameni în tribună. Spre final a venit Corneliu Vadim Tudor, pe care îl cunoșteam și care m-a ajutat în 94 să mă angajez în cadrul Poliției de Frontieră, Dumnezeu să-l ierte. A zis: „Hai să mergem să dai mâna cu Ilie Ceauşescu!”. Voiam să ies. Eram în zona vestiarelor. Trebuia să mergem cu mașina roată, la tribuna oficială. Zice: „Nu, nu, hai că o luăm prin teren.”. „Nu e bine. Mă mai vede lumea…”. „Nuu, că așa facem!”. „Ok, hai să mergem!”. Am ajuns până în spatele porții când au reușit oamenii din tribună să mă recunoască. Era finalul. Era fanfara jumătate pe teren, în frunte cu Dan Spătaru, cântau „Trecea fanfara militară”. A fost de ajuns să strige unul „Uite-l pe Duckadam!” și doi să sară gardul. Au sărit doi. În trei minute au fost 10.000 de oameni pe teren. Au luat fanfara pe sus, cu tobe cu tot! Veneau în fugă din toate părțile. Aveam un lanț cu o minge de fotbal. Eu țineam numai de mingea de fotbal, să nu se rupă lanțul că era un cadou de la soacră-mea. M-au luat pe brațe și m-au dus sus, până la tribuna oficială la Ilie Ceaușescu. Vă dați seama cum e ca 40.000 de oameni să-ți scandeze numele. După câteva zile am fost chemat la el. Atunci am făcut așa: „Marș!”.

Cred că (popularitatea mea) a deranjat. La un moment dat a fost prea mult.

Cu atât mai mult de înțeles întoarcerea sa în fotbal prin Gigi Becali

Cu siguranță (lui Gigi Becali îi datorez întoarcerea)! În 2010, într-o joi, făceam planul cu soția căci eram într-o situație financiară delicată. Am făcut o programare la Ambasada Americană, noi având vize, eu fiind și rezident american în acea perioadă, urma să-i facem și celei mici viză, care avea doi ani, ca să plecăm în America la fiica mea. Să își caute soția ceva de muncă, pentru că eu nu aveam cum. Cea mai bine plătită muncă era în construcții unde eu nu puteam să ridic cu mâna și trebuia să o feresc. Am zis că mergem și încercăm acolo, măcar să punem un ban deoparte să ne plătim rata de la bancă, că luasem un apartament de două camere. Atunci noaptea a sunat domnul Gigi Becali: „Vrei să fii președinte la Steaua?”. Normal că ăsta era visul meu. Nu președinte. Visul meu era ceea ce fac acum. Relația cu presa, să merg în diferite locuri, să merg la mese oficiale, să merg la școli. Asta îmi plăcea mie și visam eu să fac. Imaginea Stelei, oriunde merg. Să încerc să țin imaginea cât mai bună.

Eu l-am cunoscut din 2004 (pe Becali), când m-am întors prima dată din Statele Unite, el își făcuse partidul Noua Generație. Toată presa discuta: „Duckadam s-a întors ca să se înscrie în partid!”. Eu nu aveam nicio intenție. Am primit apoi un telefon de la dânsul: „Uite, toată presa vorbește. Vrei să vii sau ce facem, ca să știm ce să spunem?”. Am venit la București să stăm față-n față. I-am pus niște condiții. „Eu vin, dar eu fac listele de parlamentari, de senatori, eu hotărăsc în județul Arad.” Mi-a zis: „Uite ștampila, faci ce crezi de cuviință acolo! Asta a fost prima noastră înțelegere. La ora actuală nu știu dacă ceea ce fac eu, cu toate că nu e puțin lucru ceea ce fac, cred că există un respect reciproc, pentru ceea ce am însemnat eu pentru dânsul și în perioada aia, când a fost în politică, pentru că eu sunt un om care nu trădează. Sunt loial. Dacă merg cu cineva la drum, eu mă duc până la capăt.

Cu domnul Becali cred că în ultimii trei ani nu am vorbit 20 de minute. Nu, nici nu știu dacă am telefonul dânsului. Ne vedem la meciuri. Eu îmi văd strict de activitatea mea. Niciodată nu mi-a zis: „Vezi că diseară mergi la Digi, să spui…”. Cred că o dată sau de două ori mi-a zis: „N-ar mai trebui să critici jucătorii că ți-i faci dușmani!”. Atât! În rest, să-mi impună vreodată ce să spun? Niciodată!

Poate să-ți placă, poate să-ți fie simpatic, poate să-ți fie antipatic, dar dacă nu era Gigi Becali, această echipă practic de 13 ani, nu mai există. Toată lumea spune: „Nu există la Steaua…”, „Tot veneau investitori…” Nu au venit. La Gigi Becali nu au venit, nu au venit nici până acum la CSA de doi ani de zile. Cred că continuatoarea Stelei nu poate fi decât FCSB, pentru că aici a jucat Rădoi, au ajuns în semifinalele Cupei UEFA. Această echipă a fost în grupele Europa League sau Champions League 11 ani la rând. În acea perioadă, această echipă care este acum la CSA nu exista. Dacă nu exista un Gigi Becali, această echipă murea undeva, cum a murit Urziceniul, Vasluiul, Satu Mare, Baia Mare, Reșița, Târgu Mureș, chiar și alții. Asta e echipa. Degeaba. Eu cred că a fost o problemă, spun încă o dată, o greșeală de toate părțile. Cred că a fost orgoliu din toate părțile, prea mult. După aia și-au pus ambiția, cine e mai tare. Eu rămân la părerea că s-a ajuns la acest impas și cea mai mare vină o are politicul. O spun și o repet. Poate că nu e bine că e campanie electorală și nu vreau să influențez cu absolut nimic. În momentul în care Victor Ponta a spus, de față cu mine, că el nu poate să facă nimic în acest conflict, am zis că totul este pierdut. Când un prim-ministru spune că el nu poate să facă nimic, înseamnă că totul e pierdut. El nu putea. Imediat au sărit cei șmecheri. El trebuia să pună la masă Ministerul Apărării, Gigi Becali. Stați la masă, vin și eu dacă vreți, înțelegeți-vă! Câți bani vreți voi, câți bani poți să oferi tu, și să meargă echipa asta în continuare, să nu o pierdem. Nu a făcut!

Mie, așa cum am stat de vorbă cu Helmut Duckadam, îmi pare că suntem la finalul unei epoci. L-am întrebat dacă mai există astăzi la FCSB un jucător cu ADN-ul Stelei. Un jucător din linia Iordănescu, Lăcătuș, Rădoi. 

 Cred că după Rădoi sau după generația Rădoi, n-aș mai pune pe nimeni!

 

HR Patapievici: ”Ura a scurtcircuitat toate ideile politice utile”

L-am revăzut pe Horia Roman Patapievici după foarte mulți ani. Nu s-a schimbat mai deloc. Are un aer care-l menține foarte tânăr. Nici acum nu știu ce vârstă are. Pare mereu tânăr. Știu că atunci când îl citești ți se pare că scrie foarte înalt. Adevărul este că are un verb foarte direct și că îmi place mult când vorbește. Neaoș românește, răspicat și fără să se ferească de adjective. 

Mi-a rămas în cap o exprimare a sa de acum mai bine de 10 ani. Vorbeam la telefon și încercam să-i obțin promisiunea unui interviu. Era cam înaintea Crăciunului, iar el mi-a spus ”să ne auzim după Sfântul Ion”. Asta, în capul meu, a făcut un pic de pauză pentru că eu vorbesc mai curând de 7 ianuarie. Nu iau repere religioase când vine vorba de calendar. Și atunci m-am simțit un pic din ”Omul recent” al lui HR Patapievici. Și poate am înțeles mai mult din carte. 

Interviul de mai jos este unul care are la bază noua sa carte denumită ”Anii urii”. Și am să spun pe șleau că este o carte care îți va explica rațiunile și trăirile noastre, nu numai ale lui HR Patapievici, în epoca lui Traian Băsescu. Cumva pare ca noi să fi fost adversari de idei, pe jumătate, în vremurile acelea. Dacă ai răbdare, zece ani mai târziu, vezi că de fapt oamenii sunt animați de aceleași gânduri bune. Raportările la faptele mici și curente fac diferența, scopul e același.

Cartea lui HR Patapievici reunește articolele scrise de acesta vreme de mai mulți ani, la jumătatea anilor 2000, și care i-au atras și denumirea incorectă de ”intelectual al lui Băsescu”. O să vă lămuriți pe parcursul interviului de ce incorectă.  

