interviu

Florin Iaru: „E bine în România. Pentru că totul poate fi reparat.”

Pe Florin l-am cunoscut în toiul unor bătălii politice. E ca un vulcan. E liber și are curaj. E liberal până în măduva oaselor și crede în oameni. Și lumea, care trăiește prin televizor, crede că ăsta e el. Ba îi și pune câte o pecete politică. Și ca de obicei nu vedem decât un fragment din ce este el ca om. Sau ca profesionist. Pentru că Florin Iaru este unul dintre poeții mari  ai acestei țări. Și nu numai pentru că e în manualele de liceu, lucru care-l enervează la culme. Ci pentru că așa este recunoscut de breasla sa. Și pentru că la începutul anilor 80, a modificat lumea poeziei scoțând un volum unic la data aceea, dar și de mare succes. „Aer cu diamante” este un volum de succes cu poezii De Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian Coșovei și Ion Stratan 

N-a fost chiar așa. Toată lumea s-a supărat. Cei mai mulți s-au supărat. Au spus: „Ce e prostia asta? Voi scrieți poezie americană”. De unde poezie americană dacă noi trăiam în România?

Volumul, care poartă titlul unui poem de al meu, este „Aer cu diamante” după „Lucy in the sky with Diamonds” care era după Beatles. Puțină lume s-a prins. Am scăpat de cenzură și s-a publicat. Sigur că (s-a făcut scandal). Toți presupuneam că trebuie într-un fel să delirezi în această lume mică și închisă ca să poți ieși, să ai un pic de libertate. Trebuie să te droghezi, iar noi ne drogam cu literatură, cuvinte și prietenie.

Cum păstrați la începutul anilor 80 legătura cu lumea care trebui să vă inspire. Era zona cea mai neagră a comunismului. 

În primul rând erau posturile de radio străine. Pe urmă și sistemul comunist sau sistemul socialist românesc avea niște găuri. De exemplu toți aviatorii veneau din curse cu discuri sau cu casete audio. Alții, care ieșeau în străinătate, veneau cu cărți. Aceste discuri sau casete umblau peste tot, astfel că noi eram, într-un fel sau altul, la curent cu ce se întâmplă dincolo. Nu uita că era și un post de radio care emitea pentru România. Sigur, se auzea cu țiuituri că era pe unde scurte. E vorba de Radio Europa Liberă, unde ascultam „Metronomul” de sâmbătă seara a lui Voiculescu. În același timp, aveam o actualitate românească și o chestie de cultură făcută de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Ei ne prezentau ce se întâmplă la ora respectivă în Occident. Într-un fel eram, cum să spun… Dincolo de zidul pe care îl ridică Trump, noi eram mexicanii, dincolo erau americanii și noi ne imaginam că era dincolo. E clar că imaginația noastră nu avea cum să fie corectă, dar era fabulos.

În perioada comunistă era și mai zbuciumat. Cum era contactul cu autoritățile comuniste?

Eram zbuciumat, eram agitat. Nu vreau să mă laud cu nimic, dar nu am intrat decât o singură dată în conflict și nu din vina mea, ci din vina unui poet, care pe 16 septembrie 1982 a strigat „Ceaușescu al vostru e un tâmpit”. Ne-au umflat și ne-au anchetat până noaptea târziu. E vorba de poetul Virgil Mazilescu. A murit doi ani mai târziu. După cum mă știi, întotdeauna când aud un lucru sau când văd un lucru, o întâmplare, eu îmi pun problema: de ce sau cum este alcătuită, de ce s-a ajuns acolo? Niciodată nu mi-au plăcut explicațiile de-a gata, prefabricate. În România anilor `80, totul era prefabricat. Noi știam de la bun început că ce se afirmă e fals. Cine crede că va putea studia istoria citind ziarele nu va putea înțelege nimic. Nu aveau nici o legătură cu realitatea. În același timp eram un om singur, fără nici o apărare, nu făceam parte din nici o breaslă, nu mă ajuta nimeni, nu aveam prieteni sus-puși. Să știi că pe vremea aia existau în aparatul de partid sau în cenzură, indivizi luminați la cap, care făceau tot ce era omenește posibil să ajute scriitori. Este celebrul caz al lui Gogu Rădulescu care lua cina cu scriitorii, juca table sau șah cu ei. Soțul Violetei Andrei îi mai ajuta pe scriitori să obțină pașapoarte, să obțină facilități. La fel, o doamnă de la cenzură, doamna Doxănescu. „Îngerul cu ochi albaștri” i se spunea. Ajuta scriitorii să-și poată publica măcar părți din cărțile lor și lua asupra ei. Erau vremuri complicate pentru că toată lumea știa că e un sistem fals. Tot ce venea de sus era fals.

Eu făceam glume, vorbeam cu voce tare de fiecare dată când era o tâmpenie. Ca să îți dai seama cât de nebun eram, cât de inconștient eram, în 1971 s-a întors Ceaușescu din China și din Coreea. Aveam 17 ani. „Trecem la Revoluția Culturală!”. Și eu am vorbit în autobuz, nene: „Na că ne-a lovit Revoluția Culturală! Bine că…!”. Eram dus cu capul. La 17 ani nu înțelegi. La 20 și ceva de ani înțelegi. Am început să jucăm cu mingile adversarului. Le ridicăm la fileu, pentru că orice cuvânt sau frază absurdă poate fi dusă la ultima ei consecință, care este una devastatoare. Pentru un dosar de urmărire e menționat că pe 1 Decembrie 1989 eram la o masă cu niște prieteni și am spus, deși eu nu țin minte, dar așa scrie acolo, în raport: „Și la noi se va termina în curând”. Nu știam. Speram că spun un lucru. Eu nu credeam că voi scăpa din comunism, dar speram. Știam ce știam. Știam cu siguranță că urma să mor nepublicat într-o României închisă, că nu mă va mai citi nimeni, dar sperăm că voi fi scăpat într-o zi.

Dosarul de la CNSAS l-a văzut? A avut curiozitatea să vadă cine l-a turnat?

Nu știu (cine m-a turnat). E o problemă cu dosarul meu. Am găsit numai în dosarele altora. Dosarul meu nu l-am găsit. Mi-a scris CNSAS că nu am dosar. Am bănuieli, dar unele sunt atât de îngrozitoare că nici nu vreau să mă mai gândesc la ele. Au fost prieteni buni cu care am împărțit zile și nopți, foarte buni. Mulți dintre ei m-au învățat să scriu, mi-au vorbit. Într-un fel, îndoiala e mai bună decât evidența, în anumite momente. Stelian Tănase a aflat că era prietenul lui cel mai bun, cel cu care punea țara la cale. El nu a fost singurul.

Prietenul meu, Dorin Tudoran mi-a povestit că cel mai bun prieten a venit la el în casă și a zis: „Hai să mergem în baie, să dăm drumul la apă, să nu se audă ce o să spun”. Ce găsește Dorin Tudoran în acte? Exact convorbirea, redactată de omul care venise la el să-l tragă de limbă. Într-un fel vreau să aflu, că asta e meseria mea, de scriitor. Într-un fel nu vreau să aflu, pentru că asta-i meseria mea, de om!

România iubește poezia. Ce înseamnă să fii poet de mare succes pe aici?

 Nu sunt de mare succes. Nimeni nu e de mare succes în România, pentru că poeții se citesc între ei. Oameni în general nu știu poezie, iar când aud de poezie își pun mâinile cap: „Aoleu iar ne dau poezie, iar spune poetul ăla țicnit una și noi nu putem înțelege nimic”.

Mai mulți elevi din toată țara au luat legătura cu mine prin Facebook. Eu mă uit din când în când în spam și descopăr acolo că sunt oameni de 16, 17, 18 ani care mă întreabă ce am vrut să spun. Eu îi iau cu binișorul. „Păi ce am spus acolo?”. „Ați spus că v-ați întâlnit cu cutare, vă jucați”. „Ei, asta am vrut să spun, că mă jucam!”. „Numai asta ați vrut să spuneți, nu ați vrut să spuneți altceva?”. „Nu!”. Nu sunt (alte înțelesuri). Nu sunt de acord (nici cu modul în care se învață la școală). Toți avem în spate o iubire. Are vreo importanță?

Un lucru de care probabil ascultătorii tăi vor râde… Orice scriitor are buba la cap, are o păsărică, o lampă care îi filează. Altfel nu s-ar pune pe scris. Dacă ar fi nefericit, s-ar duce și s-ar îmbăta, dacă ar fi fericit, s-ar întâlni cu persoana iubită. Dacă ar fi bolnav s-ar duce la medic, ca toți oamenii. Scriitorilor și artiștilor le filează o lampa și e nevoie de un mecanism întreg ca această neliniște, această îndoială, această viziune, să ajungă la celălalt. O să râzi. Nu se așează nimeni să scrie: „Vai, cât de tare mă doare sufletul, sufletul meu care are ca niște aripi și cu niște păsări, și vine o cascadă”. Nu! Aia e o poezie proastă sau literatură proastă. Literatura vorbește în cantități pe care oricine le poate înțelege. Atenție! Cu un amendament: cineva care are obișnuința de a citi. Eu degeaba îi dau unui copil de clasa întâi să citească, după ce a învățat alfabetul, o piesă de clasa a V-a sau clasa a X-a. Nu va înțelege! E nevoie de un mecanism al citirii.

În România toată lumea e convinsă că dacă nu îi place o poezie, aia nu e poezie. Nici mie nu îmi place mâncarea de bame. Mi se pare groaznic. Când aud cuvântul bame deodată mă albesc, mă las pe spate și încetul cu încetul urcă din mine o revoltă. Asta nu înseamnă că altora nu le plac bamele sau că nu e o mâncare bună. Nu pot mânca melci. Creierul meu refuză melci, dar acceptă caracatiță, calamarul. E o chestie din creier. Când scriitorul scrie, el de fapt se transmite pe el însuși altora.

Scriitorul e un profesionist. El are inspirația în clipa în care s-a așezat la masa de scris pentru că în tot timpul acesta, creierul lui merge, combină, adună, strânge informație. Tot ceea ce simțim noi, el simte de două sau de trei ori. Eu cred că extrag din jurul meu tot ceea ce mă interesează și apoi mă gândesc cum pot să dau drumul acestor lucruri înapoi, către cititor. Uneori lucrez mult, alte ori lucrez repede. Nu are importanța viteza. Singurul lucru care contează este următorul: să nu se vadă cum am cusut haina asta a textului. Nu trebuie să se vadă. Când cineva citește, trebuie să îl păcălești, să aibă impresia că ceea ce vede este firesc: „Asta puteam să fac și eu”. Nu e lucru mai greu pe lume decât să îi dai impresia celuilalt că ar fi putut să facă și el la fel. Atât sună de normal că parcă ar fi în capul lui. Ăsta este un scriitor bun.

Poezia lui Florin Iaru apare în manualele de română. Cum îi place treaba asta

În primul rând o să le spun că problema e următoarea: în manuale apar o groază de poezii proaste, pe care chiar autorii manualelor le consideră proaste, dar în același timp le consideră bune pentru copii. Sunt bune pentru copii, dar sunt proaste pentru oamenii mari. Asta e de la început fals. Dacă în clasele I-IV s-ar preda o literatură mișto, cu aventuri, copiii nici nu ar ști că aia e literatură. Ar deveni încetul cu încetul viața lor. Aventuri, personaje, întâmplări, enigme, tot ce pune mintea omului la contribuție. Nici nu ar ști că citesc literatură. După un timp, într-adevăr pot să își dea seama de ce a făcut autorul așa, ce a ascuns, și cum l-a păcălit, de ce a modificat, unde a vrut să ajungă. Înțelegi aproape intuitiv, dar pentru asta trebuie mai întâi să citești. Ca să citești, trebuie mai întâi să fii atras de lucrul pe care îl vezi. Dacă citești și începi povestea cu o poezie sau cu o proză lipsită de har, greoaie, urâtă, și a doua oară și a treia oară la fel… Asta e literatura: mai bine dau și fug.

Sunt poeți care știu pe dinafară poeziile. Cel mai celebru exemplu era a lui Virgil Mazilescu, cel împreună cu care a fost anchetat. El știa pe dinafară toate poeziile, dar el scria foarte puțin și lucra o poezie în luni de zile, ca să ajungă la o formă extrem de comprimată. Dar eu nu mi le țin minte pentru că am alta teorie și aici sunt mii de teorii. Dacă ții minte, nu te vor lăsa să mergi mai departe. Le vei imitat sau le vei multiplica, și în loc să mai faci poezie, faci industrie.

Manualul copilului său îi place? S-a uitat pe el?

Întâmplarea face că manualul de clasa a V-a pe care îl au ales e un manual bun, interesant, cu mulți scriitori mai puțin cunoscuți, dar care pe zona lor pot trezi interesul elevilor. În general mă feresc, ca de boală rușinoasă, să-i spun cu ce mă ocup, că sunt scriitor. El știe că sunt scriitor, dar este nebunia lui tata. De exemplu s-a lăudat în clasă că sunt prieten cu Ana Blandiana, că l-am cunoscut pe Gellu Naum, că o știu pe Ioana Pârvulescu. Sunt texte de acolo, din autori contemporani, dar mai interesanți, adică oameni care nu scriu ca pentru copii, ca pentru subdezvoltați mintal. Cei mai mulți oameni cred că a vorbi copiilor înseamnă a vorbi în cuvinte puține și foarte simple. Nu! Orice copil poate să înțeleagă până la un anumit prag dacă îi dai cuvintele adecvate. Astăzi, deși Creangă este un scriitor genial, nu îl poate înțelege nici un copil de la oraș. Cel puțin jumătate din cuvinte au ieșit din uz. Pe vremea lui toate cuvintele alea erau perfect cunoscute. El lucra cu cele mai comune cuvinte ale limbii române, care între timp au murit. Azi ne trebuie un Creangă tradus. Cum facem? E ca și cum i-ai da să citească în japoneză: „citești un mare poet japonez!”. „Bă, dar nu înțeleg nimic!”. „Nu contează, e mare! Tu nu înțelegi, dar citește comentariu despre el și ai să înțelegi”.

Poezia pe care o ține minte este..

Din fericire știu o poezie. E o poezie scurtă. Se cheamă „Hai cu mine pe Muntele Fuji”. „Capul meu cade pe mașina de scris, fruntea de rânduri mi-e plină!” E evident că tu vezi capul care cade și evident toate lucrurile se imprima. Marii autori sunt atât de firești încât te întrebi: „Unde e șmecheria, cum face?”.

Mineriada din iunie 90 e un moment definitoriu pentru intelectualitatea română ieșită din comunism. 

La mineriadă eram în spital. Am o boală cronică și din cauza ei am intrat în spital pe 6 sau 7 iunie. Eram internat. Am trecut printr-o comă. Am atins ușor moartea câteva ore, am trecut pe lângă ea și am revenit. Știu că, în 20 mai, după ce s-a dat rezultatul alegerilor, cu regret am spus: „așa a hotărât poporul, va trebui să ne supunem!”

Revoluția l-a prins ca poet gata interzis. Mă rog, nu mai era chiar poet

Pentru mine era o chestie de viață și de moarte. Eram gestionar. Făcusem filologia. A trebuit să renunț la studii ca sa devin gestionar, să pot trăi, să muncesc undeva. Eram interzis. Un reprezentant al cenzurii, Dulea, mi-a zis: „Câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici un rând”. Eu eram într-un fel condamnat la moarte. Ce mai ai de pierdut? Cei mai mulți care au ieșit în stradă erau într-un fel sau altul condamnați la moarte de regimul comunist.

Aveam inventar. Îmi lipseau 4000 de lei în gestiune. Vorbisem în seara anterioară cu 20 de prieteni și m-am împrumutat, am strâns suma pe care trebuia să o pun acolo. În timpul în care semnau actele de predare primire s-a auzit ce s-a auzit și la radio. Mi-am luat haina și am fugit. Pe Călin Angelescu, care era prietenul meu și cărător, l-au lăsat liber, să se ducă la manifestație să vadă cum să intre. Noi ne-am organizat în felul nostru. Au mai fost două fete extraordinare: Carmen Francesca Banciu a venit acolo încercând să intre cu doi copii în brațe. Magda Cârneci la fel. Deci două fete senzațional de curajoase care au stat piept în piept cu paznicii și au încercat să intre. Curaj! Am fost și eu acolo. M-au umflat repede că eu sunt poet și nu știu să mă bat. Pe la 1:30 am căzut printre primii. M-au dus la Circa 1 de Miliție, unde mă anchetaseră și cu opt ani înainte. Nu știau că sunt eu pentru că eram toți cu fața la perete, bătuți măr, unii plini de sânge.

Omul sfințește locul. Băiatul care m-a anchetat era mai tânăr decât mine. Cred că era un soi de locotenent sau sublocotenent la miliție. Ăla a fost unul din cei mai umani oameni pe care i-am întâlnit acolo. Mi-a zis: „Acum să vedem cum să facem ca să ieșiți bine de aici”. Al doilea om care m-a îngenunchiat sentimental a fost o femeie de la Evidența Populației. Când am ieșit din interogatoriu a venit la mine cu un pachețel mi l-a băgat în buzunar: „Poate aveți nevoie”. În buzunar aveam o bucată de pâine. Oameni și oameni. Fără ticăloșia oamenilor nici un sistem nu poate trăi. Dacă omul nu este ticălos, el însuși, nimeni nu îl poate obliga. Atunci au ieșit puțini de frică. Gândește-te că ai trăi toată viața în frică. Toată viața! Deschide colivia unui canar pe care l-ai bătut în cușcă toată viața. Nu va ieși!

M-au dus la Jilava unde era și Vosganian, era și Horia Roman Patapievici, prietenul bun care fusese luat o dată cu mine, pictorul Ion Dumitriu. Au ieșit și artiștii, exact în aceeași proporție 1-2%.

„Moartea” lui Florin a fost anunțată la Europa Liberă. Vreme de câteva ceasuri, România l-a crezut mort

Câțiva de pe margine au văzut că am fost luat și m-au călcat ăia în picioare. În perioada aia erau câteva ambasade care aveau ambasadori prieteni față de disidenți, un fel de cutiuțe poștale. Fosta mea soție i-a dat mesaj unui prieten: „Unde e Florin?”. „Acolo unde trebuie să fie”.

Numele meu e Râpă. Pe culoarele de la Jilava striga unul: „Care ești bă, Iaru?”. Tu ce ai fi răspuns? Am ales să spun nu, pentru că așa învățasem de la Nicolae Steinhardt. Ei jucau în închisoare niște mici piese de teatru pe care le învățaseră pe din afară. Era una de Eugen Ionescu în care cineva încearcă să intre în casă. Cel din casă îl poate ține afară numai dacă spune „nu”. În clipa în care spune „da”, e teritoriu cucerit. Au strigat apoi Râpă. Am recunoscut într-un final că sunt Râpă. M-au luat la interogatoriu. Prietenii de care îți spun au vorbit cu ambasadori, cu șeful Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, care era și în CC al PCR. Ăla a vorbit cu un general de armată sau securitate. Cum D. R. Popescu nu știa cum mă cheamă și a zis Iaru. Le-a spus ălora: „Bă, nu e niciun nu Iaru acolo”. „Nu e Iaru, e Râpă”. Știa că nu mă poate elibera, dar i-a rugat să mă lase să-mi fac injecțiile. Nu aveam cu ce pentru că erau sparte toate de la bătaie. Deci când dau băieții, sparg tot. Tot ce era seringă era spart. Generalul ăla a dat telefon către șeful de la Jilava care m-a luat la interogatoriu. M-a întrebat dacă îl cunosc pe generalul X. Am zis da, iar el a răspuns: „Hehehe, altă dată să nu mai faceți. Sunteți liberi.” Mie și sculptorului Vasile Gorduz ne-au dat drumul. Am ieșit de acolo și ne-au urcat într-o salvare în care aduseseră oameni. Salvarea era pardosită cu sânge. Ne-au lăsat la Cimitirul Bellu și ne-au spus: „Luați-o pe acolo că dacă vă umflă, tot la noi ajungeți”. De la Bellu până acasă era drum lung. Am văzut un taxi pe 22 decembrie la ora 3:00 dimineața. I-am făcut semn. Eu nu mai aveam bani, dar avea Gorduz vreo 50, 60. „De unde veniți?” „De la Jilava”. „Vă duc pe gratis”. Așa sunt oamenii. Sunt și buni și răi, și minunați și o oribili. Asta e meseria mea de scriitor. De aia nu pot să accept negru și alb. Există o groază de nuanțe și de trăiri. Poți să vezi un om care e un criminal și care îngrijește un pui de pisică. Una-i una, alta-i alta. Poți să vezi o canalie care are un act de generozitate. Nu știi ce-i trece prin cap.

Încă un pas napoi în comuniasm. Nu știu dacă generațiile de azi mai știu ce este o repartiție. Chiar la Galați

Pe vremea aia se făcea un soi de teleconferință cu toate universitățile din România și se luau mediile. În funcție de media pe care o aveai, cel din vârf lua cea mai bună repartiție, care era probabil în oraș. Eu eram pe locul 100 și ceva. Nu am fost un student strălucit că pe mine nu mă interesa Istoria Limbii și gramatica. Mă interesa numai literatura. În timp ce la gramatică luam note mici, la literatură toți luau note mari. Pe locul 10 sau 11 zice unul: „Aleg Galați”. Trece timpul. Deodată aud: „Renunț la Galați. Aș vrea altceva”. Nimeni nu a auzit ce a zis ăla. Toți erau atât de concentrați numai pe interesul lor, că nu mai aveau urechi să asculte ce e în jur. Eu, mă știi, sunt cu urechile ciulite în stânga și în dreapta că trebuie să absorb realitatea. La locul 128 zic: „Aleg Galați”. A fost o furtună în jurul meu. Așa am ajuns acolo.

Galațiul comunist nu cred că era foarte atrăgător

Era raiul pe pământ, pentru că erau niște șiruri enorme de salam de Sibiu, mușchiuleț Montană, bere poloneză, Votcă rusească. Tot ce nu se mai găsea în București de câțiva ani. Eu am fost omul cu ghinion al orașului Galați. La trei luni după ce am venit în Galați, au dispărut și salamul de Sibiu și mușchiulețul Montana și berile străine și benzina de la autobuze. Aveam locuința într-un capăt al orașului, în Ada Marinescu, și trebuia să ajung în partea cealaltă, spre Focșani. Nu puteam ajunge decât cu autobuzul. Ei bine, nu mai erau autobuze, începând din iarna lui `78 spre `79. Nu mai era benzină. Pleca un autobuz de la capăt, plin cu oamenii ciorchini pe scară. Cum ăla nu putea opri în stație că se urca un alt puhoi de oameni și nu mai putea pleca, oprea între stații. Eu nu stăteam în stație ci la jumătatea distanței, ascuns după blocuri. Când acela oprea să mai coboare oameni eu urcam. Asta era viața. Trebuia să trăiești.

Eram profesor. Nu prea (mi-a plăcut), tocmai din cauza manualelor. Eram obligat într-un fel să predau ceea ce mie nu îmi plăcea. A trebuit să aleg: să mă prefac că îmi place, dar să îi învăț un lucru greșit. De curând, o fostă elevă din clasa a V-a, de la Școala 29 mi-a scris: „Vă țin minte și acum. Am îmbrăcat împreună scaunul Costică!”. Eu am vorbit despre comparații. Le-am spus: nu orice poate fi comparat cu orice, ci doar dacă au niște caracteristici comune. Omul nu poți să îl compari cu un melc, dar poți să îl compari cu o maimuță. Soarele nu poți să îl compari cu o ciupercă, dar poți să îl compari cu un ban de aur. Să înțeleagă logica comparației. Le-am zis: „Scaunul acesta nu poate fi un om”. Copiii au spus: Ba da!”. Când am intrat la ora următoare am văzut scaunul care avea o hăinuță, avea pantalonii trași pe picioarele din față, o cravată de pionieri și niște pantofi în primele două picioare. „Ce e asta?”, i-am întrebat. „E scaunul Costică”. Copiilor trebuie să le dai drumul să vadă și apoi învață de plăcere.

Oh, da, e (o satisfacție că m-au ținut minte). E ca și cum mi-ar spune un cititor: „Ți-am citit cartea, e foarte bună”. E același lucru. Toată lumea știa că e unul nebun la Școala 29, cu barbă.

A scăpat de Galați și a venit la margine de București unde ar fi trebuit să predea muzica

Eu am un soi ciudat de ureche muzicală, adică aud perfect, știu cea mai mică notă luată greșit, dar pe mine nu mă aud, iar când eu cânt se produc cataclisme. Pornesc cutremure. A trebuit să predau muzică, pentru ca altceva nu era. Eram într-o școală de lângă București, la Bulbucata, la vreo 40 de kilometri. Am fost profesor suplinitor. Le-am zis: „Copii, eu aș prefera ca în ora de muzică să facem altceva. Eu cânt foarte urât”. Au vrut să mă audă. Am început să cânt. „Bine, dom` profesor, mergem și jucăm fotbal”. În rest am predat lucru manual. Am făcut tot ce se putea, mai trebuia să trăiesc.

