interviu

Stelian Tănase: ”Viitorul PSD este zero!”

Cea mai mare dificultate a interviului cu Stelian Tănase a fost alegerea subiectelor. Erudit, cărturar, istoric, iubitor de arhive, politolog, gânditor sclipitor și vorbitor captivant, Stelian Tănase este un reper al spațiului democratic și post-revoluționar românesc. Menționez în mod special Revoluția pentru că Stelian Tănase a fost acolo și nu a cerut niciodată certificat de revoluționar.

Azi, Stelian Tănase este prezent în piață la toate protestele importante și spune că va fi în continuare acolo pentru toate ideile europene. A rămas monarhist și înclinat spre dreapta, dar și-a păstrat spiritul critic. Am vrut să vorbim despre România actuală, dar am început de la cea mai recentă carte a sa, Marele incendiator. Cristian Teodorescu spune că este cel mai bun roman românesc de după Revoluție și cu siguranță cel mai bun al lui Stelian Tănase. 

Înainte, însă, un intermezzo cu Clienții lui tanti Varvara, cartea sa despre liderii comuniști 

Cartea mea despre istoria comuniștilor din perioada interbelică a fost tradusă în Statele Unite, în Marea Britanie și în Spania. Încerc în Franța de câțiva ani. Acolo e un baraj făcut de alți scriitori români care au grijă să nu poți publica acolo. Invidia în lumea literară e mai mare decât vă imaginați. E o invidie care se transformă în acte ostile. Te superi că unul publică o carte, o carte care a avut succes, s-a tradus, deși are 1000 de pagini. Acel clișeu care spune că dacă ai depășit 200 de pagini, editorul occidental nu te va publica, e fals. Dacă materialul e bun și simte că poate să facă ceva cu el, publică.

Marele incendiator” a apărut recent în librării și are un succes mare. Cartea e spectaculoasă pentru că împletește ficțiunea cu realitatea, dar și pentru doza importantă de poezie.

E cartea pentru care m-am chinuit cel mai mult. Au fost momente când m-a luat plânsul, când nu am mai vrut să scriu. Au fost momente când din cauza tensiunii psihologice sau a violențelor din carte, căci erau inerente subiectului, a trebuit să mă opresc. E o carte care m-a chinuit. Nu m-a lăsat. Unele cărți sunt scrise cu plăcere. Asta nu. E o carte ce a venit dintr-o traumă.

E ceva simplu și banal. S-ar putea să râdeți. Un câine a fost călcat de o mașină, de aia îi și spune „Cronica unui fapt divers”. De aici se dezvoltă întreaga poveste. Cineva vrea să răzbune această chestiune și dă foc la mașini, așa cum văzuse el din depărtare. Dă foc la vreo sută și ceva de SUV-uri negre. E subiectul cărții care este trădat din primele pagini. Nu vreau să spun mai mult că de aici începe cartea de fapt. Eu am trăit această traumă pe viu. Mi-am văzut câinele lovit de o mașină sub ochii mei. Nu a supraviețuit și l-am îngropat. Asta e trauma care m-a obligat să scriu această carte, ca să scot din mine. E ca în psihanaliză, trebuia să mă pot vindeca.

Eu nu m-am răzbunat. M-am răzbunat scriind o carte. A fost un moment de traumă. Am fost foarte lovit. Și azi am coșmaruri când mă gândesc. Luasem cățelul de pe stradă. Era isteria aceea: să omorâm câinii, să-i ducem în adăposturi, să-i otrăvim, să îi batem cu ciomagul. Dăduse ordin chiar Primăria în frunte cu primarul de atunci, domnul Băsescu. Opinia s-a împărțit în două imediat. Au sărit să îi apere în fața acestei nenorociri. Primăria înnebunise. Câinii nu erau vinovați că un dictator, și anume Ceaușescu, a demolat Bucureștiul, iar câinii au rămas fără adăpost. Ei trăiau în curți, păziți de gospodarul bucureștean. Noi în loc să îi protejăm, pentru că erau în situația asta nenorocită de a umbla pe străzi, nefiind educați să umble pe străzi, am sărit să îi omorâm. Sigur, s-au întâmplat niște nenorociri. De pildă un câine a omorât un copilaș. Asta e ceva de neimaginat, dar tot ăsta e un îndemn de a lua măsuri pentru a conviețui cu ființele lui Dumnezeu. Tot aia sunt și câinii, și pisicile și noi.

Fiecare capitol are un început cu o proză rimată și cu ritm.

M-a obligat romanul să folosesc aceste tehnici. Scrisul e o meserie. Nu scrii din talent, cum crede lumea. Dacă nu ai talent, nu poți să scrii, dar nu scrii din talent. E o meserie care se învață, la fel cum înveți o limbă străină, cum înveți să conduci mașina. E o profesie foarte complicată pe care o înveți. Sunt la al 10-lea roman și este a 27 carte pe care o public. Sunt un veteran să zic așa, cu oarecare experiență în folosirea acestor tehnici. Am mai utilizat-o în „Corpuri de iluminat”. E un roman care a făcut vâlvă. El a fost cenzurat de comuniști, de editură, pe filiera Gabi Adameșteanu, Liviu Călin Bălăiță și apoi Cenzura și Securitatea. Am văzut referatul de la Securitate despre carte, pe care o considera sordidă. A fost recomandat să nu apară. Nu a apărut. Și acolo folosesc aceste pasaje poematice. Nu sunt poezii. E o proză cu ritm și rimă care creează o anumită atmosferă. Semnalez cititorului că aici nu e o relatare, precum în presă, ci un nivel de elaborare literar.

Marele incendiator are la bază subiectul uciderii câinilor din București, Azi, însă, subiectul nu mai există 

Nu i-a mai interesat isteria unui oraș. Ați citit „Ciuma” lui Camus. Cam asta era poveste. Un oraș izolat care înnebunește din diferite motive. Acolo era ciuma, aici e această nebunie cu câinii: „hai să ne omorâm semenii”. Au dispărut câinii între timp, nici nu știm cum. Au apărut adăposturi, au fost acuzații de corupție pe tema asta. Era televiziunea plină de acest subiect. Un an de zile l-am abordat. Toată lumea era isterizată

Ce spune asta despre societatea noastră?

Opresiunea noastră pentru violență. Starea noastră de iritare continuă. România e o societate foarte violentă. Am trăit în anii ʼ90 destul de mult în Statele Unite. S-a întâmplat datorită burselor. Am avut o bursă și am stat 6 luni la New York, la Los Angeles, la Washington. E o altă atmosferă. Deși vedem la televizor niște reportaje groaznice cu unii care intră cu arma într-un campus și omoară tot ce nimeresc, orașele sunt foarte pașnice. Poți merge la două noapte prin New York. Eu am fost la „Piața de pește”, locul acela periculos din New York, unde e mafia, la ora două noaptea. Nu am simțit niciun pic frică, deși văzusem atâtea filme. Oamenii nu închid ușa cu cheia. E adevărat că la fiecare intersecție e un echipaj de poliție. Te simți protejat.

La un moment dat, într-un supermarket unul a pus mâna pe mine. Era cam băut, voia să-mi spună ceva, dar nu era agresiv. În 30 de secunde, un minut, doi poliţişti erau lângă mine, deși nu i-am văzut nicăieri. L-au îndepărtat imediat. În România poți să fii călcat în picioare într-un mall și nu se apropie nimeni. Cumpărătorii dispar imediat, iar poliția nu se bagă. Nu știu de ce e plătită. Aici simți asta. Am văzut „cazul Caracal” sau ce s-a întâmplat în Dâmbovița. E o insecuritate maximă a individului. Este această propensiune pentru violență a organelor, a instituțiilor românești. Te duci într-o primărie și simți presiunea. Tu ești un om de categoria a doua, un outsider. Îți e frică numai când vezi că scoate capul pe ghișeu. Vă spun din experiența proprie, în America e o societate pașnică, o societate în care te lasă să trăiești. Trebuie doar să plătești impozitele și toată lumea te acceptă imediat. Societatea e prietenoasă, deschisă. Experiențele mele americane au fost în mare Los Angeles și New York. Două orașe absolut diferite. Nu crezi că e aceeași țară, dar e o lume paşnică, relaxată, o lume în care individul e luat în considerare.

Diferența dintre România și America?

Cauza iritării e cultura noastră, tipul nostru de cultură. Suntem încă o societate rurală în mare parte. Jumătate din populaţia României încă trăiește la sate. E o societate mult subeducată. După toate statisticile e cea mai subeducată din Europa. Avem cele mai puține titluri de carte apărute, cele mai mici tiraje și cititori din ce în ce mai puțini. Nu întâmplător avem cel mai mic consum de educație, dar și cel mai mic consum de săpun și pastă de dinți. Ele merg împreună. Asta duce la rezolvarea diferendelor cu violență. Ai o problemă pe șosea, oprești mașina, ieși de la volan și te duci la ăla cu ciomagul pe care îl ai pregătit. Câte din astea nu citim zilnic? Fapt divers. Și romanului îi spune „Cronica unui fapt divers”. E o societate violentă, o societate în care nu ești în siguranță.

Stelian Tănase a avut una dintre cele mai de succes emisiuni tv din România, Orient-Expres

Nu am avut emisiuni la TVR. Cât am fost director am refuzat să fac emisiuni. Am fost la Antenă și la Realitatea 7 ani. Orient Express a fost cea mai tare emisiune de la vremea aceea. A fost scoasă din ordin politic. Și Antena a dat un comunicat atunci, însă mi-a spus mai apoi cineva. S-a scuzat pentru că voia să mă invite din nou să fac emisiuni pentru că se schimbase puterea. E vorba despre Adrian Năstase. Așa mi-a spus domnul Oancea. Sper să-și amintească. Am ajuns să am niște relații normale cu Adrian Năstase. Timpul a trecut peste amândoi. Ne-am lămurit. Vremurile, timpurile, politica. Năstase nu e un prost. A găsit un subterfugiu. Nu l-am detestat pentru asta. Pentru mine a fost o experiență foarte bună. Totdeauna am considerat că dacă se întâmplă ceva e în folosul tău, numai să nu te strivească mașina să mori, dar în rest, toate experiențele sunt bune. E o părere. Poate sunt puțin excentric. Folosesc lucrurile astea în cărți, în jurnale. Emisiunea era echidistantă. Nu avea nicio problemă cu nimeni. Toți președinții, toți premierii, toți intelectualii de vază au fost invitați. Avea cele mai mari audiențe din post. Era emisiunea fanion a postului. S-a schimbat puterea, a câștigat PSD-ul, a venit Iliescu președinte, Năstase premier. A intrat Voiculescu vicepremier, cam ăsta a fost contextul. Eu am fost la pachet, sacrificat.

Hai să vorbim și de cazul Șora pe care-l știți bine

Eu îl cunosc bine pe domnul Șora și îi sunt și foarte dator. În anii ʼ80 eram printre puținii cărora le împrumuta cărți. Avea o bibliotecă fabuloasă, lucruri pe care astăzi le avem toți în bibliotecă, dar atunci nu se găseau. Am avut zeci, poate chiar sute de discuții. Mâncam împreună la Casa Scriitorilor și apoi îl duceam spre casă, pentru că eu mergeam la mașina 42 din apropiere, iar el stătea pe Jules Michelet, unde cred că stă și azi. Am scris despre el în anii ʼ80. Am vrut să fac o cercetare despre el, cariera și scrierile lui. A venit apoi revoluția. Știu multe dintre părerile lui, dintre opiniile lui, multe despre cariera lui și multe din biografia lui.

Ce s-a întâmplat acum este în principal rodul unei mari neînțelegeri. Considerând că a fost un conflict spontan. Pe de altă parte au fost și interese în joc. Unii au considerat că pot să capitalizeze dezvoltând un subiect pe o latură sau pe alta. Șora e un om cinstit și curat. Într-adevăr a fost în Franța. A fost în rezistență. Eu l-am rugat să-mi spună câte ceva, dar aș fi vrut să aflu mai mult, pentru că sunt om de arhivă. Am căutat și în arhive, dar nu prea am găsit. Venind în țară a fost blocat. Nu i s-a mai dat voie să vină înapoi.

Avea o problemă de familie, de asta s-a întors. Mai există un scenariu. El a făcut parte dintr-un lot de expulzați din Franța, de oameni pe care francezii nu îi mai doreau. În momentul în care de Gaulle a pus mâna pe putere au fost expulzați comuniștii. Partidul comunist francez a fost alungat de la putere din guvernarea de coaliție și a rămas dreapta. Există și acest scenariu de care am auzit. Și la Paris sunt oameni care știu lucruri pentru că au trăit în vremea aceea. Cineva trebuie să și verifice, pentru că și eu am intrat în acea polemică. Nu voiam să le spun cine e Șora. Evident că m-am trezit cu o cascadă de înjurături, dar nu cred că acela care dădea asemenea replici știa despre ce e vorba. A fost într-o arhivă, a citit vreun ziar, măcar o carte a lui Mihai Șora? Vorbeau mai curând teleghidați de opțiunile lor politice sau de resentimentele lor. Retorica comunism-anticomunist. Parcă eram în 1990. O polarizare, dar nimeni nu se apleca asupra obiectului Mihai Șora. Cine e el? Hai să vedem. Nu avem o biografie temeinică a lui și e cazul. Are 103 ani acum. Vorbim pe deasupra. Am stat în arhivă 30 de ani. Am cercetat la arhiva Ministerului de Externe.

Este un mare intelectual. Să-l poftiți o dată. Deși are vârsta pe care o are, să vedeți ce lucruri spune, cât de interesant este.

A fost apoi discuția dacă putea să apară în acel clip cu acel text și cu vocea lui. Aici lucrurile s-au confundat total. Ori vorbeam despre subiectul comunism, non-comunism, rezistență franceză, faptul că a fost consilierul Anei Pauker. Ceea ce nu a fost. A fost referent. Știți ce face un referent? Ia presa zilei, respectiv din Franța pentru el, de unde venea, scoate ce e de scos, face un raport și îl dă persoanelor din minister care au acces la un asemenea raport. Toată această retorică s-a amestecat cu retorica meseriei noastre de jurnalist. Cred că aici au fost erori și din partea domnului Șora, dar mai ales a celor care au făcut această campanie fără să-l întrebe anumite lucruri. Faptul că a pus vocea lui, fără ca textul să fie scris de el, fiindcă îi cunosc stilul și nu e al lui. S-au amestecat lucrurile, considerând că el este de fapt un ipocrit, un demagog și că își arogă un statut pe care nu l-a avut. Pardon? Despre ce vorbim? Pe de altă parte, mă întreb un lucru. Mulți au spus că e o minciună. E un clip mincinos. Pe cine preocupă faptul că reclamele sunt sau nu mincinoase. Toate reclamele sunt așa, să fim clari. E publicitate. Nu e în relație cu funcția de adevăr, nu e o cercetare. Trebuie să provoace interes, să vândă produsul respectiv.

Îi fac un singur reproş lui Mihai Șora: trebuia să controleze tot acest parcurs, pentru că s-a ajuns aici, fără ca el să fie întrebat despre una sau alta.

În urmă cu câțiva ani, Stelian Tănase a arătat în spațiul public c-a fost trădat de oameni apropiați, la Securitate. 

Eu nu i-am dat numele niciodată. L-a identificat cineva, prietenul meu cel mai bun. Puneam mâna în foc pentru el. Mi s-a făcut rău. Era un om pe care îl cunoșteam dinainte să ne căsătorim. Am trecut amândoi prin divorțuri. Eram foarte apropiați afectiv, schimbam impresii, ne ajutam, ne sprijineam. Am avut și copii amândoi cam în același timp. Eram foarte apropiați. Fusesem colegi de facultate. La oricine m-aș fi gândit că m-ar fi putut trăda, numai la el nu. Sunt nevindecat. Asta nu se vindecă. Ai o istorie, iar la un moment dat afli că tot ce ai înțeles tu din acel eveniment era exact pe dos. Prietenia era trădare, orice întâmplare trăită împreună era de fapt altceva. E foarte greu să-ți regândești viața. Situațiile, oamenii, e foarte greu.

Am aflat și de alți informatori. O să apară în acest volum. Nu poate să te toarne decât cineva care e în apropiere. Informatorii erau foarte simpatici, foarte empatici. Se dădeau pe lângă tine, te ajutau, te sprijineau. Rămâneai fără bani de la leafă la leafă și le cereai 100 de lei ca să-ți iei pâine, cafea. Ăsta îți dădea întotdeauna. Erau simpatici. Informatorul știe mereu toate bancurile cele mai noi. Când începe o conversație cu tine, spune un banc, tocmai ca să te relaxezi să pui garda jos. Bancurile erau evident cu Ceaușescu, cu securiștii. Nu m-am hotărât dacă dau numele, o să vedem.

Trebuie să vă spun că nu am uitat și nu pot să uit.

Revoluția l-a găsit în primelel rânduri de la Inter. Și-n ultimele când a fost vremea de drepturi

Eram acolo în mulțime și eu. Eram chiar în fața ălora care voiau să ne împuște. În primul rând, nu în spate, la grămadă. A fost un moment de totul sau nimic. Cred că toată lumea de acolo era pregătită să moară. Nu ar fi plecat nimeni pentru nimic în lume. Simțeam că acum e acum! Dacă nu scăpăm de ăsta acum urmează represiunea, teroarea.