(Primul articol este din) 2006, decembrie. E primul. Atunci când în 18 decembrie a fost condamnat în mod oficial, de către șeful statului. Nu zic Traian Băsescu, zic șeful statului, că asta e funcția simbolică. A fost condamnat oficial ca fiind un regim ilegitim și criminal, regimul comunist din România. Primul articol pe care l-am selectat din cele pe care le scriam la vremea aceea pentru Evenimentul Zilei, săptămânal, se numește: „Văcăroiu, demisia! PRM, dezmembrarea!”. Era scris la cald, după acea istorică ședință a Parlamentului, în care șeful statului a citit actul de condamnare, în care pur și simplu dracul gol a intrat între parlamentari. Erau camerele reunite, Senatul și Camera Deputaților, și realmente am avut sentimentul că dracul e lăsat liber în acea adunare.

Momentul aproape uitat merită câteva explicații. Mie mi se pare esențial pentru ce nu se întâmplă azi. 

În primul rând a fost o decizie care este politică și de stat, pe care Traian Băsescu, pe atunci Președintele României, a luat-o: de a convoca o comisie, care a lucrat sub autoritatea specialistului numărul 1 în istoria comunismului românesc și în general istoria comunismelor sovietic și est-europene, un profesor la o facultate americană, la Maryland. E vorba de Vladimir Tismăneanu. Un om care avea o ascendență într-o familie comunistă, internaționalistă din România, care plecase din România la începutul anilor ʼ80 cred și care avusese o carieră internațională, impunându-se cum se spune astăzi în jargonul universitar, ca o autoritate epistemică în chestiunea comunismului. Președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a decis să-i încredințeze lui formarea unei comisii pentru analizarea și condamnarea comunismului. Această comisie a lucrat un an. A fost prima comisie care a avut, grație ordinului expres pe care președintele l-a dat, acces la arhive care până atunci nu fuseseră accesibile, și care din acel moment au devenit accesibile pentru toți istoricii. E un lucru important care trebuie reamintit. A deschis pârtie pentru cercetarea istorică într-o mulțime de arhive care  până atunci rămăseseră nedeschise. Asta s-a soldat cu un act pe care președintele l-a citit și care implica condamnarea ca regim ilegitim și criminal a regimului comunist din România.

Horia Roman Patapievici este unul dintre sutele de oameni arestați la finalul zilei de 21 de cembrie 1989, atunci când striga împotriva lui Ceaușescu. L-am întrebat dacă a fost bătut.

Nu mi-a venit rândul. Ancheta propriu-zisă a fost în dimineața zilei de 22, după ce fuseserăm puși în celulă de-a valma. Eram câte trei într-un pat și venea un subofiţer, striga un nume și omul era luat. Lipsea o vreme și când era adus, era realmente adus pe brânci. Nu ați văzut așa ceva! Ieșea un om normal și era adus pe brânci! În patul în care eu eram cu trei oameni era un student la electronică și un țăran din Ilfov, țăranul a fost cel care a fost luat. A avut ghinionul să-i fie strigat numele. Asta s-a întâmplat până aproape de ora 12, 1. Noi nu am știut de ce. După aceea, pe la 3, 4, a apărut cineva care imediat, la câteva minute a fost urmat de comandantul pușcăriei, un maior. Acesta ne-a spus: „A fugit dictatorul, băieți!”. Era brusc complice. Până atunci eram criminali și bandiți și ne omora, iar după aceea ne făcea cu ochiul spunându-ne: „Băieți, a fugit dictatorul!”. Apoi comandantul, maiorul, a venit, a spus ceva de exces, nu de abuz și a întrebat: „Sunt oameni cu răni deschise aici?”. Erau! Erau cu plagă împușcată! Era unul care avea fluierul piciorului zdrobit și ieșise afară, nimeni nu se uitase la el până atunci. Singurul caz de ajutor medical pe care l-am văzut a fost până să fim duși în celule, într-o fază pregătitoare. Am fost puși, după miezul nopții, într-o încăpere îngustă, peste 100 de oameni. Nu se putea sta jos. Stăteam în picioare. Din când în când, unii care erau în vârstă, ne dădeam într-o parte, și acela stătea pe vine o vreme, ca să-și tragă sufletul. După care se ridica iarăși și un altul se lăsa. În acest context fereastra era zăbrelită ca să nu avem suficient aer. Era un fel de sufocare lentă. Cineva a strigat: „Sunt diabetic! Am nevoie de insulină! Am nevoie de insulină!”. Aveam să aflu mai târziu că era poetul Florin Iaru. Într-adevăr s-a deschis ușa, a fost înjurat înspăimântător și îmbrâncit, dar a fost luat și i s-a dat asistență.

Ca să închid istoria, colegul nostru de pat, țăranul din Ilfov, a fost luat a plecat normal și avenit în cârje, târât. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Gemea încetișor, cu foarte multă demnitate. Ne-a povestit că era întrebat „ce ai strigat, de ce ai strigat, mă?”, „cu cine ești înhăitat?”. Și așa mai departe. Era totuși un pretext ca să fie bătut. A fost bătut la șale, a fost bătut la picioare. Ancheta consta în bătaie! Nu era în obținerea de informații.

(Am fost dus) mai întâi, la Inspectoratul General al Miliției, la IGM Eforie. Acolo am fost ținuți seara și noaptea până la 12, cred, când am fost duși cu niște dube, câte 4 încătușați pe o banchetă, și alți patru încătușați pe cealaltă banchetă. Eram încătușați unul de celălalt.

Nu mi-a fost frică! Cuvântul nu e frică. Nu cred că frica este ceea ce simte omul în situația asta. Este să dezvolte o atenție neobișnuită. Vezi totul cu o acuitate pristină, de parcă lucrurile atunci ar fi fost create. Ești foarte atent! Asta înseamnă la pândă. Atenția aș spune că este ceea ce se dezvoltă în mod extraordinar, dar și un simț foarte economic al energiei. Înveți instantaneu cum să-ți economisești puterea ca să faci față, pentru că nu știi la ce vei fi expus.

La începutul anilor 90, HR Patapievici a fost primit de societate ca un star cultural. Luna de miere avea să fie relativ scurtă. 

(Răul) a început cu Politicele. Polarizarea în ce mă privește… Când am debutat, în ʼ92, am fost primit cu brațele deschise de toată lumea. Cele două cărți de debut practic, pentru că au apărut simultan: „Cerul văzut prin lentilă”, apărută ca urmare a unui premiu pe care pe vremea aceea (îl oferea) editura Nemira, condusă de Valentin Nicolau. Din păcate nu mai e printre noi. El a avut, împreună cu Dan Petrescu, consilierul literar al lui Valentin Nicoulau, un om excepţional, ideea să instituie un premiu pentru tineri. Consta în publicarea unui volum. Premiul pe care l-am luat a fost pentru eseurile pe care începusem din ʼ92 să le public, până în ʼ93 când am luat premiul. Dan Petrescu s-a prins imediat că e ceva aici atunci și mi s-a acordat acest premiu de debut al editurii Nemira, constând în formarea unui volum. „Cerul văzut prin lentilă” l-am format împreună, în discuții cu Dan Petrescu. A fost o epocă extraordinar de frumoasă. Ilustrațiile au fost făcute de Dan Perjovschi. A fost o colaborare foarte specială. Luam fiecare eseu în parte. Dan era cu carnețelul lui de notițe și eu îi spuneam care e treaba acolo. În timpul ăsta el schița. Cădea peste o chestie. Îi spuneam: „Uite, asta e grozavă!”. O lucra, o puneam deoparte și treceam la următorul. Debutul cu cele două cărți, cea de la Nemira, și „Zbor în bătaia săgeții” care prin hazard, deși era dată în editură de un an și jumătate a apărut în același an, ʼ95. Toată lumea m-a salutat. A fost o îmbrățișare. Când am publicat politicele s-a produs prima polarizare: naționaliștii au identificat în mine dușmanul poporului român pentru că eram sever, critic și aplicam vulgatei naționale o privire necruțătoare. Ea era orientată mereu și mereu și mereu și mereu, de exigența pe care o aveam față de etnitatea noastră ca popor și națiune. Criteriul meu nu era comparația cu occidentul, ci scrutarea faptelor noastre în raport cu ideea mea de demnitate. (Lucruri din istorie) direct falsificate și care foloseau de fapt ca alibi pentru ce? Pentru atitudini lașe, conformiste ori nedemne din prezent.