Întoarcerea la București era dezideratul tuturor celor alungați din Capitală. 

În 1981 a apărut o lege: acolo unde ești, acolo îți face buletinul, ori pentru mine era esențial buletinul de București că ăla era refugiul meu. Aș mai fi stat stagiar. Stăteam într-o garsonieră închiriată, într-o cameră a unui apartament cu 3 camere la etajul 11, unde fiecare stagiar avea câte o cămăruță a lui. Viață grea, dar simpatică. Toți de la etajul 11 și la etajul 10 ne-am împrietenit și trânteam niște chefuri. Băi, dimineața, la 7:00 când plecam la școală eram cu toții îngrozitor de mahmuri.

Bucureștiul anilor aceia era deprimant pentru că totul se închidea în jur. E ca și cum ai sta într-un mușuroi de furnici și vezi cum totul se prăbușește. S-a stins lumina, s-au închis magazinele, restaurantele, au apărut gărzile care te supravegheau pe stradă, au dispărut taxiurile, mașinile erau cum erau. Dacă cineva are curiozitatea să vadă cum era transportul în comun să vadă expoziția de fotografie a lui Pandele. Oamenii călătoreau pe tampoane, pe scări, între vagoane. Era nebunie. Oamenii trebuiau să ajungă la muncă și nu erau tramvaie.

Bucureștiul i-a adus și „interzicerea”.

Nu am fost interzis din cauza poeziilor mele. Eu nu cred că un om poate fi închis din cauza poeziilor. Nu cred. Sigur că orice sistem e nebun și poate să facă orice. Eu am fost interzis ca o răzbunare pe care a pregătit-o cineva unui profesor ce ne-a îndrumat pe noi toți, pe Cărtărescu, pe Stratan și pe Coșovei pe Matei Vișniec, pe toți. Eugen Barbu, la revista „Săptămâna”, a declanșat o campanie furibundă împotriva stricătorilor de limbă și de moralitate românească, pur Românească. Nu întâmplător toți cei care au fost puși acolo ca exemple negative și corupătoare eram din Cenaclul și sub îndrumarea lui Manolescu.

România acum, față de acum 30 de ani. După ce-ai trecut prin atâtea bătălii. E mai bine?

E bine, dragul meu. E bine, pentru că totul poate fi reparat, totul poate fi spus. La început e cuvântul care este de supărare sau de bucurie. După aceea se dezvoltă. Nu e bine? Spune că nu e bine și spune cum să facem să fie bine. Pentru că am trăit zi de zi, nu vedem diferența între România de acum și România de acum 30 de ani, dar fotografiile pe care le văd de acum 30 de ani mă fac să mi se taie respirația. Este o lume absolut închisă, fără nici o scânteie. Sigur, puteam să sărim etapa asta în 15, dar așa s-a întâmplat și la noi. Mult mai greu. Se fac 30 de ani și încă mai avem. Eu nu am s-apuc, dar tu poate ai să apuci un moment în care să spui: „În 2020, acum 20 de ani, am stat de vorbă cu Iaru o și a zis că e bine.”. Îți mai spun de ce e bine. La noi nu sunt lucrurile puse la punct. Pentru un scriitor, pentru un artist, o realitate contorsionată este un izvor nesecat de inspirație!

 

 

Be brave, Andreea Părăluță!

Știți care a fost ultima oară când la un meci de fotbal din România au venit 56 de mii de oameni? Cel mai probabil asta s-a întâmplat pe fostul 23 August, pe vremea când avea gradene și nu locuri. Asta pentru că Arena Națională are 55 de mii de locuri. Întreb asta pentru a vă pune în context.

Spania deține recordul de prezență la un meci de campionat de fotbal feminin cu 56 de mii de oameni care s-au aflat în tribune. E un meci în care s-a jucat campionatul între Atletico de Madrid și Barcelona. Pe teren se afla și o româncă, Andreea Părăluță, portarul naționalei noastre. E considerată unul dintre cei mai buni portari ai lumii și acum joacă la o altă forță a fotbalului spaniol, Levante UD. 

Andreea ne-a fost ghid, mie și lui Andrei Tivilichi pe stadionul celor de la Levante. Și a avut vreme să stea un pic de vorbă ca să ne istorisească din viața unui sportiv profesionist. Unul crescut la noi, dar care și-a găsit împlinirea aici. De ce Be brave? Vedeți un pic mai jos!

Mulțumesc Ligii Spaniole de fotbal că ne-a falicitat această întâlnire

Constantin Cotimanis: „Am jucat rolul celui mai mare nenorocit din istoria noastră aproape contemporană”

Bebe Cotimanis este cea mai cunoscută voce din România. Amenințătoare, întunecată, profundă sau istorică, depinde de situație, vocea lui te călăuzește prin programul ProTV. Și o face de vreo 20 de ani. Dar când se întâmplă asta, ai mai puțină vreme să te gândești la actorul Constantin Cotimanis. Și la pasiunile sale. Ultima dată l-am văzut în „Între amin și chin,” un film despre fenomenul Pitești, care te lipește de scaun. Ce aveam să aflu este că, de fapt, în acest film, își întâlnește rădăcinile și o parte din istoria familiei de aromâni din care face parte. Așadar să începem de la voce  

Voiceover e o meserie pe care practic ați inventat-o în România. Până la Pro Tv aceasta nu exista. 

E o meserie pe care nu am stăpânit-o nici eu. Se pare că am fost primul care a intrat pe o televiziune cu voce, cu promo. Limba română nu se preta la așa ceva, punându-i-se în față niște voci de americani, de englezi, voci renumite. Era foarte greu să aranjezi limba română, să sune important pentru un lucru pe care îl ai de scos în evidență. Împreună cu Teodosiu am debutat la ProTV. Trebuia să facem niște promouri înainte să apară, să arunci postul în aer. Am reașezat felul de a vorbi pentru televiziune, în limba română. Prima a fost Esca care a avut un grad de pregătire ridicat la BBC. A trimis-o Sârbu înainte cu un an, iar ea a venit și a impus un soi de tipar preluat de alte televiziuni. Noi ne mândrim că am luat cei mai buni oameni din televiziunea română. Pe măsură ce oamenii au fost crescuți s-au răspândit la celelalte televiziuni. Așa se întâmplă că mă întâlnesc cu oameni pe care i-am pregătit pentru ProTV. Florin era foarte talentat, deci nu a durat decât vreo două ore pregătirea lui.

Aveați pregătire, ați știut ceva reguli?

Regulile mi le-am inventat. Le-am inventat și le-am răspândit. La un moment dat mi-a dat telefon amuzat Bogdan Vodă, colegul meu de la Nottara, soțul Clarei Vodă. Amândoi sunt actori la un post de televiziune. Mi-au spus: „Bebe, poți să vorbești? Se întâmplă ceva. A venit Repan să dea vocea Antenei 1, că vor ăștia să relanseze postul. S-a enervat la culme că ăștia i-au pus vocea ta și au spus că așa trebuie să sune”. Eu care îl respect pe Repi, care a fost un model de pronunție, o voce importantă în teatrul și în filmul românesc. Să îi pună vocea unui puști? S-a enervat și a plecat

Făceam promouri cu două zile înainte de lansare. M-am apucat într-un studio mic, pe o stradă lângă Obor, într-un fost cinematograf. Acolo era închiriat. Studioul în care înregistram era cam cât două toalete, puse cap la cap. Era o chestie cu niște cofraje de ouă. Așa era atunci. Am început să înregistrez, stând în picioare. Mona Segall și Cristi Rotar erau dincolo de ciclop. Din când în când mai trecea Sârbu să vadă cum merge treaba. Se uita și îmi făcea semn că e bine. Am început seara, pe la 8, 9 și am stat până la 2 noaptea. La un moment dat a apărut cu apă. M-a întrebat Mona Segall: „Bebe, ești bine? Ai obosit?”. I-am răspuns: „Mă dor picioarele!”. Am stat în picioare 4, 5 ore în fața microfonului. Apoi ne-am minunat toți: „Hai să îi dăm un scaun!”. Asta e o realizare a revoluției române. Eu nu mai făcusem asta. Mai făcusem o voce înainte de care sunt mândru, de care îmi amintesc cu plăcere: vocea lui Iisus din „Cartea cărților”.

Cotimanis pare un nume aromân. Care este istoria familiei?

Originile sunt mai mult macedoneşti. Familia e din satul Coasa, undeva prin Grecia, Larissa. Coasa sau Furca. Numele de familie a fost inițial Cotimani. În perioada în care te înregistrau la schimbul de populație din Cadrilater în partea cealaltă a Dobrogei, la Săcele era mai la repezeală. Au scăpat „s”-ul. Când am jucat în prima piesă, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic”, Bibanul m-a trecut pe afiș direct Cotimanis, fără să mă întrebe. Așa îl știa pe bunicul.

Bunicul a venit cu meseria pe care o avea în Cadrilater. Se vorbea puțin despre rude, fiindcă familia a trecut prin pușcărie și decideau să nu vorbească ca să nu spunem la școală. Am avut un unchi, Iancu, prefect de Caliacra. Bunicul era un om foarte priceput, era perceptor de taxe. Când ni s-a luat Cadrilaterul majoritatea am venit în zona asta unde era totul mai calm.

Nu mi-am păstrat rădăcinile. Mai am doar o mătușă, Țuți. Ea are copii, eu la rândul meu copii. În rest, ne-am cam pierdut.

După anii `40, unchiul Sandu a făcut pușcărie multă. Se vorbea foarte rar despre asta în familie. Tata a murit. Pe la 13 ani mai aveam grijă de bunicul, fiindcă îmbătrânise. Povestea: „Băi băiete, au ajuns golanii la putere… Dar să nu spui asta la școală”. Așa li se spunea, golani. Probabil asta a fost răzbunarea lui Iliescu când ne-a făcut golani fiindcă am stat în Piața Universității. Nu aveam cum să spun la școală, fiindcă nu discutam așa ceva. Nu eram foarte îndârjiți împotriva regimului, fiindcă eram tineri și alt regim nu cunoscuserăm până atunci. 

 „Între chin și amin”, filmul despre fenomenul Pitești, are la baza povestea unei familii de machedoni. E și o istorie personală la mijloc?

E greu să vorbesc despre chestia asta. Ana Blandiana i-a spus lui Toma: „Nu or să te lase să faci un film pe tema asta. Nu o să-ți dea nici un ban”. „Doamnă, sunt machedon, eu când îmi pun ceva în cap, fac!”. S-a apucat Toma de strâns bani de la macedoneni. A început să facă o listă. Macedonenii au început să doneze: Gigi Becali, Hagi. Kira Hagi joacă în film, chiar a debutat în film. Mai mulți au donat, dar fondurile principale au venit de la Toma. Toma a renunțat să mai facă o casă ca să aibă bani pentru film. Am fost puțin plătiți, dar am considerat că este o datorie. Toma mi-a spus: „Uite scenariul! Îl vei juca pe Ciumău, șeful închisorii de la Pitești”. „În nici un caz!”. El mi-a spus atunci: „Te rog, citește-l. L-am scris pentru tine! Mai gândește-te, te rog, ce datorii ai față de strămoși!”

Fenomenul Pitești ar trebui predat mai mult în școlile din România. Și ar trebui să vorbim mereu despre el. 

Rude torturându-și rudele. În filmul nostru e vorba despre un frate care își torturează fratele ca să-l scape. Nu era altă soluție.E un film dur, dar înălțător. Dacă ai răbdare și tărie, căci nu respiri pe timpul filmului. Toma mi-a spus că lumea se ducea la cinema, cu floricele, răcoritoare. Însă, de când începea filmul până la sfârșit nu puteai să bagi nimic în gură. Ieșeau și aruncau floricelele la coș. Nu mâncau! Nici nu ai cum să mănânci. Eu nu am băut apă. Am avut sticla de apă lângă mine. Văzusem filmul de nu știu câte ori. Nu poți să bei apă când cei de acolo nu aveau dreptul la apă. Să primești o cană de apă curată era o răsplată.

Rolul lui Bebe Cotimanis e unul dur. Pentru că întruchipează unul dintre cei mai mari criminali din istoria țării. 

Rolul celui mai mare nenorocit al istoriei românești aproape contemporane. La viața mea am jucat tot soiul de nenorociți, dar acesta e cel mai nenorocit. Am o plăcere nebună să îi las în fundul gol, să-i descopăr, să le fac o radiografie. Nu înveți din personajele pozitive. Pe un Făt-Frumos îl accepți, dar de învățat, înveți de la zmeu. Așa cred.

S-a filmat Jilava, în celule. (Am reușit să joc) având istoria unchiului în spate, având scenariul citit de mai multe ori, citind cărți despre fenomenul Pitești. Eu stau la Pitești. Sunt prieten cu cel care are grijă de muzeul închisorii. E o istorie aparte.

Fenomenul Pitești este păstrat în memoria noastră aproape printr-o întâmplare. Dincolo de istorisirile celor implicați, locul închisorii era sortit distrugerii. 

Axinte Gheorghe, om de afaceri, a primit aprobare să dărâme închisoarea și să construiască blocuri peste. Omul s-a apucat să construiască. A dărmat un zid, a făcut niște blocuri. Când a început să intre în partea cealaltă a dat de oase. Atunci s-a oprit, nu a mai construit. Omul de afaceri a devenit cel care răspunde de muzeul închisorii. Am fost cazat gratis, la Pitești, când am ajuns, într-un apartament superb, al lui. Are grijă de cei care au rămas în viață după fenomenul Pitești. Întâlnirile au loc o dată sau de două ori pe an. Oamenii dispar de la an la an. Tache Rodas este un om care a fost torturat ca nimeni altul. E de o veselie extraordinară. Am vorbit cu el. Tortură… Erau treziți de dimineața. Erau băgați sub pat când venea micul dejun. Asta era cam singura masă pe zi dacă nu erai cuminte. Stăteau sub pat. Ăștia veneau și le puneau castronul la gură. Nu aveau voie să îl atingă cu mâna. Nu aveau lingură, nimic. Mâncau din castronul acela niște tărâțe înmuiată în apă. Dietă, nu?! Li se dădea apoi un pahar cu apă, o dată pe zi. Erau bătuți, torturați. Trebuiau să renunțe la Dumnezeu și să declare câte și mai câte neadevăruri. Ei nu se interesau de ce e acasă: soră-ta e o curvă, taică-tău înjură în biserică și a violat pe nu știu cine. Oamenii nu scriau asta. Cei mai mulți. Parte din ei nu au rezistat și au scris neadevăruri. Parte din ele sunt scrise, scrijelite pe pereți. Nenorociții aveau pereți cu declarațiile lor. Un fel de tapet al renunțării la Dumnezeu. Dacă nu făceai asta pățeai ca Tache Rodas. Te călcau pe cap, te băteau la tălpi. Te lăsau iarna într-o celulă. Iarna. Închisoarea nu avea încălzire. Iarna era extrem de frig, iar vara te scoteau în curte când era arșița mai mare, numai să te țină la extreme. Mai primeau medicamente din când în când. Există un moment și în film când vrei să îi dai medicamentele și hrana ta celui care e pe moarte, iar el o refuză: „Oricum nu mai am mult”. În momentul acela îți cade lacrima brusc. Oameni lăsați în pielea goală în celulă.
Când unuia îi era mai frig se puneau unul peste altul. Făceau o movilă ca să-și încălzească corpurile. Cu furtunurile, din când în când, se mai băga apă și îi udau. Cum au rezistat? De ce? Cei mai mulți spun că l-au găsit pe Dumnezeu în închisoare. Ciumău spune: „Dumnezeu nu există, mă! Unde e Dumnezeul tău? Dacă ar fi, ar veni aici!”. „E aici! Ai să vezi că e aici!”. Mulți l-au descoperit în esența lui pe Dumnezeu. S-au descoperit pe ei. Dumnezeu e în noi, nu în altă parte. Se exprimă prin noi.

Ce simți când joci un astfel de rol?

Nu știu ce simt, îți spun sincer. Știu însă ce a simțit bunicul Kirei Hagi, din partea mamei. Când am fost la Constanța mi-a spus la premieră că și el a făcut pușcărie. Ani buni de pușcărie. Un constructor extraordinar. Mi-a spus: „Dacă aveam un pistol, trăgeam în ecran. V-am urât. Nu vă urăsc. V-am urât, nu vă urăsc!. Nopți la rând după ce ați sugrumat-o pe nepoată-mea, nopți la rând v-am visat, v-am urât.” Ne-am întâlnit, ne-am luat în brațe și mi-a mulțumit că l-am dat în gât pe nenorocitul acesta.

Nu l-am jucat strict pe acest torționar. Toma a adunat istorii de la vreo trei torționari, șefi de închisori: Jilava, Sighet, Pitești. I-a băgat pe toți, să-mi facă mie un bine.

Între chin și amin ar trebui băgat în școli la orele de istorie, să-l vadă copiii. Cei mici nu pot, pentru că e dur, dar liceenii trebuie să-l vadă. Nu are rost să predai în vorbe când ai filmul acesta, istoria contemporană a României. Nu ai cum să explici mai bine. Filmul nu îți arată decât vreo 30% din ororile petrecute. Nu ai timp de așa ceva și nici nu se pot arăta. Nu se pot arăta, dar ca idee dur prezentată, trebuie să intre. De ce să nu prezinți printr-un film? Dată fiind pregătirea profesorilor nici ei nu au fost contemporani cu fenomenul. Nu știu cum ai putea preda emoțional fenomenul, ca la teatru, să înțeleagă copilul ceva.

Apropo de anticomunism. Cum simțeați asta în anii lui Ceaușescu? V-ați educat așa sau ați primit o astfel de educație?

Meseria noastră nu poate fi făcută din afara conștiinței naționale sau a credinței în Dumnezeu. Teatrul fără Dumnezeu nu există! Cioran a stat cu Dumnezeu lângă el, l-a combătut, dar se raporta la Dumnezeu. Trebuie să te raportezi la ceva ca să poți trăi. Noi am trăit copilăria în comunism. Ea este frumoasă, deși nu în orice regim. Am avut o copilărie frumoasă. Ne-am născut în Ferentari, trăiam printre țigani, jucam fotbal cu ei. O minune de oameni. Nu știam că părinții fac un efort atât de mare să ne crească, pentru că și-au asumat responsabilitatea să aibă niște copii. Nu a fost greu, nu a fost ușor, a fost cum a fost!Ceva împotriva comuniștilor am avut când s-a înăsprit treaba, iar noi trebuia să ne cenzurăm în teatru, în film. Când cenzura ne împiedica să ne facem meseria. Teatrul era făcut numai din șopârle. Între Dumnezeu și noi stătea comunismul. Acesta trebuia dat la o parte ca să avem o vedere mai clară asupra lumii și vieții pe care o trăim. Băgam niște șopârle indiferent de ce jucam. Sandu Dabija spune: „Aproape nu mai vedem rostul să facem teatru că ne-a pierit dușmanul”. Nu ne-a pierit deloc. Și-a schimbat pielea și a devenit mai rău decât înainte fiindcă vine mascat.

Actoria a venit târziu. Mai întâi a fost vorba de construcții. 

După ce am terminat liceul de arhitectură, m-am îndrăgostit de meserie. Am fost prima promoție. Au încercat să aducă niște profesori de la Ion Mincu și să vadă câtă arhitectură poate înghiți un tânăr după clasa a VIII-a. Am făcut cinci ani la liceul de arhitectură. După ce am terminat am intrat la construcții, la seral. Mama creștea trei copii. Nu avea bani. Era croitoreasă de lux pentru multe vedete din muzica populară și nu numai. Aveam rate rămase de la tata pentru mobilă. Mama se chinuia, iar eu am simțit nevoia să muncesc. Am intrat la seral la construcții. Am stat 6 luni de zile, până când am dat de chimia materialelor de construcții. Nu țineam foarte mult, venind de pe șantier, să stau într-un șantier să muncesc toată viața. M-am mutat de acolo. În 1977, după cutremur, eram inspector de calitate la injectări în grinzi, cu rășini epoxidice. Se băgau niște rășini japoneze la început. Apoi Ceaușeasca a hotărât că le putem face și noi. La câtă chimie știa așa credea. Când am văzut că cele de la noi nu se întăreau în grinzi m-am retras și nu am mai semnat fișele alea de luare în primire pentru că nu era corect. M-am angajat apoi la Proiect București. Acolo am întâlnit arhitecți, constructori, proiectanți. Am lucrat la blocurile de pe Calea Moșilor. Desenam, proiectam, participam la soluții de proiectare. Blocurile erau prinse într-un catalog cu soluții tip. Am renunțat apoi și la Facultatea de Arhitectură pentru că rolul arhitectului nu era decât să pună niște culori pe un perete sau să agațe un panou. Suprafețe meschine până la a te încadra în 86 de metri cu 4 camere. Măreau casa scării, doar ca să micșoreze apartamentele. Am zis că arhitectura e frumoasă, dar nu la noi.

Și actoria?

A venit un prieten de la Proiect București. Mi-a spus că e o brigadă artistică cu un profesor tare mișto. Scopul era să mai fugim de muncă. M-am înscris că așa a vrut Dumnezeu. Așa am întâlnit un om minunat, pe Traian Aelenei, profesorul de teatru de la Școala Populară de Artă. O minune de om. Acolo m-am întâlnit cu Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Petrică Nicolae. Omul acesta mi-a spus că am talent, dar nu pe șleau. Ne prezentam la cursuri. Ne dădea câte o poezie. Cu foaia în față ne punea să o despicăm, să o recităm cum credem, să scoatem idei. Câștigam chestiile astea din logică, dintr-un talent pe care nu mi-l cunoscusem.

Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Dan Constantinescu s-au pregătit să dea la teatru. Eu nu aveam de gând. Dan Puric l-a anunțat pe Traian că nu dau. Nu erau telefoane mobile. El m-a rugat să-i fac plăcerea și să dau la teatru. Îmi era rușine. Ei erau foarte pregătiți. „Te rog eu mult de tot, fă-mi plăcerea asta, dacă tot am stat atâta timp împreună. Îți dă Dan Puric ce și cum. Învață cinci poezii”. „Dăm și la română, iar eu m-am desprins de literatura română de mult.” „Lasă că vorbim cu Dan Puric.”. M-a pregătit în două zile. Am dat la română. Nu eram chiar pe din afară total. Era eliminatorie. A urmat proba cu poezia. A fost o poezie scurtă a lui Nichita Stănescu. Cea mai scurtă. În comisie erau Olga Tudorache, Bibanul. El spune: „Atât?”. „Da.”. „Ajunge”. Am mai zis o baladă pe care o știam pe jumătate și m-a întrerupt la timp, o altă poezie foarte scurtă. Am trecut de proba asta. A venit improvizația. Nu știam ce e aia. Am luat 5,16, prima notă. Doborâtor, demoralizator. M-am prezentat și la monolog, tot la insistențele Aelenei. Mi-am făcut un monolog. Nu făcusem așa ceva în viața mea. La vreo trei zile primesc un telefon de la Dan Puric. Dialogul a fost așa: „Am intrat!” „Felicitări!” „Nu ai înțeles. Am intrat amândoi”.” Du-te băi de aici. Sunt 4 locuri!”. Rămăsesem 14, 15 pe loc după eliminări. Am plecat din Balta Albă, de la Ilioara, m-am urcat în mașina 313 și pentru prima oară în viața mea când am traversat la Rosetti am așteptat să se facă verde. Deveneam o valoare.

Când a fost momentul în care ați știut că veți face mereu asta

Petrică Vasilescu și Geta Angheluță mi-au fost profesori. A fost spectaculos. Nu știam despre ce e vorba. La a doua oră de actorie am lipsit. Jucau Steaua cu Dinamo, iar eu la așa ceva nu puteam lipsi. Am plecat direct la meci după muncă. Când am ajuns peste două zile la facultate se uitau colegii la mine: „Ce ai pățit, Bebe? De ce nu ai venit?”. „Nimic!”. A venit Petrică Vasilescu. Era un om tare grijuliu. Mirosea a om de la distanță, a om! „Ceva grav?”.” Nimic”, zic, „am fost la meci”. S-a uitat la Geta Angheluță vreo două minute. Tăcea toată clasa. Ei discutaseră. Ăsta are doar mama, cine știe ce s-o fi întâmplat, o fi murit, Doamne ferește. Mi-a zis: „Băi copile, sunt oameni care au dat de 10 ori! A câta oară ai dat Petrică (Panait)?”. „Am intrat a 11-a oară dom` profesor!”. „Îl vezi pe ăsta? De 11 ori, 11 ani la rând. Cred că trebuie să te retragi pentru că tu nu știi ce important e actorul și ce înseamnă el pe lumea asta”. Atunci am realizat despre ce este vorba și cât de importantă este instituția la care am ajuns și la care aveam să stau patru ani de zile.