Am fugit când au început să tragă spre Teatrul Național. Voiam să merg la Paleologu să văd ce face. El a plecat de acasă pentru că și el avea probleme. Ultima replică a unui Securist care se ținea de capul meu a fost: „Îți rup picioarele dacă te mai duci la Paleologu!”. Deci și el era vizat. Am luat un taxi. Norocul meu a fost că a oprit acolo unde stă Toader Paleologu, după ce a dus pe cineva. Am urcat și am mers acasă. A fost prima dată în ultima lună când mergeam să dorm acasă. Eu mă ascundeam. De la Congresul PCR, poate chiar mai devreme, am început să mă ascund, rar mă duceam acasă. Eram urmărit, pe față. Nu se ascundeau. Era mașina în fața casei, mă duceau, mă aduceau. Îmi era frică, dar nu de un proces, dar îmi era teamă că mă atacă trei golani ai Securității. Nu știam ce se va întâmpla, dar vedeam ce se întâmpla în Vestul Europei și am gândit că România nu poate să facă excepții. Gândeam că (revoluția) va fi în primăvară în România. Nu credeam că după ce a căzut Zidul de la Berlin, Bulgaria, RDG, o să vină și România atât de repede.

În 21 decembrie eram la Baricadă. Toată ziua, toată lumea era acolo. O mulțime care a fluctuat, între 10.000 și 50.000. S-a gândit cineva la prânz în 21 decembrie că a doua zi, Ceaușescu nu mai e? În 24 de ore s-a prăbușit acest regim pe care noi îl credeam de 1000 de ani. Ce iluzie a creat propaganda, că sunt un regim solid, că au puterea, că ne controlează. În 24 de ore s-au făcut praf și pulbere. În 2 zile, era împușcat și nimeni nu se putea gândi la așa ceva.

Ce vedem azi este la PSD este moartea Partidului Comunist?

E o legendă a manualelor comuniste legat de înființare. Acest partid nu a existat. În 8 mai 1921, până să se treacă la constituirea partidului, a venit Siguranța și i-a arestat pe toți în sală, la ordinul ministrului de interne Argetoianu. Pe de altă parte, nu exista un partid cu carnete, cu cotizații. Ei deveneau comuniști în pușcărie, pentru că acolo era un juriu. Era un grup, de pildă la Doftana, Caransebeș, Târgu Jiu, condus chiar de Gheorghiu-Dej. Erau luați la bani mărunți. Cum te-ai comportat în anchetă? Ai turnat pe cineva? Cum te-au prins: te-ai deconspirat singur, te-a turnat altcineva? Ăștia hotărau dacă tu ești suficient de merituos din punctul lor de vedere să te declare dacă ești comunist și te introduceau în celula de partid a pușcăriei. Nici 10% din cei 850 de membri ce erau în ʼ45 nu erau în situația de a fi cum suntem azi într-un partid.

Spiritul comunist nici nu a fost. Drama României a fost că a avut o guvernare pe contrasens într-o țară anticomunistă profund, monarhistă profund. Dacă se făcea un referendum în ʼ48 cine credeți că l-ar fi câștigat? Câștigau anticomuniștii cu 99%, dar nu s-a făcut.

Pentru că au luat puterea au pus mâna pe resurse și le-au distribuit cum au vrut ei. Cei care au primit câte o ciozvârtă mică: un sălăriuț, o pensie, o căsuță, orice, au devenit dependenți de stat. Statul a alimentat această stare. Nu cred că noi am avut o stângă nici în interbelic. Nu am avut dezbateri de stânga, intelectuali de stânga. Au fost, dar nu pregnanți ca în Polonia, Cehoslovacia, Germania. Nu am avut această stângă, nu avea din ce să se dezvolte un regim comunist. Singurul care ar fi putut să joace acest rol ar fi Pătrășcanu care a scris 3 cărți în anii ʼ40. Slabe toate, proaste, dar oricum, analize de stânga asupra societății românești. Pe lângă el ar fi trebuit să mai fie 50 de universitari, de jurnalişti, de scriitori.

Viitorul PSD unde să-l căutăm?

Este zero! Din momentul ăsta merge în jos și nu se va mai opri, cel puțin 5, 10 ani, până la reconstrucția unei stângi. Eu nu sunt de stânga. Sunt de dreapta, sunt monarhist, tradiționalist, chiar am o alergie la stânga, dar sunt pentru o stângă reală. Ăștia risipesc ce face dreapta. Burghezia vine la putere, construiește ceva într-o țară și apoi vine stânga și risipește. Programe sociale. „Socialismul se termină când se termină banii strânși de ceilalți”. Vin iar conservatorii la putere, fac o Anglie prosperă și iar vin laburiștii și iau puterea pentru 4 ani. Fac praf bugetul și o iau de la capăt. E un ciclu fatal.

PSD-ul este de fapt o prelungire a partidului comunist, pentru că în 1989, spre deosebire de alte țări din Europa de Est, puterea nu a fost luată de anticomuniști. A fost luată de garnitura a doua și a treia din comunism. În căderea lui Ceaușescu, procesele au fost mai mult de continuitate decât de discontinuitate, dovadă că în mai a venit la putere un comunist de lungă carieră, cu studii la Moscova. A fost șeful propagandei PC la un moment dat. În toate țările din Estul Europei au luat ceilalți puterea. La noi au câștigat comuniștii. Asta a creat tradiția PSD-ului. El are rădăcini adânci în anii de dinainte de ʼ89 de care niciodată nu s-a desolidarizat. Asta e tradiția acelui partid și foarte greu schimbă fața, masca, alura, ideologia, practicile politice. Ce face PSD-ul când vine la putere? Ce fac comuniștii. Acaparează statul. Își pune oamenii peste tot. La ultima școală, la ultima administraţie din sat găsești pe cineva de la PSD. El asta face, acaparează statul. Asta e în mentalul acestui partid, care vine de atunci. El nu face altă politică. Asta e diferența față de liberali, care dau drumul la piață. Așa vor face și acum.

Cel mai mare regret este că nu a plecat din țară

Acum 5, 10 ani, cam 6, 7 din 10 voiau să plece. Astăzi vor să plece 11 din 10, chiar a doua zi după ce și-au luat o diplomă. Al 11-lea e Tănase! Faptul că nu am plecat din țară e un regret din ce în ce mai mare, pe măsură ce trece timpul.

Sunt două elemente. Unul este că România nu e acolo unde am visat și am sperat, unde am luptat. Nu am fost un om care a stat pe margine și s-a uitat. M-am implicat. Am pus pieptul, capul. M-am dus pe unde am putut să fac bine. Am înțeles acum că am făcut și erori. România nu e acolo. În 90, când noi făceam pariuri între noi, credeam că în doi ani, România va prinde trenul occidentului și se va dezvolta foarte repede, cu argumentul că românii sunt inteligenți, capabili de a inventa lucruri, de a recupera. În fond România a recuperat 500 de ani de înapoiere într-un secol, 1848-1948. Românii au dovedit această capacitate istorică de a recupera pierderile, întârzierile, și am contat pe asta, dar nu s-a mai întâmplat așa. Tranziția românească e foarte lungă, cu rezultate îndoielnice.

Al doilea punct ține de convingerea mea că aș fi făcut mai multă treabă ca scriitor în Occident dacă aș fi trăit acolo. Toți scriitorii cunoscuți în țară sunt oameni care au stagii în Occident, sunt traduși, stau pe acolo, ceea ce eu nu am făcut. Asta face să nu fiu considerat scriitor acolo unde aș fi vrut eu. E și prea târziu acum, de asta am și regrete.

Pot să plec oricând, chiar și mâine. Merg la aeroport și plec. Am un copil în Statele Unite, de 20 de ani acolo, am niște contacte, prietenii.

Următorii ani vor fi aici sau afară?

Mă văd aici, în România. Nu plec. Hotărârea mea e luată din motiv că Bellu e mai aproape decât Londra.

Mi-ar plăcea să stau la Londra. Îmi place de mor. Mi-ar plăcea și Parisul, dar trebuie să-l alegi. Care Paris? E mult prea frivol și de vitrină. Prea turistic pentru gustul meu.

De ce și acum pesimism față de România

Deocamdată nu se arată semnele. Pot să fac un calcul destul de obiectiv. Poate de acum înainte. Poate sorții se schimbă. De pildă în anii ăștia doi, trei, m-am luptat public ca România să rămână în U. E. pentru că a fost o tentativă a puterii de a ne scoate din Europa, de a ne duce la marginea ei, de a ne apropia de Erdogan și Putin, de a face un fel de democrație originală, cum făcea și Ceaușescu, lucru care nu respecta ceea ce eu consider principiile democraţiei. Parlament, alegeri, partide, libertate de asociere. Ăsta a fost mobilul meu în toate aparițiile publice. Am arătat pericolul enorm pe care îl reprezentau Dragnea și gașca lui, ce se întâmplă cu țara dacă ăștia câștigă partida. M-am implicat, în ciuda faptului că eu consider că în mare parte drumul meu public sau literar s-a încheiat din cauza vârstei, dar a fost o luptă foarte dură. Cred că fiecare om, cel puțin în spațiul public, jurnaliști, scriitori au avut ținte clare. Ne-au fost și oferite. În momentul când ai Ordonanța 13 ieși în stradă orice ar fi. Tragi pardesiul pe tine, pui paltonul, căciula și, orice vârstă ai, te duci acolo și zici: „Nu se poate!”. Bănuiesc că asemenea lupte o să mai dau. Nu mă consider sfârșit din privința asta și nici epuizat. Voi fi acolo unde trebuie, atunci când cauza merită!

 

Roxana Ciuhulescu: ”Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil”

Roxana Ciuhulescu m-a convins să intru într-o mașină de off-road. Bine, nici nu prea aveam de ales. Mi-a spus că dintre toate competițiile de mașini aceasta este preferata ei. Îi place să stea cu orele pe dealuri, în atmosfera aceea de energie, urlete de motoare și de noroi pe care ți-o dă offroad-ul.

Și, apoi, cel mai tare o amuză când o văd șoferii la volanul unui camion, lucru care se întâmplă des. Îi plac și alte mașini, desigur, cu condiția să încapă în ele. Și aici începe o discuție complicată. Înălțimea și lungimea picioarelor i-au adus celebritatea. Dar i-au făcut tare complicată copilăria și adolescența. Încearcă să te împaci cu asta și apoi să adugi multă-multă muncă, mai mult decât alții ca să reușești. Dar asta îți dă curajul ca, mai apoi, să te sui în avioane militare, să pilotezi elicoptere sau să te scufunzi la mare adâncime. De aici începem. 

ProMotor rămâne reperul emisiunilor cu motoare din România. Cum o vezi acum?

Cred că emisiunile din ziua de azi s-au adaptat. Nu cred că va mai fi una ca ProMotor. Spun asta cu mândrie. 13 ani am prezentat această emisiune. Cred că aș fi prezentat-o și mai mult, însă la un moment dat am obosit. Am zis stop joc. Bine, mi-am dorit să fac și altceva, cum ar fi o emisiune de sport. Ce pot să spun însă, e că am fost trup și suflet pentru această emisiune. Formatul ei era ca an de an, prezentatorul să se schimbe. Ea fusese înființată în ʼ96, cu patru ani înainte să vin eu la Pro. A avut 4 prezentatori. Dan Bittman a fost primul sau al doilea prezentator, a mai fost Eugenia Șerban, Alexandra Dinu și Antal Putinică dacă nu mă înșel. Eu am preluat frâiele în 2000. Mă așteptam ca în 2001 să se schimbe pentru că știam că așa e formatul. Au mers mai departe cu mine, până în 2002 și la un moment dat m-am trezit că au trecut patru, cinci ani și am continuat. Mi-a plăcut foarte mult. Cred că e emisiunea care mi-a venit mănușă.

Apropo de mănuși, conduce numai cu mănuși

Ador mașinile. Am o mare notă de respect pentru mașini. Toate mașinile pe care le-am condus, le-am condus cu mănuși, ca o formă de respect. Protejez volanul, îmi protejez și mâinile. Mi se pare că dă o notă de eleganță. Am câteva filmulețe pe YouTube când conduc camioane cu mănuși. Mă întreabă lumea „de ce”? Probabil oamenii cred că mănușile sunt doar pentru mașini sport. Ei bine, nu. Eu conduc toate mașinile sau cel puțin toate mașinile care mi-au plăcut cu mănuși. Numai în mașină am trei perechi de mănuși. Acasă mai am încă cinci. Cu degete, fără degete, de vară, de iarnă. Tot timpul port mănuși. Și la rochie de seară port mănuși dacă sunt la volan. Nu mi se pare că trebuie să se potrivească mănușile cu ținuta pe care o port atunci, însă îmi aleg mereu mănușile care să se potrivească cu mașina.

M-am distrat odată. Am fost la un eveniment auto și am primit cadou o pereche de mănuși. Când am ajuns acasă, eram foarte bucuroasă. Le-am desfăcut și era doar o mănușă. M-am uitat, crezând că mi-a căzut prin casă. Unde e mănușa a doua? Era dintr-o piele foarte fină. Eram chiar iritată că nu am mănușa a doua. Era de fapt mănușă de golf. Foarte târziu m-am prins.

Am jucat golf, am cochetat. E un sport care nu prea s-a lipit de mine. Nu am avut răbdare.

Senzația din dreapta? Mai curând de frică. Nu poți scăpa de asta vreodată

Rolul copilotului nu e să conducă mașina, ci să ghideze pilotul pe drumul cel bun. E practic jumătate din echipaj și de cele mai mult ori, copilotul e mai important decât pilotul.

Senzația asta, de frică, o am de fiecare dată, mai ales când merg cu un pilot cu care nu am mai mers. Deși nu m-am dat pe mâna multor piloți, întotdeauna am mers numai cu cei mai buni, e un sentiment firesc. E normal să fii stresat în dreapta. Eu m-am obișnuit pentru că în 20 de ani am mers la n curse. Îmi place să fiu navigator, dar îmi place și postura de pilot, unde am eu frâiele. Au fost și situații în care mi-a fost frică. Efectiv m-am speriat, am pierdut rândul, nu mai știam unde sunt. M-am dat de exemplu doi ani cu George Grigorescu în Campionatul Național de Raliuri și am pierdut rândul la dictare. Mergea și foarte tare. Și-a dat seama că nu mai știam unde sunt și spunea: „Dreapta trei! Zi-mi dreapta trei legat cu stânga doi!”. Reușeam să mă regăsesc pe urmă pe roadbook, dar au fost și momente în care m-am pierdut complet. Când sunt distanțe foarte scurte: dreapta doi, legat cu stânga unu, dreapta doi lung”, cum dictează piloții, e foarte probabil să te pierzi.

Prima dată m-am dat la off-road, în 2001. Am fost la o cursă de anduranță, o cursă de noapte. Am luat stratul la 8 noaptea. Dacă nu greșesc m-am dat la Câmpina. Eram echipaj de două mașini. Pe la 4 dimineața am rămas în mocirlă. Ambele mașini s-au chinuit să trolieze. Am stat acolo vreo oră și jumătate, moment în care mi-am dat seama că nu mai am cu ce să ajut. M-am cățărat pe un deal, dădea soarele și am ațipit 15 minute. M-am trezit apoi și am plecat mai departe. Am terminat cursa undeva pe la ora 5 după masă. La 7 a fost festivitatea de premiere și am plecat. De asta ți-am spus și înainte de emisiune că sunt îndrăgostită de off-road pentru că este primul sport din categoria motorsport-ului pe care am deschis ochii.

Pasiunea pentru mașini nu a venit de la început. Roxana și-a dorit toată viața să facă handbal

Nu aveam o chestie cu aceste curse dinainte de TV. Mie mi-au plăcut dintotdeauna mașinile. Țin minte că prima oară când am pus mâna pe un volan aveam 3, 4 ani. Mă ținea bunicul pe genunchi și țineam de volan. Eram în parcarea din fața blocului și m-am îndrăgostit! Când am crescut am zis că atunci când fac 18 ani o să-mi iau carnetul. Mi-am luat carnetul, iar câțiva ani mai târziu mi-am luat toate categoriile și atestatele. Am tot alfabetul. Era pasiunea mea.

De atunci și până acum nu am mai întâlnit decât o femeie care să dețină toate categoriile, însă sunt destul de multe femei șoferi de camion. Chiar am întâlnit una acum doi ani de zile. A făcut școala. Își dorea foarte tare să lucreze în Germania alături de soțul ei. El primise un contract ca șofer de camion și a plecat după soțul ei. Și-a luat carnetul și acum lucrează împreună. În America sunt o grămadă de cupluri care lucrează pe camioane.

Eu zic că sunt destul de pricepută. Am multe filmulețe pe YouTube. Am condus și cu două remorci, nu doar cu una. Am fost la primul test în Franța. Pe vremea aia nu aveam și atestatele. Am urcat grăbită în camion. Întotdeauna la teste mergi cu instructorul în dreapta. M-a întrebat: „Și cartela tahograf?”. Eu m-am făcut că plouă. Știam ce este, dar am zis: „Am uitat-o acasă”. A spus că nu pot să merg cu încărcătură așa că am mers doar cu capul tractor. M-a motivat chestia asta, am ajuns în țară și mi-am luat atestatele, tocmai ca să pot să conduc și cu remorcă, și cu încărcătură. Am mers și cu 40 și cu 60 de tone. Îmi place!

Mașină sau camion?

E altceva. Îmi place puterea mașinii. Și volumul îmi place. Mă distrează foarte tare reacțiile șoferilor din trafic. Spre exemplu plec de pe șoseaua de centură. Până intri pe autostradă te întâlnești inevitabil cu o grămadă de camioane. Cască ochii și îmi fac semne: „Super!”. Mai vorbesc prin stație, dar nu zic niciodată cine sunt.

Cum a ajuns la ProMotor

În 2000 când am intrat la ProMotor aveam doar B-ul. În 2002 sau 2003 cred am luat și A-ul. Pe urmă au venit C-ul și D-ul pe care le-am făcut în paralel.