Al doilea mare val de antipatie și ură față de mine a fost când am publicat „Omul recent”, când progresiștii postmoderni s-au simțit atacați și aveau de ce. S-au coalizat împotriva mea, de data asta zugrăvindu-mă nu ca antiromân, cum făcuseră naționaliștii în ʼ96, ci eram acum antioccidental, antifeminist, antiminoritar, antigay, antimodernitate și așa mai departe. ”Un împuțit de conservator.”

Nu m-am implicat în politică, ci în construcția unei instituții pe care am făcut-o foarte competitivă, dovadă că am căpătat un nume în arhitectura institutelor culturale naționale de cultură din Uniunea Europeană prin intermediul reformei pe care am făcut-o. Noi, românii, am fost în structura de conducere trei ani și timp de un an am condus toate afacerile planetare ale acestei organizații care este EUNIC (European Union National Institutes for Culture). Reuneau toate institutele naționale de cultură din Uniunea Europeană:  British Council, Institut français,  Goethe Institut, Cervantes. Toate astea care ne stârnesc reverii au lucrat sub autoritatea noastră, a românilor, timp de un an, în 2010-2011.

Ani la rând, România l-a perceput, însă, ca un susținător al ideilor lui Traian Băsescu. El cum s-a regăsit?

O luptă în favoarea ideilor lui Traian Băsescu nu am dus niciodată, domnule Striblea. Ce am dus a fost o luptă împotriva a ceea ce eu numesc „mecanismul urii pentru agregarea corpului politic”. Cum se formează corpul politic? Corpul politic înseamnă de fapt următorul lucru: oamenii dintr-o zonă care trăiesc, fac schimburi economice, intră în raporturi formale, informale. Sunt coagulați, sunt structurați de opțiunea față de anumite idei politice. De exemplu preferăm un stat autoritar sau un stat democratic? Dacă e un stat democratic formula lui este liberală sau populistă? Astea sunt idei politice. Oamenii se angajează moral față de ele și le susțin. Corpul politic este structurat de opțiunea față de aceste idei. Ceea ce eu susțin este că de la un anumit moment, corpul politic românesc a fost deturnat din structurarea lui normală față de angajamente morale, față de idei care sunt cele pe care le găsiți în dicționarele de politică. A fost structurat de ură. De ura față de Traian Băsescu. Eu nu m-am angajat față de ideile pozitive ale lui Traian Băsescu, ci m-am angajat împotriva acestui curent de transformare a corpului politic într-un recipient pentru ura față de Traian Băsescu.

Nu, (eticheta de intelectual a lui Băsescu) a venit mai târziu. A venit după prima suspendare, pentru că urmarea condamnării comunismului a fost imediat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui, în care guvernarea a devenit parte, în mod aberant, pentru că pe vremea aceea Tăriceanu emanase ca să spun așa, din câștigul, din victoria în alegeri a Alianței Dreptate și Adevăr, deci a lui Traian Băsescu. El fusese numit premier de către Traian Băsescu. Defecțiunea lui Tăriceanu s-a văzut atunci cu claritate. A gerat înființarea unei comisii pentru suspendarea președintelui imediat după condamnarea comunismului, prezidată de Dan Voiculescu! Această comisie a produs în Parlament o reașezare care nu era cea rezultată din alegeri a forțelor politice: așa numita coaliție a celor 322 care într-o zi istorică, fatidică, a votat suspendarea, declanșarea mecanismului de suspendare a președintelui. Din acel moment, eu împreună cu cei care au fost numiți intelectualii lui Băsescu am devenit critici deschiși ai acestei deturnări a politicii, pentru că nu mai era politică! Era altceva! Era o mobilizare a electoratului prin intermediul mass-media, prin intermediul Parlamentului, în vederea obținerii unui singur lucru: neutralizarea unui actor politic.

Care a fost mecanismul interior al relației cu Băsescu? Exista de fapt o relație?

Era zero. Nu l-am cunoscut înainte, iar după aceea, după ce m-a numit la recomandarea lui Andrei Pleșu, pe vremea aceea consilier al Președintelui, la conducerea Institutului Cultural Român, am avut o întrevedere. Am fost numit. Nici intelectualii lui Băsescu nu erau în anturajul lui personal. Nu mergeam la mese cu el. Aceasta a fost confecționată integral. Am vorbit în interviul pe care i l-am dat Ramonei Ursu, în Newsweek în 2018 pe larg despre relația mea cu Traian Băsescu. A fost o relație profesională despre care trebuie să spun, cu riscul de a fi acuzat că sunt adulatorul lui Traian Băsescu și că sunt pupincurist, cum s-a tot spus despre intelectualii lui Băsescu… Să-l acuzi pe un om precum Gabriel Liiceanu, cu statura lui, că este pupincuristul lui Băsescu arată toată dezordinea morală a chestiunii.

Toată lumea spune că intelectualii au luat ideile lui. De fapt Băsescu a luat ideile intelectualilor.

Ce se știe mai puțin despre această perioadă este abuzul fizic și psihic asupra lui HR Patapievici.

(Am avut de suferit) în momentul în care în spațiul public a fost încălcată regula civilității și a politeții. În momentul în care organe de presă au fost transformate în tunuri de desființat persoane. În momentul în care atacul la persoană a devenit conținutul unor emisiuni din mass-media. În momentul în care Antena 3 s-a specializat pe ceea ce în dreptul american se numește character assassination, adică în distrugerea personală a individului.

Nici nu pot să reproduc! Nu pot să reproduc ceea ce Mircea Badea sau Gâdea spuneau despre mine în emisiuni. De la a fi tratat „gunoi”, „infractor”, „delapidator” și „distrugător”, „antiromân”, eventual și „neromân”, lucru care într-un fel aluziv mereu a fost strecurat. Nu sunt doar „antiromân”, ci și „neromân”. Să spunem lucrurilor pe nume. Există un imaginar latent în populație cu jidanul, cu neromânul. Atunci activezi subliminal acest nivel pentru că, nu e așa, tu nu ai spus lucrul ăsta în mod explicit, dar vinovat e cine a gândit. Minciuni pure! Totul, minciuni pure!

Și desigur, trebuie despre vorbim despre primul și, probabil, cel mai mare fake news românesc: Patapievici care nu-l respectă pe Eminescu. 

Și asta este o minciună! O răstălmăcire pură! Ceea ce spuneam acolo era dimpotrivă că Eminescu ține de un tip de cultură pe care l-am numit „tipul german în cultură”, care este metafizic, filosofic, religios, bazat pe profunzime, pe esență. În epoca noastră postmodernă și relativistă toate astea sunt suspecte în cel mai înalt grad. Ca atare, pentru acest tip de oameni, pentru relativiștii postmoderni, Eminescu este ca un cadavru în debara. Pentru ei. Asta a fost întoarsă împotriva mea, ca fiind o declarație care mă califică ca detractor a lui Eminescu. Ceva de necrezut!

Când spunem spațiul public ne referim la puterea de difuzare. Una este puterea de difuzare a cărții. Sunt cititorii cărților. E un public. Sociologic vorbind, este o componentă a opiniei publice informată pentru că vine dinspre citirea cărților. Un alt segment este cel care citește articole de gazetă sau de revistă literară, unde am publicat deopotrivă. Cotidiane și deopotrivă reviste literare. Cei care citesc reprezintă tot un public informat, pentru că a citit, și formează opinia publică pornind de la ce au înțeles din ce au citit. Cu totul altceva este televiziunea, pentru că scurtcircuitează raportul de înțelegere. Este moderatorul sau instigatorul mai degrabă, care prin puterea de penetrare a televiziunii implantează în mintea omului opinii gata făcute. El nu le mai elaborează. El le primește, cu autoritatea televiziunii. În momentul în care televiziunea spune „Patapievici este detractorul lui Eminescu!”, „Patapievici nu este român!”, „Patapievici este antiromân!”, „Patapievici a distrus ICR-ul, batjocorește cultura română!”, formează un tip de opinie publică care nu mai este informată, ci este victima unei propagande prin mass-media.

 Este episodul care a fost foarte traumatic pentru mine. Mi-a făcut viața civilă imposibilă! În cartierul în care locuiam pe atunci toți oamenii se uitau la Antena 3. Când spun pe atunci este vorba de anii 2008, 2009, 2010, 2011. Culminează cu anul incredibil pentru români, 2012, anul care ne-a pus pe această traiectorie pe care noi evoluăm astăzi, o traiectorie complet greșită. A doua suspendare.