 

Daniel Dobre: „Simona e o fire independentă. Își rezolvă singură problemele.”

Daniel Dobre este mult mai înalt decât îți dai seama de la televizor. Și mai slab. E luminos, bronzat și foarte deschis. Vorbește cu mine deschis, din prima. Și realizezi imediat că nu tânjește după circuit. Are planuri aici și acum. E directorul unui challenger de băieți, de la Iași, o surpriză pentru peisajul local. Și e foarte pozitiv, după cum se spune în sport. Adică este optimist, are treabă și nu se plânge. Vorbim imediat după meciul lui Cori Gauff și al Soranei, la Australian Open.

Cori Gauff e iarăși o surpriză sau confirmare?

E vorba de maturitatea fizică și cea emoțională, iar ea le are pe amândouă la această vârstă fragedă. Este prima, după mult timp, care reușește să facă performanță la această vârstă. Nivelul de joc a crescut, iar nivelul de pregătire fizică le permite și femeilor să rămână mai mult în tenis. Înainte, Martina Hingis, la 14, 15 ani câștiga turneuri de Grand Slam. În schimb, la 20, 22 de ani se lăsau. Gauff nu e așa departe. Are rezultate bune, dar nu se poate compara. Atunci cei tineri intrau destul de repede în circuit. Acum, dacă ne gândim că Serena Williams încă joacă la 38… Sunt multe fete care rămân până după 30 de ani, iar atunci tinerele își fac din ce în ce mai greu loc. Ea este prima în ultimii 10 ani, cel puțin, de când am început eu pe circuit, care are rezultatele acestea.

Este înaltă, este foarte motrică. Are o tehnică foarte bună care îi permite. În primul rând servește foarte bine. Undeva la 190 de km/h, comparativ cu Venus Williams. E foarte matură în joc. Are o disciplină tactică pe care și-o adaptează la adversar, câștigată în general din experiență. E un lucru pe care îl poți forța prin antrenament, dar este foarte determinat de caracterul tău și de dorința de a învăța repede. Se pare că le are. Are în spate și o echipă bună, poate și gene bune. Este o surpriză. Acesta e anul în care va trebui să confirme. În primul an, lumea te analizează. În al doilea, având multe date despre tine, sunt mult mai bine pregătiți în momentul în care se întâlnesc cu tine. Trebuie să vii cu ceva nou, să reziști la presiunea de a-ți apăra punctele. Confirmarea din al doilea an e mai grea decât urcarea din primul an.

Nu mă așteptam ca Sorana să piardă, pentru că avea toate atuurile să o bată. Avea jocul. Ea joacă foarte bine! Are forță, varietate când vrea. Nu știu cum a servit, pentru că într-adevăr Gauff servește bine și trebuie să stai aproape cu serviciul.

Cum se procedează între două meciuri la un turneu mare? Ce face Simona în zilele libere?

Mereu a reușit, mai ales în timpul turneelor, să se concentreze pe ce și-a propus în timpul antrenamentului, să le facă bine și repede. Ca antrenor ai niște obiective pe care le atingi în termen mai scurt sau mai lung. Totul depinde de jucător. Dacă eu am un meci tactic de pregătit, pentru a doua zi și am două, trei scheme, pe lângă ce face bine, jucătorul le poate recepta imediat. Le poate încerca de două, trei ori. Dacă îi merg, nu e nevoie să te întrebe pe teren. Așa se produce în creier automatismul, se produce schimbarea pentru acea zi. Ai plecat mulțumit. E o chestie individuală, personală antrenamentul între zilele de turneu.

Tot vă aud și pe dvs. și pe comentatori folosind expresia „a simți mingea”. Ce înseamnă?

Când simți mingea, racheta e o prelungire a corpului. Există o unitate incredibilă, o simbioză totală între corp și rachetă. Este ca și cum ai lovi mingea cu mâna. Simți acea minge ca și cum ai mângâia-o cu mâna. Mingea se duce unde vrei fără să te forțezi, fără să-ți faci griji că poți să o greșești. E o stare de grație care te face să joci tenis ca și cum ai respira în timp ce dormi. Acesta e sentimentul. O a doua natură.

O zi între două meciuri mari, lungi, dificile, cât de complicată este?

Depinde de ce a fost înainte și ce e după. La băieți, dacă ai jucat înainte un meci de șase ore, prima grijă este recuperarea. Nu te gândești dacă mai joci a doua zi, dacă îți pregătești tehnic meciul, ci te gândești la cum îți aduci corpul la un nivel de energie bun ca să poți intra a doua zi pe teren, unde e posibil să joci iar 6 ore.

Programul e foarte personal. Sunt jucători care și în ziua liberă joacă două ore, trei, pentru că au nevoie de asta. În general ei sunt băieții. Sunt jucători care nu joacă deloc. Sunt mulțumiți de ce au jucat înainte și își petrec ziua liberă cu familia, în oraș, se relaxează.

Ședința tehnică este una așa cum ne închipuim noi? Adică cu analize video, tactică?

Există, dar depinde de jucător. Există înainte de meci, cu o seară înainte. Sunt analize post-meci în care vorbești despre ce s-a întâmplat, fie că ai pierdut, fie că ai câștigat. Vezi lucrurile bune, lucrurile rele. Nu e o analiză video neapărat. Toți jucătorii de tenis adevărați sunt în stare, în fiecare moment, să revadă cu ochii minții ce s-a întâmplat pe teren. Iar tu, din exterior, îi poți spune: „Îți aduci aminte mingea la 3-3, 40-egal, că ai avut-o la trei metri de teren și ți-a scăpat?”. El vede atunci cu ochii minții. Sunt jucători care își pot aminti fiecare punct din meci. Așa eram și eu, din păcate. Câteodată trebuie să și poți uita.

Analizele video sunt completate cu…

Antrenorul face. Avem site-uri. Pe jucătorii adverși îi vezi live dacă poți. Notezi. În afară de asta există statistici. Prin tehnologia actuală, atât WTA cât și ATP au contracte cu firme care pun la dispoziție statistici. Ai statistici pentru fiecare situație de joc. În general îți poți face un portret. Mai apoi, depinde de tine ca antrenor cum îi prezinți jucătorului informațiile și de jucător dacă le acceptă. Sunt jucători care se bazează pe statistică. Dacă eu îți spun că adversarul servește de 8 ori din 10 în stânga și doar de două ori în dreapta, s-ar putea ca cele două să fie de două ori la rând și să fie ași. Dacă tu accepți să iei 8 puncte, iar pe celelalte două nu, le faci.

Vă întorc un pic în timp. Profesionist, înainte de Revoluție cu o oprire bruscă.

În 1989 a fost anul dinainte de revoluție. E, dacă vreți, și o paralelă vizavi de noile vremuri. Eram în Israel cu Adi Marcu, prietenul și partenerul meu dintotdeauna. Aveam câteva turnee mici atunci unde puteam ieși. Jucau Iugoslavia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Israel. Cei care erau mai mari, în echipa de Cupa Davis, mai mergeau și prin Germania, la turnee mari. Eram la Haifa. Am pierdut la un israelian. Nu o să uit niciodată. Am avut set, 6-5, 30-0. Serveam. Eu nu am servit niciodată bine, de asta nici nu am fost jucătorul mai bun. Exact atunci am încercat să dau eu cu serviciul tare. El era foarte bun pe retur, un fel de Jimmy Connors. Am dat două servicii perfecte și au venit și două retururi și mai perfecte înapoi. A făcut 30 egal și am pierdut meciul.

Pe vremea aia membri cluburilor luau sportivii acasă și îi ajutau, fiindcă nu aveam bani. Stăteam într-o familie, bogată cred, cu o casă frumoasă. Luau români, pentru că pe vremea războiului, bunicul lor a făcut tranzit în România și cumva românii l-au ajutat să nu ajungă în lagăr. O poveste foarte drăguță. De atunci, familia aceea avea grijă de români. Dacă aveau nevoie, îi ajutau. El era un tip foarte corpolent, care lucra pentru FAO, Fondul de Agricultură Mondială, la O.N.U.. Mergeam la masă. Era ultima seară, 13 decembrie, 1989. Povestind, ne-a întrebat cum e în România, iar el ne-a spus: „Stați liniștiți! Ajungeți voi acasă și până la Crăciun, Ceaușescu nu mai e!”. „Ceaușescu nu mai e!” Adi m-a întrebat dacă sunt sigur că lucrează unde spune sau dacă nu e cumva de la Mossad. Când am ajuns acasă, ştiţi ce s-a întâmplat.

Ați lăsat facultatea ca să trăiți din tenis

Am făcut trei ani Facultatea de Inginerie și la un moment dat nu am mai continuat facultatea. Chiar îmi pare rău. În lumea tenisului ai parte de clasă. Nu vorbim doar de bani, căci și ei sunt la mijloc, dar e un mod plăcut de a-ți câștiga banii, în aer liber. E un mod foarte elegant de a trăi. Vezi lumea dacă ajungi la un anumit nivel, ești tratat foarte bine pe unde te duci, la orice nivel

Cum lucrează Simona cu statisticile?

A fost foarte reticentă la început. Ea e o jucătoare instinctuală, dar pe măsură ce a trecut timpul, a început, deși într-o măsură mică, să țină cont de statistici. Încă are chestiile ei. Îi spui: „Nu contează că ți-a făcut două puncte, ai câștigat opt!”. Ea încă e în stare să se enerveze și să țipe la tine câteodată, fiindcă a pierdut acele puncte, uitând că a câștigat 8. Susțin această părere a lui Ion Țiriac, că e cea mai talentată jucătoare din circuit. Am spus-o și eu de multe ori.

Știți că este un moment în meciul cu Cehia în care este filmată banca noastră. Și simona vede cu o secundă mai devreme mingea de meci a Irinei. 

Este vorba de anticipație. Marii jucători sunt mari nu doar pentru că se mișcă bine și pentru că dau bine în minge, ci pentru că întotdeauna reușesc cu ochii minții, cu al șaptelea simț, al optulea, să vadă ce se întâmplă. Se cheamă anticipație. E parte din calitatea unui jucător de tenis. La unii e mai prezentă, la alții mai puțin. Dacă ne uităm, de multe ori, orice pasionat de tenis vede că la un moment dat, un jucător se decide. Pleacă într-o parte și vine mingea acolo. Știe? Nu i-a spus nimeni. Nu i-a trimis Dumnezeu nici un gând înainte, dar simțul lui este de cele mai multe ori corect. Te uiți la poziționarea mingii, unde e, la poziția corpului adversarului, vezi sau analizezi în fracțiunea aia de câte ori s-a dus mingea într-o parte sau alta pe baza celorlalte mingi în aceeași situație. E foarte complex!

Darren Cahill v-a făcut un compliment fantastic după câștigarea Wimbledonului

Darren a fost mereu alături de noi și țin să-i mulțumesc pentru tot sprijinul pe care ni l-a dat, inclusiv în acele momente, chiar dacă într-o măsură mult mai mică decât era obișnuit să o facă. Am o relație foarte bună cu el. Am învățat multe. Poate dacă aș fi stat mai mult, aș fi învățat în continuare și aș fi fost mult mai bun pe partea mentală, psihologică. Pentru ce a spus chiar sunt recunoscător și îi mulțumesc. Pe de-o parte, viața mea nu s-a schimbat foarte mult. Mă duc în continuare la proiectele mele, la antrenamentele cu copiii, la clubul pe care îl am și de care mă ocup în continuare. Spuneți că sunt în vogă. Eu nu mă simt așa. Mă bucur doar că îmi e mult mai ușor când încerc să explic anumite lucruri. Sunt mult mai bine luat în seamă, sunt ascultat acum, deși spuneam aceleași lucruri și înainte.

Văd că sunteți bine cu fizicul. Puteți schimba câteva mingi cu Simona?

Să joc de pe loc, merge, dar în general, nu. De la ea vine mingea greu, apăsat. Nu tare, dar rapid. O ia repede. Se folosește de viteza mingii și îi place să folosească viteza mingii adversarului. Te sufocă.

Wimbledonul e un moment special. Ce v-a rămas în minte de acolo?

E un sentiment incredibil. Este poate cel mai riguros și poate cel mai rece turneu. Tradiția și regulile sunt atât de implementate și atât de prezente încât te simți aproape ca într-un templu al tenisului. Nu e ca în America sau Australia unde totul e fun. Eu îmi aduc aminte că în 2016, la un moment dat, Simona voia să bată mingea cu Horică, cu Horia Tecău. El a întârziat și nu a mai apucat să se schimbe. A intrat pe terenurile de meci într-o pereche de pantaloni gri. Imediat au venit cei de la securitate, i-a adus o pereche de pantaloni albi și s-a schimbat. Nici măcar un minut nu a avut voie să joace cu acei pantaloni. Antrenament! Trebuie să fie în alb total. Toți! Oricine intră pe teren trebuie să fie în alb. Și la meci. Fără alb nu ai voie. Cu pantaloni scurți e în regulă, dar trebuie să fie albi. E un echipament special. Nu e frustrant. Jucătorii o simt ca pe o întoarcere în trecut, o reîntoarcere la originile tenisului. Turneul oferă condiții incredibile. Faptul că joci în alb nu e un afront sau un motiv pentru a te simți prost.

Am avut anul acesta ocazia să vedem vestiarele înainte să vină jucătorii. În vestiarul de doamne au șampanie. Tu, ca membru, intri, îți pui șampania. Ai niște căzi de baie imense. Poți să stai acolo după ce ai jucat cu prietena ta jumătate de oră, îți bei șampania și te bucuri de baie. Noi, băieții aveam bere și alte chestii. Oamenii sunt incredibili. Sunt oameni care lucrează acolo de 20, 30, 40 de ani. Dacă ieși la pensie de acolo ai un loc al tău în tribună, pentru familie, unde poți vedea meciurile de pe central. E un templu mai degrabă decât un turneu.

Dacă ești antrenor WTA nu prea intri nici la vestiarul băieților, dar la fiecare turneu avem vestiarul nostru special, pentru antrenori.

Lumea din vestiar este apropiată? Relațiile dintre jucători sunt firești sau e o rivalitate extremă?

Fetele sunt mai reci în general. Se evită sau nu. Băieții, chiar dacă joacă peste 3 minute, dau mâna, vorbesc. E diferit. Depinde și de tipul jucătorului. Kyrgios îi înjură și îi face varză pe Nadal și Djokovic. Nu i-au spus nimic, dar să nu credeți că o să se ducă în vestiar și o să fie apropiați. I-am văzut pe Federer, Djokovic, Nadal și Murray jucându-se ca niște copii atunci când ploua, împreună. Cu mingea, cu pariuri, cine e mai puternic, cine e mai șmecher, cine ține mingea, cine o lovește. Exact ca niște copii mici. Rivalitatea, mai ales la băieți, nu depășește limitele bunului simț și o graniță decentă. E atât de mult respect între ei pentru ce au realizat. Marii campioni îi respectă și pe ceilalți! Niciodată nu l-am văzut pe Federer sau pe Nadal să se poarte urât. Dimpotrivă, îi ajută. I-am văzut cum îi îndrumă.

Agassi vorbește de dimineața meciului ca fiind esențială. Și că este obligatoriu să ai aceeași rutină

Rutina este baza activității unui jucător profesionist. Ești ca o mașină care la momentul oportun trebuie să livreze. Dacă mașinii nu îi pun antigel, dacă nu încălzesc motorul sau nu îi umflu cauciucurile, ea nu va funcționa niciodată. La fel e și jucătorul de tenis. Are anumiți pași pe care îi face pentru a atinge nivelul optim din punct de vedere neuromuscular, emoțional la momentul respectiv. Există niște reguli clare. Am meci la 11 sau 12. Eu trebuie să fiu gata. Încălzire înainte de antrenament, te schimbi, faci duș, te pregătești de meci. Înainte de meci mai faci o încălzire. Trebuie să discuți despre meci cu antrenorul, să te hrănești și să te hidratezi. Dacă lumea crede că eu mă trezesc la ora 9 și mă duc pe teren atunci când am meci la 11, se înșeală. Cine are meci la 11, la 7 e la micul dejun. La 7:30 pleacă spre bază. Cel târziu la 8 30 ar trebui să înceapă încălzirea. Apoi te schimbi și ai o oră să te pregătești pentru meci.

Simona Halep vs Alexandra Dulgheru. Daniel Dobre le-a antrenat pe amândouă. Cum le vede astăzi, detașat?

Simona este independentă. Îi place să-și rezolve problemele singură. Alexandra are nevoie de mai multă comunicare, de mai multe confirmări. Câteodată Alexandra este foarte poetă în minte. Îi fuge mintea, se duce în detalii pe care trebuie să i le spui mai bine. Simona e mai directă, puțin mai rațională. Dacă a înțeles ideea nu trebuie să mai stai 10 minute să vorbești. I-ai spus ceva și a înțeles sau știe deja. Eventual mai întreabă ea dacă are nevoie de o informație în plus. Ca antrenor îți setezi relația cu jucătorul individual. De asta are cea mai grea treabă, să găsească pentru fiecare jucător canalul de comunicare optim care să extragă din acest jucător maximul de potențial.

V-am văzut în tribună. De la încrâncenat, la calm, apoi cu lacrimi în ochi. Cum gestionați emoțiile?

În primul rând trebuie să încerci să nu arăți emoțiile de față cu jucător. Chiar dacă sunt pozitive, el trebuie să te simtă ca o oază de liniște. Mă enervez din ce în ce mai puțin. Înainte dădeai cu șapca, cu piciorul, mai țipai la jucător.

Nici cu Simona, nici cu Alexandra nu am trecut la țipat. La 18 ani mai intri pe contre, mai țipi, dar cu un jucător la 28 de ani ai altă relație, comunici altfel. O relație bună trece pe contractul de angajat – angajator, peste niște legături profesionale. Se creează o relație de respect, de prietenie, de încredere. Chiar dacă nu mai sunt în echipa Alexandrei, mereu o ajut, cu orice lucru de care are nevoie și o fac cu plăcere. O cunosc foarte bine, știu unde să o trimit, știu ce să îi spun. La fel și cu Simona. Dacă îi spun: „Simona, mă duc la Constanța, vorbește cu tatăl tău să mă ajute cu ceva”, e acolo. Între oameni normali nu se simte această relație de dependență. Te plătește ca să-l ajuți și te respectă pentru asta, chiar dacă te plătește. Când nu mai merge, ți-o spun și asta este.

Nivelul financiar este spectaculos?

Depinde de clasament, depinde de momentul în care intri și de ce e dispus să ofere. Un Ivan Lendl avea contrat de 1 milion pe an cu Murray. Un turneu de Grand Slam este încă un milion. Sunt mulți antrenori renumiți care au manager, la fel ca jucătorii. Acei manageri aranjează contracte.

Ce alți antrenori vă plac sau vă motivează?

Lendl e incredibil. Am reușit să îl cunosc tot prin Darren. A fost idolul meu. Era o mașină. Acum când l-am cunoscut am dat mâna cu el și i-am spus: „Ați fost idolul meu dintotdeauna! E o onoare pentru mine”, iar el îmi spune: „Bă, tu chiar prost ești? Nu ți-ai găsit unul mai bun?!”. Direct! Am rămas mască. Exact așa este, un om plin de umor, foarte dur în ceea ce face. Chiar ne povestea că are o academie de tenis cu niște reguli foarte stricte pe care dacă le-am băga în România, nu am mai avea activitate. La el trebuie să porți șapca într-un fel, să saluți într-un fel. Veneau tot felul de oameni cu bani care, în prima fază nu înțelegeau ce vrea de la ei. Spunea: astea sunt regulile. „Dar eu sunt X”. „Poarta e acolo”, era răspunsul. Ne-a spus că e foarte strict în ceea ce privește regulile și antrenamentul.

Mouratoglou îmi place pentru pasiunea și pentru investiția emoțională, fizică pe care a făcut-o în tenis. Pentru caracterul meu este un pic prea.. îi place expunerea. E peste tot. Bun, e de înțeles. A făcut mult bine, a făcut și rău. Eu cunosc proiectele sale. Pavlyuchenkova, dar și alte jucătoare au fost luate de el. Erau cele mai bune junioare și apoi au avut o perioadă cu el care a mers foarte prost. Le făcea pe toate el. În timp s-a dezvoltat, iar acum e un antrenor dedicat total statisticii. E brici! Academia făcută de el e foarte bună, se muncește. Publicitatea pe care o face tenisului prin emisiunile sale e foarte ok. E puțin diferit față de mine, dar e un timp foarte fair. Sunt chestii pe care eu le-am simțit, fiind acolo.

Știi când greșești?

Și eu am dat-o în bară foarte mult, dar nu ca antrenor, ci ca om. Fiind crescut într-un sistem cu antrenor dur, opresiv în anumite momente, prin educație, fiind la fel, am țipat, am mai rănit copii verbal. Ca tenis nu am stricat pe nimeni, dimpotrivă. Când nu am putut să ajut pe cineva, am spus: nu pot să te ajut, hai să găsim altă soluție. E prima regulă în sport: înainte să faci bine, nu face rău!

A fost un moment acum câțiva ani buni. Aveam copii la antrenament. Am avut o fată din Germania, crescută de mine de acolo, de la 7 ani. La momentul incidentului era micuță, avea vreo 12 ani. Părinții au vrut neapărat să o antrenez aici. Am sponsorizat-o, am ținut-o aici. Dinu Pescariu mi-a dat o cameră unde ea stătea. A fost o jucătoare foarte bună. După vreun an, a intrat într-o stare de pubertate, foarte visătoare. Chiar dacă stătea în club întârzia la antrenamente. Părinții erau departe, nu se implicau așa mult crezând că totul merge de la sine. Am avut câteva reacții aiurea, începând de la a țipa la ea, până la a o trimite acasă. I-am zis: „Pentru ce să te țin aici? Bani nu ai, te ajutăm noi. Ar trebui să fii o imagine a școlii noastre de tenis.” Avusese rezultate bune, dar nu chiar ce mă așteptam. Putea să fie foarte bună! Înveți. E o perioadă, mai ales în viața unei fete, când totul se schimbă. Apare menstruația, pubertatea. Se schimbă toate reperele, se pierde coordonarea. Știam lucrurile astea din punct de vedere științific, dar era foarte greu să le accept, în acest proiect cu ea. Voiam să demonstrez ceva. Voiam să meargă în Germania, să arate ce putem face noi în România. A plecat acasă. Au venit părinții să o ia.

În Germania stătea în zona unde am avut academia. Mergeam anual acolo. Mergeam pe stradă cu mașina și am văzut-o. Era cu bicicleta. Am oprit mașina să o salut. Când m-a văzut a avut o expresie de teamă. S-a dat înapoi ca și cum ar fi văzut diavolul. Atunci am realizat că probabil a rămas cu niște sechele emoționale din cauza acelui eveniment. Nu l-am aprofundat apoi după trecerea timpului, să–i spun că îmi pare rău, să vorbim. Nu am făcut asta. Mi-am dat seama cât înseamnă câteva vorbe spuse aiurea unui copil. Știam de mult, dar obișnuința și educația sunt a doua natură. Am încercat, chiar și acum mă controlez greu. Sunt situații în care efectiv se cere să fii mai dur. Una dintre regulile mele de bază și problema mea personală, un lucru care pe mine mă deranjează foarte tare, este să fii pedepsit nevinovat, iar la copii e de bază: să nu pedepsești un copil care nu a făcut nimic! Îi frângi încrederea în oameni, inocența. Încerc și pe antrenorii care au crescut lângă mine să îi educ în acest sens, dar lucrez și la mine.

 

Paula Herlo: „Jurnaliștii au schimbat multe lucruri în bine. Societatea s-a schimbat și datorită presei.”

Paula Herlo vorbeștet încet. Își caută cuvintele cu atenție și povestește molcolm. Pare mai curând învăluitoare, dar dacă ai urmărit-o ani buni la televizor știi că este oțelită și fermă. Povestea ei din ultimii 10-15 ani depășește activitatea obișnuită a unui jurnalist. Anchetele de la România te iubesc schimbă încet-încet fața țării. De asta am întrebat-o la un moment dat ce-i este mai drag: faptul că schimbă ceva sau c-a luat cel mai mare premiu de televiziune din lume? Apropo de asta: de obicei, premiile vin ca o încununare a unei activități lungi și dificile. Aici, Emmy-ul este mai curând rampa de lansare pentru un solid program de televiziune. De aici pornește și discuția noastră. 

Cum îți amintești acel Emmy?