A fost un casting destul de mare. Am fost în jur de 40 de fete. Am rămas în finală 7, printre care Delia Matache, Nicoleta Luciu, Diana Munteanu, Gina Pistol și eu. Erau nume sonore la vremea aceea. Pe mine lumea mă știa de „femeia cu cele mai lungi picioare”. O jurnalistă a scris că „România are și ea Sklenarikova ei”, adică ei. Adriana Sklenarikova care este mai înaltă decât mine cu vreo 2 centimetri, o femeie superbă. De fel recunosc că mi-a plăcut comparația, mai ales că ea e un top model internațional de mare succes. Referitor la casting, nu mă așteptam sincer să mă voteze. Era cu votul publicului. Știam că lupt cu nume sonore. Pe vremea aia Delia era în N&D, Nicoleta Luciu care fusese Miss România, Gina Pistol la rândul ei o femeie frumoasă, de succes. De când am dat proba a durat o săptămână până când ne-au dat rezultatul. În săptămâna aceea spotul a intrat pe ProTV, iar lumea trebuia să ne voteze. Săptămâna următoare, producătorul trebuia să ne anunțe. Eu eram foarte relaxată fiindcă eram convinsă că nu o să iau acest casting. M-a sunat într-o joi, la prânz, să îmi spună: „Bună Roxana! Te-am sunat să-ți spun că ai fost aleasă pentru ProMotor”, moment în care eu ori nu am înțeles, ori nu am vrut să înțeleg. L-am întrebat: „Bine, păi și cine va prezenta?”. Urmează o pauză și îmi spune că de asta m-a sunat, să-mi spună că eu o să fiu următoarea prezentatoare. Nu înțelegeam, nu îmi venea să cred. L-am mai întrebat o dată și îmi spune: „Nu te supăra. Ești nebună? Eu te-am sunat să-ți spun că tu ești următoarea prezentatoare, că tu vei prezenta!”. Eram șocată. L-am întrebat dacă am înţeles bine și mi-a răspuns: „Da, ai înțeles bine. Ești ultima pe care am sunat-o din cele 7. Vei fi diseară la știri. O să te prezentăm țării, iar de săptămâna următoare tu vei prezenta emisiunea. Nu știam ce să fac. Să mă bucur? M-am speriat, îmi era frică. Nu știam dacă pot să gestionez. Oricum, eu la casting am ajuns împinsă de la spate de un om care lucra în media. Nu îmi doream, nu visam.

Începutul la ProMotor a fost mai greu de cât s-ar fi așteptat vreodată

În momentul acela lucram la agenția de impresariat a ProTV-ului și am fost împinsă de Cristi Rotaru. Lucram de puțină vreme. Aveam câteva luni de când lucram acolo. Dintr-o dată m-am trezit într-o lume care nu îmi aparținea și pe care nu mi-o dorisem. Nu știam dacă voi reuși să o gestionez. Îmi era frică. Am trecut de această perioadă. Țin minte că prima filmare am făcut-o la Salonul Auto de la Paris, în 2000. Pe vremea aceea erau 3 zile dedicate presei. Pentru mine au fost un coșmar. Când m-am întors în țară, în avion, era producătorul lângă mine. A văzut că sunt foarte tăcută și m-a întrebat dacă sunt bine, dacă sunt obosită. I-am spus că sunt și obosită, dar ideea principală e că atunci când ajung acasă merg să-mi dau demisia. În momentul ăla a explodat. „Ești nebună? După ce că ne chinuim de luni de zile? Am făcut castinguri peste castinguri. Ai intrat în finală, ai luat emisiunea”. Simțeam că nu aparțin locului. Întotdeauna mi-a fost frică de ridicol. Nu voiam să îngreunez mai mult echipa, dar a fost o chestie de timp, până m-am adaptat, până am învățat. Nu avusesem nicio tangență cu televiziunea cu excepția unei invitații la Mircea Badea și Teo, și încă o invitație la Florin Călinescu care m-a chemat la emisiune fiindcă eram cea mai înaltă handbalistă. Astea au fost singurele mele legături cu televiziunea. Nu găseam legătura. Mi-a fost foarte greu. Am muncit și foarte mult. Aveam o dicție îngrozitoare. Sârbu mi-a spus: „Ai la dispoziție trei luni să-ți îndrepți dicția. Dacă nu, out!”. Făceam 5 zile pe săptămâna dicție. Eram și sâsâită și ciuciuită, nu înțelegeai mai nimic. Am muncit și am reușit să-mi îndrept dicția. Am învățat foarte repede ce înseamnă o cameră, cum trebuie să lucrezi, care este echipa, ce și cum trebuie să spun, cum trebuie să mă îmbrac. De exemplu când am fost la Salonul Auto de la Paris nu știam că n-am voie să-mi lucească fața. Eram ca o oglindă. Mi-a zis Sârbu: „De acum trebuie să ai o trusă de machiaj. Dacă nu te machiază fetele în post, trebuie neapărat să ai mereu o pudră cu tine”. Am învățat o grămadă de lucruri.

Când ai o astfel de emisiune, viața te aduce în contact cu tot felul de celebrități

M-am dat cu David Coulthart. L-am cunoscut, pot să mă mândresc cu asta, pe Michael Schumacher. Am vrut să mă dau cu Alain Prost, dar nu am încăput în mașină. Era exact înainte de lansarea Daciei Duster, Dacia care lansase mai întâi un concept. Am fost invitată mai întâi în Franța la trofeul Andros. Am avut ocazia asta, de a mă da cu Alain Prost, cu Dacia Duster, conceptul, dar în momentul în care am vrut să intru în mașină, el fiind pregătit, echipat, la fel ca mine, am vrut să intru în mașină, dar nu îmi încăpeau picioarele. În spate erau două NOS-uri, iar scaunul era dat foarte mult în față. Era o distanță mică până la bord. Nu reușeam să intru. I-am spus că nu pot și mi-a fost extrem de ciudă. Mi-a venit să plâng de nervi că nu am reușit. Ar fi fost probabil singura ocazie în viața asta să mă dau cu un fost mare pilot de Formula 1, cu Alain Prost. Am făcut niște fotografii în schimb.

A contat înălțimea vreodată? Profesional, vorbesc

Am 1,92 înălțimea și 1,22 picioarele. Nu știu cât a contat, însă fiind mai atipică cred că mi-a adus avantaje, recunosc.

Să fii atât de înalt înseamnă că lumea te vede deodată. Și asta nu e tocmai bine când ești copil

Sunt avantaje, dar și dezavantaje. Cel mai greu îmi e cu hainele. Dacă la picior nu am nicio problemă, pentru că port doar 40, la haine e un chin, pentru că nu găsesc niciodată haine pe măsura mea. Fiind foarte înaltă am nevoie de pantaloni mai lungi, jachete, bluze, rochii. Cele mai multe dintre hainele mele sunt făcute la comandă. Dacă merg de exemplu în țări nordice mai găsesc, dar în România îmi e aproape imposibil.

Nu mi-a fost ușor să fiu înaltă. Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil. Devenisem introvertită, eram foarte timidă, pentru că de mică am fost mult mai înaltă față de toți ceilalți. Când am intrat în clasa a IX-a deja aveam 1,92. Oamenii făceau glume pe seama mea, iar la vârsta aceea nu aveam nici maturitatea necesară. Ajunsesem să merg cocoșată ca să nu mai observe lumea că am 1,92. Am avut noroc cu sportul. Am făcut handbal de performanță, iar la echipă toate eram înalte. Până în momentul de față, eu nu cred că a fost vreo jucătoare mai înaltă decât mine în lotul național de handbal. Am jucat o perioadă scurtă pentru că m-am accidentat foarte rău și a trebuit să renunț la sportul de performanță.

Există însă și ceva câștigător în povestea asta cu înălțimea

Am stat oricum tot timpul în ultima bancă. Nu puteam să copiez niciodată, să îmi arunc privirea într-o fițuică. Am început să mă obișnuiesc cu atitudinea oamenilor. Pe vremea aceea nu aveam maturitatea pe care o am astăzi. Am fost foarte chinuită din punctul ăsta de vedere. Am trecut peste datorită echipei.

Când aveam 15 ani jumătate, 16, am fost la o prezentare de modă. O bună prietenă era model. O priveam ca pe o icoană, era foarte frumoasă. M-a invitat și am fost să o văd. Am ajuns ultima și am plecat prima, doar să nu mă observe cineva. Când am plecat am auzit pe cineva strigând: „Domnișoara de la ușă”. M-am făcut că nu văd și a strigat din nou. Mă gândeam: „ce oi fi făcut?”. M-am întors. Când m-am uitat, alerga o doamnă blondă spre mine. M-a întrebat câți ani am, am răspuns și îmi spune: „Paris scrie pe fruntea ta! Să mă cauți neapărat luni la Venus”. Era Zina Dumitrescu. Am căutat-o. Am luat un casting. Trebuia să merg să fac o ședință foto pentru un celebru creator, doar că mie mi-a plăcut prea mult handbalul. Nu am fost în stare să renunț la ce aveam acasă, pentru că urma un contract lung. Am mai cochetat cu ideea de modă, dar nu m-aș fi văzut făcând asta. Nici dacă aș da timpul înapoi nu aș fi spus da. Mi-aș fi dorit o carieră în sport. Cariera mea a fost curmată devreme, fiind atât de longilină, cu oase subțiri, mai fragilă… Nu eram făcută tocmai pentru handbal.

Roxana a visat handbal. Și acum vorbește cu pasiune de handbal și de viața ei ca sportivă

Îmi doream foarte tare să joc la vremea aceea la Hipobank Viena. M-am accidentat. Fusesem ultima oară într-un cantonament cu lotul național. Am venit acasă. Aveam timp de odihnă o săptămână. Eu nu am mai avut stare și m-am dus la Antilopa, echipa mea. Am jucat un meci amical, moment în care m-am accidentat. Toată cariera mea a fost curmată. Am suferit teribil. Nu mă vedeam făcând altceva. Ai mei au insistat și și-ar fi dorit să fac baschet, iar fratele meu a făcut hochei. Culmea e că mi-am dorit să fac volei. M-a păcălit un antrenor, a văzut câțiva copii și m-a luat din școală. M-am dus, mi-a plăcut și am rămas. E un sport foarte dur pentru femei. Pe fiica mea nu vreau să o dau la handbal. Face volei.

Când faci parte dintr-o familie de sportivi, privești altfel viața 

Cred că este o educație mai solidă. Din păcate tatăl meu s-a stins foarte devreme. Eu aveam 10 ani și el doar 37. Mama a încercat însă să ne transmită spiritul sportului și să ne canalizeze către sport.

Știi de ce nu am făcut baschet? Că îmi era frică să nu cresc prea mult. Aveam 13 ani și eram disperată pentru că aveam deja 1,80 aproape. Am crescut 14 centimetri într-o vară. I-am zis mamei că nu mai suport, că sunt prea înaltă și am rugat-o să mă ducă la medic, să-mi facă ceva, vreo injecție, numai să nu mai cresc. M-a dus la medic, mi-au făcut o radiografie la mână. Țin minte că era un medic ardelean. A venit și zice: „No, domnișoară, am o veste. O să mai crești vreo 14 centimetri”. Am început să plâng. „No, domnișoară, amuʼ de ce plângi, că femeile frumoase sunt alea care cresc, care-s foarte înalte”. A fost de coșmar ziua aia pentru mine, dar într-adevăr, fix 14 cm am mai crescut.

Și, desigur, la final, întrebarea aceea pe care o s-o primească tot timpul. Despre Playboy

Dacă aș putea să dau timpul înapoi nu aș mai face asta. În primul rând m-am păcălit cu fotografiile. Când mi le-au prezentat nu apăreau așa. Eu am văzut negativul. Când le-am văzut print, în revistă, am crezut că mor. Am avut 3 luni în care nu am ieșit din casă. Nu e o chestie cu care să mă mândresc și recunosc. Mi-a adus faimă, popularitate, mi-a adus și foarte mulți bani. Pe vremea aceea Playboy-ul plătea foarte bine. Mi-am luat un apartament din banii pe care i-am câștigat, asta pentru că am și știut să fiu cumpătată. Totuși astăzi, având doi copii, dacă m-ar întreba sau vor vedea revista, v-a trebui să dau o explicație. Nici eu nu m-am gândit pe termen îndelungat ce presupune. Nu aveam maturitatea pe care o am azi la vremea respectivă, am și fost împinsă de oamenii de lângă mine. Am primit și foarte multe amenințări atunci, imediat după revistă. Într-o dimineață am ieșit din scara blocului și pe tot asfaltul, mare, era scris: „Roxana, te doresc!”. Îmi era frică. Nu e o chestie cu care să mă mândresc, recunosc. Nu e ceva dramatic. Playboy e totuși o revistă ok, frumoasă. Nu este Hustler, e Playboy, dar cred că aș fi putut gestiona mai bine. M-am păcălit cu fotografiile. Nu aș fi fost de acord cu publicarea a cel puțin uneia dintre ele.

Cred că (fiica) cea mare a aflat deja, dar nu m-a întrebat nimic. Băiețelul e prea mic. Nu sunt pregătită (să vorbesc cu ei despre asta). Eu am să îi arăt fetei mele și părțile bune și părțile rele ale acestei acțiuni. La un moment dat, oricât de mult o să mă împotrivesc eu, ea va putea să le facă. Atunci trebuie să o sfătuiesc către ce îi este ei mai bine. Sunt consecințe pe termen lung, iar eu sunt cel mai bun exemplu pentru ea.

Doru Octavian Dumitru: ”Suntem mulțumiți în nemulțumire”

Doru Octavian Dumitru suferă de sinceritate. El o trece la calități. Și-ți spune degrabă ce părere are despre tine și mai ales de ce. Mie mi-a reproșat, cumva, că l-am întrebat de Canada. Deși trăiește acolo jumătate de timp din viață, pare o temă sensibilă. Are argumente puternice pentru plecare, dar mai degrabă îi place România. Nu-i place, însă, cum se muncește în România și starea noastră de văicăreală perpetuuă. E ceva ce-l deranjează profund. 

Iar dacă reușești să treci de masca unui comediant feroce, o să afli un om profund care are timp și chef să mediteze la cum ni se așează viața pe aici. Dacă sunteți pregătiți, începem. Și nu e nimic de râs aici.  

Cineva vă spunea regele comediei

Sunt un sclav al comediei, nu un rege. Atunci când comedia a avut nevoie m-a plasat, m-a pus la muncă. Bănuiesc că am inspirat comedie. În momentul când am ieșit, prima gură de aer a fost valul de comedie care a trecut la ora aia prin maternitate. Nu știu dacă s-a mai născut cineva la ora aia, că era două noaptea. Nu știu dacă mama a râs, dar eu cu siguranță am fost uimit fiindcă treceam de la amfibie la human. Cred că de acolo mi se trage. Clar m-am născut cu treaba asta. Niciodată nu am putut să scap de ea și niciodată nu am vrut să scap pentru că mă simt foarte bine, iar dacă mă simt foarte bine, e învelișul meu.

În 1992, adică acum 27 de ani. Atunci s-au hotărât one-man show-urile pe comedie. Eu făceam asta, dar aveam și o trupă de balet, pentru că trebuia să las lumea să asimileze. Nu puteau să înghită comedie două ore. Apoi încet, am trecut la one-man show, pentru că lumea venea pentru cel de pe afiș.

Mașina de râs este primul mare spectacol al unui comediant român. Au fost șase Săli ale Palatului pline 

Nu am văzut lumea la coadă, dar știu că biletele erau 300 de lei, iar afară se vindeau cu 1500 de lei. I-am spus impresarului: „De ce nu ai pus 500 de la început?” și mi-a spus că era mult prea mult. Era un preț nou. Am făcut multe lucruri noi. Inclusiv gajurile le-am schimbat. Un artist primea foarte puțin și am început eu să cer mai mult, dar comparând cu lumea de afară. Colindând am văzut America, Canada. Am văzut multe, am intrat în contact cu oameni de valoare din comedie, impresari, comedieni, și mi s-a părut că ar trebui să fie altfel. În continuare showbiz nu există aici. Nu spre deosebire de America. Exact cum ai zice despre fotbal. Există o singură clasă de fotbal: „Viitorul”. E complicat să faci din 30.000 de fotbaliști cu școală o echipă. Dintr-o singură clasă însă…

Mi-a spus cineva acum câteva zile: „Naționala spune Îmi plac femeile, uaiiileu!” și toți știu că e gluma lui Gică.” Lui i-a plăcut foarte mult gluma asta de la Melody Bar. Am făcut un turneu cu Ștefan Hrușcă: „Lângă un copac cu flori îmi plac femeile, uaiiileu”. Am avut un spectacol superb cu care am fost prin toată țara. A fost și o solistă de la Galați, Georgeta Ignate, care era între numerele noastre. Eram eu în prima parte, apoi Georgeta și Ștefan, eu în partea a doua, Ștefan, Georgeta, ca să terminăm cu muzică. Lumea striga: „Doru, Doru!”, apoi „Hrușcă! Hrușcă!”. Se vedea clar că impresionam la fel, ceea ce e un lucru extraordinar. Întotdeauna mi-au plăcut profesioniștii. Să lucrezi cu ei e ceva extraordinar, un sentiment absolut special!

Melody Bar este de fapt începutul carierei sale. Acolo, în anii 80, apăreau adevăratele vedete

În ʼ88 m-a văzut Gică Hagi. Avea 18 ani atunci. Ca dovadă spunea mai multe. „Îmi plac femeile, uaiiileu!”. „Îmi plac femeile slabe, dar mai mult cele pline. De inele, de brățări, de bani”. Era un număr foarte frumos. În ʼ88 să ajungi la Melody Bar era ceva. Fusese înaintea mea Radu Gheorghe. Era Mache Perșa, care avea un program special de bar. Apariția mea acolo a fost… Pentru prima oară a fost lumea în picioare strigând numele celui de pe scenă. S-a schimbat!