Te duci în piață și acolo lumea se simte îndreptățită de ce văzuse cu o seară înainte la televizor, respectiv la Antena 3, la România TV. Pe vremea aia era și Realitatea TV. Se simțea îndreptățită să mă ia la refec. Să mă tragă la răspundere: „Domnuʼ, ce ați făcut domnu la ICR acolo?”. Iei ceapă și îți spune: „Da cu Eminescu? Domnule, nu vă e rușine? Chiar în halul ăsta? Nu mai aveți rușine, domnule, voi ăștia? De unde veniți, domnule, liftele astea păgâne?”. Asta era într-o zi, a doua zi, a treia zi… Mi-a făcut viața personală imposibilă! Imposibilă! Nu mai vorbim de atacurile fizice! Atacurile fizice când se simte dator să-ți tragă un body check. Bineînțeles (am fost lovit)! Sau episodul pe care l-am evocat cu scuipatul. Justiția morală făcută în România prin scuiparea în față! Toate astea au avut efecte fizice. Toată propaganda Antenei 3, pentru că ea epitomizează după părerea mea acest tip de agresiune, de character assassination, a avut efecte fizice asupra mea și mi-au făcut viața personală imposibilă.

Și o concluzie.

Nu numai pentru asta (am numit cartea „Anii urii”). În mod obiectiv ura este sentimentul care a făcut imposibilă (..). Ura nu este un sentiment politic. Nu este o idee politică. Nu este, deci, o idee politică față de care angajamentul moral, față de ea, să conducă la efecte politice utile, constructive. Angajamentul față de ideea politică intervenție a statului în economie sau nonintervenţia statului în economie, are efecte în sfera binelui public. Ura nu! Ei bine, ura a scurtcircuitat toate ideile politice utile și a transformat toată dezbaterea politică într-o raportare sterilă, absolut sterilă, la pseudoprobleme. Traian Băsescu, intelectualii lui Băsescu. Astea nu erau problemele politice ale României. Reforma în sănătate, da! Era o problemă politică a României! Condamnarea comunismului, da, este o chestiune politică, dar raportarea nu s-a făcut la ideea politică respectivă, ci la persoana Traian Băsescu care a fost transformată în sursa întregii dezbateri politice în forma cea mai primitivă cu putință.

 

 

Noi i-am părăsit a doua oară

Nu cred ca în ultimii ani să fi auzit ceva mai șocant și mai ignorat decât dezvăluirile de mai jos. La sfârșitul a doi de anchetă parlamentară, un senator USR, Vlad Alexandrescu, de unul singur, a strâns într-un raport parlamentar câteva zeci de dezvăluiri care arată un eșec major al nostru, ca societate. 

Sunt 30 de ani de când România și lumea au aflat de lagărele morții din perioada ceaușistă. De orfelinatele morții. La data respectivă, imaginile cu copiii legați în lanțuri, cu copiii bolnavi izolați și puși pe pastile au șocat planeta. Imaginile au făcut înconjurul lumii. S-a născut un val de compătimire și unul de ură la adresa celor  care au făcut asta. 

Vreme de câțiva ani lucrurile s-au mișcat. S-a mai construit ceva, orfelinatele sunt mai noi, s-a inventat sistemul de plasament familial și noi, cei care oricum nu vedem lucrurile astea, am crezut că s-a rezolvat. Sau că, mă rog, e ceva mai bine. 

Primul meu semn că este ceva în neregulă a fost atunci când am văzut pe FB că Vlad Alexandrescu nici măcar nu era primit într-o astfel de instituție. M-au fascinat postările sale pe Facebook în care un singur om părea că se luptă cu un sistem întreg. Și m-a îngrozit această carte pe care mi-a trimis-o Editura Humanitas. 

Raportul este devastator. Sunt 53 de mii de copii în acest sistem. Potrivit raportului, sistemul suferă de o cangrenă generalizată, iar o parte din copii sunt abuzați fizic și psihic, sunt bătuți, supuși unor forme de sclavie, trafic de persoane sau li s-a pierdut urma. 

Dacă greșești, ești izolat, uneori până la trei săptămâni: „Izolatorul e o odaie în fiecare centru de plasament. În cazul în care se declanșează o boală contagioasă, copilul e ținut acolo până ajunge la spital. În zilele noastre, izolatorul se folosește că mijloc de pedeapsă. În carte, aveți mărturii de la copii care au stat 2-3 săptămâni la izolator, fără să iasă nici măcar ca să mănânce. E ca un fel de detenție”.

Multor dintre copii le sunt administate neuroleptice până adorm pe ei, pentru a nu face probleme. Dacă protestezi, ești îndepărtat din centrul respectiv și ți se iau drepturile. Este cazul unui tânăr care nu a mai avut voie să cânte la vioară după ce și-a căutat dreptatea. Un altul, copil fiind, a fost băgat de învățători într-n geamantan și lăsat acolo ore bune. 

„Copiii spun că e ca și cum ai face 18 ani de pușcărie. Multe dintre centre sunt folosite pentru trafic de copii și de carne vie. Am avut un caz, la un centru de plasament din Cisnădie, unde copiii dispăreau cu lunile. Dacă întrebai unde sunt, ni se zicea că sunt la stână. Culmea e că la acea stână era o anchetă din cauza unor acuzații de proxenetism. Dar directorul centrului nu era deranjat și nici îngrijorat că lipsesc copiii”.

Impresionante și mesajele pe care ulterior apariției interviului, senatorul Alexandrescu le-a primit. 

”Doar 2 din pedepsele aplicate : 1) cea mai criminală era să te pună legat într-un jgheab de ciment și alături îți atașau niste cuburi mari de gheață. După câteva ore, ieșeai vânăt ca un mort și frigul îl simțeai multe zile chiar dacă afară erau 35 de grade (am avut și eu parte de 2 ori) 2) te aruncau în beci fără lumină unde erau aruncate tot felul de lucruri vechi, mizerie, șobolani (am avut parte de 4 ori de această pedeapsă).

CRED CĂ AVEAM ÎN JUR DE 12 ANI CÂND M-AM REBELAT ȘI AM SĂRIT LA BĂTAIE LA O EDUCATOARE. I-am rupt părul din cap și am mușcat-o până la sânge… DE ATUNCI NU M-AU MAI CHINUIT. Când se apropiau de mine mă transformam într-o fiară. Îmi era frică și știam că trebuie să mă apăr. ARUNCAM CU SCAUNE, CU ORICE NIMEREAM DUPĂ EI, parcă nu eram eu… Nu au reușit să mă transforme într-o legumă după bunul lor plac. Eram rea și mereu gata să mă apar… Nu știu de unde găseam acea putere și voință de supraviețuire… Aveam și momente când vroiam să mă las învinsă dar erau doar momente pentru că imediat parcă o cheiță se răsucea în mine și reveneam din nou la starea DE VEGHE”

Deși se află la mai multe ministere, raportul este ignorat complet. Nu există nicio reacție sau un plan care să rezolve situația. Întreg sistemul beneficiază de 1% din PIB și pare să fi devenit una dintre marile afaceri ale momentului. Pentru că nimeni nu vrea să-și bage nasul acolo, statul român are sub pulpană un sistem mafiot de drenare a banului public și în care sunt nenorocite viețile oamenilor. Nici măcar nu vorbim de incompetență. Vorbim de o stare căutată sub mai toate guvernările. O mașină sordidă de făcut profit. De la actuala guvernare nici nu mă aștept să priceapă despre ce vorbim, poate câte ceva în materie de drenat fonduri. 

Adevărul este  că în 30 de ani nu a mreușit să fim mai buni decât comuniștii. Poate mai răi pentru c-am avut destule din cele trebuincioase. Doar că nu ne-a păsat. 

 

Oameni de colecție: Vlad Alexandrescu

Fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu este invitatul lui Cătălin Striblea la Oameni de colecție

Publicată de Digi FM pe Vineri, 14 iunie 2019

 

Alexandru Tomescu. Anatomia unui Stradivarius

Dacă aveți un pic de noroc și de insistență îl puteți vedea pe Alexandru Tomescu în aceste zile cântând la Stradivarius. E luna pe care o dedică anual concertelor Stradivarius în România. Celebra vioară și celebrul violonist ajung în fața noastră într-un gest de reverență al unei comori. Sunt 12 ani de când Alexandru Tomescu face asta și o face cu un succes și o bucurie care sunt uriașe. 

Nu o să vorbim mult despre el astăzi, dar o să zăbovim îndelung asupra acestui miracol care e vioara Stradivarius. Și mai ales asupra legăturii dintre om și ea. L-am întrebat la început pe Alexandru Tomescu dacă e cel mai bun violonist român.