Sunt repere. Eu chiar am oameni la care mă raportez și pe care îi admir în meseria asta. Premiile Emmy au fost în 2008 atunci când am câștigat noi. Ele sunt în fiecare an. A mai fost o nominalizare după, dar și cu un an înainte. Este uriaș să ajungi la Emmy și este și mai uriaș să câștigi. Nu ne-am așteptat. M-am dus foarte relaxată: încă o nominalizare, am văzut New York-ul, ne-am distrat și ne-am întors. A fost o experiență pe care nu o să o uit niciodată! Eram și foarte tânără atunci. Media de vârstă printre premianți era undeva la 50, 55 de ani. A fost într-adevăr o experiență. Nu aveam nici o idee. Nu se știe dinainte câștigătorul. Sunt la ultrasecret informațiile astea. Concurența era foarte mare. Unul dintre reportaje se referea la conflictul din Myanmar, o anchetă ITV extrem de puternică. Nu m-am așteptat. M-am întrebat: pe cine interesează ce se întâmplă cu copiii noștri din România? Era vorba despre copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate. A fost o campanie puternică. Am așezat-o în agenda publică în fiecare zi la știrile ProTV, ca să trezim autoritățile la realitate. Ei existau și erau singuri, la propriu. Am întâlnit 4 copii lăsați acasă cu sora de 12 ani. Un an de zile i-a crescut ea, nu știu cum. Mai venea unchiul și le aducea lemne. Nu era nimic reglementat.

Când m-au chemat să-mi spună că înscriu la Emmy niște campanii am fost sceptică. Le-am spus să propună 2 făcute de mine și una făcută de Cosmin Stan. Pe acelea le-am considerat cele mai puternice. În iulie 2008 am primit un mail de la Emmy în care ne anunțau că am intrat pe lista scurtă de nominalizați. În august am primit telefonul oficial. Eram în vacanță în Portofino. Mi s-a părut incredibil! Am plecat la Emmy cu ideea că nu avem cum să fim noi aceia, căci mă uitasem și la concurență. Se pare însă că acea componentă emoțională, dar și faptul că arătasem că o întreagă generație de copii e afectată de migrație a impresionat juriul.

Nominalizații au fost puși într-un sector destul de aproape de scenă. În anul acela fuseseră atât internaţional cât și naţional, adică premiile pentru americani, în aceeași zi. Erau jurnaliști de la toate televiziunile mari. L-am văzut inclusiv pe Anderson Cooper. Era un jurnalist de la CBS cred. Avea o statuie în mână și stătea cu ea foarte relaxat. Îi spuneam lui Cosmin: „Cum ar fi să câștigăm noi?”. Pe măsură ce se apropia categoria noastră emoțiile creșteau. Nu te așteptai, dar te gândeai totuși: „Dar dacă s-ar întâmpla”. Cred că mai erau două categorii și i-am spus lui Cosmin că vreau să merg la toaletă. El mi-a spus: „Nu pleci nicăieri. Nu ieși de pe rând! Mai sunt două categorii.”. În momentul în care am auzit: „And the Emmy goes to ProTV” vreo oră nu am mai simțit nici o nevoie să merg la toaletă. Am uitat. Am uitat și speech-ul. Am reușit să mă fac de râs și acolo. Eu am acest talent. I-am zis lui Cosmin că nu mai știu ce am de spus dacă ajung pe scenă. Eu, cu engleza mea cu accent poate puțin mai bun decât al lui Iliescu. A fost foarte greu. Am apucat să mulțumesc. M-am uitat la sala aia. Unii oameni erau în picioare. N-am mai știut ce trebuie să zic.

Prima dată l-am sunat pe Cristi, soțul meu. Nu eram căsătoriți atunci, dar era acasă și aștepta vești. În România era ora 2 noaptea. Au început să curgă telefoanele. Am rămas fără baterie. Am făcut un live cu statuia pentru jurnalul de dimineață. Ne-am dus apoi la o terasă să sărbătorim, cu statuia pe masă.

„Tu știi ce mai face copilul tău?” este campania care a adus la lumină un subiect ignorat complet. De societate, de autorități

A fost o idee pornită din departamentul de marketing. S-a discutat foarte mult, nu a fost ideea mea. Campania nu a fost doar despre copiii cu părinți plecați. Am vorbit și despre copii dispăruți și despre învățământ. Era o umbrelă care acoperea de fapt problemele copiilor din România.

Prima dată am filmat un reportaj în comuna Butea din Iași. Acolo erau cei mai mulți copii cu părinți plecați. Am ajuns apoi în Bacău. Am străbătut toată Moldova atunci, căci era cea mai afectată de migrație. Am ajuns la Galați, în Vrancea.

Nu m-am așteptat să găsesc atâta suferință în sufletul copiilor. Mă gândeam că sunt crescuți de bunici. Eu nu am făcut decât să descopăr niște traume care nu au fost conștientizate din măcar de părinți.

Eram în Madrid. Filmam niște reportaje legate de integrarea noastră în Uniunea Europeană. Știam care sunt români, îi recunoșteam imediat pe stradă. Eram într-un parc și am văzut o femeie, pe o bancă. I-am spus Dalilei Dulgheru, cu care eu filmez, că e româncă. M-am așezat și am început să vorbesc cu ea. Mi-a spus că e de doi ani acolo și că stă ilegal. Nu eram parte a Uniunii Europene, iar dacă s-ar fi întors în țară nu mai avea voie să intre în Spania. A spus că e căsătorită cu un spaniol și că are grijă de copiii lui. Apoi a început să plângă: „Acasă am un copil de trei ani pe care nu l-am mai văzut de la câteva luni”. A scos poza, mi-a arătat-o, a plâns, am început și eu să plâng fiindcă mă emoționez ușor. I-am spus că o să le duc mesajul celor din familie, copilului, bunicilor, să o vadă. Am mers în Agnita, acolo unde stăteau. Am descoperit un copil de trei ani și jumătate. Casian era numele lui. Era un băiețel cu părul lung, foarte deștept și frumos. Se uita la mama lui și nu știa cine e. Atunci femeia a realizat că trebuie să vină să își ia copilul. În 2007 am ajutat-o noi, am adus-o în România. A plecat cu copilul în Spania. Casian e mare acum, arată ca un spaniol. Până ce nu și-a văzut copilul la televizor și nu a văzut câtă suferință e în sufletul copilului ei, că nu o mai recunoaște, nu mai știe cine e, nu a realizat cât de gravă e situația. Nu e singurul exemplu. În momentul în care i-am pus pe copii față în față cu părinții lor plecați s-a întâmplat ceva.

Campania a generat o lege care protejează copiii. Acum, dacă vrei să pleci la muncă în străinătate trebuie să lași un act notarial cu numele tutorelui. E foarte important pentru copil. Există un reprezentat legat al copilului rămas acasă. El este responsabil pentru ce se întâmplă cu copilul pe perioada plecării părinților.

Ce este mai important premiul sau schimbarea legii?

Bucuria este egală. Nu aș vrea să fiu ipocrită. Premiul a fost ceva uriaș, dar schimbarea asta legislativă pe mine m-a motivat. Atunci am realizat că noi de fapt putem fi mai mult decât niște jurnaliști și că putem genera astfel de schimbări.

 „Avem viață în sânge” este o altă campanie care ne-a scos din necunoștere. 

Următoarea campanie a fost în 2009. O campanie care mie mi-e cea mai dragă, pentru că a modificat substanțial sistemul de sănătate din România, mai ales sistemul de onco-hematologie. A înființat un registru salvator de vieți, registrul donatorilor de măduvă. „Avem viață în sânge” se numea campania. Când am început-o România nu avea acest registru și nimeni nu avea de gând să-l facă. Toți bolnavii de leucemie sau de alte afecțiuni ale sângelui care aveau nevoie de un transplant de la un donator neînrudit adunau bani de la oameni, mii de euro, pentru a pleca afară la tratament. Aici nu aveau șanse. Am pornit în lupta asta fără a ști ce înseamnă acest registru. M-am documentat, m-am întâlnit cu zeci de doctori de prin toată țara. După ce mi-am făcut o idee m-am dus peste guvern. Era Emil Boc la vremea aceea. Am pus foarte multă presiune. Am ajuns să le spun că dacă nu se întâmplă ceva toate reportajele se vor termina cu: „Vinovații morali de moartea acestor copii/pacienți sunt…” și îi luam la rând. Jurnaliștii au schimbat multe lucruri în bine. Societatea s-a schimbat și datorită presei.

Ce fel de jurnalist ești? Mergi mai departe ușor? Sau ești atașată de subiecte?

Tot timpul mă atașez. Chiar zilele trecute am vorbit cu Mihaela, mama lui Casian. E greu, dar așa cum am mai zis, mă încarc negativ și mă descarc pozitiv când încerc să rezolv parte din problemele astea din campaniile pe care le facem. Când merg într-o secție de oncologie unde știu că voi găsi foarte multă suferință și voi pleca de acolo extrem de încărcată emoțional, mă gândesc de fiecare dată că prezența mea acolo va genera niște lucruri bune. Așa mă încarc eu, mă motivez că trebuie să gândesc așa.

Stăm mereu de vorbă. Nu e obositor, nu simt. „Nu mai am lemne”. Asta am primit de la o bunică. Am făcut o chetă în redacție și am trimis lemne. Dacă ei vor bicicletă, am făcut rost de bicicletă. Tot din campania „Tu știi ce mai face copilul tău” erau doi frați care voiau un laptop, prin 2008. Știam că la noi se tot schimbau laptopurile noastre. Am întrebat la IT dacă nu mi le pot da mie. Am trimis tuturor.

Păi asta nu înseamnă că ești mai mai mult decât un jurnalist?

Pentru mine e ok. Mă simt bine făcând lucrurile astea. Am ajuns la maturitatea aceea când pot să recunosc că le fac și pentru mine, nu doar pentru cei pe care îi ajut. Cred că oamenii cu care interacționez se simt bine la rândul lor. Nu pot să îi ajut pe toți, iar unde nu pot, spun că nu pot. Acolo unde pot însă, nu văd de ce nu aș face-o.

Jurnalismul de investigație nu e o profesie pentru toată lumea. Trebuie să ai și dar și curaj ca să faci această meserie. 

După ce am pornit „România, te iubesc!” am înțeles că va fi o emisiune de investigație. Până atunci lucrasem deja campaniile. Făcusem niște materiale extinse. Nu mai lucram știri la zi. M-am dus pentru că mi se pare cel mai fascinant domeniu. Cred că am ceea ce îi trebuie unui jurnalist: curiozitate și revoltă. Atunci când te revoltă o situație, cauți să afli răspunsul. Mi se pare că jurnalismul de investigație este cel mai ofertant. Mă simt bine făcând asta.

Mă provoacă și mă amuză să intru în contact cu persoane care nu au chef de mine. Când mergem peste autorități avem obiceiul de a nu anunța că venim.

O primărie de oraș. M-am dus și le-am spus: „Sunt de la România, te iubesc și aș vrea să vorbesc cu domul primar”. Mi se spune că nu este, că e la prefectură. S-a întâmplat recent. Am zis: „Ah, perfect. Mai am puțin timp să stau. Întrebați cam în cât timp se întoarce.”. S-a întors și mi-a spus că vine în cinci minute, că era în concediu și că a venit de acasă. Mai e povestea cu Marian Oprișan. Celebra replică „Mama mea sunt eu!”. Mi-a și spus că trebuia să merg la Consiliu. Știam că nu va accepta un asemenea interviu în care să-l întreb despre toată averea. Casa lui Oprișan de la Bolotești e o fortăreață. Domeniul este uriaș. El a spus că a pus-o pe mama lui, căci l-a hărțuit DNA-ul. Să nu aibă probleme apoi, să rămână sărac cum era când a ieșit din fabrica de confecții.

Mi se pare provocator, dar mă și amuză. E și adrenalină aici. Găsim tot felul de situații. Ei fug, se ascund, iar noi îi urmărim.

„Dăruiește viață” este un moment special din viața Paulei Herlo. România te iubesc trage acest spital în sus. 

Printr-o inițiativă legislativă, cei 20% din impozitul pe profit nu au mai putut fi dați decât de firmele care aveau cifră de afacere mai mare de 1 milion de euro, dacă nu greșesc. Automat ai scos firmele mici din joc, cele care contribuiau cel mai mult la spital. Asta a durat câteva luni. S-a revenit acum.Eu sper ca momentul acela dintre Sorina Pintea și Carmen Uscatu, Oana Gheorghiu, de la „Dăruiește viață”, să fie singurul. Doamna Pintea era supărată pentru că ele sunt critice cu sistemul sanitar. Ele au criticat indiferent cine este ministru, inclusiv pe Vlad Vioculescu. Ea nu a primit prea bine aceste critici. A fost un moment tensionat. La acea întâlnire le-a spus că bani trebuiau să se adune la spital, pentru că s-au folosit de imaginea spitalului. Așa ceva este de neacceptat. Nu ai cum! Domnul Cristoveanu a intervenit atunci și a spus că dacă mergeam pe logica asta nu mai făceau nimic cu terapia intensivă.Cred că le este puțin teamă pentru că acest spital va fi un standard de cost. Renovarea secției de oncopediatrie de la Brașov a costat aproape 700 de euro pe metru pătrat. La spital va fi mai mult, dar sunt sigură că va fi cel mai mic preț, căci știu cum se fac licitațiile

Cred că atunci când va fi spitalul funcțional oamenii vor privi altfel lucrurile. Noi avem un comportament obedient în fața doctorului: hai să nu-l supăr că poate nu-mi mai tratează copilul. Atunci când vei intra în spitalul pentru care ai donat câțiva ani, câte doi euro lunar, e spitalul făcut de tine. Nu vei mai accepta ca asistentele, infirmierele, doctorii să țipe la tine. Nu te mai umilește nimeni, nu vei mai fi dat afară din cabinet. Sper să se întâmple asta.

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu au inspirat-o pe Paula

M-am apropiat de subiect. Le-am cunoscut pe Carmen și Oana atunci când încercau să-l salveze pe Dragoș Croitoru care era bolnav de leucemie. Mi-au scris când lucram la campania „Avem viață în sânge”. Ne-am întâlnit și ne-am unit forțele făcând presiuni ca el să fie trimis în Israel. Pentru el a fost prea târziu, dar am văzut niște femei ieșite din comun. Aveau o determinare pe care eu nu o văzusem la multă lume. Nu aveau frică. Se duceau la Ministerul Sănătății cu o cameră mică, la direcția sanitară, la doamna doctor Pisică. Era un simplu cetățean, un simplu cetățean. Am fost extrem de surprinsă de virulența cu care ele atacau problema. Au făcut miting, au obținut autorizație de pe o zi pe alta. Mi s-au părut ieșite din comun. Ne-am întâlnit cu gândul de a le propune să facă un ONG. Le vedeam determinate, știau să-și caute informația. Mi-au spus că și ele au același gând și mi-au propus să fiu președinte. Le-am spus că este exclus, fiindcă sunt jurnalist. Nu vreau să fiu într-un ONG, dar le-am asigurat că vor avea tot sprijinul meu. Primul ONG înfiinţat își propunea să informeze pacienții ce drepturi au. Era legat de acele plecări în străinătate: cine pleacă, cine stabilește asta.

Oana a aflat ulterior de facilitatea 20%. Noi am făcut-o publică la Știrile ProTV. Ne-am dat seama că le putem ajuta să strângă bani pentru a renova secțiile, în special cele de hematologie. După înființarea registrului aveam registrul, dar nu aveam infrastructura de transplant.

 Legea adopțiilor este un alt moment de schimbare

M-a chemat la un moment dat o domnișoară, secretar de stat. Legea adopțiilor a fost schimbată după campania noastră. La momentul acela legea nu ducea la nici o adopție. Bloca tot. Când am lansat promo-ul pe post, am primit un telefon de la Emma Nicholson, fiindcă venea în România. Ea spunea că nu înțelege ce treabă am eu cu această temă, fiindcă legea e foarte bună. Ea era convinsă că în instituții sunt mai bine îngrijiți. Astea sunt la nivel de bârfă. Ea avusese o experiență neplăcută cu un copil adoptat. Nu m-am legat de asta niciodată. Era convinsă că centrele de plasament erau un mediu mai bun pentru acei copii. Mi-am pus și eu întrebarea: unde îi e mai bine unui copil? Umblasem în multe centre de plasament. Condițiile erau un dezastru. Centrul de plasament era ultima opțiune pentru acel copil abandonat.

Mama. Cumva, mama ar fi putut să devină unul dintre subiecții reportajelor tale. Ea a plecat să muncească în străinătate, doar că erați adulți.

Eram adult. Aveam 22 de ani. Mama, care e o femeie cu foarte mult curaj, pleca după Revoluție și ducea marfă la unguri.

Nu mai eram copil, dar pentru mine a fost traumatizantă plecarea ei. Suntem foarte atașate una de alta. Ne-a spus după ce își luase viza. A plecat ca să ne ajute pe noi financiar. Lucra la o bază sportivă din Arad. Era un om bun la toate acolo. A decis să plece pentru că salariile erau foarte mici. Mai am un frate. Am fost împotrivă, mai ales că era o zonă de conflict în acea perioadă. A plecat la o cunoștință în Israel. Eram liniștiți fiindcă știam la cine merge, dar am adus-o repede înapoi. Ne-am dat seama că ajutorul pe care ea ni-l oferă nu compensează lipsa ei. La vremea aia câștiga vreo 900 de dolari pe lună. Păreau foarte mulți bani, dar banii ăia nu au contat deloc. Mama e acum acasă la mine, are grijă de copii. E foarte greu fără ea. Suntem ca șoarecele și pisica uneori. În campania „Tu știi ce mai face copilul tău?” au fost și lacrimile mele de dor. Am empatizat cu acei copii. În perioada în care eram la liceu lipsea 3, 4 zile când mergea la unguri sau sârbi să vândă lucruri, ca să ne țină la școli, la licee bune, să nu simțim că nu avem ce ne trebuie. Tata a devenit taximetrist. Înainte era electrician. A fost bolnav și s-a prăpădit repede după Revoluție.

Facultatea ta și jurnalismul nu mergeau împreună. Paula a făcut confecții și apoi s-a apucat de jurnalism 

Mama ne-a lăsat să facem ce vrem, să ne alegem drumul. Ea și-a dorit ca eu să fac liceul pedagogic. Am anunțat-o cu câteva zile înainte că m-am înscris la mate-info. După liceu am anunțat-o că mă angajez și nu dau la facultate. A fost dezamăgită, dar nu m-a certat. M-am angajat la un magazin de haine și parfumuri din Arad. Era un magazin de lux. Salariul meu era 125 000 de lei, iar un parfum era 250 000. Lucram de la 9 la 19. Mi-am dat seama că trebuie să merg la facultate și să termin cu prostiile. Aveam 6 luni de muncă. Am ales confecții pentru că în Arad erau 2 facultăți: științe economice și cea de industrie alimentară și confecții. Mereu am avut o plăcere în a cumpăra haine. Mergea. Mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Mi-a plăcut facultatea. Am intrat cu bursă și am menținut-o. A fost utilă. Am terminat-o, am dat licența. Dacă nu m-aș fi angajat la ProTV, probabil că aș fi mers în zona asta.

Cum e profesia asta astăzi?

În Arad există Zona Liberă Curtici și un parc industrial cu multe fabrici de confecții. Ies anual din facultăți 30 de absolvenți pe an, inginerii textiliști. E în continuare o industrie. Acum fabricile oferă produs integrat. Se câștigă pentru că sunt puțini și trebuie să știi școală. În România, cel puțin în zona Moldovei, cum s-a transformat în ultimii ani, e bine. În Vrancea îi aduc de la Iași, le oferă apartamente în blocuri noi și alte facilități.

Evoluția noastră din ultimii 20 de ani cum o vezi?

În fiecare zonă se întâmplă ceva bun. În 98 când m-am apucat de meserie spitalele erau ca pe vremea lui Ceaușescu. Nu aveau nimic. Nici măcar tifon. Acum ajungem într-o secție de urgență și nu-ți mai cumperi medicamentele. E adevărat că nu s-a construit nici un spital în ultimii 30 de ani. A fost unul inaugurat, dar nefolosit la Mioveni.

S-au mai reparat drumuri. Nu mai sunt de gropile de altă dată. În continuare avem drumuri naționale de pământ, dar e și în zona asta o schimbare.

În zona de civism mai e o schimbare. Acum 20 de ani ce activitate civică era în România? În afară de Fundația Soros care oferea finanțări sau Greenpeace, nu era nimic!

Noi suntem mai conștienți de drepturile pe care le avem. Nu doar noi cei care am rămas, dar și cei care au plecat. Ei au produs o schimbare. După ce au trăit mulți ani în străinătate s-au întors cu o altă mentalitate și cer de la țara asta mai mult. Dovada a fost la vot. I-ai văzut cum s-au dus la vot?

Copiii tăi sunt pregătiți ca să studieze aici sau afară?

Vladimir are 7 ani, iar Ania are 4 ani. Mi-aș dori să trăiască în România. Noi am zis că atât timp cât ne permitem vor merge la școală privată. În primii ani de școală am vrut ca ei să meargă cu drag la școală. Dacă din clasa 0 tu ești traumatizat, școala va fi un chin. Vladimir e în clasa I la o școală privată. I-am dat la o școală cu predare în limba română. Dacă la un moment dat nu ne mai permitem, căci trăim din salarii, vreau să pot face tranziția la școala da stat mult mai ușor. Este o școală în care se predă mult în engleză. Sunt lăsați să fie creativi, să vorbească, să se exprime, chiar sunt încurajați. Ai senzația că îi bagi într-o bulă și îi protejezi. Vladi e acum mai mărișor. O să încep să îl iau cu mine în tot felul de locuri. Ei știu că noi suntem jurnaliști. Vladimir înțelege puțin mai bine ce facem, însă nu sunt conștienți de anvergura emisiunii. Noi nu am apărut niciodată în presă ca soț și soție. Niciodată nu i-am expus pe ei, nicăieri. Oamenii nu știu cum arată copiii noștri și nici nu vor ști, decât dacă ei își vor dori, atunci când vor fi suficient de maturi încât să decidă ei pentru ei. Nu înțeleg ideea de vedetă. Mami și tati lucrează la televizor, dar nu ne privesc diferit.

Eu o duc pe Ania la grădiniță, iar Cristi îl duce pe Vladimir la școală. Ne-am împărțit.Mă mai recunoaște lumea. Oamenii îmi mai prezintă niște cazuri. După ce ai văzut atâtea nenorociri poveștile lor par ceva foarte banal, dar stau și îi ascult.

 

 

 

Cabral:”Mi-am luat destulă bătaie pentru că sunt altfel”.

De Cabral am tras două luni ca să vină la emisiune. Și nu știam exact de ce nu-l prind. Dar el făcea cel mai important lucru din viețile noastre. Își lua timp doar pentru el. Se rupea de lumea noastră, de telefoane, de agitație și mai ales de presiunea timpului. Și nu făcea asta într-o vacanță obișnuită. La volanul unei mașini cu o rulotă a călătorit și s-a oprit unde a vrut. Nu l-a grăbit nimeni, s-a oprit să vadă timpul și oamenii. I-a avut pe cei dragi alături, a avut vreme. 

Și asta pentru că în restul timpului, Cabral muncește enorm. Emisiunea sa este înregistrată zilnic și durează zi-lumină. Dacă faci asta câteva săptămâni la rând ești frânt. Și asta nu este singura lui activitate. E doar una dintre ele. Oboseala, la nivelul acesta de muncă, este distructivă. Dar mai e ceva. Nivelul acesta de muncă arată și un nivel de succes. Iar succesul lui este atât de mare încât a schimbat și modul în care românii se uită la programele tv de după-masă. După ani buni în care au preferat emisiunile cu povești, în special cele din zone sărace, Cabral a mutat televiziunea spre familie și românii din clasa mijlocie. 

Dar este ceva mai important aici. Succesul lui este cu atât mai mare cu cât el este diferit. Și nu totdeauna acceptat cu totul. Faptul că e de culoare i-a asigurat o copilărie cu multe traume. Iar rezultatul este că, astăzi, Cabral, care este român sadea, ne spune că nu o să ne placă descrierea lui despre noi.  

Nu avem timp să ne cunoaștem. De asta te-am invitat azi. Să auzim poveștile oamenilor care reușesc deși nu pleacă cu o șansă egală

Foarte frumos! Să știi că nu e doar în România. Și afară oamenii judecă, și afară sunt răi, numai că afară au învățat cum să ascundă și îți trântesc două fraze politicoase și un zâmbet și ai impresia că e altfel. Nu e altfel. Așa suntem programați. Sună foarte frumos ce zici și așa e, nu mai avem timp de noi.