Nu am dat probă. Mă văzuseră pe litoral. În 1986 am început cu Galațiul, cu teatrul Leonard. În ʼ87 am fost la Teatrul Fantasio, în 1988 încă eram acolo, iar în 1999 am avut premieră în ianuarie la Tănase. La un moment dat, când am ajuns la Galați, aveam un monolog de 6 minute dar eu stăteam 25. Ei spuneau: „Băi Doru, fă ceva!”. Mă simțeam atât de bine, în largul meu. Niciodată nu m-am uitat la timp. Eu am văzut că lumea râde și aia a fost, chiar dacă după mai era spectacol. După aceea mi-a luat timp să înțeleg spectacolul și tot am lungit. Până la urmă lumea gustă dacă râde sau e implicată.

Poante cu comuniști a spus puține. Când a început cu ele, Securitatea l-a căutat rapid. 

Nu, dar am avut niște urmăriri prin ʼ84. Am dat și semnături. Mi-a spus acolo cineva o chestie foarte faină: „Auzi, știi ce? Eu sunt un admirator al tău, să știi. Norocul tău! Următorul nu o să mai fie un admirator al tău. Depinde de tine. Dacă vrei să te oprești aici, te oprești aici. Dacă nu, nu”. Aveam glume rele. Aveam un final de poantă în care spuneam că tata s-a uitat la mine și mi-a făcut cadou o curea de ceas și mi-a spus: „Asta e ca să ai cu ce să îți încingi pantalonii”. Erau perioadele acelea când s-au tăiat toate. Spuneam înainte de Paști: „UNT de duci tu mielule, UNT, te duci tu mielule”, până când m-au chemat.

Nu m-am speriat. Procedeul a fost aiurea. Aveam un grup care se chema Hilaris. I-a luat pe toți și i-a intervievat. I-a speriat. Mi-au lăsat bilețele în ușa: „Mănâncă *** doar pentru tine, lasă-ne pe noi în pace!”. Am rămas uimit, pentru că au avut o viață așa de frumoasă cu mine. Veneam din mediul studențesc, cu facultate, eram altceva! Eram ce nu mai văzuseră atunci, cu o forță mare. Aveam atâta energie încât țineam două spectacole și mai puteam ține alte două, pentru că nu mă puteam abține. Vorbeam într-una. Acum m-am liniștit.      

În facultate a început partea serioasă, aplicată. Am făcut o brigadă. „O revistă” i-am spus. Apoi în 1980 am luat locul I la Festivalul Studențesc de Umor. Am avut atunci o competiție foarte strânsă și de acolo a pornit. Am început să merg la festivaluri, a început să-mi placă, lumea m-a văzut, au început să mă cheme să fac spectacol. Apoi m-a chemat Galațiul. Eu terminasem stagiatura, așa încât puteam să mă mișc. Am făcut Facultatea de Instalații. Bănuiesc că din Festivalurile Studențești ni se trage. Era o atmosferă specială acolo.

Când a realizat că va face profesie din comedie?

Mi-am dat seama după Festivalul de la Vaslui, în 1984, când la Sala Polivalentă din Vaslui m-au băgat între amatori și profesioniști. După mine intra Dem Rădulescu care era foarte agitat: „Ce face ăsta, mă?!”. Am avut bisuri. Nu mai plecam! Nu mă lăsau să plec. Eu plecam de pe scenă și ei strigau: „Doru, Doru, Doru!”. Era Octavian Ursulescu și nu avea ce să spună. Mă chema iar.

Ce a fost interesant e că după ani de zile, undeva în 2000 și ceva, după un spectacol, Dem îmi zice: „Gică, vrei să fii asistentul meu la catedră?”. Am rămas uimit. Eu am vrut să dau la teatru inițial și cineva mi-a zis: „Doru, dacă rămâi pe poziția asta poți să ajungi mai tare decât dacă dai la teatru, în sensul în care poți deveni mai cunoscut. Dacă dai la teatru o să te încartiruiască ei”. Ideea e că el mi-a zis să continui pentru că e un comic popular.

Pe vremea aia mă chema Doru Dumitru, apoi a mai apărut cineva Doru Dumitru undeva pe la Focșani, iar tata mi-a zis: „Bă, da numele tău e Doru Octavian Dumitru”. Altcineva mi-a zis: „Nu pune numele ăsta că e un nume lung. Nu vezi că lumea stă cu nume scurte: Jean, Nae, Stela, Arșinel. E un singur nume”. Am rămas uluit când am auzit lumea pe litoral spunând: „Merg să-l văd pe Doru Octavian Dumitru”. Era pentru prima oară când cineva folosea trei nume.

Băiatul său este născut în Canada. A locuit doar pentru o scurtă perioadă aici: „Tată, oamenii ăștia nu-și iubesc țara!”

Toată lumea era nepăsătoare. Praf, iarba netăiată, uscată. Cineva cu mașina a lovit un câine, a oprit mașina și a înjurat câinele. A rămas uimit. Nu s-a adaptat aici, dar e foarte greu. S-a născut în altă parte și îi place locul ăla. A făcut un an de liceu aici după ce l-am convins să stea cu mine acasă. A fost o experiență interesantă din care a și învățat foarte mult. E o experiență pe care nu cred că sunteți pregătiți să o ascultați pentru că e mai degrabă o discuție psihologică. E vorba de felul în care noi percepem. După părerea mea, poporul român e încă un popor tribal. Încă suntem înainte de Evul Mediu. Nu acceptăm ca cineva să vină de afară, nu acceptăm că lumea e formată din tot globul ăsta. Asta e lumea! Pământul ăsta e al tuturor, nu al nostru. Teritoriul da, trebuie să-l îngrijim, să facem infrastructură, spitale, școli.

Tribal înseamnă că poporul român are o gândire medievală. Nu acceptăm ceva care să vină de afară. E adevărat, nu suntem cotropitori, nu am fost niciodată, nu am mers să cucerim. Uite, englezii mai au puțin și ajung indieni, pentru că indienii emigrează atât de mult în Anglia… Dar vorbesc la perfecție engleza. Gândire tribală înseamnă să nu dorești să te deschizi spre lume. O să spuneți: „Da, dar nu există așa ceva!”. Eu pot să vă spun că există. Problema e cum argumentați că ne-am deschis. Cum? Nu există niciun fel de comunicare între noi și ei. Vine cineva din altă parte, iar dacă nu-ți convine: „Pleacă mă la tine în țară!”. Asta nu se spune! Sigur că România nu este o țară împănată cu imigranți și atunci totul se desfășoară local, dar într-o țară în care 80% sunt creştini ortodocşi, dar dacă îi întrebi de zilele de sărbătoare, cei mai sărbătoriți în România sunt sfinții, nu Iisus Dacă nu înțelegem asta, nu am înțeles nimic. Ce se sărbătorește de Crăciun? Învierea! Corect! Dacă asta spui…

Canada și România. Ce-l cheamă acolo, ce-l alungă de aici?

Sunt atent la tot ce se întâmplă în lume. În place și ce se întâmplă în Myanmar. Sunt curios. Cred că acolo, în Canada, e altă planetă. Au perceput altfel. Toată lumea care a plecat acolo a dorit să facă altceva. „Nu mai vreau să fie ca la mine” și atunci au făcut schimbările. Chiar nu e ca la ei în țară. Sunt din Bangladesh, din China, India. Pe toată lumea primesc la fel, dar se poartă din ce în ce mai frumos față de cum a fost când am ajuns eu inițial. Nu mai există ideea: „Pleacă la tine în țară!”. Dacă îl raportează pe ăla, poate să aibă probleme. Cum adică să pleci la tine în țară? Asta e țara! Nu te privesc ca pe un imigrant. Țara e formată din imigranți. Am lucrat în multe domenii pentru că în primul rând am vrut să văd ce înseamnă. După aceea am lucrat la o fabrică. Am vrut de curiozitate să văd ce înseamnă. Am stat 4 luni la acel loc de muncă. Am văzut lucrurile altfel, am înțeles lumea altfel. Lumea poate să fie foarte muncitoare dacă vrea. E adevărat, lucrurile se leagă de bani, iar banul e o mare problemă. E foarte greu să scapi de bani.

Vorbim despre ceva ce lumea nu știe deloc pentru că nu au emigrat. E un punct de vedere. La un spectacol mergea foarte bine. Urmam eu. Prezentatorul spune foarte entuziasmat: „Doamnelor și domnilor, proaspăt întors din Canada, Doru Octavian Dumitru”. A căzut sala. De ce? Pentru că nu era o informație pe care ei o așteptau. Sunt niște subtilități.

Eu mă simt foarte bine aici. M-am născut aici, mă simt bine aici. M-am simțit bine acolo pentru că a fost liniște și pentru că e liniște, foarte multă liniște.

Plecarea din țară, deși era celebru aici, este un subiect sensibil. 

Problema nu e că am plecat în culmea celebrității. E un mare test să poți să mergi într-un loc în care lumea nu te salută. E un mare test să joci într-o sală goală și trebuie să joci, pentru că te-au plătit. E un mare test să joci la 10.000. Tot ce se întâmplă în viață sunt teste și încercări prin care trecem. După mai mulți ani în care am încercat să-mi explic de ce am plecat, în mintea mea a fost ideea că am plecat pentru a mă perfecționa în comedie. Doar că mi-a plăcut locul. Nu am avut de unde să știu. După aceea am realizat. Am crescut de mic cu niște diapozitive cu Canada. Îmi amintesc că erau Edmonton, Vancouver, Montreal, Toronto, Calgary. Le puneam și mă uitam aproape zilnic la ele. Când am ajuns prima oară în Toronto am văzut o clădire și m-am întrebat de unde știu clădirea asta. Mi-am amintit apoi de diapozitive. Undeva se leagă toate. La final, după ani de zile de explicat de ce vin, de ce plec, explicația e una singură. Dumnezeu știe! Atunci e destinul omului. Degeaba vreți să plecați. Dacă nu vă este în destin, nu plecați.

Dacă te-ai născut într-un loc, nu te poți rupe niciodată de locul ăla. E imposibil! Eu pot pleca oriunde în lume. Țara mea rămâne însă România, pentru că aici sunt strămoșii strămoșii strămoșilor, care au luptat, și-au dat viața pentru țara asta. Am exemple în familie de oameni care și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătălie. Normal că și pe mine mă agită, dar undeva, așa a vrut Dumnezeu.

Cum se vede România după ce iei o pauză de la ea?

Nu e nimic de criticat. Există o singură vorbă: „Băi băieți, noi muncim sau ce facem?”. „Așteptăm!”. Să fiți sănătoși! Calitățile care sunt? Ați ieșit de aici și ați văzut muncă împrejur? Vă spun despre muncă pentru că am nivel de comparație. Asta e partea proastă. Pleci undeva și arată altfel. Ei nu se pregătesc pentru că vine cineva, ci pentru că așa sunt ei mereu. Sunt oameni care taie iarba zilnic. Așa au fost învățați toată viața. Noi bem cafea. Ei taie iarba. Mai beau și cafea, dar taie iarba.

Nu sunt eu dacă se muncește sau nu la noi, doar că ar putea să arate foarte foarte bine. La tot ce avem, munți, dealuri, râuri, mare… Și șosele sunt, dar n-au săpat să le descopere. Dacă te apuci să sapi găsești șoselele făcute de romani. Pe oriunde mergeți sunt șosele mari. Și în Irak! După război ei au șosele!

Politica îl interesează, dar nu până la capăt. 

Nu ai cum să nu te uiți. Activitatea politică din România seamănă cu activitatea politică de oriunde din lume. Pe mine mă enervează că nu lași poporul să-și facă treaba. Am un personaj din istorie care îmi place tare mult. E vorba de Tudor Vladimirescu. Avea o vorbă: „Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor”. Mare adevăr. Pentru asta l-am iubit și îl iubesc. El a fost suflet de român adevărat. Cel care iubește poporul român, e român adevărat.

Guvernul Dăncilă cum i-a plăcut?

Habar nu am! Nimeni nu s-a uitat în acte. Noi vorbim despre vorbiri, nu despre ce s-a întâmplat. Mi s-a părut o femeie muncitoare, tot timpul serioasă. Acum, știți cum e. Mai țineți minte cum era cu Băsescu? Toți îl înjurau. Apoi au început să-l laude, le părea rău. Noi avem o mulțumire în nemulțumire.

Iohannis?

E ok. Îmi place că e profesionist. Îmi place de toți.

Calitățile lui Doru Octavian Dumitru. Ce l-a făcut mare în comedie

Sinceritatea. Mai departe, cu exuberanța n-am ce să fac, m-am născut cu ea. Ce simțeam spuneam în momentul ăla. Nu am folosit cuvinte dure. Comedia a evoluat după părerea mea, însă atunci când oamenii se uită la mine văd în trecut. „Îmi plăcea”. Făceam personaje, cu costume. Am rămas cu mimica, dar mi-am schimbat tematica pentru că sunt de părere că treaba mea e să particip la educație. Poate școala nu dă ce dau eu într-un spectacol. Au venit oameni care mi-au spus că vin să se educe. Am avut o perioadă în care am făcut spectacol pe spiritualitate. Două ore. Se râdea. Am avut și niște discursuri. La un moment dat cineva care mergea cu mine m-a întrebat dacă nu aș vrea să revin la cele vechi, că nu vom mai avea public. Plecau gândindu-se, nu râzând. Pe de altă parte, simți nevoia, ca profesionist să participi alături de societate. Profesionistul și artistul e cel care e în mijlocul societății. Cel care are rădăcinile cele mai înfipte în societate e cel care trebuie să dea mai mult societății, cel care dă mai mult oxigen, oxigen de care societatea are nevoie. De unde vine oxigenul? De la artist! Cum vine? Dacă ești sincer. Dacă ești sincer spui tot. Da, poți să te deconspiri. Asta e!

 

 

Jamila. Succesul bucătarului care amestecă Oltenia cu Marocul

Când m-am întâlnit cu Jamila s-a făcut coadă în redacție. O grămadă de oameni aveau să-i mulțumească pentru ceva. De la gogoșile cu banane în loc de zahăr, până la ciorbă sau la salată. Toată lumea o aștepta și puțini erau cei care nu gătiseră după ea. Îmi spune că asta i se întâmplă și pe stradă. Și că toată lumea vine să o felicite, să-i mulțumească sau pur și simplu să o îmbrățișeze. La noi în casă s-a gătit o supă cremă după rețeta ei cu leguma aceea îngrozitoare. Știți voi care, broccoli. 

Pe ea o cheamă Geanina și nu Jamila. Numele acesta și l-au luat după pronunția familiei marocane care a adoptat-o după căsătorie. Soțul său este marocan și practic întâlnirea lor a scos la iveală marea ei pasiune. De acolo a învățat și gătitul cu condimente. Nu iute, ci cu arome. În fiecare casă marocană există un borcan cu condimente care dă gustul familiei. Acolo se ascund toate secretele. De atunci are și ea borcanul ei.  

Cum arată succesul pentru o persoană căreia ani de zile i s-au văzut doar mâinile.

Succesul Jamila Cuisine cred că a fost nesperat și pentru mine la început. Într-adevăr, oamenilor le iese mâncarea. La început erau doar două mâini care se vedeau și găteau. Nu m-am arătat pe mine pentru ani de zile, însă succesul cred că a venit din faptul că rețetele alea ieșeau atât de bine. Am mai avut un noroc, acela de a fi prima. La momentul la care m-am apucat eu de gătit pe Youtube nu mai era niciun canal care să creeze conținut. Se crease ceva înainte, dar nu a prins la acea vreme la public și toată lumea se lăsase. Nu mai era niciun canal activ.

Cea mai accesată rețetă

Checul pufos are peste 5 milioane de vizualizări. Cel clasic românesc care merge foarte bine. Și cozonacul este unul dintre starurile Jamila Cuisine. Toate dulciurile merg foarte, foarte bine. Dulcele e mai greu de făcut, mai ales când faci un tort cu tot felul de straturi și creme.

Testatul rețetelor se face de mai multe ori înainte de a începe filmarea

Eu testez toate rețetele înainte să le vedeți pe Youtube, pe site, pentru că e foarte important ca omului de acasă să îi iasă la fel. Nu pot să îi spun: „Mai trebuia puțină făină, lasă că mai pui tu”. Testez eu înainte și dacă e nevoie de făină, îți spun eu exact de câtă e nevoie. Acum îl testez doar o dată. Cu ceva timp înainte îl testam de două, trei ori, până mă asiguram că e ok. Chiar dacă luam o rețetă veche, dintr-un caiet, de la o vecină, de la mama, ingredientele nu mai sunt la fel. Nici untul nu mai e la fel ca atunci, nici făina. În plus, lucrează diferit. Trebuia să mai adaug, fie făină, fie lichid. Voiam să mă asigur că oricine încearcă trebuie să aibă un rezultat măcar apropiat de preparatul meu. Cu surprindere am realizat că iese cum trebuie să iasă.

Gătitul a început în copilărie când nu-i convenrea mâncarea lăsată de părinți acasă

Am un frate cu un an mai mic. La noi în casă s-a gătit mereu. Aveam mereu ciorbă și felul principal. Mereu! Era imposibil să mâncam mezeluri în locul mesei de prânz. Câteodată poate nu ne plăcea ce avem în frigider atunci, așa că ne făceam spaghete singuri. Fierbeam niște paste în apă și le mâncam cu pastă de tomate sau ketchup și ne puneam puțin ulei. Asta găteam la 8, 10, 12 ani.