Sigur că dacă ar exista și în domeniul violoniștilor sau al muzicii, în general, un fel de clasament ATP cu puncte după fiecare concert mai câștigi, mai pierzi. Ai greșit ceva, ți se scad puncte. Poate lucrurile ar fi mai simple, adică ierarhiile ar fi cumva mai simple, dar în domeniul ăsta artistic totul este foarte subiectiv pentru că e greu să cuantifici ceva. Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, m-a emoționat, mi-au dat lacrimile. Cum le faci? Le calculezi la mililitri?

Totul este foarte, foarte subiectiv, într-adevăr. La urma urmei totul ține de felul în care rezonează fiecare ascultător cu omul care este pe scenă. Sunt unii care îl adorau pe Heifetz și alții care nu-l puteau suporta fiindcă li se părea un fel de robot, din cauză că nu dădea niciodată pe de lături. E o chestiune de afinitate spirituală cu omul care este pe scenă acolo. Contează felul în care el reușește să construiască acele punți de comunicare.

Cei mai mulți oameni de specialitate care au văzut această vioară spun că e minunată. Că e un Stradivarius frumos 

Mulți dintre experții din străinătate care au văzut vioara aceasta au fost șocați aproape aș putea spune. Impresionați! Țin minte reacția lutierului de la Paris, cel care l-a cunoscut și pe George Enescu și care s-a ocupat cam de toate viorile Stradivarius care au circulat în lume, în clipa în care am deschis cutia viorii în fața lui, nu-i spusesem nimic. Nici că e Stradivarius sau altceva. Ne cunoșteam de mai mulți ani și i-am zis: „Maestre, vreau să vă arăt această vioară!”. Țin minte și acum expresia feței lui. Nici măcar nu a atins-o, nu a scos-o din cutie, nu s-a uitat la etichetă. Nimic din toate acestea! Pur și simplu a văzut-o așa, de la distanță. Se întoarce spre mine cu un zâmbet larg pe toată fața și spune: „Vai, dar ce frumusețe!”. Următoarea întrebare a fost: „Dar cum de nu o știu?”. A ghicit anul construcției cu o bătaie de doi, trei ani. Perioada 1700-1705, dar cum de nu o cunosc. I-am explicat că din 1955 vioara Stradivarius Elder-Voicu este în posesia statului român

Ăsta e genul de subiect la care ar trebui să te faci mic, dar tocmai aici mă macină curiozitatea. Ce o face atât de specială?

Au trecut 12 ani (de când am vioara). E o întrebare simplă și imposibilă în același timp, pentru că la prima vedere tocmai. Nu este cum ar fi să ziceam o mașină scumpă sau un ceas scump care e făcut din altceva, din titaniu sau nu știu ce minereu care e adus de pe lună. Este făcută din aceleași esențe de lemn din care se fac și în ziua de astăzi viorile. La culoare, acele componente care teoretic ar fi disponibile și în ziua de astăzi, dar cu toate astea este diferită. Dacă vreți recrearea unei viori Stradivarius este un fel de potir al Sfântului Graal. Un fel de piatră filosofală pe care o tot caută lutierii de secole, deci nu de ieri de azi. De secole!

Sunt tot felul de povești, de legende. Unele mai romantice, altele mai trase de păr, dar cei care au văzut filmul „Vioara roșie”, poate sunt convinși că Stradivari folosea sângele soției lui ca să lăcuiască viorile. Sunt legende și legende. Ceea ce este însă adevărat este că Stradivari era un perfecționist. Pe lângă faptul că a construit viori care sunau și funcționau foarte bine ca instrumente, funcționarea lor era dublată de frumusețe. Erau obiecte de artă. Frumusețea stătea și în selecția materiilor prime. Un lemn de o frumusețe care te izbește și în ziua de astăzi. Există și această speculație foarte dragă românilor, că de fapt lemnul pe care îl folosea Stradivari ar fi putut proveni inclusiv din pădurile românești. E o speculație ce are cumva un fundament pe filiera turcească. Turcii aveau legături comerciale cu Veneția, de unde Stradivari s-ar fi putut aproviziona. Cert este că și în ziua de astăzi, în România, cresc copaci care oferă poate unul dintre cele mai bune lemne, cu cele mai ridicate calități de rezonanță.

Mâinile lui Alexandru Tomescu au îmbrățișat ași alte viori. Vede și aude diferențele la modul absolut. 

Este, dacă vreți, un cu totul  alt tip de instrument. Poate de aceea nu toți violoniștii se declară a fi confortabili cântând pe o vioară Stradivarius, pentru că în primul rând se spune că ele au o personalitate a lor. Adică trebuie să te apropii cu un anumit respect de vioara Stradivarius, fiindcă dacă vrei să îi impui stilul tău de cântat s-ar putea să nu funcționeze. Trebuie să existe această deschidere, această disponibilitate în a vedea exact cum funcționează vioara respectivă. Sunt instrumente pe care poți să le iei, bați cu pumnul în masă, vioara răspunde, nu are nicio limită și gata! Ei, la viorile Stradivarius e un pic altfel. Instrumentele vechi, italienești, în general, obțin un sunet mai mare, mai puternic dacă apeși mai puțin. De ce? E cumva de-a-ndoaselea. Trebuie să o lași să respire. În clipa în care apeși foarte mult ai strangulat-o.

Sunt variabile asemănătoare dacă vreți cu cele de care trebuie să țină cont să zicem un pilot de curse. Au de exemplu aceeași problemă: aderența. Piloții de curse au sute, mii de cai putere acolo și provocarea este tocmai aceasta: cum să facă să ajungă toți caii putere pe asfalt. Să-i transfere. În același fel și vioara Stradivarius depinde de niște resurse uriașe. Trebuie să știi cum să le accesezi. Să nu apeși prea tare și să învârți cauciucurile în gol

Exact în 2019 vioara împlinește 317 ani. Cât se va putea cânta la ea?

Este o întrebare legitimă, mai ales în 2019, când perspectiva de viață a obiectelor care ne înconjoară este de doi, trei, hai cinci ani, dacă e.  Dacă un telefon ar ține 10 ani, deja e un obiect de muzeu. Vioara Stradivarius a fost construită într-o altă epocă în care Stradivari nu era preocupat de câte viori va vinde el dacă nu se strică suficient de repede și le construia ca să funcționeze un timp nedefinit. Are evident niște părți, niște consumabile. Orice instrument de genul acesta are niște părți care se înlocuiesc periodic: corzi, căluș, tastieră. Diverse lucruri care nu țin de esența viorii, de cutia de rezonanță. Cutia de rezonanță este cea care dă naștere sunetului. Chiar am văzut viori Stradivarius care în urma diferitelor accidente sau a întâmplărilor au fost făcute din două, doar una. A rămas doar fața sau spatele și cu toate astea încă funcționau incredibil de bine.

Da, (e un fel de magie). Cum spuneam mai devreme, există toate aceste legende, aparente miracole. După părerea mea și a lutierului cu care lucrez de muli ani, Silvian Rusu, ar fi vorba mai degrabă de un întreg set de secrete. Un întreg set de lucruri de urmat, care atunci când ar fi toate puse împreună în acest jur ar funcționa impecabil. În ziua de astăzi, într-adevăr, putem reproduce la milimetru, la zecime de milimetru o vioară Stradivarius, dar e ceva ce nu putem reproduce. Nu putem găsi două bucăți de lemn identice și aici e cheia după părerea mea, cheia tuturor problemelor. Evident, lemnul este o materie organică. Nu sunt două bucăți care să semene una cu cealaltă. Stradivari își făcea aceste hărți de grosimi, căci fața și spatele unei viori nu au aceleași grosimi peste tot. Sunt niște hărți, locuri în care e mai groasă, mai subțire. Jongla cu aceste grosimi în funcție de fiecare bucată de lemn. Dacă noi copiem o vioară gata făcută pe o altă bucată de lemn care nu are nicio legătură cu cea de dinainte, rezultatul va fi corect din punct de vedere fizic, dar nu va funcționa așa cum trebuie. Stradivari trata fiecare bucată de lemn individual. Avea niște criterii de selecție de un fanatism uluitor, inclusiv în ziua de astăzi. Nu știu dacă e adevărat sau nu, dar știu că m-a impresionat când eram copil: povestea că atunci când Stradivari termina de construit o vioară, la vremea respectivă fiind un proces foarte laborios care dura mai multe luni de zile, o încerca. Știa să cânte la vioară. Dacă nu era mulțumit de rezultat o arunca pe foc. Vă dați seama poate câte capodopere s-au pierdut în felul acesta? Viorile Stradivarius pot fi foarte capricioase. O mulțime de reglaje de o finețe fantastică pot schimba radical sunetul unei viori.