Știi cum e? Totul se vinde ca la circ. All glitter and shine. Pentru ca noi să fim rupți din stele, în general, trebuie să fie stelele. Atunci când ești în vârful unui chestii mediatice ești miezul, ești cineva, faci, dregi… De fapt ești un om al muncii, ai un salariu cu care îți faci niște treburi, un om care e mai cunoscut la scara lui de bloc, dar atât. Eu cred că ajungi să fii într-adevăr important în momentul în care începi să contezi fizic pentru oameni, atunci când reușești să faci lucruri pentru alți oameni, când schimbi mentalități care fac comportamentele oamenilor să se manifeste altfel. Atunci mi se pare că tu chiar ești cineva. O ardem foarte mult pe miştouri. S-a făcut mișto de Andreea Marin cu camionul. Încontinuu. Femeia, cum o fi ea, deși nu are nevoie de mine ca avocat, a făcut foarte multe pentru oameni. Atunci mi se pare că într-adevăr contezi. Când unuia căruia îi era foame nu îi mai e foame după ce te ocupi tu de viața lui sau când unuia căruia îi era frig nu o să îi mai fie frig după ce ai pus tu mâna acolo. Despre asta este vorba! De altfel, așa, suntem cu toții importanți. Suntem într-un concurs de ăsta e nebun: care are mașina mai scumpă, mașina mai mare. Stai să-ți arăt cheile să nu te roadă invidia. E o Honda Civic din 2001 cu rugină la aripile din spate. Este foarte bună mașina, e spectaculoasă. Mai am o autoutilitară, adică nu e vreo mașină fancy.

 E mișto să vezi cum oamenii se uită la tine și au impresia că au câștigat concursul, fiindcă e un concurs! Te uiți în stânga și ai concurs cu ăla din stânga. Te uiți în dreapta, ai concurs cu ăla din dreapta. În față, în spate, la fel. Vecinul de sus, vecinul de jos. Care are mașina mai mare, care are mașina mai frumoasă, care are casa mai nu știu cum, care și-a pus termopan. Tot concursul ăsta de fapt este zero, fiindcă tu pentru tine ai confortul pe care îl ai. Faptul că starea ta, confortul tău, bogăția ta, cum vrei tu să îi spui, e cumva mai cu moț decât a celuilalt nu te face să te simți mai bine dacă ești întreg la cap. Societatea ne-a tot împins în concursul ăsta. Atunci tu ai acum mașina asta și te gândești: de unde să mai tai pentru că merit și eu o altă mașină. O mașină mai nouă, dar nu neapărat mai bună. O mașină mai mare, dar nu neapărat mai utilă.

Vacanța de două luni are avantajele ei, dar și dezavantaje. Până la urmă trebuie să trăiești numai cu cei apropiați. 

Ori te omori, ori te lipești mai bine. E foarte simplu. Două luni în trei metri pătrați, te înjunghii.

Toate țările sunt frumoase când ești în vacanță. Nu trebuie să încasezi nimic, trebuie doar să cheltui. Nu ai nimic de făcut, ci ai doar probleme închipuite. Totul e frumos mai ales când îți faci puțin temele, dar în același timp nu ești sclavul programului. Noi plecăm pe un semihaos. Ne punem în mișcare și după ce suntem pe autostradă într-o direcție anume, a mea scoate tableta sau telefonul și spune: „Uite, asta ar fi interesant. Hai să mergem acolo”. Nu e o chestie nici programată strict, dar nici o chestie în care să dorim să demonstrăm ceva. E relaxare.

Cu copilul mic oricum e greu. Frumos, dar greu. De obicei ne organizăm. Dacă unul se ocupă de casă și de muncă, celălalt preia copilul. Sunt vorbite, dar nu sunt bătute în cuie. Cumva ne împărțim responsabilitățile și e pace. E greu fiindcă trebuie să ai un program cât de cât strict. Atunci trebuie să îți faci programul tău după programul lui.

Camper îi spune mașinii lui Cabral. Eu îi zic cu rulotă, dar nu e chiar așa. E de fapt o mașină ca o casă care îți oferă toate condițiile moderne de locuit.  

Cu cât ai mai multe dotări la el, cu atât viața ta e mai simplă. Cred că românii sunt unii dintre demenții care bagă foarte mulţi bani și le pregătesc foarte bine. Când intri într-un camper sau o rulotă a unui român o să vezi că omul are centrală de apă caldă pe gaze sau pe curent. Are încălzire pe diesel, dar și pe gaz. Are deasupra patului panouri solare, două baterii. Atunci tot ce înseamnă experiența asta e mult mai comod. Îți trebuie o mică îndemânare. S-a mai stricat una alta, dar a fost ok. Nu te grăbești nicăieri.

Cabral spune că rămâne în continuare un băiat de Berceni. E crescut acolo, trăiește acolo. Și el și Răzvan Fodor de care este foarte apropiat. 

Berceniul era mult mai rău înainte. Acum este un cartier normal, cu oameni normali care merg la muncă. Până acum ceva ani era o semijunglă. În primul rând ai avantajul că ești negru într-un cartier de albi. Eram trei negri în tot cartierul. Mai aveam un negru în Drumul Taberei, alți doi în Militari. Ne știam toți cu toți. Eram o mână de mulatri în tot orașul. Toată lumea din Berceni îi știa pe negrii din Berceni. Ai avantajul ăsta. Aveam și o mâncărime în tălpi să umblu prin cartier. Nu stăteam niciodată la scara noastră. Eram cu mai mulți băieți cu care hălăduiam prin tot cartierul știindu-ne cu toată lumea. Fără bătăi. Doar când era cazul să ne apărăm, dar nu aveam porniri violente. Așa i-am cunoscut pe toți de vârsta noastră. Ne știm toți cu toți. Ceilalți, frați mai mici, părinți ne știu și ei.

Când era puști stătea afară mereu. Azi își mai lasă copilul afară la joacă, în același cartier?

Nu las copilul afară din cauza traficului în primul rând. Aia o mare problemă, că nu avem trotuare. Trotuarele sunt pentru mașini acum și nu lași copilul să se joace în stradă când trec băieții cu mașina. Asta cu jucatul afară e gata. Am văzut din nou chestia asta în câteva cartiere rezidențiale, noi, care au între blocurile respectivele și un mic părculeț.

Mutatul din Berceni a fost vreodată o opțiune?

Ba da, ba da! Să știi că sunt prost de sincer. Am vrut să ne mutăm, dar nu ne-am permis. Aveam nevoie de spațiu pentru tot ce avem și ce ne permiteam noi nu era destul de mare, iar ce ne trebuia și ce ne plăcea nouă sau ce ne-ar fi plăcut nouă să fie al nostru era mult prea scump. Atunci am preferat să renovăm la noi și ne-am văzut de treaba noastră.

Am petrecut o zi două în străinătate la câteva evenimente. De fiecare dată când se făceau prezentările și Cabral spunea că este din România, ochii se lărgeau de uimire.

Nevastă-mea o ia razna. Ai văzut că eu când zic „Din România”, nici nu clipesc. Adică nu zic „Mă, din România, dar stai să-ți explic”. Eu zic: „Din România!” Mândru tot! Mândru ca un cocoș, din România! Ai văzut că oamenii fac ochii mari. „Sorry?” „Din România! Ce? Ce ai de comentat?” „Nu, nu, nu am vrut să zic nimic”.

Și aici apare întâmplarea cu David Coulthard. De fapt, eu sunt subiectul:)

El fiind ambasador vine la evenimente, dar poate să își aleagă un loc, să iau un loc, să stea de vorbă cu doi, trei de-ai lui și după aia pleacă. A fost un tip incredibil de simpatic. A rămas cu noi și chiar a făcut un tur de oameni să vadă cu cine mai stă la masă. Noi eram în balcon, exact lângă Domul din Milano. El a venit, a văzut Domul și impresionat fiind a întrebat dacă știe cineva la ce an a fost făcut. Atunci l-ați luat cu toții la bombardament cu informații de istorie. Tu ai început. După aia cine mai era cu noi. Fodor a continuat și el cu ceva. Am venit și eu cu ceva, și după vreo 10 minute în care noi am vorbit încontinuu și el era ca la ora de istorie a zis: „Ok, rămân cu ăștia, că știa sunt mișto!”.

La un moment dat îl vedem pe David că se schimbă la față. Omul îmi dă mie berea, îi dă lui Fodor altceva și plonjează, în genunchi, în fața lui Striblea al nostru, și se apucă să îi lege șireturile. Cătălin era blocat tot. Se uită în dreapta la mine, stânga la Fodor. „Bă, ăsta mă leagă la șireturi”. El și-a terminat treaba, s-a ridicat, și-a recuperat lucrurile și a continuat discuția, noi fiind toți trei: „Tati, domnul David Coulthard l-a legat la șireturi pe domnul Striblea.”

Familia lui Cabral este cea din România. Fără îndoială. A restabilit legătura și cu tatăl său natural. 

Tata e din Congo. Mama vine din Buzău. Îi zic tată acum doar ca să păstrăm discursul. De obicei îi zic Alex. Tată e Mircea care m-a crescut. Tatăl biologic a venit la studii, a cunoscut-o pe mama. A fost o poveste de dragoste foarte frumoasă. Ulterior s-a dus să ia pâine, când aveam eu vreo două săptămâni. Era coada mare și a rămas la pâine până am făcut eu vreo 11 ani. A venit, a stat vreo două, trei zile și a realizat că a uitat la coadă la pâine punga cu pâine. A plecat înapoi la Paris, fiindcă el acolo stă. Paris și Congo. Ne-am auzit la telefon când am făcut 28 de ani. Eu l-am sunat. Eram curios. L-am sunat fix de ziua mea. Eram în Brașov. L-am sunat. Mi-a răspuns: „Allo!”. „Bonjour! Bonjour! Mavé Monsieur Ibacka Alexandre”. „Au telephone.” Ah, parfait! Je suis Cabral”. „Oh, mon fils!”. Cred că în Congo am sunat atunci, nu în Paris. Peste vreo 3 secunde de muceală în telefon i-am zis: „Te sun mâine că mă ții și costă mult. Te sun mâine”. Bine. L-am sunat a doua zi. „Sunt Cabral”. „Aolo, fiul meu!”. Tot așa vreo 4 zile la rând. A șasea zi i-am zis același lucru, dar l-am sunat a opta zi. „Alo, da! Ai zis că mă suni ieri. De ce nu m-ai sunat?!”. Hai că am pierdut sincronizarea. E un om important în țara lui. În țara mea important a fost taică-miu, Mircea, al doilea soţ al maică-mii. El a fost un tată mai bun decât sunt eu tată pentru fiicele mele. Uneori m-am apropiat de modelul lui, alte ori nu. El e mult mai calculat. Arde cu o flacără foarte frumoasă, dar controlat. Eu sunt pe văpăi.

Copiii lui îi seamănă? Și cum se înțeleg cu el și cu bunicii?

Aia mare se duce singură, când vrea sufletul ei, nu mă mai bagă pe mine în seamă. Maică-mea vine și mai stă la noi, fiindcă e ceva mai mult spațiu, și stă cu pitica.Pentru cea mare sunt trecut la „blocați” în telefon, sunt cantitate neglijabilă, nu mă mai bagă în seamă, iar cea mică e prea mica. Cea mare e foarte puternică. Îmi seamănă foarte mult. E încăpăţânată, căpoasă. Îmi place foarte mult de fetele mele. Trebuie să ai răbdare. Fac un pas în spate. Îi fac față, dar în felul meu, nu în felul ei. Sunt două războaie purtate diferit. Sau același război, dar purtat diferit. Atunci câștigă amândouă părțile, dar totodată pierd. De abia aștept reconcilierea.

Copilăria unui puști de culoare în România, cu siguranță a fost complicată. 

Îmi aduc aminte că eram un copil cuminte, ascultător, perfect. La școală erau materii cu care nu mă înțelegeam deloc și materii cu care mă înțelegeam foarte bine. La mine au contat foarte mult profesorii. Uite, profesorul de istorie a fost primul care mi-a dat mindfuck. Până la el istoria era materia la care trebuia să țin tot minte. Atunci el a venit cu poveștile. De atunci am prins drag de istorie. Am citit atât de mult despre Verdun încât am vrut să merg acolo în vacanță.

Eu aveam impresia că eram un copil, deși departe de a fi model, nici pacoste. Dacă o auzi pe mama acum… „Nu mă mai înțelegeam cu tine! Nu voiai să faci nimic”. Îi povestește și lui nevastă-mea. E o luptă. Sunt efectiv șocat. Când vorbim și ajungem în zona aia, am ajuns să evit. Într-adevăr pierdeam cheile de la casă. Non-stop. Bun! Dar în rest?

Și aici vin întrebările grele. Ce fel de națiune suntem în relație cu cei care sunt diferiți?

Îți zic foarte clar. Acum, după ce ai noștri au rupt bariera comunismului și au văzut negri la televizor, e altceva. E ceva vreme de când pare că e ok să fii negru, ba unii dintre negri chiar sunt cool. Cel puțin mă uit la copiii de liceu și nu au nicio legătură cu copiii de liceu cu care am crescut eu. Pe vremea aia eram maimuță. Eu cred că a fost parte din educația mea. Noi suntem un ghem de bucăți de fericire, cu frustrări, cu traume. Acesta e omul în general. Probabil că traumele alea m-au modelat către omul la care am ajuns acum.

Îți iei bătaie fiindcă ești altfel. Ești altfel, iar atunci oamenii erau dresați, împinși să atace orice este altfel. Trebuia să fim cu toții la fel, iar eu încercam să fiu la fel. De atunci mi-am dezvoltat un mimetism foarte eficient. Dacă mă duci acum în China în afară de înălțime și de culoare în două săptămâni învăț să fac lucrurile cât mai aproape de ei și o să zică: „Băi, să știi că Li Cabral are ceva de chinez în el”. Atunci am dezvoltat un mimetism de care desigur, aveam nevoie. Pielea nu aveam cum să o schimb, fiindcă nu-s cameleon. Tot timpul se găsea câte un imbecil care să atace pe tema asta. Dacă intrau doi imbecili într-o încăpere sigur de mine se luau prima oară și după aia de altul că e gras, de alta că e ochelaristă.

Am avut noroc cu Mircea care este profesor de arte marțiale. Nu aveam deloc încredere în mine, fiindcă luasem bătaie în cartier și îmi era frică. De multe ori ajungeam acasă cu şuturi în fund. Eram negru, aveam un alt fel de păr în cap. Nu conta că vorbeam aceeași limbă.

Suntem rasiști? Interviul nostru are loc chiar în zilele în care Gabriela Firea a folosit în spațiul public expresia „bar de negri”.

Nu. Nu suntem mai rasiști sau mai puțin rasiști decât alții. Doamna Primar tocmai a spus într-o declarație „bar de negri”. Complet dezamăgitor. Știu cum e cu greul și cu vorbele, dar nu-ți permiți. Ai lucrat la o televiziune. Nu ai voie! Să stau să mă duc să fac plângeri la CNCD?! Nu ajută la nimic. Barurile de negri vin dintr-o istorie apropiată, anii `70-`80. E vorba de barurile în care nu intrau albii, pentru că negri nu erau acceptați în orice bar. Dacă mai pui mâna pe o carte, dacă mai vezi un film, o să înțelegi. Caută doamna Prima „Green Book”!

Nu am un bunic care a fost asuprit ca sclav. Am o experiență personală împotriva acestui lucru, am experiența personală a anilor de comunism. Nu are cum să nu te deranjeze când spune unul de exemplu: „România – jegoși”. Mai citești fel de fel de ziare. Mă apucă spumele. De nu știu câte ori le-am scris unor ziare de afară să scoată comentariile jignitoare la adresa românilor. Și la „Le Figaro” am scris. Nu este posibil să permiteți asemenea expresii față de o etnie sau față de o nație pe site-ul vostru. Nu e posibil! La fel cum am pretenția de la alții, așa am pretenția și de la noi. Nu veni să îmi zici „bar de negri”!

Eu nu vorbesc acum de doamna Primar. Pe mine m-a deranjat că o autoritate a statului face asta. Dacă omul de acasă zice „Bă, nu suport negrii!” e alegerea omului și i-o respect, însă atunci când ieși în spațiul public și urlii că nu-ți plac ăia e o acțiune greșită. În momentul respectiv tu devii agresor.

O rezolvi în timp, în ani, prin educație și explicații. Prin amenzi pentru unii funcționează.

Românul s-a schimbat foarte mult. Am fost crescuți de un sistem oribil care îți repetă aceleași lucruri toată viața, tu trebuie să dai dovadă de o putere foarte mare și de o clarviziune să știi că ăia mint. Îți povestesc ce am trăit în copilărie, dar fără ură. Nu o fac cu supărare. Puteam să plec. Am avut posibilitatea să plec, dar nu am vrut. Eu sunt român dacă mă întrebi. Nu trebuie să-mi dai tu sau să-mi dea altcineva voie să fiu român. Eu simt că sunt român!

Povestea mamei lui Cabral este tulburătoare. Mama unui copil de culoare a fost supusă tuturor judecăților. 

Maică-mea a avut mult de suferit. Mama a avut dosar „din cauza” bunicului, preotul Neculai Drogeanu. Era, din ce am înțeles, un preot foarte apropiat de comunitate. L-am cunoscut, dar eram foarte mic. Mama a terminat a doua în promoția ei la ASE. S-a angajat apoi la BRC. S-a mai și îndrăgostit de Alexandru. Au dat-o afară din BRC, Banca Română de Comerț Exterior, și au angajat-o la ITACIUVMR, o întreprindere de utilaje grele. Au zburat-o fără drept de apel, dar tot răul spre bine, fiindcă acolo l-a cunoscut pe Mircea. După Revoluție s-a reangajat la BCR. A făcut o carieră în banking și a ieșit la pensie pe un post bun, cu foarte mult respect din partea colegilor, fiindcă a fost o profesionistă.

Cabral înseamnă televiziune în ultimii 20 de ani. Televiziune de succes 

Am auzit teoria: „Ești la televizor pentru că ești negru”. Cu siguranță la casting a contat faptul că eram negru și eram mai exotic. Părea exotic să ai un negru la televizor care vorbește perfect limba română. Am ajuns la Antena 1 să prezint o emisiune despre mașini. Atunci aveam o Dacie Break, vișinie, vai de mama ei, și dacă lucrăm la emisiune puteam să conduc și eu alte mașini.

Probabil atunci m-au luat și pentru treaba asta. Nu aveam dicție foarte bună, frumusețe pe standardul european nu aveam, dar după aia să zici că rămâi la televizor 21 de ani doar pentru că ești negru… Nu te ajută bibilica. Televiziunea este un mediu atât de concurențial… Nu își permite nimeni să te țină doar pentru că ești diferit. Hai să îl ținem și maimuțoi să dăm culoare prostului. Dacă nu îți faci treaba du-te tati acasă, nu mai avem nevoie de tine!

În Africa ai ajuns? La familia din partea tatălui natural?

Da, am fost. Nu mă omor. Toată Africa ar fi fost spectaculoasă dacă nu ar fi fost luată în sclavie de tot ce a însemnat Europa. Atunci când aud Franța, Olanda, Anglia, Spania că ridică tonul către țările Est Europene, mai ales către români, cum s-a întâmplat de atâtea ori, „băi vedeți cu drepturile omului”… Cel mai mare masacru din Africa l-a făcut regele Belgiei. Hai să vedem ce a făcut Spania prin lume în toate cuceririle sale, ce a făcut Olanda în Africa de Sud până acum. Din punctul meu de vedere când vine vorba de drepturile omului și de bun simț: mucles! În România, așa cum am fost, nu am deranjat decât foarte rar și atunci doar când am fost nevoiți.

Africa mi se pare foarte tristă. Vezi cât de mult au tras de acolo națiunile puternice, cuceritorii. În Africa de Sud șoferul pe care îl aveam angajat la „Sunt celebru, scoate-mă de aici” a mers să o ia pe Andreea de la aeroport. A rugat-o să stea în spate. Când mergeau pe un drum național sau când depășeau alte mașini, o rugau să se așeze pe banchetă să nu se vadă. Nu e normal ca o albă să meargă cu un negru în mașină, singură. 2017, nu `54! Asta e Africa de Sud.

Cabral are un văr care joacă în NBA. Cu Succes. Serge Ibacka este campion NBA.

Din partea tatălui suntem 7 frați din 4 mame.

Una dintre mame a trăit în Spania. Serge a făcut baschet în Spania și apoi a mers către America și a intrat în NBA. E un jucător foarte bun de altfel. M-am cunoscut cu frații și surorile mele la 33 de ani. I-am invitat de gura neveste-mii la nuntă. Pentru mine sunt niște străini. Sora mea, Artemis din România, e familie. Mai sunt prietenii de aici care sunt parte din familie. Ceilalți, chiar dacă avem același sânge, sunt niște străini. La fel și cu Serge. Nu caut prietenie doar pentru că e în NBA și face 22 de milioane pe an.

Chiar în zilele în care vorbim, Cabral strânge lucruri într-o dubă pentru a le duce la o familie de oameni săraci. 

Avem un microbuz de 9 locuri cu care facem evenimente, mai ales excursii și tabere pentru copiii de la orfelinate, cămine sau din familii cu probleme financiare mari. Chestii mici. Nu salvăm lumea, dar încercăm să ajutăm.

Am citit de curând despre o familie. Au trecut printr-un episod catastrofal acum ceva ani. Doamne ferește! Nu vreau să povestesc, că e viața oamenilor. Acum, din nou, le-a luat casa foc. Tocmai făcuseră rate, au strâns banii și-au renovat casa și când a fost casa gata s-au trezit cu ea în flăcări. Au rămas efectiv cu chiloții de pe ei și atât! Am văzut apelul făcut de o domnișoară pe Facebook pentru ei. Aveau nevoie de bani. De bani m-am ocupat eu. Mai aveau nevoie de haine pentru ei și pentru copilul de 11 luni, scutece. Am zis așa: „Eu mă duc la muncă. Trebuie să fiu la filmare. Las duba asta aici, parcată în Berceni. E descuiată. Cine are pe acasă ceva din lista asta sau vrea să cumpere și să aducă, puneți în dubă. Primul val de comentarii a fost: „Prostule, o să îți fure duba!” Toată ziua m-am gândit la dubă, dar nu am avut pe nimeni în cartier să verifice. Îmi creșteau așteptările. „Sigur e plină. O să găsesc pachete pe lângă dubă”. Pe la vreo 9 seara am primit o poză. Duba era plină. Bucurie, bucurie. Am ajuns acasă și am încuiat duba. Pe la vreo 9 și jumătate mă sună oamenii din parcarea locului în care am lăsat duba și mi-au zis că sunt persoane lângă dubă. Le-am spus să pună în fața dubei.

 Mai târziu m-a sunat un alt prieten. Băiatul mi-a spus că sunt câțiva oameni care iau lucruri din dubă și le pun la ei în mașină și am mers acolo. Oamenii au venit să descarce lucrurile în dubă. Când au văzut că duba-i plină, au deschis-o și au umplut mașinile lor ca să elibereze duba, astfel încât oamenii care au venit după aia să aibă unde să le pună. M-au așteptat acolo. M-am dus la familia asta din Fierbinți-Târg și ei au venit cu mașina lor. Erau duba și alte două mașini pline cu lucruri. Impresionant! Asta pentru că românii sunt răi, românii sunt egoiști. Nu sunt! Nu sunt! Dacă îi dai ocazia unui român să te ajute de foarte multe ori el te va ajuta!

 

Joseph Hadad: „Nu a fost ușor pentru mine să țin și restaurantul și bucătăria, dar și casa și copiii.”

Nu cred să fi văzut pe cineva vorbind cu mai multă pasiune despre mâncare ca Joseph Hadad. Vorba colegilor mei, dacă îți vorbea despre o ceapă, simțeai cum îți lasă gura apă. Nu mai zic despre momentele când aduce la un loc mirodeniile. Despre combinațiile de mâncăruri, despre aromele aduse la un loc. Dar mai ales despre energia pe care o transmite peste tot. Joseph trăiește pentru meseria sa. Fiecare moment în care pune mâna pe ustensile este unul de fericire. Unul în care dăruiește și le arată tuturor o parte din el. 

De fapt, meseria sa și pasiunea sa sunt câte un dar pentru noi. Antrenat de mic să lucreze la capacitate maximă, pregătit și școlit în marile bucătării ale lumii, Joseph a ales la un moment dat să deschidă drumuri. S-a mutat în România pentru că aici, nimeni, de zeci de ani, nu mai făcuse ce făcea el. Era primul. Viața l-a încercat din greu, dar salvare a găsit-o tot în ceea ce face. Și cu asta va merge mai departe. Iar pe drumul acesta învățăm împreună ce înseamnă marea bucătărie a lumii.  Și hai să începem de la ceea ce este un minus al nostru. Noi, românii, nu prea ne pricepem la mirodenii. 

Românii nu cunosc cultura mirodeniilor. Sunt prea aromate. În câțiva ani de zile, însă, au învățat cum să mănânce. Mă bucură asta!