Făceam alte prostii la țară. Eu am fost crescută la bunica maternă. Îi luam bunicii tigăile și cratițele. Mergeam în grădină. Făceam focul undeva la pirostrii și găteam acolo. Le făceam verișoarei mele și fratelui meu ochiuri, cartofi prăjiți, sos de roșii, afară la foc. Puteam să dau foc la toată grădina căci bunica avea și vie. Cred că asta de acolo a pornit. Tot timpul am fost înconjurată de mâncare.

Talent? Poate, dar nu ar fi fost posibil dacă nu se mărita. Căsătoria i-a readus pasiunea de a găti

Cred că este un talent. De când am început liceul nu am mai gătit. M-am concentrat pe alte lucruri. Limba franceză îmi plăcea foarte tare. Voiam să fiu profesoară. M-am dus la Litere, am făcut facultatea și s-a dus totul până m-am căsătorit. Cred că acolo a reînceput tot. M-am căsătorit cu un marocan care nu mânca mâncare românească. Bucătăria marocană e foarte condimentată, iar a noastră nu. I se părea că bucătăria noastră e de spital. „Voi nu puneți decât sare, piper și poate boia”. Mânca sarmale, dar nu mânca ciorbă de exemplu. La fel era cu multe alte preparate. Voiam să îi aduc gustul lui de acasă în România. Așa am început să gătesc eu pe la 20 de ani mult mai mult. Am fost și la soacra mea în vacanță în Maroc și am rămas impresionată de toate condimentele. Mi-am spus: „Cât de fraieri suntem noi că nu gătim atât de condimentat. Nu vorbesc de picant, ci de condimentat. Condimentele sunt minunate și schimbă mult gustul mâncării”. Pentru mine a fost un șoc cultural. Aici se gătește într-un fel, iar acolo e cu totul altceva. Până și ciorba lor, căci au o ciorbă, are o grămadă de condimente: curcuma, chimion, ghimbir, coriandru măcinat. E mai mult o supă pe care o mănâncă de Ramadan. E gustoasă. E cu carne și cu roșii. Se fierbe la oală sub presiune ca acea carne să fie moale. În apa cu carne și cu linte se pun tot felul de condimente. Lintea îngroașă. Se mănâncă la Ramadan, în postul musulman, când de la răsărit la asfințit ei postesc. După asfințit stomacul e gol, foamea e mare, iar ea e un pansament pentru stomac. E foarte sățioasă, nefiind grasă, căci se folosește doar carne macră. Am mâncat-o și eu după Ramadan. Supa aceea merge minunat după o zi în care nu ai mâncat și nu ai băut nimic.

Prima mâncare marocană gătită soțului

Cred că i-am făcut tajine. E o tocană cu carne și cartofi, legume. Se face într-un vas cu capac conic. La fel, are foarte multe condimente. Prima oară mi-a arătat el cum se gătește, dar eu nu am fost mulțumită. Mi se părea că pune prea multe roșii, că nu ieșea ca cea a soacrei mele. Am început să mă uit, să caut rețete. Îmi luasem niște cărți de bucate marocane în limba franceză și am început să fac singură rețetele. Mi-au ieșit bine. O mai suna soțul pe soacra mea, o mai întreba și eu notam pe caiet. E foarte pricepută, la fel ca toate marocanele. Ele gătesc mult încă din copilărie. Cele în vârsta, cum e soacra mea, au fost și sunt casnice, deci toate gătesc. Soacra mea a fost în România anul trecut. Am fost fericită o lună pentru că mi-a gătit doar mâncare marocană.

Gătesc și românește și marocan. Fetița mea de exemplu mănâncă foarte condimentat, dar nu picant. Are acum doi ani și jumătate și a început să mănânce destul de multe condimente fără să fie deranjată de aromă. Chiar și mama gătește acum cu un mix de condimente pe care i-l fac eu acum. Când i se termină îmi spune că nu mai are și că vrea să îi fac din nou. Ea care nu mânca niciodată cu condimente.

Toată lumea în Maroc are un borcan cu un amestec de condimente. La fiecare familie e altul. Depinde de fiecare gospodină cum îl face.

Îmi place cușcușul. E mâncarea lor națională. E diferit față de al nostru. Bobițele se fac la abur și se servesc cu o supă cu carne și foarte multe legume alături. El se pune la abur, se umflă, iar toate legumele se pun de jur împrejur. Zeama se pune peste cușcuș ca să se însiropeze și mai bine cu aroma de condimente, de pui și de legume, iar carnea se pune în centru.

Se mănâncă bine și poate puțin mai sănătos decât în România. Nu prăjesc decât foarte rar, poate doar peștele și cartofii. În rest nu au mâncare cu foarte multă carne tocată cum avem noi.

Dulciurile nu sunt chiar senzaționale. Mănâncă foarte multe fursecuri. Pe acolo se oprește totul, pentru că neavând cuptoare acum câteva sute de ani, foloseau mult cuptoarele comunale. Era un singur cuptor sub hamam, baia lor comunală. Sub hamam unde se făcea foc ca ei să își încălzească apa, se punea în cuptor pâine și fursecurile acelea. Sunt bune. Ei nu au prăjiturile astea cu cremă. Mai sunt câteva, dar sunt pentru partea burgheză a societății, venite din influența franceză. Fursecurile sunt cele comune pentru toată lumea. Se folosesc mult migdalele, alunele, arahidele. Au niște croasant foarte bune după model francez, fiind colonie. La fel și cafeaua cu lapte.

Schimbul cultural a fost simplu

Le-am făcut gogoși, Alba ca Zăpada. Am făcut o tavă uriașa și am împărțit. Au fost încântați de ele.

Croissant cu unt. Facem schimb de rețete

Din păcate se folosește mai mult unt. Ca să iasă foietajul trebuie să se pună unt pentru că se împăturește. Untul în cuptor se topește și se evaporă. Trebuie să fie destul de mult ca acele croissante să crească. Se fac și mini pe care le mâncăm în cofetării, dar sunt și cele mari, obișnuite. Nu sunt greu de făcut, dar durează mult.

Platoul de filmare e bucătăria ei

Fac un singur preparat și îl duc la capăt. Încă filmez în bucătăria mea de acasă și nu am foarte mult spațiu. Lucrăm acum la un spațiu mai mare pentru Jamila. E greu să fac curat astfel încât să arate atât de bine, ca în fiecare rețetă. Am la etaj o cameră care era un dormitor. L-am transformat într-o cameră de depozitare. Am scos tot de acolo, am cumpărat niște rafturi și am totul acolo. Oale, farfurii, electrocasnice. În bucătărie nu mai aveau loc. Cred că am sute de farfurii, zeci de oale, cratițe, zeci de electrocasnice. Nu le-am numărat niciodată, dar sunt foarte multe. Nici măcar un sfert nu îmi încap în bucătărie.

Celebritatea online este puin diferită față de cea de televizor. Dar lumea tot te oprește pe stradă

Dacă ies din casă nu e zi să nu mă oprească cineva. Sunt puțin mai timizi dacă mă văd cu soțul. Văd că mă fixează cu privirea și îmi zâmbesc, dar mă opresc doar dacă sunt singură. Mi s-a întâmplat în supermarket să mă întâlnesc cu niște doamne de vârsta a treia. Intrasem pentru un singur lucru și credeam că în 5 minute o să ies. Peste jumătate de oră eram înconjurată de doamne de vârsta a treia care îmi tot povesteau ce au gătit după Jamila. M-au ținut la povești, ce au gătit, unde au trimis mâncarea.

Procesul de alegere a preparatelor

Depinde și de mine. Mă gândesc și la sezon. Dacă știu că acum sunt gutui, vreau să fac ceva cu asta. De obicei fac mâncăruri care îmi plac mie. Nu pot să gătesc ce nu-mi place, ceea ce nu mănânc eu. De exemplu nu-mi place conopida deloc. Noi nu mâncăm porc, deci niciodată nu gătesc cu porc. Pun carne tocată, dar de vită, pun afumătură, dar a mea e de curcan. Tot timpul îmi scriu oamenii să gătesc și porc. Nu am mai făcut de vreo 10 ani cred.

Muşchiul de porc e mai bun la grătar pentru că e o carne macră. La foc mare, fără să se pătrundă foarte bine. Gătit, dar să nu se facă talpă de pantof. Să fie mai mare. Trebuie rotit cât să fie gătit. Atunci când carnea e fermă e făcut. Și cu pieptul de pui și cu vita e la el.

Românul se ferește de carne de vită și mi-e ciudă. E foarte bună. Încerc să îi împrietenesc cu ea. Ei nu știu să aleagă, ce parte a animalului să folosească pentru ce preparat. Dacă tu vrei să faci carne de vită pe grătar și iei pulpă, nu e bine. Dacă vei pune un antricot e altceva. Poți folosi pulpa, dar o tai cubulețe și o folosești într-o ciorbă. Nu aș pune condimente în ea, deci aș face-o ca la noi, la români. Eu pun oase de vită pe lângă bucățelele de carne. Fie pun două bucăți de rasol, fiindcă are osul acela mare și măduva în interior, fie orice fel de oase de la măcelărie. Oasele de vită dau foarte mult gust. Aș fierbe la presiune ca să extrag cât mai mult gust din carnea respectivă.

Oltenii și Marocul

Ai mei sunt din Oltenia. Nu prea folosim smântână, dar mie îmi place. Saramura noastră de pui e o specialitate. E la fel ca cea de pește. Îți prăjești puiul pe grătar sau în ulei. Pe lângă el pe grătar se pun roșii, ardei, ardei iute. Se pune peste puiul prăjit, fript pe grătar apă, foarte mult usturoi și legumele de pe grătar și se mai fierbe puțin, cât să se combine aromele. La final pui pătrunjel și leuștean verde. Se face mai mult în partea de sud a țării.

Jamila este autodidactă. Școala de bucătărie este un fel de îngrădire

Nu m-am dus la cursuri probabil din încăpățânarea de a le arăta oamenilor că nu trebuie să faci cursuri. Voiam ca toată lumea să vadă că nu ai nevoie de cursuri ca să gătești bine. Ai nevoie de puțin talent, într-adevăr, însă am fete pe care le-am luat de la cartofi prăjiți și ochiuri și acum fac cozonac, torturi, prăjituri după mine. Dacă ele au reușit e clar că oricine poate să gătească dacă pune puțină ambiție și puțin suflet în rețete.

Simțuri pe care noi nu le-am avea

Am un miros foarte dezvoltat. Poate și un gust. Nu îmi dau seama ce simt ceilalți. Pot spune ce e într-un preparat. La condimente în special pot să îmi dau seama. Cu cât lucrezi cu ele, cu atât le cunoști mai bine. În plus mă documentez, citesc foarte mult, mai ales ce e în afară, ce se mai mănâncă, ce nu se mai mănâncă, ce e în trend.

Ce e la modă în gastronomie

Acum la modă este avocadoul. Toată lumea vrea să facă ceva cu el. Îngrășă, dar depinde cum, cât mănânci, în ce cantitate, cu ce îl combini. Are foarte mult ulei. E foarte sănătos uleiul de avocado, dar are multe calorii. Poți face guacamole, pasta aceea mexicană foarte bună. Se pune și în mâncarea copiilor. Se face „ciocolata bebelușului” cu carob și se îndulcește cu banană.

Rețete pentru bebeluși și viața în bucătărie de când a apărut copilul ei

Nu am reușit să fac mâncare pentru bebeluși, deși toată lumea îmi spunea. Când s-a născut fetița mea, pentru mine a fost un nou teritoriu, necunoscut. Am intrat puţin în panică. Făceam cu totul alte lucruri. La un moment dat am văzut o chestie de 3 kg dependentă complet de mine. A fost foarte greu la început, așa că mi-am abandonat proiectele când s-a născut ea. Acum sunt o mamă relaxată, mi-am revenit pe parcurs, dar la început a fost greu. Nu am mai ținut cont de ce alimentele i-am dat în diversificare și nu am mai reușit să fac rețetele. Are doi ani și jumătate. Mănâncă cam ce mâncăm noi, fără prăjeli, fără zahăr. Îi place ciocolata foarte tare. A descoperit-o de la mama care mănâncă ciocolată amăruie. Acasă mănâncă pește. E și zodia pești. Mănâncă carne de vită, de miel, de pui.

Îi fac multe lucruri. Mă așteptam să mănânce mai diversificat, dar nu vrea. O las la mama când filmez pentru că vrea sus pe insulă cu mama, vrea să-și bage mâinile în castroane, să lingă tot ce se poate cu ciocolată, vrea să filmeze și ea. Bate din palme ca să pornească filmarea. E fascinată de partea de post-producţie. Când soțul meu vrea să facă poza de final cu preparatul începe să facă miaaam, miaaam, se învârte pe lângă el și nu prea reușești.

Soțul i-a readus nu numai mâncarea în viață, dar și tot ce înseamnă afacerea lor.

Se ocupă de absolut tot. Și el e un autodidact pentru că a învățat totul de la zero. El este omul din spate. E atât de pretențios. Ține foarte mult la calitate. Nu vrea să ia pe nimeni, fiindcă are impresia că va face munca după persoana respectivă. El lucrase în croitorie. Cu asta a început. L-a trimis tatăl lui să facă o meserie, croitorie. A făcut, dar nu i-a plăcut, deși știe foarte bine asta. Apoi a lucrat foarte mult în IT, dar nu pe partea de producție. Nu știa să facă montaje audio, video. A învățat singur cu tutoriale. Avea idee de programare, știa niște lucruri, dar nu ce înseamnă partea de video, de filmat și de montat.

Proiectul Jamila. Cum o să arate în viitor?

Acum ne-am dat seama că am făcut o nebunie, dar la momentul ăla nu părea. El lucra de acasă pe calculator, nu avea nicio problemă. Eu renunțasem la un job. Lucrasem pentru o companie franceză pe call center. Eram foarte dezamăgită de tot ce se întâmplase. Atunci am zis că iau o pauză și am zis că îmi fac vlog de gătit. Îmi fac vlog pentru mine, pentru sufletul meu. Am zis că iau o pauză, că nu mai trimit niciun CV, că stau câteva luni așa, să mă liniștesc. Nu aveam probleme cu banii, așa că am decis să îmi fac eu un vlog, iar apoi văd ce fac. Mă gândeam să deschid o afacere, poate cu gătit, poate nu.

Când au venit feedback-urile, comentariile oamenilor, am realizat că e ceva. Eu am crezut că nu va merge ideea asta. Am zis că o să se uite mama, vecinii și rudele, însă au început să se uite oameni pe care nu-i cunoșteam, să crească vizualizările foarte mult. Atunci am zis că aici e ceva de care noi trebuie să ne legăm. Era o nevoie la momentul ăla.

Da, merg la restaurant.

Câteodată sunt dezamăgită de ce primesc. Unii oameni știu cine sunt, alții nu. Mi s-a întâmplat la un restaurant libanez să mă recunoască patroana. Sunt critică și nu îmi place, din cauza asta nici nu merg des. Sunt dezamăgită de mâncare de multe ori. Am fost în multe locuri fancy, dar mâncarea mi s-a părut cel mult mediocră. Nu mi se pare ok să fac publicitate proastă. Dacă e ceva, îi scriu direct restaurantului. Sunt locuri în care bucătarii nu sunt tocmai cei mai buni, dar totodată sunt și restaurante unde am mâncat foarte bine. Îmi place să mănânc la restaurante turcești de exemplu. Îmi place shaorma, dar nu cu de toate. Oamenii mă pun pe un piedestal, dar și eu sunt un om obișnuit, și eu mănânc shaorma. Am mâncat o shaorma foarte bună la turci. E diferită de a noastră și mult mai mică. Carnea lor e mult mai gustoasă, iar ei nu pun de toate ca noi. Nu e shaorma aia uriașă. Mergi pe carne bine făcută, de bună calitate, nu cea congelată de la supermarket. Trebuie să ai legume. Am văzut că ei pun doar roșii și castraveți. Au pus și salată verde, dar fără varză. Totodată și fără cartofi prăjiți. Am făcut o rețetă pe vlog în care nu am pus cartofi prăjiți. Toată lumea mi-a scris că am uitat cartofii. Nu știu ce am făcut, dar fără cartofi prăjiți viața e pustiu. Cred că, uneori, am mâncat mai bine la festivaluri stradale decât la restaurante.

 

 

 

Titi Aur: ”Am fugit din țară pe vremea lui Ceaușescu. De două ori.”

La Super Rally București mă așez în dreptul celei mai tehnice porțiuni cu putință. Traseul este îngust și-i solicită pe piloți. Sunt mai curând aleile de plimbare din Herestrău, nu e nici măcar bulevard. Iar drumul este delimitat de baloți de paie. Se merge tare, la limită chiar și pe linia de boxe. Se aruncă cu nervi și scrâșnete, mai ales că este un circuit scurt. Trebuie să-l faci de două ori ca să simți adrenalina. 