Iar omul care mânuiește vioara asta istorică se joacă în fiecare zi făcând game. Adică cel mai simplu limbaj al muzicii. Doar că e repetat la infinit.

Este o chestiune de întreținere și de menținere a abilității de a cânta, exact în același fel în care Simona Halep face antrenamente în fiecare zi. Dacă vrea să se mențină în top, dacă vrea să fie în deplinătatea capacităților sale fizice și mai ales mentale, trebuie să se antreneze în fiecare zi.

Sigur, nu e vorba că le învăț, ci îmi resetez reperele. La vioară este o diferență comparativ cu pianul sau chitara care sunt instrumente unde sunetele sunt foarte clar delimitate. La chitară sunt acele praguri, ca un fel de clape la pian. La vioară în schimb, corzile sunt netede. Există o infinitate de posibilități de a nuanța sunetul, dar și de a da pe de lături. Toți marii violoniști, cei care vor să facă performanță la nivel maxim dedică pregătirii concertului între o oră și trei ore pe zi. Sunt convins că așa fac și atleții, sportivii de performanță. Înainte de a se apuca de antrenamentul de tenis își lucrează fiecare  mușchi pentru ca totul să funcționeze. Este dacă vreți aceeași meticulozitate pe care trebuie să o aibă un pilot de Formula 1 în clipa în care își pregătește mașina de concurs. Fiecare șurubel, fiecare sistem trebuie să funcționeze impecabil pentru ca în momentul de performanță să dai tot ce e mai bun din tine.

Nu m-am gândit niciodată că un violoniast poate să aibă aceleași probleme de sănătate ca un sportiv de performanță.

Fără bătături la mâna stângă, la mâna dreaptă, la gât nu se poate. Organismul se adaptează, e adevărat. Sunt niște deformări profesionale pe care medicii le recunosc imediat. Merg inclusiv până la dantură. Dentiștii care au mai lucrat cu violoniști recunosc deformările care se petrec inclusiv la nivelul dinților. Coloana vertebrală se deformează. Umărul stâng ajunge să fie mai dezvoltat decât umărul drept. O mulțime de lucruri care pot fi ținute sub control prin programe de gimnastică sau de înot. Nu puțini dintre violoniștii de succes s-au confruntat cu probleme de ordin fizic. Vengerov la un moment dat, chiar trecuse la dirijat pentru că nu mai suporta durerile de spate. Profesorul meu de la Dallas, din America, a trebuit să renunțe cu totul la cântatul la vioară din cauza contracturilor musculare care apăreau. Așadar, este o chestiune ce poate părea de fiță, dar nu e deloc.

Dacă vrei să poți funcționa pe termen lung, e important să-ți găsești acea naturalețe, acea relaxare a mișcărilor care să-ți permită să poți să practici lucrurile aceste 20, 30 de ani. Eu mă străduiesc. Cam ăsta e criteriul de funcționare și nu doar din punct de vedere al pregătirii fizice sau mentale, care este foarte, foarte importantă. Nu e vorba doar să te pregătești, să studiezi. Pregătesc concertul de Mendez, ok, studiez 4 ore pe zi și gata. Toate lucrurile trebuie să funcționeze acolo. Și partea fizică de care am amintit mai devreme, însă partea mentală, după părerea mea este crucială. Poate prea puțin pregătită. Evident, copiii învață cum funcționează, cum se ține arcușul, cum să cânte. În liceu, în Conservator, pe linia asta se merge. De partea psihologică, cum te vezi tu pe tine, în raport cu ceilalți, în raport cu lucrarea muzicală pe care o cânți, cum îți gestionezi tu emoțiile, un potențial eșec… Lucrurile astea sunt lăsate la latitudinea fiecăruia. Evident, fiecare își construiește principiul și sistemul său de funcționare, dar pot să vă spun că partea psihologică are o pondere foarte, foarte mare. Cel puțin 20%, 30%. Evident sunt foarte mulți oameni extrem de dotați, de talentați, dar care nu pot avea o carieră, o viață pe scenă din cauză că au acest trac. Te pregătești și când să intri pe scenă te cuprinde o spaimă de moarte, o înghețare, un fel de reacție.

Dar nu acesta este cel mai dificil lucru. Îl descoperiți la finalul interviului. 

 

         

Mihai Leu. ”Nu am uitat niciodată ce mi-au făcut în comunism”

Bănuiesc că fiecare dintre voi a văzut un film cu box: Campionul, Rocky sau, de ce nu, filmul acela al lui Sergiu Nicolaescu, Ringul. Știți că acolo există câteva momente cinematografice de slow-motion sau de poveste care pare lungită. Mai ales între pauzele dintre reprize acolo unde pare că se întâmplă o lume. Cei doi, lupător și antrenor, au timp de povești, au timp să-și amintească, să-și spună vorbe de duh sau să se îmbărbăteze. 

Doar că povestea durează un singur minut. O știți de la meciurile lui Bute sau Doroftei, pe care generațiile noastre le-au prins în direct la tv cu tot marketingul aferent. De aia, știți că un minut nu poate fi mare lucru. Acolo nu se întâmplă ceva ce poate schimba un destin. Doar dacă minutul acela nu este povestit de Mihai Leu, primul campion mondial român al boxului profesionist.

În timpul reprizei a patra, soția mea s-a dus la Fritz în colț. Eu nu am știut, normal. Am aflat după meci. I-a zis: „Fritz, te rog, abandonează-l.”. Eu luam pumn după pumn. Mă purta din unul în altul. I-a zis Fritz: „Hai să îl mai las o repriză. Dacă nu își revine, îți promit că-l abandonez”. Când m-am dus spre colț, i-am și zis: „Trainer ăsta mă omoară!”. M-a trântit pe scaun, dar cumva, brutal. M-a trântit pur și simplu și mi-a zis: „Ce-i cu tine?!”. Nici el nu a realizat că probabil s-a rupt tendonul. A zis: „Ce-i cu tine?! Gândește-te la Marco, Marco fiind băiatul meu. Gândește-te că milioane de români așteaptă să câștigi!”. Înainte de meci primisem o telegramă de la Emil Constantinescu care era președintele României, de încurajare, ceea ce a contat foarte mult. A zis: „Milioane de români așteaptă să câștigi.”. În secunda aia am fost sigur că voi câștiga meciul!  

Mihai deja boxa cu un tendon rupt la mâna stânga. El este un boxer atipic. E dreptaci, dar are forță mai mare în mâna stângă decât în mâna dreaptă. De asta își construia luptele ca să maximizeze această bizarerie sportivă. 

Tendonul s-a rupt în repriza a treia. Sincer, nu am simțit. Bine, noi aveam tactica să zic așa. Obiectivul pentru meci era să devin campion mondial la puncte, 12 reprize.  Eu fiind tehnic, știam că dacă întindem meciul pe cât mai multe reprize, șansele noastre sunt tot mai mari. A contat faptul că acest panamez avea din 25 de meciuri, 24 erau victorii, 24 prin K. O. Am stabilit însă că mai bine conservăm energia pentru reprizele următoare. Era important să-l scoatem din boxul lui. Prima repriză a funcționat, totul în regulă. A doua repriză a funcționat, totul în regulă. În a treia repriză mi s-a rupt tendonul. Eu nu am știut și cred că eram atât de încălzit că nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Nici nu mă gândeam la așa ceva. Pe DVD se vede cum mi-a căzut mușchiul mai jos, se vede o gaură la muşchi. Am început să iau pumn după pumn. Pumn după pumn, nu mai puteam. Stânga nu mai puteam să o țin sus. Nu mai aveam nimic. Am primit pumn și în repriza a treia, și în a patra.

Momentul de pe scaun l-a revitalizat. A revenit în luptă și s-a apucat de lovit vârtos.

Am dat și cu stânga, inclusiv medicul care m-a operat a zis că nu-și va explica toată viața lui cum am reușit să dau cu stânga în continuare. Nu dădeam cu ea așa, când era bună. Chiar am văzut după aceea pe meci. La un moment dat i-am dat o dreaptă în bărbie. A fost amețit și normal urma stânga și ar fi căzut, deci era terminat. Nu am putut să dau cu stânga și până am tras dreapta înapoi și am venit iarăși, el s-a retras și i-a trecut momentul. A bătut gongul și și-a revenit.