Care este mâncarea preferată a unui bucătar celebru?

Toată viața mea am mâncat pește. Toată săptămâna mănânc pește, doar în weekend mănânc alte feluri de carne. Pește și salate aș putea mânca zilnic. Păstrăvul românesc e foarte bun. Somon, dar nu foarte mult. Lup de mare, doradă. Macroul cu ceapă la cuptor cu ulei de măsline e extraordinar. Aici în România am învățat cum se face macroul prăjit cu mălai. Macrou file. Sare, piper și lămâie. Se lasă câteva minute. Se pune pe mălai și e prăjit.

Mâncarea românească e o minune pentru cei care vin din afară. Un om cu gusturile antrenate cum o vede, însă?

E o mâncare grasă, dar gustoasă. Ostropelul de pui îmi place foarte mult. Are multe influențe din nordul Africii. Am mâncat prima oară sarmale cu varză murată. Nu știam ce e varza murată. Noi în Israel mâncăm pe falafel. Mama a făcut sarmale cu varză dulce. Ies foarte bune. Trebuie să încercați! Vița de vie e și în Turcia și în Grecia, dar cu varză murată, nu mai văzusem. M-a surprins. A fost ciudat. Cum e murată de 6, 7 luni de zile într-un butoi și are un miros atât de neplăcut. Miroase de la 30 de metri. Am învățat că dacă o pui 2, 3 ore în apă rece se duce tot mirosul.

Prima dată am mâncat ostropel de pui cu mămăligă. Nu știam ce e mămăliga. E o mâncare simplă, sănătoasă. Noi, bucătarii gândim mereu cum să adaptăm un produs pentru săraci pentru vedete. Eu fac mălai cu trufe la mine la restaurant. E cireașa de pe tort.

Venirea în România la mijlocul anilor 90 trebuie să fi fost o aventură pentru oricine. De ce alege un chef celebru în țara sa să facă un astfel de pas într-o țară în care nu găseai mai nimic? 

Am avut o cunoștință în Israel care a făcut un contrat cu Casa Vernescu. A fost acolo prima nuntă: un om din Australia căsătorit cu o româncă. Prietenul meu mi-a spus că a luat o clădire istorică, de peste  195 de ani, e autentică, la fel ca un palat din Versailles. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost: „Unde e România pe hartă?”. Auzisem, dar nu știam. Era la 5 ani după Revoluție. Mi-a cumpărat biletul și am venit în România să gătesc pentru trei zile. Când am ajuns la Otopeni am văzut numai soldați. Nu știam unde sunt. Am plecat cu mașina pe străzi. Nu era lumină prea multă. Am zis că nu știu unde sunt. Când am intrat în Casa Vernescu și m-am uitat pe tavan nu îmi venea să cred. Era genial! Mi se face și acum pielea de găină când îmi amintesc.

La nuntă au fost 120 de persoane. A fost un succes. Ingredientele nu erau. Le-au cumpărat din Ungaria. Toate erau scumpe. M-am întors în Israel. La scurt timp m-a sunat. „Nu vrei să facem aici un restaurant? Cel mai bun din România! Nu sunt multe restaurante la ora actuală. Las totul în mâinile tale. Ce spui tu, așa facem!”. I-am spus soției. Nu știam ce să fac, să las cel mai bun hotel din Israel, poziția mea de executive chef. În Israel era în top. Nu exista altceva peste el. M-am gândit bine și am hotărât să fac altceva. Am ales să aduc ceva internațional în România. Fără acordul soției nu plecam. Băiatul meu avea trei ani, iar fata un an. Am hotărât să încerc un an de zile doar eu. Aveam 36 de ani, aveam forță de muncă. A fost o provocare pentru mine.

Copiii cum s-au împăcat cu România?

Băiatul cel mare are două nume. Dor David. Dor e nume românesc. La noi este „viitor”. Dor David e numele tatălui soției mele. Daniela e tot românesc, dar e și în Biblia noastră. Pe fetița de 14 ani o cheamă Lipaz. Lipaz Perah Hadad. Lipaz e „braț de aur”. Perah este floare. Dor a venit în România când avea 5 ani. Daniela avea 3 ani. Deci după doi ani au venit toți.

Soția mea a murit de 11 ani. Pe 16 decembrie 2008 a murit de cancer, iar eu i-am crescut singur. O să-ți spun un lucru foarte important. Înainte nu eram religios. Făceam cât puteam. Când a murit soția mea, Lipaz avea 3 ani și jumătate, iar Dor 16 ani. El era la vârsta la care avea nevoie de mama. Daniela avea 11 ani. Erau mici. Nu am știut cum să mă adaptez. Plecam de dimineața până seara atunci când copiii erau deja în pat la culcare. M-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Dacă tu nu o să fii cu picioarele pe Pământ, puternic, nu se poate!”. I-am mulțumit Lui Dumnezeu pentru ce am și am realizat că trebuie să merg mai departe fiindcă cei mici au nevoie de mine. Dacă eu aș fi căzut cine știe, poate copiii o luau pe alte căi. Am reușit să-mi fac o carieră și mi-au mers toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Am crescut trei copiii minunați cu o cultură dezvoltată. Mă respectă și respectă toți oamenii din jur. Nu a fost ușor pentru mine să țin și restaurantul, bucătăria, casa, copiii.

Care este mâncarea preferată a copiilor? Ce știu ei că face tata când este singur acasă cu ei?

Acasă fac un mix. Sunt inimioare de pui, ficăței, pulpă fără piele. Le toc pe toate, pun ceapă, condimente și orez. E o mâncare de casă, gătită, nu ceva de restaurant. Le plac chiftelele de vită, împreună cu carne de curcan. A rămas tradiție în familie de la soție și de la părinți. Soția gătea. Nu exista grătar prea mult. Totul se fierbea, făceam sosuri, puneam condimente, iarbă aromată, coriandru, pătrunjel, cimbru, salvie. Cu asta am trăit noi, iar lor asta le place, mâncarea gătită, așa cum era când eram mici. Mereu vor chiftele de pui. Orice mâncare gătită este perfectă dacă e gătită cu drag, dacă pui suflet în ea. Nu contează ce e. Dacă respecți asta, totul o să iasă bine.

Joseph Hadad și-a pierdut soția în floarea vieții.

M-am simțit vinovat. Bucătăria este o meserie foarte grea. Am muncit de la 9 dimineața în fiecare zi. Când veneam seara la ora 11, 12 seara nu mai știam ce se întâmplă acasă. Am fost foarte prins de iubirea față de meserie. Când soția s-a îmbolnăvit de cancer la sân nu am știut. Am deschis ochii într-o vară din întâmplare. Era foarte cald acasă. Mi-a spus să deschid aerul condiționat. La ora 12 noaptea când a mers la somn purta un sutien. Era o femeie solidă, avea 1, 75, dar era puternică. Am întrebat-o de ce poartă sutienul. Mi-a spus că o doare sânul stâng. Avea ceva roșu. A spus că merge la doctor. Ziua următoare am plecat la muncă. Am fost ca un prost! Prost! A spus că nu e nimic, dar are ceva emoții. I-au spus că e o infecție după nașterea lui Lipaz. A luat antibiotice. După câteva zile nu era nicio schimbare. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bune, soția lui Cristi Borcea. I-am spus: „Mihaela, am nevoie de un doctor.”. M-a ajutat. Am găsit un doctor și s-a uitat la ea. I-a spus: „Ești grav!”. A fost pe loc. A diagnosticat-o cu cancer. I-au făcut analize. La prânz eu deja eram în Otopeni, plecam în Israel. Am lăsat menajera acasă. Am mers la spital acolo unde i-au făcut biopsia. Am stat câteva zile cu soția acolo să așteptăm rezultatele. Momentele astea nu o să le uit în viața mea! Le țin până la groapă. Soția mea a mers până la toaletă iar doctorița m-a întrebat: „Domnul Hadad, câți copii aveți?”. Atunci am înțeles.

Nu știam ce se întâmplă. A suferit extrem de mult timp de trei ani. M-am rugat la Dumnezeu să o ia la El, să închidă ochii, fiindcă a suferit foarte mult. Și ea și copiii. Numai injecțiile o ajutau să se liniștească. Avea 42 de ani, era foarte tânără.

Mâncarea ei preferată, fie că venea la restaurant, fie că făceam mâncare acasă, era o mâncare cu năut și grâu. Pui carne de vită, ceapă, cartofi dulci, albi, normali. Se lasă de vineri seara, de la ora șase, până sâmbătă la ora unu. E o mâncare marocană veche de peste o mie de ani.

Mâncarea israeliană ce are al ei și doar al ei?

Mâncarea israeliană nu există în lume. În Israel trăiesc palestinieii. Mâncarea vine din Maroc, din Grecia, România, din toate colțurile lumii. Mâncarea nu e specific israeliană. Humusul este arăbesc. Năutul este marocan. Lintea este tunisiană, marocană, nordul Africii. Noi am luat toate ingredientele astea și am inventat mâncarea israeliană.

Îi aduc aminte de borcanul cu mirodenii al Jamilei. Pe coasta nordică a Africii, fiecare casă are gustul ei făcut din mai multe mirodenii. 

Jamila are dreptate. Și la restaurant și acasă am acel borcan. Se cheamă Ras el Hanout. Se face cu 24 de ingrediente, dar eu fac cu 18. Restul nu le găsești nici în Israel, nici în România. Doar în Maroc. Condimentul acesta merge și la pește și la carne. Orice mâncare ai găti pui o linguriță din acest condiment. Vorbind despre asta deja simt mirosul.

Prima rețetă? Clătitele

Prima rețetă pe care am învățat-o la școală a fost la 15 ani jumătate. Bucătarul șef a zis că învățăm să facem clătite. Era foarte dur. Când intra în bucătărie toți tremuram. Așa era vremea atunci. „Aveți făină, ou, lapte. Atenție mare! Facem împreună. Cine rupe o clătită o mănâncă”. Am mâncat cel mai mult. Am mâncat vreo 30 de clătite atunci. Trebuie să înveți să fii atent la detalii. Detaliul face diferența. Clătita se face subțire, transparentă.

Îmi place să pun în clătite ciuperci proaspete, puțină rață afumată, multă ceapă uscată, ceapă verde, cimbru, rozmarin, salvie. Se amestecă și pui în clătită. O pui apoi în tigaie cu puțin ulei de măsline. Exteriorul este crocant, iar ce e înăuntru e moale.

Clătitele dulci le fac cu brânză de vaci, puține stafide, coajă de lămâie, vanilie. E ca o plăcintă de brânză. Ar trebui să iasă ca o budincă. Pentru aluat pui făină, ou și lapte. Se mestecă foarte bine. Aluatul nu trebuie să fie tare. Când îl pui în tigaie el trebuie să curgă singur. Focul trebuie să fie mic, iar aluatul trebuie să rămână ca o cârpă udă, nu crocant.

Alte restaurante sunt obligatorii pentru orice chef. Intră în ele cu un ochi critic?

Mănânc în restaurante doar când plec în străinătate, în Franța, în Dubai. Sunt multe restaurante bune atât în București cât și prin alte locuri, cum ar fi Transilvania. Oricum, niciodată când merg în alte restaurante nu fac figuri. Dacă nu au ieșit pastele bine, nu spun nimic. Nu merg să îi evaluez.

Street food a încercat?

Îmi fac fish & chips, puse în ziar, dar mănânc rar. Îmi plac cele făcute din pește alb, dar cele mai bune sunt făcute din cod. Cea mai bună perioadă de pescuit e în ianuarie

Dar shaorma adevărată cum e?

Când plec în Israel să o vizitez pe mama e primul lucru pe care îl fac. Merg la niște prieteni unde e foarte bună. Și acasă o poți face foarte bună. Se iau pulpe de pui, dar se scoate pielea. Se taie carnea în cuburi mici. Iei o tigaie și pui niște ceapă la călit în ulei de măsline. Ai carnea, niște pulpe de pui, sare, piper, puțină curcuma. Iei lipia. Lași iaurtul separat. Tahini cu apă rece și usturoi. Îl pui din abundență pe lipie și pui compoziția. Apoi o rulezi. Puteți să o faceți acasă. Nu trebuie să mâncăm doar pe stradă.

 

Teo: ”Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept.”

Într-o miercuri seară am mers să văd noul show al lui Teo ”Ăsta-i stand-up?” la Club 99. Am stat un pic de vorbă înainte. Nu știu dacă a stat să-și numere vreodată spectacolele, dar, cu siguranță, Teo are câteva mii. De asta își știe publicul foarte bine. Și cred că și-l selectează. Nu este interesat ca toată lumea să vină să-l vadă. Are și fler și experiență. Îmi spune de câțiva băieți care sigur o să-i facă necazuri în timpul show-ului. ”Îmi place lumea care vine la un spectacol, nu la distracție.” E stand-up, dar până la urmă este un act artistic. E o înlănțuire de talent, muncă, efort, imaginație și, da, transpirație. 

Show-ul ține cam o oră. La finalul ei, e transfigurat. Efortul se citește prin toți porii. E tras la față, mai brunet, și îmi pare că e chiar mai slab. Toată energia care a plecat dinspre el se simte. Spectacolul e un succes. Lumea îl primește cu urale. Dar sunt sigur că nu e pe gustul tuturor. Nu toată lumea visează la un spectacol în care se spun lucruri nasoale despre noi și tarele noastre. Despre cum gândim, cum iubim, cum ne războim, despre obsesiile noastre ca nație. Și-i spun că este curajos în comparație cu colegii care aleg subiecte mai facile. Cineva îmi spune că el este ”cel deștept”.  

Nu mă stresează atât de tare comparația. Este ideea că în România nu e un lucru bun (să fii deștept). Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept. Am și o bucată în show în care spun că românii sunt poporul care spune: „Bine că ești tu deștept” ca pe un reproş. Noi nu credem că cineva poate să fie. Nu ești, te dai deștept. Tu ești tot prost, dar ai pretenții. Se strânge puțin carnea pe mine când zic: „Ah, am mai pierdut un spectator”: În general în comedie e foarte deștept să vii de jos în sus. Sunt mulți oameni în comedie care au avut o abordare de deasupra. George Carlin e unul dintre ei. În momentul în care te poziționezi ca fiind cel mai prost din sală comedia, glumele sunt de genul: „Dar eu nu înțeleg care e faza, că văd că se întâmplă și eu nu pricep.”. Carlin era dintre puținii care zicea: „Hai că vă spun eu cum stă treaba: asta se întâmplă asta se întâmplă”. E foarte greu să vii de deasupra și e foarte puțin profitabil. Nu spunem despre un om că e deștept, spune că e cel mai puțin prost.

Mă întreb câtă lume știe că în realitate îl cheamă Claudiu

Doar familia îmi spune Claudiu. Mihai nu-mi spune nimeni. E un nume nou-nouț. A fost ținut de un bătrânel într-un garaj în Germania.

Are umor, un club și un restaurant. 

I-am dat soției ocazia să se exprime prin gastronomie, nu mi-am făcut un restaurant. E afacerea de care are ea grijă și face o treabă extrem de bună. Noi ne-am asociat cu un om care are această cârciumă. Ea are grijă de bucătărie, face meniul. Face o treabă extraordinară pentru că face cu foarte multă dragoste preparate românești, nu reinterpretate. Am prins un pic de boală pe termenul ăsta. Îmi provoacă ceva alergie de la televizor. Se tot folosea la toate concursurile de gătit. E foarte bine să îmbunătățești un produs, să-l schimbi, dar era o inflație de reinterpretare. Oamenii făceau sarmale, le zdrobeau cu o furculiță și le reinterpretau. Nu, e tot o sarma, dar ai zdrobit-o. Nu ai reinterpretat nimic.

Care e mâncarea preferată de la ea?

Are o budică de mălai, e o cremă de mămăligă să-i zic așa. Este sărată, nu e prăjitură.

De aici a apărut și conceptul Food for my man

Este un # pe care ea îl folosește de când s-a apucat de gătit și care mă enervează crunt. Mă scoate din minți. Rare ori am o reacție mai nasoală. Când ne-am cunoscut nu gătea. Eu găteam. Mie îmi plăcea și îmi place în continuare. Văzându-mă pe mine că iubesc să gătesc a zis că va încerca. Îl iubesc pe omul ăsta, stăm împreună, lui îi place, de ce să nu fac și eu chestia asta. S-a apucat și ea să gătească. Curbele s-au inversat total. Eu am început să nu mai gătesc, iar ea a explodat. A descoperit că îi place foarte mult, să învețe, să inventeze. De multe ori când mă întorceam din țară, ea mă aștepta cu mâncare. Tot timpul folosea #foodformyman. Vine bărbatul din deplasare și îl așteaptă femeia cu masa pusă.

Mă scoate din sărite pentru că de vreo 3 ani, de când s-a apucat să gătească mai mult în mediul profesional nu mai gătește acasă, dar folosește acest # pentru niște lucruri absolut minunate de care eu nu mă ating. Mă râcâie pe suflet pentru că știu că era pentru mine.

Nu e deloc geloasă, dar e amuzant că atunci când gem fiindcă îmi dă ceva foarte bun de mâncare face: „Hei, hei, hei”.

Nu sunt gurmand. E o diferență între gurmand și gurmet. Gurmand înseamnă să mănânci și a patra shaorma, gurmet înseamnă să mănânci o shaorma cu sos de tarhon și cu carne de curcan.

Pe mine mă amuză că de fiecare dată când comand gazpacho, chelnerii fiind traumatizați de românii care se poartă în felul lor aparte cu ei, aud „să știți că e rece”. Oamenii se așteaptă ca supele, ciorbele să fie fierbinți.

Show-ul său de la Sala Palatului, Aia e, a avut ca temă ”boala pe homosexuali, țigani sau unguri”. Azi îl vedeți pe youtube. 

A fost filmat anul trecut, la sfârșitul anului trecut. Unele au fost filmate înainte de referendum, altele după. Îmi pare rău că a durat atât de mult post producția. Ar fi fost bine să apară puțin mai repede, cât era încă proaspăt subiectul în mintea oamenilor. Nu e curajos. Când vine vorba de toate subiectele abordate, despre cum relaționează majoritatea legat de gay, de unguri, de romani și așa mai departe, am încercat, și cred că am reușit, să merg într-o zonă de centru. Nu vreau nici să bucur pe toată lumea nici să deranjez pe toată lumea. Sunt puțin progresist în abordare. Sunt sensomarxist: aș vrea să aibă toată lumea sens.

Sunt puține subiecte în care cineva are toată dreptatea. Un subiect în care nu există dreptate de împărţit între cel puțin două părți, nu cred că este interesant. Un subiect în care dreptatea este 100% alocată nu este efectiv discutat. Subiectele care nu sunt deloc controversate sau nu sunt deloc împărțite, nu sunt niciodată interesante. Nu văd niciun curaj în a aborda un asemenea subiect.

Am abordat subiecte de genul (relația cu soția) acum câțiva ani. Nu mă consider superior că nu o mai fac. Zic doar că m-am plictisit de zona aia. Nu zic că nu e o zonă bună, o zonă de subiecte ușoare, digerabile, în care oamenii se regăsesc foarte ușor.

Am încercat să țin materialul într-o zonă care nu e fățiș partizană sau violent părtinitoare. Am încercat să-l fac echilibrat. A fost foarte interesant că la unul din show-uri am vorbit cu niște rromi destul de în vârstă, serioși. La un moment dat cel mai bătrân de la masă a zis: „Am râs, mi-a plăcut. Când te-ai apucat să zici de țigani să știi că ai fost în pericol puțin pentru că nu știam unde o să te duci. Până la sfârșit mi-a plăcut. Să știi că te-ai jucat cu focul acolo”. Erau niște oameni mai serioși. Mi se pare interesant pentru mine. Apreciez că apreciezi chestia asta, dar nu o să mă scald în aprecierea asta. Știu de ce o fac.

Partea cu ungurii face sala să se cutremure de râs, doar că unii râd încrâncenat

Mi-au spus oamenii după show că există comunități de unguri în Moldova. Le spune ceangăi. Am răspuns la comentarii: „Vă mulțumesc mult că mi-ați spus de ceangăi, dar vă dați seama că nu mă refeream la ei”. Când moldovenii spun: „Ai naibii unguri!”, nu se referă nici ei la ceangăi.

Eram acum mulți ani de zile când făceam show-uri în Iași și s-a întâmplat exact așa. A țipat un hușean din sală. Râdeam cu Victor. Am fost la Suceava, iar la masa de lângă noi trei cetățeni, din Suceava, discutau exact despre asta. Era cu câteva zile înainte să dau drumul la Special pe YouTube. Ei, din Suceava, discutau cum nu se mai poate cu ungurii. Exact ce spuneam. Fuseseră ei la o conferință națională a firmei la care lucrau. Veniseră oameni din toată țara. Oameni au zis: „Ai dracu, la cursuri se chinuiau să vorbească română, dar în pauză, numai maghiară”.

Cred că românii au o problemă cu toleranța. Cred că suntem un popor care nu a fost expus la adevărata sursă a toleranței: înțelegerea. La noi se opune rezistență la ideea de toleranță. Atâta timp cât nu ai legătură directă, uman, personal, unu la unu, cu tot felul de grupuri marginalizate, nu-ți dai seama că sunt tot oameni. E foarte ușor să cazi în teoria asta a celuilalt. Sunt sute de mii de ani de evoluție în noi. Tot ce e străin de grupul meu e un pericol. Atunci când ai asta de sute de mii de ani în tine, de lucrul ăsta nu poți să treci decât atunci când acel grup nu mai e un străin, ai o legătură personală. Aveam o vorbă: Românii sunt rasiști. Ei spun că nu au nimic cu negri. Acum doi sau trei ani a venit o prietenă din Canada împreună cu o altă prietenă de culoare. Am mers douăzeci de minute pe stradă. După vreo 10 minute mi-a zis: „Se uită oamenii urât după mine. Voi aveți o problemă cu negrii aici?”. A început să mă uit la felul în care se uită oamenii și i-am spus: „Nu e ură. E curiozitate!”. Ea avea dreptate să judece reacția așa pentru că într-o țară unde sunt foarte mulți negri dacă te uiți așa după un om e semn de agresiune. La noi e doar forma. Numai la suprafaţa părea agresiune. La bază oamenii erau curioși.

Dacă te duci și vorbești la Târgu Mureș o să vezi că oamenii nu au boală pe toți ungurii, ci pe anumiți unguri.

S-a dus să cumpere pâine de la maghiari, dar s-a ales doar cu covrigei

E 100% adevărat. M-am dus în brutărie în Târgu Mureș să verific dacă îmi dau pâine. „Brutăria Covaci”. E în mod ironic pe bulevardul 1 Decembrie. E o problemă, nu zic că nu s-a întâmplat niciodată, dar de foarte multe ori, românii care pățesc asta sunt mai puțini decât se spune. Am vorbit cu mulți oameni cărora li s-a întâmplat. În cazurile în care li se întâmplă în mai puțin dintr-un sfert de cazuri e vorba de rea voință. Nu am auzit povestea asta în Oradea, Arad sau Satu Mare. De obicei se întâmplă în Harghita și Covasna. Se întâmplă rar ca vânzătoarea să zică în mintea ei: „Eu nu o să-i vând ăstuia nimic pentru că e român”. De cele mai multe ori nu vorbește română. Oamenii nu cred că ea nu știe să vorbească română, ci că e din rea voință.

Aia e” e un show care mie mi-a mers la inimă

„Merge și așa”. Mai e și o altă observație. Mai e un alt grad de resemnare, mult mai mare: „Asta a fost”. „E” implică un prezent. Încă mai avem ce să facem. „A fost”, deja s-a încheiat. Resemnare cu precizie. Nu ai ce să-i mai faci, dar știi exact care e problema.

Eu mă judec fiindcă discut lucrurile astea fără să fiu calificat. Noi, comedianții, observăm și analizăm. Poate Vintilă Mihăilescu ar fi potrivit să răspundă la întrebarea asta. E o chestie care ține de antropologie, sociologie. Eu îl admir extraordinar de mult. În meseria noastră e greu să nu admiri un om care trăiește din a observa și diseca societatea, fiindcă noi asta face. Ideea e că nu știu să îți spun. Nu am instrumentele de cunoaştere.