Toată lumea vine tare și apoi taie scurt curbele. Se schimbă vitezele, se turează motoarele chiar în dreptul meu. Și apoi apare Titi Aur. Mașina lui plutește, vine ușor, cu măiestrie. Derapează când lent, când tare, parcă pe șosea ar fi dat cu ulei. E așa o moliciune și o plăcere în tot ce face. Este scrimă, nu spadă, este dans, nu gimnastică, este măiestrie. Piloții tineri spun că este stilul vechi al anilor 90. De altfel, mașinile noi nici nu te mai lasă să faci așa ceva. Titi Aur o face pentru că glisatul este marea lui pasiune. Așa a condus toată viața, așa a devenit campion al României de opt ori, așa este cel mai bun din istoria raliului din România. El este maestrul care a trăit în viteză, dar cu artă. Așa cum a făcut și cu viața. Căci numai viteză, artă și curaj poate să fie atunci când fugi de două ori din România comunistă. Da, de două ori 

Ce am văzut eu pe pistă se numește aderență scăzută. Ce înseamnă, însă, „fan al aderenței scăzute”

În moto sport în general sunt două categorii de piloți. Unii care preferă pista de asfalt, în general cea curată, fără apă, nisip sau alte forme de aderență scăzută. Ei știu și reușesc să meargă foarte tare fără ca mașina să derapeze, dar mergând la limită. E apoi o altă categorie de piloți care iubesc derapajul, mersul în acele glisade care din punctul meu de vedere sunt exact ca driblingul în fotbal, deliciul spectatorilor. Spectacolul vine din glisade, din derapaje. Sunt piloți foarte rapizi fără să derapeze și piloți rapizi care reușesc să combine cele două lucruri. Eu am iubit derapajul, aderența scăzută, tot ce înseamnă zăpadă, nori, mâzgă, ploaie, care pentru șoferul de rând sau pentru o categorie de piloți nu e atât de plăcut.

Este vorba de talent aici?

E un mod de a privi condusul mașinii. Mașina de raliu nu se virează din volan, ci se conduce din acel transfer de mase, din acea inerție. Pilotajul seamănă mult cu schiatul. Schiorul nu are practic volan, dar derapează și virează. Același lucru se întâmplă când conduci mașina de raliu, în special pe aderență scăzută. Vorbim de un fel de bilă de plumb imaginară pe care mașina o are în partea din spate. Atunci te joci cu acel transfer de mase. E un fel de a te da cu mașina, o plăcere pentru mine și totodată în general, pentru piloții de raliu

Titi Aur a transformat derapajul în artă

Mașina trebuie să derapeze atât cât e necesar ca să vireze, nu mai mult. Orice derapaj suplimentar înseamnă pierdere de viteză. Trebuie doar acolo unde e nevoie, în funcție de situație. Poți începe cu 100 de metri, cu 50, dar poți și în momentul în care virezi. Nu e o regulă. Nu trebuie confundat cu driftul în care mașina trebuie să fie în derapaj permanent. Acolo scopul principal nu e viteza, cu toate că ea contează, dar contează mai mult să fii cu mașina într-un derapaj constant.

Pasiunea? La el este mai mult decât pasiune. Așa s-a născut

Eram super pasionat. Eu spun că pasiunea asta vine din altă viață pentru că dintotdeauna mi-am dorit să conduc orice: bicicletă, căruciorul de butelie, trotinetă, orice avea roți. Visam, îmi plăcea, citeam tot ce se putea citi. Citeam tot ce era. Exista doar revista „Autoturism”. Mai prindeam câte ceva din afară. Atunci era greu să obții o informație. Mi-am dorit dintotdeauna. La Bârlad era greu să fac moto sport așa că am început atunci când am ajuns la Iași. Eram student la construcții și am intrat în echipa Fortus Iași. Până atunci doar îmi doream.

Am avut un avantaj. Având mașini vechi și stricate am învățat mecanică. Dacă ai o mașină bună care nu se strică nu înveți mecanică. Repar, am tot felul de aventuri cu reparatul și stricatul mașinilor. Chiar am devenit un bun cunoscător al mașinilor și motoarelor. Chiar și azi îmi mai bag nasul, Un pilot trebuie să știe atâta mecanică și tehnică încât să poată comunica cu inginerii sau preparatorii mașinii, să transmită informații și să înțeleagă din punct de vedere tehnic ce se întâmplă, fiindcă altfel va distruge mașina. Trebuie să înțelegi ce se întâmplă și din punct de vedere mecanic.

În Iași, și-a susținut pasiunea făcând taximetrie ilegală

În Iași am dat la Facultatea de Construcții ca să reușesc să ajung repede student. Era un fel de „ținta golanului”. La Iași sau în zonă nu am avut facultate de mecanică, dar citeam însă mult mai multe lucruri despre mașini din cursuri, din reviste, de unde puteam.

Într-adevăr, făceam acea taximetrie ilegală, beneficiind de statutul de student. Căram studenții străini prin Iași și nu numai. Așa făceam bani ca să merg la curse. Nici acum nu este ieftin, dar nici atunci nu era ieftin mersul la curse. Mai mult, atunci ca să poți obține anumite echipamente de curse: o suspensie, un carburator, orice echipament special, trebuia să găsești și soluția. Nu te duceai ca acum la magazin sau dădeai comandă pe net și îți vine orice, totul e să ai bani. Atunci trebuia să ai relații, fie la uzina din Pitești, cea din București, în Sibiu

Primele mașini de curse

O Dacie în diferite variante. Dacia lui tata de acasă, Dacie dată de Fortus Iași, de club, Dacie dată de IJTL Vaslui. Se făcuse atunci un club și la Vaslui și am făcut transferul de la Iași la Vaslui, eu fiind din Bârlad. Am avut mașină dată de ei, o mașină de școală care era chiar din Bârlad. Stătea de câțiva ani sigilată pentru casare. Era o rablă, curgea rugina din ea. De acolo am început să o reconstruiesc, cu bani mulți, bani făcuți din taximetria ilegală sau ce era.

Examenul de la școala de șoferi l-a dat mai devreme de 18 ani

Știam să manevrez mașina foarte bine și am realizat de când am urcat prima oară la volanul unei mașini. Bucuria și plăcerea de a conduce erau dinainte de a conduce mașina. Mergeam cu oricine avea ocazia. Tata a luat carnetul după mine, iar mașina a luat-o pentru mine. Nu i-a plăcut, nu a fost pasionat, nu era dorința lui să aibă mașină.

Chiar și în autobuzul din oraș, oriunde prindeam o mașină, urmăream șoferul și simțeam că eu pot face mai bine decât el. Asta s-a și întâmplat. La examenul de poligon pleca un cursant. Când primul ajungea la jumătatea poligonului i se dădea drumul celui de-al doilea cursant. Când mi-a dat drumul mie l-am ajuns pe cel din față. Milițianul m-a dat afară, nu m-a lăsat să mai termin poligonul. M-am dus cu coada între picioare la instructorul meu și i-am povestit. El mi-a răspuns: „Stai liniștit că te-a dat afară pentru că a văzut că nu mai e cazul”.

Primul raliu l-a făcut cu mașina de acasă

Primul raliu la care am fost a fost Raliul Brașovului. Înainte am mai fost la un campionat de îndemânare pe toată țara. Finala din ʼ84 din acel an s-a făcut la Focșani. I-am păcălit pe părinții mei și mi-au dat mașina lor de acasă, mergând și ei acolo. Când au văzut că raliurile nu sunt atât de periculoase au zis că nu e chiar atât de rău. Mi-a fost ușor ca anul următor să le cer mașina pentru Raliul Brașovului din ʼ86. M-am dus cu mașina de acasă la raliu după ce i-am montat un roll bar. Ei credeau că e tot îndemânarea de la Focșani, din oraș. Am terminat raliul și când m-am întors la Iași antrenorul pus la ACR m-a felicitat. Eu nu am înțeles de ce trebuie să fiu atât de felicitat că am terminat primul meu raliu, dar am înțeles anii următori, când nu am mai terminat nicio etapă. Am abandonat la toate. Atunci mi-am dat seama că într-adevăr, echilibrul între a merge tare, dar nu atât de tare încât să rup mașina, au meritat laudele de la primul raliu.

Școala de raliu se făcea pe sub mână

În România atunci nu puteai afla nicio informație. Era o secretomanie de neimaginat. Piloții de la uzină, când făceau modificări la mașini, se spunea mai în glumă mai în serios, că o făceau cu pătura în cap. Își puneau o pătură după ce ridicau capota astfel încât să nu vadă altcineva ce modificări au făcut la o mașină. Nimeni nu îți dădea nicio informație. Atunci, eu am luat decizia să fug din țară. Am și făcut asta. E o poveste lungă și complicată. M-am și întors ilegal și am și plecat din nou ilegal.

Fuga din țară. De două ori

Motivele erau două. În România ne opreau toată circulația iarna, de la revelion până în aprilie. Exact când era mai frumos să mergi cu mașina, iarna, opreau circulația, din tot felul de motive: economie de benzină pentru a fi dată la export, să fie plătită datoria. Un alt motiv era faptul că nu reușeam să am banii și puterea financiară pentru a merge la curse la un nivel pe care mi-l doream. Eu reușeam să fac o mașină cu taximetria mea, să am piese, dar nu la nivelul pe care îl doream. Am luat decizia de a pleca din țară. Am reușit să ajung în Italia.

În ʼ87, în 30 octombrie am fugit din țară. Am fugit ilegal, pe la Stamora Moravița. Aveam informații foarte, foarte puține, dar am zis că merg să văd ce se întâmplă. Am ajuns la Trieste, în Italia, pe 5 noiembrie. La Moravița am stat, m-am ascuns prin boscheți, am așteptat să vină noaptea, am păcălit milițianul. Am ajuns cu o mașină de ocazie până în Stamora Moravița. 30 de kilometri era zonă de frontieră, nu aveai ce să cauți acolo. L-am mințit pe milițianul din sat că vreau să ajung la Oravița. Am ieșit din sat și am reușit să-i păcălesc cumva. Nu am știut nici când am trecut frontiera. Am ajuns la sârbi, la Belgrad și apoi în Italia.

Sunt suficient de nebun din punctul ăsta de vedere, cât să îmi asum. Am ajuns la Trieste. Trebuia să ai motive politice ca să fugi. Eu am spus că am plecat ca să fac raliuri. M-au învățat să inventez motive politice, lucru care nu era adevărat, dar stând acolo m-am întâlnit cu doi băieți din Onești. Daniel Ghionoiu, campion de lupte ajuns ilegal acolo. Am decis să ne întoarcem în România. În ianuarie ʼ88 ne-am întors ilegal în România. Eu am luat un prieten și pe prietena de atunci care e acum soția mea. Am fugit împreună cu ea, tot pe la Stamora. Probabil și în ziua de azi am face la fel.

Povestea e complicată. Am lăsat haine, mâncare și bani în scorbura unui copac. Am intrat eu cu Daniel. El a ieșit cu două zile înaintea mea. În zece zile trebuia să mă întorc în Italia, pentru că pe carnetul de student mi-au pus o ștampilă, acesta fiind actul de Italia improvizat. Din zece în zece zile trebuia să ne pună ștampila.

Nu mi-am văzut părinții pentru că mă urmărea Securitatea. Am așteptat un prieten, cu care am și plecat, la Brașov. M-a adus la Iași. Am trecut de postul de la Crasna pe calea ferată, pe jos. Ne-am întors apoi din Iași cu trenul, iar eu am stat ascuns. Era un ianuarie destul de călduros. A fost și un avantaj și un dezavantaj pentru că frontiera are niște canale antitanc, adânci de 5 metri, cu o înălţime de 10 metri. Canalele erau pline cu apă și am trecut până la brâu, prin apă. Asta cerea automat echipamente de schimb.m ajuns la 

Școala de pilotaj în Franța

Am mai inventat motive politice.

Prima revoluție din România a fost la Iași, în 1987. Am participat direct la ea. Am cântat „Deșteaptă-te române”, a venit Securitatea, ne-a urmărit din Tudor Vladimirescu până în Piața Unirii. Legându-mă de evenimentul ăla am inventat niște motive pentru a obține azil politic în Franța.

Sus la Universitate se stingea lumina la ora 6. S-au pus niște cursuri după ora 6. Profesorul a spus: „Îmi pare rău, vă pun absent la toți ca să se reprogrameze cursul”. Studenții au început să murmure, fiindcă nu era corect. Cineva pe hol a strigat: „Jos comunismul! Vrem guvern democrat! Vrem căldură, vrem lumină!”. A ieșit alaiul de la Universitate, timp în care în Tudor Vladimirescu au început unii să strige pe afară aceleași lucruri. Am ieșit și noi, cei din Tudor în față la T17. Au venit securiștii pe lângă noi pe malurile Bahluiului și a fost o desfășurare de forțe. Tovarășii securiști ne-au spus să stăm cuminți. Doar s-a strigat, s-a defilat, s-a cântat. Când am ajuns în Franța am amplificat puțin și am pus asta ca motiv. Probabil că eram pe listele Securității.

Nu mi-am dorit să rămân în Paris, ci să plec pe Coasta de Azur, pentru că acolo era automobilismul. Am început să lucrez inițial într-o carieră de piatră, făcând muncă fizică. Apoi am lucrat ca șofer.

În acea perioadă raliul în Franța era într-o cădere. Federația Franceză avea și viziune pe termen lung. Au creat o cupă a începătorului cu condiții speciale, pentru a atrage tineri cu mașini de stradă de serie, la care le pun doar echipamente de securitate, dar nu cu performanță la motor. M-am înscris în cupă în ʼ90. Mi-am cumpărat un Peugeot 205GTI. Nu eram cel mai tânăr, dar nici cel mai bătrân. Apoi au fost evenimentele din România și m-am hotărât să rămân, dar nu definitiv. Vara, în timpul campionatului, în ʼ90 am venit cu acel Peugeot. De atunci nu am mai plecat pentru foarte mult timp din campionatul român.

Și astăzi costă tot sute de mii de euro pe an să faci performanță la nivelul maxim. Mașina de curse pe care o am acum costă 250.000 de euro, iar fiecare kilometru e 100 de euro.

Calitățile unui pilot

Talent, știință și experiență.

Talentul îl ai sau nu ai de la natură, de la părinți, de la Dumnezeu, nu știm.

Știința: nu trebuie să conduci șoferește tare, ci să înveți să pilotezi după reguli de pilotaj pe care le înveți în școlile de pilotaj.

Experiența: cu cât ai experiență mai multă de mers tare cu mașina la probele speciale cu atât mai bine.

Ce vezi în timpul unei curse?

Niciodată nu vezi altceva decât drumul. Dacă vezi ceva înseamnă că nu ai mers tare. Vezi drumul și asculți copilotul. El practic spune ce ai spus tu la recunoaștere. Virajele sunt numerotate de la 1 la 5 sau 6. Cel mai mic e 1 apoi 2, 3 și așa mai departe. Sunt niște coduri. În funcție de ce auzi în ureche și ce vezi, doar drumul, ești la limita posibilă pe acel drum. Se duce vederea periferică. Când termin o probă specială, dacă ştiu să spun că au fost spectatori, animale sălbatice în pădure, sigur nu am avut performanță maximă. Când nu știu ce s-a întâmplat pe probă și mă trezesc ca dintr-un vis sunt șanse să spun că am făcut performanță.

 

             

 

 

 

Marius Moga: ”Omul nu poate fi niciodată la înălțimea imaginii artistului”

E greu să faci interviu cu Marius Moga. Unul dintre colegii mei l-a numit ”văzduhist”. Asta înseamnă că e aer. Tu-l întrebi de de pământ și el urcă, urcă, nu se mai oprește. Tot timpul am avut senzația că își ia zborul și că trebuie să-l prind ca să-l aduc înapoi. Așa ești tot timpul, Marius? Da, mie nu-mi place să vorbesc despre ce fac eu, despre alți oameni, dar îmi plac la nebunie ideile. Eu dacă-i aud pe doi care bârfesc pe cineva, plec de acolo. Pur și simplu nu reușesc să mă conectez la astfel de lucruri. 

Marius Moga este doar un om al ideilor și al gândurilor. Și al sunetelor care plutesc. Unori uită de el și-și petrece nopțile fără șir în studio. Acolo este locul lui și asta îl fascinează.  

Până să reușesc să fac muzică, până în momentul în care alți oameni și-au dorit muzică de la mine, stăteam singur, noaptea, și îmi veneau idei. Acum cred că așa îmi găsesc eu flow-ul. În general oamenii nu stau singuri să compună, fiindcă e prea mare cerința de muzică bună. Nu poți să te chinui tu, să stai un an să dai piesa cea mai bună. Încerci că combini talentul tău cu al altora astfel încât iese o piesă bună în mai puțin timp decât dacă ai lucra singur.

Rețeta în muzică e să nu ai o rețetă.

Am avut vise în care compuneam. Nu am reușit să mi le aduc aminte când m-am trezit și mi-a fost ciudă. Nu poți să dai rec în vis. Am avut vise cu câte o melodie, iar când m-am trezit mi se părea că era ceva magic. Aș fi vrut să reproduc, dar nu se întâmplă atât de ușor. Creația se poate face de față cu oamenii sau în lipsa lor. Cred că totul depinde de fețele lor, de reacții când compui de față cu ei. Omul are o reacție instantă la orice linie melodică. Când ai în jur oameni expresivi te prinzi dacă o linie melodică a creat o emoție sau nu. Nu te ghidezi neapărat. Suntem toți empatici. Încercăm să găsim exact emoția cu care ar rezona mai mulți oameni. Dacă e foarte bună linia melodică toată lumea are o reacție.

Copilăria lui Marius înseamnă muzică. Nu știu alții ce-au făcut, dar Marius era înconjurat doar de muzică.

Pedeapsa mea acasă era să ies afară să mă joc. La un moment dat a intrat tata în casă și m-a găsit cu trei, patru casete desfăcute. Scosesem toată banda din ele și o înșirasem prin casă. Nu înțelegeam cum încape atâta muzică într-o fâșie atât de mică.

Mi-a povestit tata. Nu am fost la un psiholog, dar ceva de acest tip, pentru copii. Eram foarte mult prins în mintea mea, mă gândeam intens la lucruri încă de la 5 ani și nu eram atent la alte lucruri din jurul meu.