Nu am știut în timpul meciului că am câștigat. Soția mea s-a dus, bineînțeles, să vadă rezultatul. Delegatul general pune întotdeauna buletinele spre colțul roșu și spre colțul albastru. Cine vine la meciuri de box, știe. Nu a avut de făcut decât să se ducă în spatele delegatului general să vadă buletinele cum sunt și s-a urcat pe colțul ringului și mi-a zis exact așa, căci țin minte: „Amore, ești campion mondial!”. Asta a fost!

Dar nu era chiar tot. Lui Mihai i-a cedat genunchiul în timpul meciului. Acolo avea o operație mai veche. Inițial a vrut să fie cărat pe brațe către vestiar. Călcam destul de greu. După aia m-am gândit, în aceeași secundă: „Am boxat 12  reprize și acum nu sunt în stare să mă duc până în vestiar? Nu doar că mă duc până în vestiar, dar trebuie să merg perfect, să nu vadă nimeni că am probleme!”. Am ajuns în vestiar. Normal că a venit foarte multă lume. Au fost și mulți ziariști din România. Au venit și ziariști din Germania.

Care este sentimentul de după luptă, Mihai? Managerul meu i-a rugat pe toți să iasă afară, să mă lase singur. Am făcut un duș, m-am întins pe bancă, mi-am pus centura de campion peste mine, să o am aproape, să o văd și m-am gândit. Mi-am adus aminte de lucrurile din copilărie: când mă duceam cu autobuzul la antrenament, când alergam dimineața și ploua, era rece, mă bătea vântul și totuși alergam, când făceam slăbire kilograme și nu mâncam deloc. Toate astea… M-am gândit că de fapt nu sunt șase săptămâni, de fapt sunt 20 de ani de muncă. 

Lupta asta începuse însă ceva mai devreme. Mihai Leu este primul campion mondial al boxului profesionist de la noi. Doar că pentru asta a trebuit să fugă din țară, la finalul anului 1987. 

Da, (aveam 19 ani când am plecat). Chiar țin minte că antrenorul lotului național era Relu Auraș. Din fericire pot să zic că aveam la vremea respectivă o situație foarte bună. Familia mea practic avea o situație foarte bună. Cu boxul câștigam destul de bine. De la 18 ani aveam mașină, aveam apartament și în București. Aveam, țin minte, cred că aproape 100 000 de lei la CEC, ceea ce pe vremea aia era ceva. Eu am fost însă întotdeauna o fire puțin mai rebelă și faptul că tot timpul te simțeai cumva urmărit… Mergeam în străinătate. Tot timpul era un securist cu noi, care spunea „Vezi că ai stat de vorbă prea mult cu italianul ăla. Vezi că nu știu cine te-a întrebat ceva. Ce ai răspuns?”. Nu suportam toate astea. Au fost în mod normal mai multe întâmplări adunate. Spre exemplu, înainte să plec la un turneu, când eram la Dinamo, m-a chemat un colonel la el în birou și mi-a zis, deși eram un băiat liniștit și îmi vedeam de sport, fiind destul de cuminte: „Tu ești un băiat cuminte. Noi o să avem grijă de tine. Să-ți fie bine! Mai sunt colegi din ăștia de-ai tăi care mai vorbesc urât de țară, care au gânduri să plece. Tu să ni-i spui nouă și noi o să avem grijă de tine”. Eu i-am spus: „Tovarășul colonel, nu vă supărați pe mine, dar nu pot să fac asta!”. La următoarea deplasare, în Turcia, m-a tăiat de pe listă.

Capac i-a pus, însă, rechiziționarea unui casetofon. Mihai venea din Cuba unde cucerise medalia de aur la juniori și i-au luat casetofonul la graniță. Ca să-l cumpere, își vânduse echipamentul. Or, pentru un puști de 19 ani, asta era dramatic cu totul. 

La vamă, o vameșă, cum era pe vremea aia, a desfăcut geanta, iar casetofoanele le împachetasem în haine, să nu se spargă pe drum. A văzut, a pipăit, a simțit alea. M-a întrebat: „Ce ai aici?”. I-am zis: „Am două casetofoane, dar nu le mai scoateți!”. Bine, a zis: „Nu ți-e rușine, obraznicule?! Cum îndrăznești să vii cu așa ceva în țară?!”.  Le-a luat. A doua zi le-am primit înapoi, fiindcă nu era normal ce s-a întâmplat, dar a fost momentul care mi-a rămas în minte toată viața.

Și-a anunțat familia că va pleca. Nu l-a oprit nimeni. Tatăl lui a înțeles ce va fi mai bine pentru copil, chiar dacă Securitatea avea să-l macine după ce-a fugit. Momentul de cumpănă a fost într-un hotel din Grecia. Îi tremurau picioarele. 

Doctorul Radovici a venit și m-a chemat la el în cameră. A venit și mi-a zis: „Tu vii la noi în cameră!”. M-am dus la el în cameră. Ne mai dădea vitamina B1. M-am dus la el. M-a întrebat cum mă simt. Chestii din astea, cum era de obicei. I-am spus că bine. Slăbisem destul de mult, dar i-am zis că sunt bine, sunt pregătit, că e totul în regulă. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Dacă aș fi mai tânăr, așa i-aș da și eu dracu pe toți!”  

Și a plecat din hotel doar cu hainele de pe el. Și-a vândut geaca de piele, a luat o țeapă, a rămas doar cu bani de biscuiți și Cola și a ajuns în Atena la un restaurant al românilor. Țin minte apoi că eram în autocar. Se înserase și vedeam pe mare vapoare, lumini, tot. Era frumos, dar mă gândeam: „Aoleu, ce am făcut? Am lăsat tot!”. Nu aveam nici haine, nimic. I-au dat de mâncare, l-au ascuns în lada unui camion la un engkez și l-au făcut pachet până în Franța. 

Acum îți dai seama, oamenii care erau pe acolo, prin Paris la vremea respectivă, să zic așa, nu știu, se ocupau cu lucruri nu foarte… nu contează, se descurcau ei. Ideea este că am fost cu un român, a lăsat o pungă de bani lângă mine pe un scaun. Eu nici măcar nu m-am uitat în pungă. Nu m-am atins de ea. Probabil, acum tot așa, după un timp, am început și eu să analizez de ce. A venit în mașină. Probabil a văzut că nu am desfăcut pungă, nici nu am atins-o. Nu știu dacă s-a uitat pe geam să vadă. A zis: „Hai să mergem acasă!” Stăteam la el. Apoi mi-a zis: „Locul tău nu e aici. Ia du-te tu în Germania!”. Între timp am luat și legătura cu mătușa mea care se dusese și ea în Germania din Austria și m-a dus el. M-a dus la gară, m-a pus în tren și din Franța în Germania am trecut în portbagajul unei mașini, fără acte, fără nimic.

Nici prima experiență de profesionist nu a fost senzațională. A luat o țeapă de 20 de mii de mărci de la clubul cu care avea contract, păcălit de un așa-zis manager. Viața nu era spectaculoasă, deși avea libertate. Așa că, măcar o dată s-a suit în mașină și a venit la granița dintre România și Ungaria, doar ca să se uite în țară. Dar până la urmă natura lui de luptător a învins. Mihai Leu a devenit campion al Germaniei și apoi campion mondial. Și când corpul nu l-a mai ținut, s-a apucat de raliuri unde a devnit campion al României. 

Vă las pe voi să descoperiți mai jos ce înseamnă respectul pentru sport, dar și pentru adversar. Cum se pregătește un meci de titlu mondial și dacă numeri vreodată câți pumni iei în cap.  

 

Andra, superstarul obișnuit: ”Îmi place să spăl vase”

Când să înceapă interviul, Andra își cânta încetișor, ca pentru sine, Hallelujah. Așa faci mereu, o întreb. Știu deja că ea cântă tot timpul, că e natura ei. Știu că se exprimă ușor prin cântec și că așa-i vine bine să-și transmită sentimentele. Mi-e mai ușor uneori să cânt, decât să vorbesc! 

Sunt melodii care îmi dau o anumită liniște înainte de un interviu. Da, (e ceva asemănător cu o rugăciune). Uite, când urc în avion sau când intru într-un concert, acum în cadrul turneului sau oriunde concertez, spun un Tatăl nostru, fără să mă vadă nimeni. Chiar dacă îmi știu treaba, știu ce trebuie să cânt, am experiență de scenă de atâția ani… De fiecare dată cânți pentru alt public, iar emoția este pentru a nu dezamăgi. Zic: Doamne ajută-mă să fiu așa cum își doresc oamenii ăștia, să fiu la înălțimea așteptărilor. Îmi spun doar mie.