Mi se pare că ne schimbăm, iar schimbarea e simplist să o vezi în bine sau în rău. Schimbarea e simultan în bine și rău. Mi se pare ciudat că oamenii vor un răspuns clar. Vor să simtă clar. Se fac sondaje. Mergem în direcția bună sau nu? Dacă 100 de ani mergem în direcția greșită nu cumva greșit e ce considerăm noi bun? E ciudat. Apoi oamenii au nevoia de ordonare a Universului, de simplificare. E bine sau nu e bine? E și bine, dar nici nu e bine. În afară de o creștere economică pe care o simți clar, și spui că e mai bine, restul e foarte interpretabil. Ține mult de ceea ce alegi tu să vezi, de ce trăiești tu, nu altul. Diferența pe care o văd eu foarte clar este că față de acum 20 de ani, de când eram eu în liceu s-a schimbat valoarea percepută a educației. Drastic. A scăzut foarte mult importanța acordată educației formale. Nu există alb și negru. Spun doar că eu simt că în momentul de față dacă mergi în licee și întrebi: „Cât de important e faptul că tu faci liceul ăsta?”, vor fi mai puțini oameni decât acum 20 de ani care zic „E important că fac liceul ăsta, e important că merg la școală”. S-a schimbat sistemul de valori oricât ne-am plânge. Oamenii zic că în rău. Pe de altă parte zic mereu că s-a schimbat în rău. E o discuție fără sfârșit. Nu știu cine impune modelele și valorile astea și de ce se prostește lumea. Vreau doar să spun că e clar că s-au schimbat modelele și valorile. Sunt total rupte de tot ce înseamnă educație. Pe vremea mea exista foarte clar modelul omului de succes care a învățat. Acum există mai puțin. A apărut modelul antreprenorului care pe vremea mea nu exista. Antreprenoriatul ăsta în România poate foarte ușor să fie curat sau nu. Și pe Becali poți să-l vezi ca pe un antreprenor.

Teo urăște anii de facultate, dar, cumva, liceul i-a plăcut. 

Am disprețuit mult facultatea pentru că în liceu am văzut ce înseamnă un model de învățământ în care ești apreciat ca om, ca individ, dacă vrei. Liceul pe care l-am făcut eu e în continuare un liceu deosebit. „Colegiul Național Bilingv George Coșbuc”. În continuare e un liceu altfel. De ceva timp nu am mai fost în liceu, dar cred că vreo 10 ani după ce am terminat am mai fost pe acolo. Am avut întâlniri cu elevii, m-am întâlnit cu profesorii. Profesorii au organizat întâlniri. În perioada aia se mândreau.

Cum se adună ideile din spectacole

De data asta chiar le atac activ. Asta mă distrează. Nu știu dacă e curaj sau confort. Vorbesc despre bacterii, incest la bacterii. Din pas în pas am ajuns la incest la bacterii. Am pornit de la o chestie văzută pe o sticlă de Domestos. Scria că omoară 99,9% dintre bacterii. Aia a fost sămânța. Mi s-a părut interesant. Ce se întâmplă. Am ajuns așa la incestul bacterii și la cât de grav e consumul inutil de antibiotice în România. România e pe locul doi în Europa după Spania.

 Era ceva grav dacă venea de-a gata. Era ceva ce trebuia psihanalizat. Am făcut show-ul ăsta la Iași și Brașov, două dintre orașele mele de suflet pe lângă Cluj, Constanța și Timișoara. Acolo mă înțeleg cel mai bine cu publicul.

Faceți-mi și mie o glumă, domnul Teo!

O glumă se dezvoltă. Fiecare om are alt proces. Eu am niște semințe. Eu îmi notez numai o sămânță care ori devine o glumă scurtă, ori îmi dau seama că nu merge, nu are rost, o abandonez o vreme și se poate întâmpla ca peste trei ani să revină, să-și găsească locul într-o altă construcție, ori crește foarte mult. Am bucăți de 10 minute care au plecat de la două propoziții scrise în telefon. Eu în telefon scriu numai miezul. În momentul în care ceva mi se pare amuzant, văd un contrast, un paradox, o chestie care e trecută cu vederea, dar care e acolo, o notez. Notez doar sămânța. Pe scenă transmit ideea aia în cuvintele care îmi vin pe scenă. Mi-am dat seama că e o diferență mare între cuvintele pe care le aleg când scriu și celelalte. Se întâmplă lucruri diferite de la un spectacol la altul, până când gluma se așează, se întărește, până își găsește forma cea mai bună.

Nu am scrise decât draft-urile. Am notate observații. Oamenii nu suportă oamenii care o duc bine în mod cinstit căci atunci nu mai au nicio scuză că o duc prost. E o observați făcută sigur la români. Dacă nu ești antreprenor pe bune sau dacă faci bani mai mulți decât media în mod cinstit, în mod legal, aia deranjează. De aia se știu oamenii care fac bani în mod ilegal apreciați atât de mult, pentru că oferă un sentiment de confort. Dacă tu furi, ești băiat deștept, faci combinații, ești foarte bogat, oamenii au scuza asta: „Eu nu am banii lui, dar eu sunt cinstit. Măcar nu fur”. „Ăla e mai bogat decât mine, dar a făcut niște lucruri pe care eu nu sunt dispus să le fac, fiindcă eu sunt genul de om curat, integru, cinstit.” Dacă tu nu ai furat și ai făcut bani, înseamnă că a greșit el undeva. Putea să facă și el ceva să aibă banii tăi, dar nu a putut. De asta cred că antreprenoriatul la noi o să aibă niște probleme. Are legătură și cu mutarea valorilor de pe educație. Nu mai apreciem faptul că cineva a făcut sau a construit o afacere. Nu mai e apreciată chestia asta. Are legătură cu faptul că în ultimii 30 de ani clar s-a adâncit inegalitatea între oameni. Foarte mult din nostalgia oamenilor despre comunism e aberantă. Dacă stai și râcâi o să descoperi sub suprafața ei nostalgia pentru egalitate sau pentru lipsa inechității de fapt. Muream de foame, dar muream toți. Așteptai 6 ani să îți vină mașina, dar aveam toți Dacie. Ce e foarte interesant apropo de comunism e că nimeni nu avea nimic, dar toată lumea se descurca. Nu e ciudat că erau magazinele goale, dar nu murea nimeni de foame? E foarte ciudat. Cred că de acolo se trage aplecarea românilor către economia neagră și către combinații. Are rădăcini în comunism.

 

Busu:”Încerc să-i conving pe toți tinerii să nu fumeze niciodată”

Busu o ia mai încet astăzi, după infarct. Televiziunea și teatrul sunt marile sale pasiuni, dar acum ar alege doar teatru. Ani buni a trăit cu accelerația la podea. Noaptea teatru, apoi, la prima oră televiziune. Adăugați măcar două pachete de țigări. Cele mai mari pasiuni trăite cu intensitate. Asta putea să-l piardă. Azi și-a înțeles lecția și o spune mai departe. Mai întâi, însă, drumul de la cocserie la luminile Pro Tv.   

Cocseria este punctul de plecare în viața de adult a lui Busu.

Cocseria a fost un moment important în viața mea pentru că am cunoscut oameni senzaționali acolo, niște colegi foarte buni. Oameni de Hunedoara, cum le zic eu, care sunt într-adevăr niște meseriași până la urmă.

Eram în biroul inginerului-șef al cocseriei. A venit la un moment dat un maistru. Era bătrân, la vreo 60 de ani. Lucra acolo de vreo 40 de ani. Inginerul-șef l-a întrebat: „Nea Costică, ce facem că nu ne-au venit vapoarele cu cărbune din Argentina?” Nea Costică a zis: „Aolo, n-au venit?! Fii atent cum facem! Punem 17% cărbune din Ucraina, punem 26% cărbune de la ruși, 18% din Valea Jiului și restul din Irlanda de Nord.”. Omul știa pe procente de cărbune trebuie să pună ca să facă cocs. Unii cărbuni au ardere mai puternică, alții sunt caloric altfel. Sunt diferite aceste calități ale cărbunelui. Omul ăsta știa exact câte procente!

Munca în cocserie este, probabil, ceva de refuzat pentru generațiile actuale.

Muncă destul de grea în cocserie. Dacă stai să te gândești că se aruncă cărbune în cuptor cu lopata e destul de greu. Un schimb durează opt ore. Se lucra și pe schimburi. Eu nu am lucrat pe schimburi, ci am fost norocos, am lucrat doar dimineața. Plecam pe la 5:30 dimineața de acasă. Ajungeam la 7 să pontez la cocserie, ea fiind sus, în vârful dealului, departe de poarta combinatului. Am lucrat puțin acolo fiindcă după aceea m-au detașat la sindicat. De la sindicat m-au detașat la atelierul de pictură al sindicatului care scria lozinci.

Chiar dacă era un mediu muncitoresc, sentimentul anti-comunist era destul de puternic

Pe combinat erau niște litere mari de 6 metri și scria: „Ceaușescu și poporul”. Din greșeală sau voit, nu știu, au scris: „Ceaușescu și popoul”, chestie care a rămas vreo 3 luni pe combinat. Se vedea din tot orașul, din absolut tot orașul, din orice unghi. Ei omiseseră să scrie o literă. S-a reparat această chestie. Nu știu dacă au fost dați sau nu oamenii afară. S-a rezolvat, nu s-a vorbit prea mult despre asta.

Au fost probleme mari. În 1986 a fost chiar o revoltă cunoscută în zonă, la Hunedoara. Chiar în perioada în care a fost și la Brașov. Au vrut să îl dea jos pe directorul combinatului pentru că oamenii nu aveau ce să mănânce. Au făcut o revoltă în care toți cei 38.000 de angajați au venit la lucru, dar nu au lucrat. Au făcut o grevă. Nu a vrut nimeni să pună mâna pe nimic. Au venit toți, dar au stat acolo fără să facă treabă. În urma acestei revolte, în galantarele alimentarelor din Hunedoara a apărut carnea. S-au băgat vită și pui la greu.

Viața într-un oraș monoindustrial ar trebui să fie studiu de caz pentru ce-am trăit în comunism

Nu se trăia atât de rău. În tinerețe știi cum e: gagici, baruri, te duci să bei un coniac, te întâlnești cu o fată, umbli pe străzi, te duci în discotecă seara, mai vine și Dică Manivelă cu toporul și te ferești pe la vreo toaletă ca să nu dai nas în nas cu el. Era destul de palpitant ca să zic așa. Aveam și Cincișul aproape, la vreo 6 kilometri. Puteai să te duci vara, făceai o baie în lac, stăteai pe terasa „Casei Albe” de acolo. Nu era chiar atât de rău. Hunedoara are pe deal o pădure senzațională în care puteai să te duci să te pierzi o vreme, cu cineva sau fără cineva, nu avea importanță. Mai e și zona castelului Huniazilor, o zonă superbă unde poți să-ți faci de cap. Era frumos într-un fel. Viața asta era legată foarte tare de oameni, de prieteni. Altfel nu rezistai. Dacă nu te întâlneai cu prietenii era nenorocire. Puteai să te uiți în ochii oamenilor. Puteai să te duci, așa cum făceam eu, la CineClub-ul de la Clubul Siderurgistul să faci un film de animație cu Coco, prietenul cel mai bun. Puteai să mergi tot cu Coco să faci un spectacol de muzică, poezie și diaporamă pe care să-l prezinți oamenilor din Hunedoara. Am avut un spectacol care în 1985 a făcut mare vâlvă. Nu era un spectacol comun, era împotriva lui Ceaușescu. Din 400 de texte am selectat 12 sau 14 texte. Coco, Gabi Covaci, prietenul meu cel mai bun din Hunedoara, care a intrat odată cu mine la arte plastice, a făcut 1200 de diapozitive. Le prezentam pe un ecran. Erau și despre război, despre Vietnam, despre comunism, Ceaușescu, nenorocire, frig. Despre toate relele care existau pe lume. Era deschis, nu pe bază de șopârle. A fost un mic scandal. Au fost acolo și oameni de la partid, dar nu au făcut scandal. Asta vreau să spun. E totuși o diferență între ce crede lumea că s-a întâmplat și ce a fost cu adevărat. Până la urmă o mare parte dintre acești comuniști care conduceau frâiele partidului erau oameni și trăiau în aceeași mizerie. Și ei aveau aceleași probleme: nu aveau căldură, nu aveau curent. Trăiau în același oraș, în aceleași condiții.

Se lua curentul, dar nu prea des. La Hunedoara însă nu s-a luat niciodată căldura. Acolo, sistemul de încălzire era gândit senzațional. Apa cu care se răceau cajele în care se făcea oțelul era încălzită la 140 de grade. Intra în sistemul de circulație al orașului, se ducea în vârf la ultimul etaj al apartamentelor și de acolo prin cădere se răcea apa. Toată lumea avea apă caldă și căldură în permanență.

Teatru și uzină. Astăzi pare de neînțeles. Atunci, așa se întâmpla. 

Aveam pasiunea artistică pe care mi-a insuflat-o tata. Era regizorul trupei de teatru popular de acolo. A fost și directorul Clubului Siderurgistul, director la Casa de Cultură. El făcea teatru cu o trupă de teatru foarte bine articulată, cu actori foarte pasionați, tot din combinat. Erau niște oameni ai orașului care veneau și făceau teatru de amatori. El m-a băgat în trupa asta la 7 ani, atunci când am jucat în primul spectacol. Acolo s-a plantat microbul.

Nu știu dacă a văzut talent pentru că în clasa I trebuia să zic o poezie la serbare și m-am încurcat îngrozitor și am ieșit plângând de pe scenă. Am ieșit, am plecat brusc pentru că uitasem tot. Poate el a vrut să-mi omoare spaima, nu știu. M-a distribuit în spectacolul ăla la 7, 8 ani.

Printre lecțiile rapide pe care le-a învățat de acasă este că rolul trebuie reținut în context

Țin minte în mare parte replicile din piese. Nu aș spune că țin minte chiar tot, dar dacă mă uit pe textul ăla și îl reiau, imediat îmi aduc aminte. Cred că e un antrenament. Aici e un proces destul de simplu dacă știi să îl faci. Procesul e de a învăța textul în funcție de situații. Nu se învață pur și simplu, căci așa în câteva zile l-ai uitat. Dacă te pui în situația personajului și înveți textul în situația respectivă, cu tot ce implică: mișcare, replica partenerului, atunci reții totul foarte ușor. Textul e un pretext. El nici nu există de fapt. Eu pot să zic „DA” în nenumărate feluri, în funcție de situația care se naște acolo.

Intri ușor în roluri?

Sunt muncite. Unele să zicem că îmi ies mai ușor. De exemplu cel pe care îl fac în „Weekend comedy” mi-a fost ușor pentru că eu sunt ciufut de felul meu, cum zice nevastă-mea. La fel e și personajul: ciufut, rău, neplăcut. Nu mi-a fost foarte greu. Cu alte personaje însă, e mai complicat. Trebuie șlefuite. Trebuie umblat la resorturi emoționale mai puternice. Primul rol făcut după pauza de 12 ani pe care am avut-o a fost greu. Nu mai găseam resorturile emoționale în mine. Trebuia să mi le amintesc. Regizorul m-a lăsat în supa mea. Îmi mai dădea din când în când sfaturi: „Aici vreau să-ți amintești de mama ta sau de ceva care te-a făcut să plângi pe dinăuntru. Făceam chestia asta și treptat, treptat, în vreo 3, 4 luni am ajuns unde trebuie. E foarte greu, însă.â

E o meserie în care nu trebuie să te oprești, să faci pauză. Nu e o meserie pe care să o faci ca mersul pe bicicletă. Nu e așa. După 12 ani de pauză e greu să revii cumva. Sigur, cu puțină muncă și pasiune, se poate.

Tabieturi înainte de spectacol?

Tabiet, încărcare, la mine nu există. La mine e în interior. E conținut tot. Poate doar să stau eu cu mine câteva minute, să mă concentrez, dar nu e un tabiet. E un avantaj. Știu că Victor Rebenciuc are și el avantajul ăsta, că intră în scenă fără pregătire prea multă. Emoții, da! Dacă nu ai emoții nici nu poți juca. Emoțiile constructive, astea despre care vorbim, te ajută să ai acea emoție pe scenă care se vede în ochii tăi din sală și pe care o vrea spectatorul. Emoția actorului se transmite către spectator. Spectatorul de asta vine la teatru, pentru această emoție nemijlocită pe care o simte din partea actorului. Altfel mă uitam la televizor și vedeam o chestie fără emoție. Acolo nu ai emoții de tipul ăsta. Emoțiile se crează acolo altfel. Se crează prin întâmplare, prin situație, nu neapărat prin ce îți transmite actorul nemijlocit. Mergi la teatru să-l vezi pe ăla suferind pe scenă.

Simți reacțiile sălii. Se simt. Vine valul energetic. Dacă nu merge bine într-o seară, nu tragi mai mult decât trebuie. O lași așa cum a căzut, ca să zici așa. Nu te duci dincolo. Nu trebuie făcut mai mult. Înseamnă că publicul de acolo nu rezonează cu tine, asta e tot.

Busu se bucură astăzi de teatrul independent

Se datorează în mare parte și teatrului independent. În mare măsură, teatrul independent din care fac parte, a adus un suflu nou și un nou gen de abordare al spectacolelor, dar și al genului de texte. În sfârșit se fac niște texte simple, normale, americane, comedii. Nu neapărat comedii, dar se fac acele texte pe care publicul le vrea, le dorește. Lumea vine. A fost o perioadă după ʼ90 în care teatrul a spus mult prea mult, adică având libertatea să spună orice, a spus chiar orice, deși nu era cazul. Din cauza asta s-au mai îndepărtat oamenii de teatru. Goliciuni, vulgarități, porcarii, strigăte. A venit apoi perioada mai rea în care teatrul a intrat în competiție cu televiziunea, prin ʼ97, ʼ98. Nu au câștigat pentru că nu aveau cum. Televiziunea e televiziune, teatrul aduce altă emoții

Diferența dintre publicul din București și publicul din provincie

Orașele care au teatre în general sunt ceva mai selective într-un fel. Dacă mă duc la Timișoara nu pot să mă duc cu orice text sau spectacol, ci cu unul pe măsura acestui oraș. În general nu am dat greș. Am avut spectacole foarte bune cu care am mers la Timișoara, Cluj, Iași, Arad, Craiova, Constanța, Tulcea, Galați, Bacău. Am mers în toată țara. În aceste orașe trebuie să ai spectacole pe măsura orașului. Există și orașe mai mici, care nu au teatre și în care teatrele vin ceva mai greu. Ei se duc să vadă orice. Nici acolo nu îți poți permite să te duci cu orice porcării pentru că publicul ăla a doua oară nu mai vine. Ăla a văzut o dată pentru că era curios. A doua oară zice: „Ce, iarăși vii cu un lampadar și două scaune?! Nu e frumos, vino cu un produs”.

Să faci facultate de teatru în anii 80 era o performanță în sine

Am intrat la facultate după 5 încercări. Erau 386 pe loc. Era posibil ca în cazul meu să se fi făcut o greșeală când am intrat. Atât de mare era concurența asta încât nu ești sigur niciodată că te-au luat pentru că erai foarte bun. Sunt nuanțe. Pe mine m-au băgat la facultatea de teatru Octavian Cotescu și cu Olga Tudorache. Ei mi-au ascultat monologul și povestirea și mi-au dat 10. Monologul era Petru Rareș care vorbea cu copacii din pădure. Fiecare copac era pentru el un domnitor care l-a trădat în luptă. Era nebun deja. A fost un monolog greu pentru că Petru Rareș era nebun și trebuia să am doar câteva mici puseuri de nebunie. Lucrând cu Ovidiu Iuliu Moldovan la acest monolog, el mi-a spus: „Uite ce am pățit eu: la Dreptate în lanțuri trebuia să joc un nebun. M-am dus la un prieten medic, care avea un ospiciu. Medicul m-a lăsat în birou la el și mi-a spus să stau cu domnul Popescu de vorbă până se întoarce. Domnul Popescu era într-un halat. A început să îmi spună despre filmele mele, despre cât de mult mă apreciază, despre spectacolele în care m-a văzut. Mai apoi a început să spună: „Când eram eu deportat în Sfânta Elena…”. Ovidiu Iuliu Moldovan a înțepenit. Ăla era nebun. Era un chiriaș al acelui azil de nebuni cu care îl lăsase medicul ca să înțeleagă ce înseamnă nebun: ești perfect normal până ai un puseu. La mine puseul de nebunie venea după ce îi ziceam: „Zapolia, tu nu trebuia să mă părăsești în luptă. Aoleu, ăștia sunt păduchi călugărești. Ia uite ce drăguți sunt!”. Ăsta era singurul moment de nebunie. Am înțeles ce înseamnă nebunia datorită lui. Am jucat acel monolog în fața comisiei care a fost foarte impresionată din moment ce mi-a dat 10.

La improvizație am fost cu Bibanul care m-a luat și în clasă la el. Patru ani am fost sub mese. Nu se putea. Era senzațional. Când explica ce ai de făcut în piesă era plin de glume. Îți zicea: „Dragă, în teatru, trebuie să te miri, că dacă nu te miri, nu ai rezolvat nimic. Uite, vine doamna Berlogea acum. Intră în clasă la noi, iar eu sunt cu doamna Cucu de istoria teatrului românesc și teatrului universal, pe catedră. Eu sunt deasupra ei. Doamna Berlogea ce face? Nu se miră? Ba da, se miră! Bineînțeles că se miră, deși eu îi scot o țeapă din deget doamnei Cucu, că are o țeapă în deget. Nu îi fac altceva, dar ea se miră.”. Numai situații nebănuite. Teatrul antic e ca Beoing-ul. „Boeing-ul trebuie să își ia pământ ca să aterizeze. Aterizează pe pământ și își ia pământ. Nu poți să faci ca la teatrul normal. La teatrul antic se prelungește starea și vorba. „Aaaaa, ooooh, Zeeeeeuuuus! Nu poți să faci: „Bă, Zeus, hai încoa!”. Nu poți, că e teatru antic. Asta era ce explica el la clasă.

Cum s-a produs, însă, transferul în televiziune. 

Televiziunea a luat locul teatrului pentru că simțeam că în teatru nu prea mai am treabă. Eu aveam multe spectacole la „Ion Creangă”, jucam mult. Nu era asta o problemă. Treptat însă am simțit că pot face mai multe lucruri în televiziune în momentul ăla. Teatrul nu era într-un moment foarte bun. În anii ăia, ʼ99, 2000 nu era ok. Era exact ce spun eu: intra în competiție cu televiziunea și încerca să facă imagine. Prea multă imagine. Chestii pe care eu nu le învățasem în școală. Învățasem teatrul de relație, nu de imagine și nu mă interesa. Televiziunea tocmai se deschidea, începeau show-urile mari. Atunci am renunțat la teatru, m-am axat pe televiziune, am făcut Bingo. După ce s-a terminat cu Bingo nu mai aveam de lucru și mi-am luat concediu fără plată. A venit Mona Segall și m-a întrebat: „Nu vrei tu să faci meteo până îți găsim ceva?”. Am zis hai să fac. Prima senzație a fost de pară aș fi în aceeași oală cu acea fată care a plecat în America mai târziu, care punea soarele pe hartă, cu magneți. Mă simțeam ca ea. Era ok că era drăguță, era mică, era ok să facă chestiile alea.

 Nu mi-am dat seama (că aia era rubrica pe care o vedea toată lumea). Ideea este că la început, când aveam rubrica, făceam numai weekend. Aveam niște promo-uri pe care le inventam eu, împreună cu producătorul de la meteo. Făceam numai tâmpenii. Mă îmbrăcam în albastru și mă punea pe croma. Îmi apăreau numai capul și mânuțele. Mă supradimensiona, iar harta rămânea mică undeva. Erau niște prosteli, dar au avut un impact asupra mea. Aici, la creier, mie mi-au făcut bine. Aveam senzația că pot să spun niște lucruri și pot să le fac liber. Mi-au dat libertatea asta. A venit apoi programul de știri cu Dedu, Olivia Steer, Neti și așa mai departe. Programul ăla de știri a început în studioul vechi din clădirea veche a Pro, după care s-a mutat în studioul nou. În studioul vechi era un program de două ore, de la 7 la 9, mă duceam, făceam meteo de câteva ori în dimineața respectivă. Mai târziu ne-am mutat în studioul nou, ăsta în care facem și acum. Mihai Dedu mi-a dat o problemă de rezolvat dimineața. Până la sfârșitul programului de știri i-am rezolvat problema și i-am dat răspunsul. În aceeași zi i-am spus: „Măi, Mihai, tu mi-ai dat o problemă. De mâine eu îți dau în fiecare zi o problemă.” Așa a rămas. În fiecare zi, începând din acea primă zi, i-am dat o problemă de perspicacitate. Unele erau nasoale, nu avea cum să le rezolve, însă aveam mulți telespectatori care trimiteau răspunsuri, ba pe net, ba prin scrisori.

Televiziune și teatru la un loc te duc în pragul bolii.

Mă duceam până la Petroșani cu spectacolul de exemplu. Aveam două spectacole, iar dimineața la 5 eram în București. La 6 eram în direct. Nu apucam să dorm nicio secundă. Oboseala asta acumulată împreună cu cele trei pachete de Camel pe care le-am fumat de-a lungul a 37 de ani, 40 cât am fumat, m-au adus în această situație. Anul trecut pe 6 noiembrie am avut un infarct după un spectacol la Craiova. Am făcut infarct, ce să mai. Nu mă laud cu asta ca unii. „Stai să vezi ce infarct am făcut! Stai să vezi câte stenturi am eu, ce glumești?!”. Eu nu mă laud cu asta, dimpotrivă, mi se pare oribil că am trecut prin asta, dar fără să mă resimt acum foarte tare.