Instrumentele? Cântă la tot ce-i pică în mână

Am început cu pianul, dar nu m-a oprit niciodată nimic, în orice studio am fost în lume, să încerc orice instrument. Nu pot să zic că eram prolific, dar cu scopul de a compune, de a face o temă, pun mână pe orice instrument. Mi-am dat seama că după o vreme creierul se obișnuiește să înțeleagă cum funcționează orice instrument, chiar dacă nu l-ai studiat. Știi ce note vrei să cauți. Dacă știi ce vrei să cânți, poți să cânți la orice instrument. Dacă ți-a venit o temă, știi ce note vrei să cauți pe instrumentul ăla, le vei găs

Era plăcut să ai un copil cuminte care stă doar la pian. Mai nasol este când îți spune că asta vrea să muncească

Cred că s-au prins la 18 ani. Până atunci în opinia lor era un hobby. „Uite ce pasionat e, e bine că nu stă pe străzi, face muzică”. Cred că la 18 ani au zis: „Chiar e ceva!”. M-au susținut. Mi-au luat clapă, ce voiam. În schimb, când a fost vorba să fac asta, ca o meserie, s-a oprit susținerea.

Amândoi cumva voiau facultate. Nu pot să îi arăt cu degetul pentru că probabil aș fi făcut la fel. Sunt sociolog licențiat. Am găsit ceva conexiune între muzică și sociologie. Dacă nu găsesc o asociere între ce îmi place, și dacă nu simt că-mi folosește la ceva, îmi e foarte greu să asimilez informațiile.

Am făcut pian și apoi i-am zis profesorului de pian că eu mă apuc de compus. Mi-a spus că nu e chiar așa, că trebuie să mai studiez. Am văzut biografii cu oameni care de la 5 sau 7 ani compuneau ce aveau în cap. Cred că e foarte prost înțeleasă creația. Creația e creație și performanța e performanță. Dacă reușești să faci creație și reușești să cânți ce ai creat tu, atunci e un plus.

„Geniu?” Lumea spune că este un geniu. Ce înseamnă pentru el asta?

Hai să facem un experiment. Dacă sunt doi copii gemeni și unuia îi spui că e geniu, iar celuilalt nu, fără ca vreo unul dintre ei să fie, oare care va face performanță în viață?

Termenul de „geniu” în cazul meu a fost folosit când am ajuns în București. Până să ajung să-mi arăt muzica aici eram doar un tip din Alba obsedat de muzica lui. Nu făceam nimic bine, doar insistam mult. Nici urmă de nicio conotaţie de geniu. Ea a ajuns după ce am avut succes. Înainte oamenii cred că tu ești un lunatic care visează. Cred că toți oamenii care au reușit să facă lucruri în viață au fost așa. Până la un punct în viața lor au fost niște lunatici. Așa se împarte lumea. Sunt lunatici care renunță și lunatici care nu renu

Străbunicul și moștenirea din familie

Nu am văzut poze până acum, dar mi-au povestit. Tata știu că era cu chitara și în liceu. Bunicul era cu banjo, iar străbunicul era cu un ansamblu de ciobani de la Șugag care cântau toți la fluiere în ʼ65. Mi s-a povestit. A mers cu ei o dată la București la Radioteleviziunea Română și au înregistrat corul de ciobănei. Era o orchestră, dar singurul instrument la care se cânta era fluierul. În Șugag fusese multe lucruri: împăciuitorul satului, a ajuns primar, cantor la biserică, dirijorul orchestrei de fluierași. Se plictisea și găsea tot felul de lucruri de făcut. Casa de la Șugag o mai vizităm din când în când, dar nu mai stă nimeni din familie acolo. Mi-au arătat o poză cu străbunicul în care a apucat să mă țină în brațe.

Am crescut cu niște muzică mai ciudată față de alți colegi sau vecini. Răsunau din alte case anumite feluri de muzici, iar atunci când deschideam eu sertarul găseam doar Michel Jarre, Isao Tomita, Enimga. Tata era pe New Age. Era genial pentru un copil. Una auzeai la radio, muzică ușoară românească, însă când ascultam acasă casetele alea, mă trimiteau în altă parte. Nu avea neapărat o asociere vizuală și erai liber să îți imaginezi ce vrei tu. Am rămas în zona asta. Toată muzica pe care cineva o crează e influențată de muzica cu care a crescut sau pe care a ascultat-o. Nu poți să pui o limită. Creația în accepțiunea umană, atât a mea, cât și a multor muzicieni, e că muzica este o inovație.

Îl întorc la ziua de azi. Ce-i place?

Azi ascult Billie Eilish. E un artist interesant. Îmi place mult că e cumva ușor de ascultat, dar în același timp albumul e tare interesant. E produs de ea și fratele ei. Am ascultat și materiale din urmă, nu doar acum, de când a devenit cineva. Vârsta când compui nu există. Când aud un artist, rezonez, indiferent de vârstă. Sunt artiști care s-au lansat de tineri și rezonăm cu ei. Nu trebuie să fi fost de aceeași vârstă ca să simțim că piesa aia e pentru noi.

În timp, niciun demers nu e plăcut atunci când îl faci. Imediat ce ai terminat însă realizezi că e un disconfort pe care ai vrut să-l creezi. E un disconfort pe care ți-l creezi singur, dar îl controlezi.

În București, la început, eram ca un puștan care voia să facă muzică. Apoi în America mi-a fost mai ușor pentru cu aveam totuși niște credite de aici, dar cu toate astea nu le aveam și acolo. Băteam la fel, la uși. Nu am făcut însă niciodată asta cu rușine. Nu mi s-a părut că am mers să cerșesc ceva când le arătam oamenilor muzica mea. Poate că ei, săracii, nu au exact ce le trebuie.

Când era adolescent alerga cu CD-urile pe la radiouri. Nu se lăsa până oamenii nu-l ascultau de față cu el. 

Nu am vrut să las CD-ul. Mi se părea ciudat să îl arunce într-un sertar plin cu CD-uri. Le ziceam: „Am CD-ul, e plin de muzică bună. Când sunteți hotărâți să ascultați, dați-mi un semn”. M-au sunat până la urmă. Nu aveam tupeu, însă nu aveam încredere că vor asculta demo-ul. M-a chemat Adrian Sînă care era la Roton. M-a sunat și mi-a spus: „Am înțeles că ai un CD. Nu l-ai lăsat aici, nu?”. I-am spus că vin, căci eram încă în București. Am mers și i-am arătat. I-a plăcut foarte tare sound-ul. Nu prea mă interesa ce se produce în România și cum suna muzica de aici. Nu aveam nicio atracție. Eram mai mult chitit pe lucrurile de afară, lucruri Urban din afară. Eu asta făceam, iar când a auzit, a realizat că nu e ceva ce s-ar fi așteptat să audă. Știu că îl chemase și pe Cătălin Moraru să asculte fiindcă era altceva. Asta le spun și producătorilor de acum care semnează cu noi. La început, când am venit, am fost ca o minge de biliard, dar acum am învățat cum să fim publisher pentru alți autori și cum să le arătăm drumul către o carieră din care poți trăi. Ești freelancer. Nu ești angajatul nimănui, nu ești la cheremul nimănui. Trebuie să fii la cheremul tău, fiindcă dacă nu scrii și produci, degeaba faci meseria asta.

Părinții i-au spus că nu poate face o meserie din asta. Nici măcar după primul hit

L-am sunat și i-am zis: „Uite, vezi, am reușit să fac o piesă. E pe toate radiourile.”. Răspunsul lui a fost: „Hai, măi, de asta m-ai sunat? Dispare în șase luni. Dacă o ții așa zece ani, poate e o meserie, altfel, ce e asta?”. Mi-a zis ceva șocant pentru mine. Aveam 18 ani și la început nu-mi dădea șanse. E greu, e o lume anostă, nu știu câți reușesc, iar apoi când am reușit, mi-a zis: „Da, dar dispare în șase luni”. Avea dreptate, dar m-a enervat foarte tare. Cum adică zece ani? Chiar așa a fost, însă. Dacă singura mea piesă compusă era „Ți-am promis” mai aveam noi discuția asta? Probabil de aia și eu și fratele meu suntem așa. Trebuie să ne argumentezi ca să te credem. Nu merge doar cu „ai încredere în mine”.

Toate momentele sunt bune în viață. Trebuie să înveți să le guști. La vremea aia era un haos. Societatea are și darul ăsta de a te panica. Pune în tine o panică. Dacă nu alergi, nu te zbați, nu o să-ți iasă nimic, o să ți-o ia alții înainte. Dacă nu ne-a mai compara și dacă fiecare ar vrea să fie mai bun decât a fost ieri am fi mai puțini critici sau poate mai puțin vehemenți. Noi însă, vrem ca ceilalți din jur să fie mai buni decât au fost ieri, dar nu neapărat noi. Vrem ca mediul nostru să urce și să ne forțeze și pe noi să urcăm, în loc să ne forțăm singuri.

„Dragostea din tei” Da, a refuzat să facă Dragostea din tei 

Mulți oameni își doresc să exprime ce trăiesc ei și alți oameni să-i aprobe sau nu. Nu am fost niciodată gelos pe oamenii cărora li s-au întâmplat lucruri bune. „Dragostea din tei” a fost făcută în studiourile la care eram și eu acționar. Cu mâna mea și cu gura mea i-am direcționat către alți producători spunându-le că eu am treabă. Piesa aia a ajuns să fie world wide. Nu mi-a fost ciudă nici o secundă. I-am zis și lui Dan Bălan că asta a fost. Așa am decis eu atunci. Dacă era să fie cu mine, eram și eu pe piesă. Veniseră la mine la studio. Eu eram în infatuarea mea, eram ocupat. Le-am zis că lucrez cu Akcent și că le dau alți producători. Nu ai de ce să te întorci la condiționalul trecut care e cea mai dureroasă conjugare din viața unui om. Creează cea mai multă nefericire. Condiționalul prezent mai are o șansă, dar condiționalul trecut e folosit de toți oamenii. „Dacă făceam eu atunci, acum era…”. Atât de multă nefericire dintr-un trecut fabulos pe care ai fi putut să-l ai. N-ai cum să fii mai trist. Nu ai cum să te programezi singur să fii mai trist. Nu fac asta. Nu mă gândesc niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu pe piesa aia. E nefericire direct dacă mă gândesc.

În urmă cu mai bine de 10 ani apărea într-un reportaj Euronews în care spune că este bogat

Dacă tu ai în buzunar 1000 de ron și simți tu că ești bogat, ești. Încrederea aia te poate duce și spre 10.000 de ron. Niciodată nu m-am raportat la bani. A fost o chestie de societate. Îmi doream să fac valoare și voiam ca oamenii să audă ce creez eu.

Ce cred că iubesc la gașca pe care am început să o formez în timp e că toți oamenii de la DeMoga Music sunt legați. Am realizat că fiecare om adună în jur oameni ca el. Fiecare entitate, fiecare grup social se coagulează în jurul unor valori și principii iar apoi se cerne singur. Împărtășesc cu colegii, cu Bianca. Eu nu cred că muzica trebuie analizată de muzicieni când e compusă, ci de oameni.

Acasă

Grădinița e aproape de studio. Mai are puțin și vine singură de la grădi la studio. Ea e obișnuită cu studioul. Uneori îmi spune: „Eu nu vreau să merg azi la grădi, vreau la studio”. Bianca mă susține foarte mult. Sunt lucruri care îi plac mult, dar sunt și momente în care vin după o noapte întreagă și îi arăt ce am făcut, iar reacția ei e: „La asta ai stat toată noaptea?”. O iubesc fiindcă mie îmi e greu să fiu prea diplomat când dau o părere legată de muzică. Oamenii mă știu ca fiind foarte franc. La mine e despre muzică, nu despre oameni.

Muzica rămâne de fapt cea mai importantă parte a lui. Nu-l judecați, însă, ca persoană

Cred că până înveți să împarți muzica cu alți oameni e destul de personală și ești destul de egoist cu ea. După ce înveți că nu e doar pentru tine, înveți să o împarţi. Mă refer și la ascultători și la creatori. Omul care crează crede inițial că Dumnezeu i-a pus mâna în cap și i-a dat exclusivitate.

Merg la cumpărături. În clădirea noastră, pe contratrepte e un motto fie de la un artist, fie de la un producător mare. E un citat de la Elvis care spune: „The artist and the image are one thing” – Imaginea și artistul sunt un lucru, iar omul e alt lucru. Omul nu poate fi niciodată la înălțimea imaginii. Pe mine mă trezește în fiecare zi. Poate fac un lucru pentru care eu m-am antrenat, dar pentru unii oamenii rezonanța operei e atât de mare încât ei simt că am făcut ceva mai mult. Imaginea din mintea oamenilor percepută despre tine e mai mare decât ai putea tu să fii. Doar ai creat o chestie care poate fi aproape de perfecțiune. Discrepanța asta se vede. Creatorul încearcă să-și pună cele mai bune părți ale lui în operă, nu în el.

 

 

 

Andreea Raicu: ”Am renunțat pentru o vreme la Instagram”

Andreea Raicu este spectaculoasă și întoarce privirile peste tot unde merge. Și cu siguranță știe asta. Dar nu o mai interesează. Nu e vorba doar de obișnuință după mai bine de 20 de ani de când trăiește în ochii lumii practic. Pur și simplu, Andreea și-a reașezat viața. Răsfățată, norocoasă și avută întreaga viață, ea a spus ls un moment dat că nu mai are nevoie de astea.

Drept urmare a făcut ceva straniu în această țară în care televiziunea este o obsesie. A renunțat de tot pentru că nu o mai făce fericită. Arenunțat să mai apară în public, a renunțat cumpărăturile despre care spune că erau amețitoare. Nu a mai avut nevoie și a luat-o pe un alt drum. Singură cu ea însăși. Și apoi a ajuns să recunoască în public câteva lucruri pe care noi le ascundem: nefericire, depresie, o relație conflictuală cu părinții, drumuri care i-au complicat viața.

Ne-am întâlnit la câteva zile după ce s-a întors din vacanță.

Am fost în vacanță 10 zile în Mexic, în Los Cabos, pe Coasta de Vest și în Caraibe. Vacanțele mele trebuie să fie în locuri liniștite, departe, în care nu interacţionez cu foarte mulți oameni. Muncind enorm de mult și interacționând cu foarte mulți oameni, am nevoie să dau un shot down, să nu mă întâlnesc cu oameni, să nu fiu nevoită să fac conversație, să nu mă gândesc la absolut nimic. Să am o carte, să stau în fața Oceanului și să nu fac nimic.

E foarte natural. Eu am nevoie să stau în natură, am nevoie de lucruri simple care mă întorc la începuturi. În vacanță dorm mult, stau la soare, citesc, înot. Nu prea multe. Mai umblu, dar foarte puțin.

În Mexic în primul rând oamenii sunt extrem de veseli, light. Sunt ca o lumină! Apoi mâncarea și natura. Am stat într-un hotel destul de mic, unde erau ratoni, iguane, papagali, flamingo. Era și un crocodil, deși nu l-am văzut. Erai chiar în natură și asta mi-a plăcut mult. Nu prea beau alcool. Dacă e să beau, beau vin alb sau poate când ies, un pahar de gin.

Știu fotografiile din vacanța ei. Sunt studiate sunt atente, nu sunt lăsate tocmai la voia întâmplării. O tachinez și o întreb câte costume de baie a avut la ea. Frumusețea e o presiune?

Este unul dintre lucrurile cu care am putut să fac pace atunci când am făcut și pace cu mine. Era o presiune foarte mare pe care o puneam asupra mea, că trebuie să fiu mereu impecabilă, perfectă, cu părul aranjat. Am înțeles că nu sunt perfectă și că nu trebuie să fiu tot timpul ca scoasă din cutie, pentru că oamenii nu sunt așa. Oamenii au și momente în care părul nu arată impecabil, sunt obosiți, se îmbracă cu aceeași haină de două ori.

Încerc să introduc noțiunea de minimalism în mai multe zone din viața mea. Atunci când vine vorba de tehnologie, de haine, de lucruri, vreau să am cât mai puține, pentru că reușesc să fiu mai eficientă, iar lucrurile sunt mai simple.

O vedetă de calibrul ei are nevoie să trăiască prin Instagram și pe Facebook. Doar că acolo e o armată care trage de tine. Rezistă?

Cât am fost în vacanță am citit o carte a lui Cal Newport. Se numește „Digital minimalism” și vorbește despre influența pe care o are tehnologia asupra noastră și despre cum poți să â nu fii influențat așa de mult, cum să nu ajungi la anxietate, depresie și viața să nu-ți fie atât de mult marcată de tehnologie. Am încercat să nu mă mai las atât de mult influențată de tehnologie. Încerc să realizez că oricât de conștientă aș fi, căci am învățat asta, mă ia valul. E ușor să fii furat de tot ce se întâmplă pe Instagram, de tot ce vezi, de toată perfecțiunea, de toate viețile minunate. Chiar spuneam că atunci când văd poze frumoase cu oameni fericiți, în prima secundă, tendința mea subconștientă e că există și oameni foarte fericiți care nu au niciodată probleme. Asta e o prostie, nu există așa ceva! Chiar am scris un text pe blog despre asta. Nici Facebook-ul, nici Instagramul nu sunt cei mai buni prieteni ai mei. Prietenii cei mai buni sunt aceia cărora te deschizi, le povestești viața ta. Cunoștințelor alegi ce le spui. Nu vrei să-i faci martorii ai vieții tale până în cele mai mici detalii. Pentru mine cele două sunt niște cunoștințe cărora le dau ce simt eu nevoia să le dau.