Andra e credincioasă. Își caută nădejdea și puterea cu ochii la Dumnezeu. 

Poate datorită lui Cătălin sunt și mai credincioasă. El este mai credincios decât mine. Merge mai des la biserică. El îmi spune: Hai să mergem la un părinte care ne e foarte drag să vorbim. Părintele Cristian care ne-a și botezat copiii de altfel, este duhovnicul nostru. Mergem acolo și ne dă liniștea de care avem nevoie. Ne spune chestii generale, pe care le spune tuturor, despre cum să-ți găsești liniștea și pacea într-o lume atât de nebună, într-o lume ca a noastră, de exemplu. O lume în care suntem mai toată ziua pe drumuri, cu tot felul de proiecte, cu oameni diferiți, unde întâlnești, așa cum mai zice el și ispite. Îți dă o liniște. Când plecăm de acolo amândoi suntem bucuroși că am putut să ajungem să vorbim cu el. 

Dincolo de voce, îmi dau seama pe parcursul interviului, că succesul Andrei constă în faptul că e foarte pământeană. Ea este mereu strălucitoare când o vezi la televizor sau pe scenă, dar în rest e un om obișnuit. Vedeta rămâne acolo pe scenă. Și la mall mă duc fără probleme. Pun blugii pe mine și o șapcă și nu mă gândesc că mă recunoaște lumea. Dar imaginea pe care mi-o pune în minte este Andra cea de acasă. Acolo unde gătește, spală vase și-i pune masa lui Cătălin. Dar voi doi, oameni așa bogați și celebri, nu aveți pe nimeni să facă asta?

„Dacă ar fi o cameră să fiu live pe Facebook tot timpul și să vedeți câte vase spăl… Avem mașină de spălat vase, dar nu știu dacă am folosit-o de trei ori. Mi se pare ireal. E mai veche ce e drept, dar spală în trei ore. Păi eu în trei ore spăl toată casa. Îmi și place să spăl vase. Mă duc undeva în vacanță, la o cabană cu niște prieteni și facem noi acolo mâncarea. Ceilalți gătesc, iar eu spăl vasele, deși îmi place să și gătesc. E bătaie pe vase. Vin niște finuțe de-ale mele: Nășică, mie nu-mi place să spăl vase și le spun: Lasă-mă pe mine să le spăl că mă simt prost. Eu fac de drag”

 „Foarte mult (mă relaxează). Și pe Cătălin la fel. Mergem undeva în vizită și suntem la niște prieteni unde ne permitem, să zic așa. Îl vezi pe Cătălin cum strânge. E foarte ordonat. Uite, apropo de asta. E și credincios, e și ordonat. E perfect. E omul care mă ajută și mă face să-mi doresc să fiu mai bună.”

Plăceri vinovate ai Andra? „Mănânc dulce, în schimb. Aș mânca toată ziua. Sunt dependentă. Vreau să scap cumva de dulcele ăsta și nu știu cum. Cumva când mănânc sunt atât de fericită, jur! Sunt fericită! Apropo, vin fanii pe unde merg la concerte, la radio și nu îmi mai aduc flori. Îmi aduc ciocolată. Am cutii, cutii, cutii de ciocolată. E plină casa de ciocolată. Serios! Pot să-mi deschid un magazin.”

În egală măsură, însă, Andra e bucătăreasă. 

După 3 zile de stat la (Sala) Palatului am venit acasă. N-am dormit în alea trei zile acasă. Trebuia să fac pauză vocală. Acasă e foarte greu să fac asta cu copiii. Nu pot să le vorbesc prin semne. Vineri a fost primul concert. Luni dimineață am venit acasă, dar primul lucru, deși am fost foarte obosită, a fost să fac  tot ce le plăcea copiilor sau tot ce voiam. Mama m-a întrebat: Iubita lui mami, dar nu ești obosită? Gătesc eu.” Și i-am zis: Nu, nu, vreau să recuperez cu copiii, să le fac ceva ce le place lor. Să mă ierte cumva că am lipsit astea trei zile. Fac brioșe, fac paste, fac un pește foarte bun cu creveți, cu unt, cu pesto, cu vin alb. Pun și ceapă verde și usturoi. Sincer nu am văzut rețeta asta pe undeva. Folosesc somon cu creveți sau pește alb, pentru că ăsta e peștele pe care îl mănâncă copiii. Depinde ce am prin casă, dar de obicei am somon. Am auzit că acum nu prea mai e ok și atunci am trecut pe doradă sau file, file de șalău. Pregătesc creveții, le pun un pic de sare, un pic de piper atât pe ei cât și pe pește. Îi pun la prăjit în ulei de măsline, foarte puțin, după care pun foarte mult unt. Depinde ce cantitate de creveți am. Nu au gust bun dacă nu pui unt. Adaug ceapa, usturoiul, pesto, chiar dacă îl faci tu sau dacă îl găsești gata făcut. Adaug și vin alb și smântână de gătit. Asta pe un pat de orez. Fierb orez. Am o oală electrică și nu se prinde pe fund. Fierbător de orez. Pun orezul și pun apoi sosul deasupra. Fosta noastră bonă, Rona, gătea această rețetă, dar punea foarte mult ghimbir. Eu, pentru că am limbă geografică nu prea pot să mănânc iute.

Andra e strâns legată de familia ei. Succesul l-au construit împreună. Acasă i-au spus: ”copilul de aur”, găina de aur” pentru că le-a îndeplinit toate visele. Familia Andrei nu a fost dintre cele cu dare de mână. 

Mama a avut o copilărie mai modestă, ca tot omul. Nu a avut un vis anume. Au plecat amândoi, și mama și tata. Țin minte că-mi spunea: Am avut un apartament în chirie cu o dormeză și o masă. Așa fericiți am fost! Uite, ușor, ușor, am muncit și am realizat asta și mai apoi împreună cu voi, am muncit toți. Ne-au învățat de mici să facem economie, să strângem, să evoluăm. Avea vise ca orice femeie când era tânără… Țin minte că îmi zicea că era cu bunica ei și s-a dus în Turda, la vreo 8 km. Nu vreau să mă gândesc prea mult că e sensibil subiectul. Avea bani doar de întoarcere. A trecut pe lângă o cofetărie și a văzut o prăjitură din spumă, cu căpșuni și a zis că mănâncă prăjitura asta, dar trebuie să meargă pe jos acasă. S-a dus 8 km pe jos. Tot felul de sacrificii din astea. Eu am zis că dacă pot, în viața asta, o să fac totul ca părinții mei, sau mama cel puțin, să nu mai aibă vreodată grija asta. Dacă ea vrea să-și cumpere o pereche de pantofi, eu îi fac pofta asta. E mama mea, este icoana mea. E omul care m-a învățat să fiu bună și să fiu la rândul meu o mamă așa cum a fost ea. Da. E o legătură foarte puternică. Nu mă face să plâng! Pentru mine e foarte sensibil subiectul ăsta, legat de mama, pentru că o iubesc foarte mult. E omul care ne-a ținut legați pe toţi, ne-a învățat să ne iubim, la rândul nostru să avem grijă de familiile noastre.”

„Sunt foarte apropiată și de tatăl meu cu care semăn foarte mult ca atitudine, personalitate. Sunt foarte puternică, la fel ca el. Cumva însă, sensibilitatea am luat-o de la mama, deși mama nu a fost ca tata. Tata a fost zi de zi cu mine. Mergeam cu trenul, ne-am chinuit ceva la începutul carierei mele. Duceam bani de acasă. Nu câștigam mare lucru. Aveam turneu cu trupa Andre, cu trupa Angels. Eram extrem de fericiți că facem și noi parte dintr-un turneu cu vedetele momentului. Erau în vogă Andre. Săreau copiii pe ele. Erau atât de iubite, de apreciate. Primul meu concert a fost la Timișoara în cadrul turneului. Eram atât de fericiți! Mă uitam la tata care era undeva la mașină și îi spuneam cumva din priviri: Tată, uite cum mă prind copiii ăștia și mă iubesc. Mă recunosc! Îmi rămân așa în cap imaginile fețelor lor văzându-mă fericită.”

Vă las pe voi să descoperiți mai departe cum își cresc Andra și Cătălin copiii. Și ce cred aceștia despre părinții lor celebri. Dar și mai mult despre cum se construiește un succes care acum ține de aproape 20 de ani. Și mai ales cum îi pun plumb în picioare sesiunile de autografe ”pentru că eu vreau să stau până la ultimul om.”