Bogdan Talașman este cel care l-a salvat

Bogdan Talașman a fost salvatorul meu practic. El a fost primul care s-a repezit peste mine și mi-a făcut resuscitare cum a știut el. Mi-a rupt câteva coaste, dar mi-a trimis oxigen la creier. Așa am reușit să nu am niciun fel de sechele. Nu am!

Înainte de infarct a avut simptome?

Mă cam durea în coșul pieptului. Mi-a fost și cam rău de câteva ori, dar nu am băgat în seamă. Am zis: „Eh, ce poate să fie? De la țigări”

După infarct a devenit un nefumător convins

Poate să încerc să îi conving pe toți tinerii care ar fi tentați să nu fumeze. Să nu fumeze niciodată. Eu m-am lăsat definitiv și nu am mai pus țigară în gură de atunci. Dacă poți cumva să reziști acestei tentații și să nu pui țigara în gură de la început, las-o frate, nu o pune, pentru că e nenorocire țigara.

Astăzi o iau mai ușor. Nu mai sunt chiar așa. Mă duc la repetiții, mă duc la spectacole când am spectacole. Fac și televiziunea seara, dar nu mai fac pe eroul.

Iar acum, pe liniște, teatru sau TV?

Teatrul. Acum, în momentul ăsta, mă binedispune mai tare teatrul. În televiziune am ajuns într-un fel de rutină, de aia probabil că prefer acum teatrul.

 

 

Mihaela Buzărnescu: ”Am fost singură și la victorie și la înfrângere. Și la ziua mea”

Miki Buzărnescu e relaxată în afara arenei. A venit la radio plină de zâmbete. Și deschisă să stăm de vorbă, să povestească. Și are timp și de fotografii, căci s-a făcut coadă la vederea ei. E cu totul altă persoană decât cea de pe teren. Acolo este personificarea ambiției și pare o femeie de fier. Neiertătoare cu ea, Miki este dură pentru că viața ei este expresia suferinței sportive. Puțini să fi trecut prin șirul de accidentări pe care le-a avut și, și mai puțini sunt cei care s-au întors. Despre asta vorbim azi. Despre cum se construiesc voința și ambiția. 

Mă recuperez deoarece la ultimul meci jucat a trebuit să mă retrag. Eram accidentată și la gleznă și la umăr, iar durerile nu îmi mai dădeau pace. De atunci mă recuperez. E o perioadă grea pentru care aloc mult timp dintr-o zi.

Este foarte frumos ce facem noi. Faptul că avem șansa să mergem în atâtea țări e un privilegiu pentru noi. O facem de la o vârstă fragedă. E cu toate astea și foarte greu. De multe ori nu avem timp să vizităm. Mai ales în capitale, vrem să mergem să vizităm câte ceva, să vedem arhitectura, să cunoaștem istoria țării respective. În fiecare an avem cam aceleași turnee. Dacă mergem în aceleași țări reușim în unul din cinci ani, spre exemplu, să vedem câte ceva.

Ultima dată, Mihaela a jucat Tașkent

În Tașkent e foarte frumos. Am mai fost acum 10 ani și s-a schimbat foarte mult țara, orașul. Era curat, locuri destul de bine consolidate, străzi foarte largi, incomparabil față de ce e la noi. Acolo aveau câte 4 benzi pe fiecare sens. Oamenii sunt mai sărăcuți decât noi, dar mie mi-a plăcut. Chiar dacă am stat doar 3 zile am reușit să văd altceva față de acum 10 ani. Am fost foarte supărată că nu am mai putut să continui meciul și a trebuit să mă retrag. Știam că nu urmează o perioadă foarte bună pentru mine.

Nu știam despre ea că este poliglotă și se înțelege cu toate fetele din vestiar în limba lor

Sună paradoxal, dar spaniola am învățat-o prin clasele II-IV urmărind telenovele la televizor. Nu aveam posibilitatea să facem antrenamente iarna, decât foarte rar, iar în fiecare zi după școală stăteam acasă. Mă uitam la telenovele și cu părinții. Suntem mulți în tenis care au învățat așa. Legat de colege, dacă sunt din Spania sau America de Sud vorbesc în spaniolă. Dacă sunt vorbitoare de franceză, vorbesc în franceză. Așa le e și lor mai ușor, iar eu exersez. De la 4 ani am început engleza și franceza, acasă, cu o doamnă. A văzut că pot să învăţ destul de repede și venea săptămânal. Era o prietenă de familie.

Atmosfera de la turnee și din vestiar este complet diferită față de ceea ce te-ai aștepta. Tenisul își obligă jucătorii să stea în același vestiar. 

Depinde de starea fiecăreia de spirit. De cele mai multe ori în vestiare ne întâlnim puțin înaintea începerii competiției. Venim cu două zile înainte, iar toată lumea e agitată, să se pregătească. În timpul competiției e și mai greu pentru că toți suntem angrenați în această stare pe care ne-o inducem, în care dorim să jucăm cât mai bine și să câștigăm.

În vestiar e destul de multă liniște. Atmosfera e calmă, liniștită. Într-adevăr se mai simt anumite stări de nervozitate. Înainte de meciuri e liniște, toată lumea e într-un colț, se concentrează. Noi avem un vestiar pentru toți jucătorii. Mi se pare interesant să vezi toate jucătoarele de top într-un singur loc. Fiecare are tabietul ei. E o experiență. Mai tragem cu coada ochiului să mai învățăm câte ceva, mai ales de la cele cu experiență. Sunt și prietenii între noi, suntem deschise. Nu suntem într-o bulă în care să nu vorbim. Eu sunt o fire deschisă.

Care sunt tabieturile tale înainte de partidă?

Intru cu căștile și ascult anumite melodii care îmi ridică pulsul. Înainte să ajung pe culoar fac o încălzire în vestiar, încerc câteva minute să vizualizez mental loviturile bune, câștigătoare sau chiar pe mine câștigând o partidă. Din momentul în care intru pe teren îmi pun într-o anumită parte termobag-ul și cealaltă gentuță. Îmi scot o gentuță cu șervețele. Am și un gel de mâini pe care îl pun într-o parte, să-mi fie ușor să-l iau în pauze. Fără să vreau, în pauze, îmi suflu nasul, îmi dau cu gel pe mâini, mă șterg cu prosopul pe toate părțile. E foarte amuzant. Mama mi-a zis văzându-mă o dată la televizor: „Măi Mihaela, nu te mai șterge la subraţ în pauze că se vede ciudat”. „Mama și ce vrei să fac, să stau cu transpirația?! Dacă așa simt, mă șterg”. Asta fac la fiecare pauză. Nici nu știu dacă am nevoie sau e doar obișnuința. Nu am niște tabieturi. Sunt unele jucătoare care joacă cu aceeași pereche de șosete până la finalul competiției, spălându-le în fiecare seară.

Ce muzică alegi?

Personal, simt că îmi dă aripi. Mă concentrez mai mult și am un alt ritm cu care intru pe teren. O muzică mai lentă m-ar adormi, mi-ar aduce o stare de calm.

Lucrez cu o psihologă, sportivă, special pentru a fi cât mai concentrată sau pentru a depăși anumite clipe dificile în anumite partide. Și eu le-am simțit pe propria piele, chiar și anul ăsta când am avut destule suişuri și coborâșuri. Au fost multe meciuri în care conduceam, câștigam primul set, chiar și la începutul setului doi reușeam să conduc, dar mai apoi se întorcea jocul, se complica tot. În decisiv era strâns, câștiga cea care era mai fresh, mai fit. Eu aveam și durerile… Știam că dacă nu reușesc să câștig cât mai rapid se poate complica meciul. Nu îmi era ușor să joc un timp atât de lung cu durerile de la gleznă și umăr.

Viața sportivului de performață este făcut din durere. Ce dureri are Miki acum?

Când mă ridic din pat dimineața mă dor ambele, inevitabil. La antrenamente umărul. Glezna e mai bine față de cum era la începutul anului sau la mijlocul sezonului.

Când te încălzești durerile mai trec, dar ele revin pe parcursul jocului. Tot anul acesta cel mai rău mă supăra umărul când serveam. Au și fost comentarii la adresa serviciului: „Nu mai ai aceeaşi viteză, aceeași siguranță”. Eu în subconștient încercam să nu mai simt acea durere. Când am stat două luni jumătate plecată, după Wimbledon, când am plecat în America și apoi în Asia, la un moment dat nu mai rezistam cu durerea. Psihic simțeam că mi-a ajuns în creier. Mai făcusem între timp o fasceită plantară la călcâiul stâng și o fractură de stres la călcâiul drept. Eram extrem de stresată. În timul verii durerea era aproape maximă, între 7 și 9 pe o scară de la 1 la 10. Ajunsesem înainte de Roland Garros, de Wimbledon să fac o pauză de două săptămâni fără să joc, doar cu injecții și recuperare. Mă antrenam acolo. Am avut o pauză în aceste 7, 8 săptămâni, iar în 4 dintre ele nu am jucat deloc, doar am făcut recuperare pentru a-mi da o șansă să fiu mai bine.

Nu mai ai același ritm într-un meci, aceeași viteză de reacție. Când ai meciuri sau antrenamente mai puține categoric nu mai ești aceeași persoană. Anul trecut aveam meciuri pe care le jucam din instinct, datorită faptului că acumulasem meciuri și încredere prin rezultatele bune. După ce m-am accidentat în august din cauza acelei arbitre toate astea s-au schimbat. Am făcut o pauză de câtva luni, am reintrat în competiție. La începutul anului mă simțeam mai bine, am fost în Australia, am jucat bine împotriva lui Venus Williams, a fost Fed Cup. Odată cu această rutină cu meciuri și antrenamente, bineînțeles că durerile apar. Făcusem injecții cu cortizon, și PRP-uri. Tot ce se poate face. Dacă nu aș fi făcut sport de performanță eram ok. Puteam să desfășor activități de zi cu zi fără atâta recuperare, dar la acest nivel nu ai cum dacă nu faci o recuperare extrem de strictă și nu te ții de ea cap coadă.

Accidentarea sa a fost una oribilă

Dacă nu era ea să nu accepte să oprim meciul câteva minute până se usca suprafața, nu mă accidentam. Poate câștigam, poate pierdeam acel meci, dar încrederea cu care jucam, rezultatele pe care le aveam erau bune. Urma US Open. Eram foarte aproape de a prinde Turneul Campioanelor, cel mare. Eram undeva la locul 13 în clasamentul pentru Turneul Campioanelor.

Am insistat. Totul era live în toată lumea, există înregistrările. Am rugat-o să oprească și nu a vrut. A spus că pentru ea nu e ud. După două puncte am alunecat și mi-am rupt ligamentul la gleznă. Și acum îmi e atât de milă de mine când mă uit la pozele cu glezna de atunci. Exact ca în filmele de groază în care oamenii sunt vineți, roșii. Era imensă, umflată oribil.

Arbitra cu pricina s-a întâlnit apoi cu ea

Nu am mai vrut să o bag în seamă. A venit să își ceară scuze a doua sau a treia zi când am mers la club. Am lăsat-o să spună ce avea de spus, dar vinovată e atât ea cât și supervizorul. Probabil ea a întrebat dacă pe alt teren nu ploua atât de rău. Terenul central era puțin diferit ca suprafață. Acesta era mai alunecos.

După ce s-a accidentat, WTA a introdus schimbări în competiții

De când cu accidentarea mea, anul acesta, la orice mică ploaie, la ceva ce îi deranjează pe jucători, imediat se întrerupe meciul, se așteaptă, nu se intră pe teren. Pentru ei a fost o lecție, dar pentru mine cariera mi-a fost dată peste cap.

Accidentările au însoțit-o de-a lungul vieții sportive

Am mai avut 2 operații la genunchi și doi ani nu am jucat.

Nimeni în afară de părinții mei nu mai credeau în mine. Ei și apropiații. Nici eu nu mai credeam în mine. Încă jucam, dar mă dureau genunchii. Vedeam că nu pot câștiga mai mult de un meci, două. Nu știam ce să mai fac. Simțeam că nu reușesc să depășesc acel prag cu durerea. Prin urmare mă gândeam că am 27 de ani, am fost locul 140 cu 3, 4 ani înainte să mă operez la genunchi. Am spus că trebuie să fac ceva pentru că nu mai vedeam nicio șansă. Cu banii eram în pierdere constant. În acel moment mă gândeam că pot prinde un loc în străinătate. Făcusem doctoratul și credeam că o să mă ajute. Am mers și am jucat echipe în Olanda unde mai jucasem cu un an în urmă și am fost foarte dezinvoltă. Cei de acolo s-au ocupat de mine și de accidentare. Oarecum în acea joacă, pentru că nu era o competiție ce se puncta în WTA, am câștigat împotriva unor jucătoare de tot 150, 200, una dintre ele chiar de 100. Părinții mi-au spus cu câteva luni în urmă: „Cum de nu ești top 100? Uite ce joc ai! Ești incredibilă! E păcat. Le-ai bătut pe fetele astea, ele nici nu au văzut mingea”. De acolo am început să joc niște turnee ITF pe care le-am câștigat. Astea mi-au dat un impuls. Genunchii mă dureau din ce în ce mai puțin, iar când vedeam asta automat nu mă mai gândeam la durere, ci focusul era pe lovituri. Mi-am spus că dacă nu reușesc nimic în 2017, anul viitor mă las.

Apoi m-am calificat prima oară la un Grand Slam pe tablou, la US Open. De abia atunci am realizat că eu pot fi top 100 și pot să joc la un nivel înalt. Atunci m-am convins singură. Pur și simplu jucam programată. Eram la foc automat. Mergeam, jucam, nu mă gândeam decât la cum aș putea să joc cât mai bine, să am cât mai multă încredere. Nu mă gândeam la rezultat, la puncte, la clasament, la nimic. Mergeam și jucam pentru a vedea ce urma la finalul anului.

Singurătatea este, însă, cel mai greu lucru pentru un jucător de tenis

Erau puțini susținători la turneele ITF. Acolo e groaznic. Pornind de la organizare până la interesul celor din jur. De multe ori eram singură de ziua mea la concursuri. Câștigam sau pierdeam, eram singură. Mergeam singură la concursurile ITF. E foarte costisitor. Dacă nu ai susținere financiară din partea familiei sau sponsori acest sport e foarte greu de practicat la nivel înalt. Sunt zeci de mii, sute de mii de euro pe care le cheltuiești fără a ști dacă vei câștiga ceva înapoi. Dacă joci cel mai mic turneu ITF și câștigi, după taxe rămâi cu 1.500 de dolari dintre care tu plătești avion, cazare, masă pentru tine și chiar pentru antrenor dacă vii cu cineva. E posibil să fii aproape pe 0 sau pe minus. Mai mergeam cu alte jucătoare din România și stăteam amândouă în cameră dacă nimeream același turneu. Mai făceam antrenamente împreună.

Mă sfătuiam mereu cu părinții. Tatăl meu e și antrenorul meu, vorbeam cu el despre tactică, despre ce e de făcut a doua zi. Mereu țineam legătura. Am rămas constant în contact cu familia, cu preparatorul fizic, cu psihologa.

Tatăl său i-a fost și antrenor

E bine, dar e și dificil. Nu e ușor. Partea bună e că te cunoaște de mic și cu siguranță îți dorește doar binele. Nu are nimic de ascuns. Nu urmărește să câștige cât mai mulți bani. Câteodată însă poți lua unele lucruri personal, te poți supăra. Atmosfera nu mai e aceeași. Noi avem nevoie de o atmosferă plăcută, relaxantă, pentru că tensiunea nu ne face bine. Dacă intrăm supărați într-un meci, nu mai ești la fel de concentrat.

Tata. Cum e tatăl de fapt?

E un om liniștit, cerebral. Câteodată au mai fost și momente în care ne-am supărat. Nu țipăm. Dacă nu ne convine ceva o luăm însă personal. Nu mai spunem nimic.Tata nu m-a forțat niciodată cu nimic. Poate aș fi vrut să fie puțin mai dur când eram mică. A fost tare bând și bun cu mine. Are o iubire necondiționată pentru mine și de multe ori cred că a lăsat de la el. Sunt încăpățânată de fel și nu am fost cea mai blândă. Sunt mai independentă. De multe ori știam ce greșesc și ce trebuie să îndrept. Poate de asta îmi susțineam punctul de vedere. Trebuia să-mi spună de mai multe ori ca să știu că are dreptate. Nu e ușoară o relație de tată antrenor cu jucătorul. De multe ori nu rezistă. Sunt puține exemple din tenis în care s-a reușit. Nu e totul roz. Te pune să muncești, dar nu mai mult decât trebuie. De multe ori eu voiam să recuperez timpul pierdut.

Începutul în tenis a fost firesc. La fel și continuarea

Părinții mă luau de la grădiniță și mergeam pe „Ștrandul tineretului”. Ei jucau tenis, iar eu îi urmăream. Băteam cu mingea la zid, mai dădeam peste fileu cum reușeam. Ușor ușor am început să joc. După școală mergeam în fiecare zi. Când am început antrenamentele nu mai aveam timp să merg cu copiii să mă joc în spatele blocului. Am fost în școală în două sau trei excursii: la Peleș și la mare. Nu aveam timp. La un moment dat aș fi vrut. Mă mai lăsau, dar nu până târziu. Trebuia să-mi fac și temele. Eram conștiincioasă și la școală, nu voiam să iau premii mici. Am luat premiul I până în clasa a VII-a sau a VIII-a. Profesorii erau foarte plăcut surprinși. Chiar dacă lipseam voiam să îmi fac temele, să răspund. Eram mai timidă, nu genul de persoană care să iasă în evidență, prima în față, dar dacă eram întrebată răspundeam, dacă voiam ridicam mâna, dar stăteam mai în spate.

La 8 ani am jucat primul concurs național. Am pierdut 6-0, 6-0 cu sora Monicăi Niculescu, Gabriela Niculescu. Ele erau deja foarte bune. Începuseră competițiile mai devreme. Am plâns mult atunci, dar am început apoi să mai câștig câte un meci. Pe la 10, 11 ani am început să câștig concursuri. Eram în primele 6 din țară. Atunci au realizat și ai mei că am potențial. Eram mai dezvoltată decât ceilalți. Eram mai înaltă, mai plinuță. De când m-am operat de polipi mi s-a schimbat metabolismul. Tata a văzut că am potențial și mi-a spus că ar trebui să fac mai multe sacrificii dacă îmi doresc o performanță în tenis. Ei mi-au spus la început că e mai mult ca o joacă.

Dacă nu joc două săptămâni, în două zile de antrenament am 80% din potențialul maxim. Reușesc să îmi revin foarte repede la o formă sportivă bună. La fel a fost și atunci, dar mi-au spus că nu e chiar în regulă să merg la joacă ca ceilalți copii dacă vreau tenis.

Primii bani te-au impulsionat?

Au fost la 16 ani când am jucat prima oară la un turneu ITF de senioare în România. Am pierdut în primul tur și cred că au fost 100 de dolari sau 80.

Ambiția e nativă. Îmi amintesc bine cum eram mică și cum sunt acum. Mi-am dovedit singură că sunt ambițioasă. Nu am vrut să renunț la acest sport din pricina accidentărilor. Mereu îmi reproșam că toate mi se întâmplă mie, că nu pot juca astfel încât să fiu sus. Nu înțelegeam de ce mă doare. Nu voiam să mă las de tenis din cauza acestor dureri. Nu suport. E viața mea, e pasiunea mea. Mi-am sacrificat totul pentru ea. Îmi doresc să fac performanță din acest lucru. E ca un job. Au fost multe momente dificile. Zile întregi când plângeam, nu știam ce să fac, dar nu voiam să renunț la tenis din cauza asta.

Furia pe teren este una dintre mărcile Mihaelei. Toată lumea îi știe izbucnirile

Anul acesta am încercat să diminuez din furie. Multe persoane mi-au transmis că e mai bine să fiu aceeași persoană ca anii trecuți. Sunt mulți care mi-au reproșat asta și sunt îndreptățiți. Până la urmă nu e un comportament demn de un sportiv de nivelul acesta. Nu era frecvent, dar într-adevăr, mă uit și eu la ceilalți jucători de top. Din afară nu se vede frumos. Am avut anul trecut câteva ieșiri mai neplăcute. Pe toate le am însă, pentru că simt că am dreptate. Erau la adresa unor mingi greșite de arbitri. E normal să greșească fiindcă nu le pot ghici sau vedea pe toate. De câteva ori am avut dreptate la hawk-eye. Unde nu era hawk-eye, așa cum a fost și anul trecut, la acel meci pe iarbă în care am avut niște ieșiri față de arbitru, se vedea pe reluare că am avut dreptate. Comportamentul însă nu era ok, recunosc. Am lucrat pe chestia asta. Dacă ești calm, simți că ești mai moale. Mie îmi trebuia un impuls mai vulcanic.

Cum derutează adversarii celelalte jucătoare

Sunt jucătoare. Eu nu sunt genul care să apelez la aceste lucruri. Vreau să fiu fair-play, nu să păcălesc adversarul cu asta. Am jucat cu Sharapova de 2 ori anul trecut și era introdusă noua regulă. Nu mai are voie cu noul regulament, dar bătea mingea de foarte multe ori. La un moment dat obosești tot uitându-te după minge. Unele jucătoare țipă când lovesc mingea. Și asta te poate deranja, dar trebuie să ne adaptăm. Eu una respect fiecare jucător. Accept fiecare tabiet. Fiecare e cu staff-ul lui înainte de meci. Jucătoarele nu stau atât de mult în vestiare, ci mai mult afară, în zona de încălzire sau în cea de Playersʼ Lounge, pregătind tactica pentru meci.

Sharapova e atât de greu abordabilă pe cât se spune?

E mai retrasă. Până la urmă nu e de judecat pentru că ea este genul care a declarat că tenisul e un job pentru ea și că îl tratează ca atare. Ea vine, își face treaba și pleacă. În viața de zi cu zi e foarte ok. E extrem de respectuoasă față de echipa ei.

Sufletul vestiarului cine este?

Dintre americance sunt câteva. Sunt multe fete zâmbărețe. Jennifer Brady e foarte ok, e open. Petra Kvitova e relaxată. Wozniacki la fel. Am fost prietene bune când eram la juniorat. Apoi am fost departe din cauza accidentărilor. Când ne-am revăzut a fost foarte drăguță cu mine. Ne salutăm, vorbim, am făcut și antrenamente împreună. Tatăl ei mereu vorbește cu mine. E o fată foarte ok.

Fericirea după turneele câștigate

Aș fi vrut să mă exteriorizez mai mult. Nu știu de ce m-am abţinut. Acum, dacă aș mai câștiga un turneu, cu siguranță o să mă las pe spate pe teren. Am fost destul de modestă, așa sunt eu. Nu vreau să ies cu ceva în evidență. Am plutit puțin. A fost foarte rapidă trecerea. În după-amiaza aceea, după finală, a trebuit să zbor la Toronto. Era seara zborul, ajungeai a doua zi dimineață la Toronto. Eram dată peste cap, nu dormisem. Nici nu am mai apucat să fac antrenament în ziua aceea. Am jucat a doua zi cu Wang. Am câștigat, iar a doua zi m-am accidentat, la meciul cu Svitolina. Nici nu am apucat să mă bucur că a venit imediat partea de tristețe.Venisem în America cu o amică, fostă jucătoare din Polonia cu care am mai jucat dublu. Imediat după meci am sunat acasă. Părinții erau în extaz.

Tata a trebuit să își lase job-ul la un moment dat ca să plece cu mine la concursuri. Doar mama lucra, nu era ușor. Eram conștientă de sacrificiile părinților mei. Mi-am spus de mică faptul că atunci când voi ajunge să câștig îndeajuns de bine o să am grijă de ei cum au avut ei grijă de mine. S-a întâmplat asta. De câțiva ani îi ajut. Nu vorbesc de planul material neapărat, ci cu orice.

Îți faci cadouri?

Iau avion la noapte. Plec în Franța câteva zile. Am ceva treabă. Nu am avut timp în ultimii ani să merg prin magazine. Case, mașină, lucrurile astea au venit. Visam de mică la asta. Toți visăm la o casă, o mașină, o vacanță. Vacanța nu a mai venit de câțiva ani încoace. Sper să vină. Era programată în octombrie, dar dacă a trebuit să urmez perioada asta de recuperare am anulat vacanța. Stau acasă și mă recuperez. Am apartamentul meu, am mașina, dar nu pun preț pe aceste lucruri. Cel mai mult contează să fii sănătos.