Dacă stăm să ne gândim, când eram mici părinții noștri ne făceau fotografii. Ele erau doar în momentele frumoase. Nimeni nu se apuca să facă poze la înmormântări. În general se făceau poze la aniversări, la nunți, la botezuri, în momentele frumoase. Acum îmi e greu să cred că cineva ar pune poze cu lacrimile-n barbă și cu o tristețe înfiorătoare, pentru că dacă tu ești autentic trist, nu îți vine să-ți iei telefonul să-ți faci o poză. Încerc să mă uit cât mai puțin la viețile altora.

Așa că, la un moment dat și-a dezinstalat Instagramul

Citeam în cartea asta că „Y Generation” are procente foarte mari de depresie și anxietate față de generațiile anterioare. Cred că celelalte generații mergeau la cămine să locuiască, aveau dor de casă, lipsa interacțiunii cu familia sau multe alte motive. Acum depresia e generată de lipsa de încredere, fear of missing ouţ, faptul că nu reușești să faci tot. După ce am citit cartea asta în care se vorbește în prima parte despre cum poți să aduci valoare vieții tale și cum poți să te liniștești mai mult, îți spune ca 30 de zile să scoți aplicațiile care nu aduc valoare vieții tale. În mod evident, Facebook, Instagram, Twitter nu aduc niciun fel de valoare. Chiar dacă eu am foarte mult din munca mea bazată pe ele, nu îmi aduc valoare. Îmi aduc o parte bună din business.

O să fiu foarte sinceră. Când am venit din Mexic eram foarte obosită. Nu dormisem în avion, iar atunci când sunt obosită mă simt foarte dezechilibrată. Am nevoie să dorm. Am luat telefonul. Era sâmbătă după-amiază și eram acasă. Am început să mă uit. Toată lumea era la mare, la nu știu ce festival de muzică, la nu știu ce restaurant, iar eu eram acasă. Acest fear of missing out s-a accentuat atât de mult, eu venind din Mexic, dintr-un loc absolut superb. „Eu nu sunt acolo unde sunt toți oamenii ăștia!”. M-a frustrat atât de tare acest lucru de care eram atât de conștientă încât mi-am șters Instagramul de pe telefon. Două săptămâni am stat fără Instagram. A fost superb! Nu mă interesează. Dacă vreau să știu ce face cineva îl sun. Găsisem o formulă în care să punem postările printr-o aplicație, dar nu mai puteam pune niciun story. Mi-am stabilit atunci intervale de timp în care intru pe Instagram ca să postez și ca să răspund la mesaje. E vorba de disciplină și de felul în care tu alegi să fii. Când ai un program atât de aglomerat, în care toată lumea trage de tine, ai nevoie să fii disciplinat și să înveți ce e important pentru tine, care sunt prioritățile tale. Aceste două săptămâni în care nu am avut Instagram… Seara înainte să merg la culcare citeam. Dimineața aveam mai mult timp liber. Ajunsesem să vorbesc mult mai mult cu prietenii și să mă simt mai relaxată. Capul meu era mult mai liber. Nu mai aveam atât de multă informație stocată, informație care nu-mi folosea la nimic.

Andreea a fost singură la părinți. Copil care a avut tot ce-și dorește, dar și asupra căruia s-a pus o presiune uriașă pentru a reuși. Nu exista decât varianta de a face bine.

Pe mine dacă mă scoteau la școală și mi se punea: „Trebuie să faci exercițiul ăsta” și nu mi se explică de ce, nu-l făceam. Eu nu cred că lucrurile trebuie făcute pentru că trebuie. E nevoie de un scop pentru a face ceva. Dacă eram obligată să fac ceva, mă revoltam, mai ales acasă. Eram un copil destul de revoltat, în special față de tata. El era mult mai dur și avea o modalitate personală în care încerca să mă facă să fiu mai bună, să citesc mai mult, să iau note mai bune. Mă umilea foarte tare. Pe mine m-a făcut să fiu foarte revoltată pentru că nu înțelegeam cum cineva care este aproape de mine și care se presupune că mă iubește mă tratează așa. Așa știa el să facă, iar cei mai mulți oameni din generația lui făceau așa. Era extrem de sarcastic și de ironic. (M-a făcut să plâng) de multe ori. Nu numai că îi spuneam. Verbalizam într-un mod destul de agresiv după care aveam perioade în care nu mai vorbeam cu el. Mă scotea din sărite că nu avea deloc încredere în mine, nu-mi dădea deloc credit. Eu eram foarte preocupată de cum mă îmbrăcam. Îmi aducea mama tot felul de prostioare din străinătate, fiind însoțitoare de bord și mă schimbam de 100 de ori în rochițe. Era absolut bolnav de nervi întrebând ce o să se aleagă de mine, că o să ajung pe marginea străzii, măturătoare sau o să fie tot timpul nevoie de un bărbat care să aibă grijă de mine fiindcă eu sunt preocupată doar de cum arăt.

Așa că puștoaica rebelă a apărut în anii de liceu

Am vrut să plec (de acasă) când s-a terminat școala generală. Îmi aduc aminte că luasem premiu și venisem acasă. Mama mea ieșise la pensie și începea să stea acasă. Acasă mă aștepta meditatoarea de limba română să facem meditații pentru că dădeam treaptă. Mi s-a părut revoltător. Adică lasă-mi măcar o zi! Am făcut o criză de nervi și am spus că eu plec de acasă! Mama a venit după principiul: „Eu am venit acasă, eu o să mă ocup de tine și facem cum spun eu”. Am fost forate rea și m-am revoltat: „14 ani nu ai stat acasă și acum te-ai trezit să vii să-mi spui ce să fac?!”. Pentru ea a fost o suferință foarte mare că pleca. Avea o meserie absolut incredibilă pe vremea comunismului, fiindcă aveam de toate, dar pentru ea era sfâșietor de fiecare dată când trebuia să plece.

Există însă un punct de serenitate în amintirile ei. Momentele copilăriei în vacanțele la țară. Există o casă care o învăluia cu drag, iubire și natură. 

Locuiam în casă cu mama, tata și bunica. Mama și tata erau mult timp plecați. Mătușa și unchiul meu aveau o casă de vacanță la țară și pentru că noi fiind cu toții născuți în București, nu aveam pe nimeni la țară. Casa a venit ca o bucurie, pentru că petreceam vacanțele acolo. Unchiul meu, care fusese aviator, știa 7 limbi străine, era foarte creativ. În fiecare an vacanța avea o temă, iar noi ne pliam. De exemplu era „vară indiană” ca temă. Eu eram floare de lotus și eram cumva șefa tribului. Îmi făcuse acele coroane de pene sau corturi din material de parașută. Făceam tot felul de activități. Eram mulți verișori. Eram toți, unchiul meu care ieșise la pensie, sora lui și vreo 5 copii.

Facultatea fost și primul act de rebeliune. Nu a studiat acolo unde a vrut tatăl.

Eram răsfățată. Sunt singură la părinți. Erau foarte multe certuri între părinții mei pentru că vedeau educația mea în mod diferit. Mama, fiind foarte mult plecată încerca să compenseze asta cu multe cadouri. Mama a spus tot timpul: „Lasă copilul să facă ce vrea. Hai să vedem ce vrea, ce își dorește să facă, nu îi impunem noi.”. Tata considera că ei știu mai bine ce e mai bine pentru mine. A fost mereu acest conflict în care evident că eu cu mama câștigam.

Tata visa să fiu inginer electronist. La fizică nu eram pre bună, dar eram la matematică. Eram foarte tehnică. Cum se aducea un apărat la noi în casă știam exact ce trebuie să fac cu el. Dacă ții minte nu aveai voie să ai două telefoane în casă. Când venea controlul, având două, scoteam un telefon. Îl scoteam eu apoi știam cum să îl pun la loc. Tata mi-a zis că nu pot să dau la limbi străine pentru că voi ajunge la țară. Pe vremea respectivă dacă terminai te trimiteau profesor la țară. Mi-a spus să fac Politehnica. Eu am zis că nu pot să fac așa ceva.

Ah, după care a apărut moda. Un dezastru în familie. 

 (Moda a fost pentru el) o prostie. „Ai încurajat-o, uite ce se întâmplă!”, spunea. Moda nu știu dacă era neapărat o pasiune, cel puțin nu de a fi model. Am tot felul de poze din copilăria în care pozez. Am o poză cu niște vecine, cu care și acum sunt prietenă. Le țineam de mână și eram pozată, iar ele eram foarte timide. Cred că mi-a plăcut să pozez. Nu m-a gândit niciodată să fac asta pentru că la vremea respectivă nu exista această variantă.

Îmi aduc aminte că Cristi Crisbășan avea o revistă. Am mers la Liviu Ionescu care avea o agenție de modele. M-am dus la școală, dar nu pot spune că era ceva care să-mi placă. Nu aveam deloc încredere în mine. Mi se părea că sunt tare urâțică și că nu am ce să caut acolo. Și atunci când am câștigat „Look of the year” în România și a trebuit să merg la finala internațională în Coreea am rămas șocată.

Andreea povestește că ani de zile încrederea în sine i-a fost zdruncinată de relația pe care  avut-o cu tatăl său.

(Zdruncinarea încrederii a venit) de la tata în primul rând, dar și de la mama pentru că ideea de perfecțiune a fost foarte bine impregnată în fiecare celulă a mea.

Cu tata nu am reparat în viața reală situația. A murit când aveam 23 de ani și niciodată nu am reușit cumva să vorbim despre asta. A început să fie foarte mândru când am intrat în televiziune, dar pentru că era o persoană foarte introvertită nu a putut să-mi spună niciodată nimic. Momentele în care simțeam cu adevărat că mă iubește erau momentele în care eram bolnavă și el era singurul care voia să aibă grijă de mine. Atunci simțeam enorm de multă dragoste. După ce am început să lucrez în televiziune și nu mai era chiar o prostie ceea ce făceam, știu de la colegii lui că vorbea cu foarte multă mândrie. I se umezeau ochii când vorbea despre mine sau dacă mă vedea la televizor. Perfecționismul l-am luat de la mama. De la tata am luat presiunea și dorința de a demonstra că pot, lucru la care la un moment dat trebuie să renunți, pentru că nu poți trăi cu tine. Am muncit mult să nu fiu așa, pentru că la un moment dat eram. Eram foarte dismissive. Dacă cineva venea cu o greșeală evidentă sau dacă îmi spunea o prostie care nu are nicio legătură cu ce vorbim noi, îl împingeam într-un zid energetic astfel încât nu își dorea să mai fie în camera aia, prefera să țip la el sau orice altceva, doar să iasă din raza mea vizuală.

Renunțarea la televiziune a venit ca o surpriză pentru toată lumea. Doar că Andreea spune că se sufoca.

Ca să fac ceva e important să-mi placă. M-am maturizat și îmi doresc alte lucruri. Le spuneam prietenilor că urmează să plec din televiziune pentru că nu mai vreau, nu mai rezonez cu ceea ce fac, nu aduc niciun plus valoare telespectatorilor. Spuneam și citeam niște texte care nu aveau nicio legătură cu mine. Da, câștigam mulți bani, dar pentru ce? Lumea spunea că am înnebunit. Toată lumea se gândește că dacă ești celebru ești scutit de probleme, de boli. Dacă ești vedetă s-a rezolvat. Cred că decizia a venit firesc după transformarea pe care o avusesem în urma călătoriei în India. Mi-am dat seama care sunt lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am dat seama unde am bucurie, unde nu am. Când te duci la serviciu analizezi. Eu sunt fericit când fac asta sau nu? Îmi face plăcere? Simt în corp o bucurie? Nu simt, nu o fac. Făceam ceva care mi se părea fără sens.

Îmi lipsește atmosfera de echipă mare care lucrează sub presiune pentru live. Îmi lipsește energia din live, când tu ești sub control, trebuie să fii acolo și indiferent ce se întâmplă, 2 ore nu mai e nimic altceva.

Odată cu plecarea din televiziune avea să vadă că îi lipsește și educația financiară

Plecarea din televiziune m-a ajutat să devin mult mai responsabilă. Mi-a dat o lecție extraordinară pentru că eu provin dintr-o familie în care întotdeauna am avut. Un lucru pe care mi-ar fi plăcut să-l învăț ar fi fost disciplina financiară. Dacă aș fi pus deoparte 10% din tot cât am câștigat, probabil acum aș fi avut niște case… Eu mi-am cumpărat genți, pantofi și multe vacanțe. Atât am știut să fac la momentul respectiv.

La un moment dat depresiile sunt foarte scumpe. Cu cât golul este mai mare, cu atât simți nevoia să pui în el. Pentru că nu au bază, nu au fundație, ele se duc. Astea au fost lecțiile din care ar fi trebuit să învăț. Au fost momente în care lucrurile nu mai stăteau la fel. Atunci am început să învăț cât costă niște lucruri, cum să le plătesc. A fost o lecție absolut fantastică. Cumva mă bucur că s-a întâmplat asta pentru că am învățat să nu mai consum atât de mult. Noi suntem o planetă care consumăm atât de mult lucruri de care nu avem nevoie. Mergem să cumpărăm o sticlă de ulei și plecăm cu un coș întreg pe care în următoarele zile îl aruncăm. Cumpărăm o grămadă de haine de proastă calitate, doar ca să fim la modă, iar din ele folosim 10%.

Motivul plecării din tv era mult mai dânc. însă. Depresia este o boală despre care nu ezită să vorbească.

Depresia e un lucru despre care oamenii și în ziua de azi evită să vorbească. Când am făcut documentarul atât pentru voi, cât și pentru Pro, despre depresie am primit atât de multe mesaje. Oamenii spuneau că m-au văzut vorbind despre asta și că îmi mulțumesc, dar nu rosteau numele bolii. În primul rând nu mai ai nicio poftă de viață, nu mai ai energie, nu vrei să mai faci nimic, nu vrei să te mai ridici din pat. Nu îți mai aduce bucurie absolut nimic.

Jim Carrey cred că a spus la un moment dat ca își dorește ca toți oamenii care cred că banii îți aduc fericirea să îi aibă și să vadă cum e. Banii sunt foarte importanți și nu am să neg niciodată lucrul acesta. Îți dau libertatea să faci ceea ce îți dorești, dar banii nu îți aduc nici măcar fericire, nu-ți rezolvă problemele. Când tatăl meu a fost bolnav aș fi fost în stare să fac absolut orice. Aveam și cu ce, dar nu s-a putut, pentru că nu despre asta este vorba.

Am întrebat-o de ce nu a plecat din țară. Ar fi putut să o facă în mai multe momente. 

Am avut două momente. Fiind foarte legată de familia mea și de prieteni nu mi-am dorit să plec. Am avut o relație cu cineva care locuia în străinătate. Am zis să încerc. La momentul respectiv mi se oferise un show foarte important și am zis că vreau să-l fac, nu vreau să plec. Când îți dorești ceva, vine viața și îți spune: „Uite, ia de aici! Hai să vezi”. Îmi doream foarte tare să stau în California, să învăț mai multe lucruri, să am un stil de viață cât se poate de sănătos, să întâlnesc oameni cu aceleași pasiuni și valori. Acolo e patria trăitului sănătos. Existența mi-a organizat această situație. Am cunoscut mai mulți oameni acolo și am avut o relație cu cineva. Un an de zile am făcut cumva naveta între București și San Francisco. Când s-a pus problema să mă mut mi-am dat seama că nu pot să o fac, pentru că îmi lipsea familia, ceea ce făceam aici. Era o viața foarte diferită și îmi era dor de casă. Nu m-am gândit niciodată că rădăcinile sunt atât de importante. Pentru mine sunt și îmi e greu să mă duc în altă parte. Mi-ar plăcea să pot să am bază aici și să călătoresc cât de mult vreau.

Și, da, știu că vreți să aflați dacă mai are un iubit

M-am uitat matur la lucrul ăsta și am ales ce e mai bine pentru mine. Deși era o relație foarte frumoasă, el nu putea veni în România. Nici nu m-aș fi gândit. Dacă avea ce să facă în România, iar țara i-ar fi putut oferi ceva, poate. Era elvețian și locuia în San Francisco. Fusese curator de artă, iar apoi a lucrat la Adobe. Atunci când cariera ta se duce undeva și ai challenge-urile pe care le ai în carieră, iar oportunitățile sunt atât de mari, e greu să vii, să faci ceva undeva unde nu ai atât de multe provocări.

Foto: Facebook Andreea Raicu

 

 

Nae Caranfil: ”Mai jos de atât nu putem ajunge”

Știu că Nae Caranfil are emoții când este înregistrat. Sunt pregătit pentru asta. El care este un așa mare povestitor și regizor, se topește când vede o cameră. Asta pentru că-i place să fie în spate și să dicteze totul, iar aici nu se întâmpla asta. Nu e chiar un dictator, dar pe platoul de filmare nu vrea ca actorii să-i iasă din cuvânt și din scenariu. 

El lucrează în șir la scenarii și nu se oprește niciodată până când nu obține acel fragment de perfecțiune. Știe exact ce vrea de la personaje și nu acceptă niciodată ca actorul să-i dea o altă intrepretare. Așa a făcut la toate cele șapte filme. Dar a acceptat la unul dintre ele, Closer to the Moon, să dea decizia finală producătorului. Îmi spune că norocul filmului este că, până la urmă, producătorul a acceptat la final varianta sa.

Râde de mine când îi spun că cele șapte filme ale sale sunt o operă. E prea puțin, îmi zice. Deși fiecare film al său este o minunăție. De la Filantropica, la 6,9 Richter, totul e minuțios pus în scenă. Iar personajele și umorul sunt o minune.  E o onoare să stăm de vorbă. 

Cum se conturează un film îl întreb întâi. Știu că asta e partea care îl face fericit. Să scrie intens, să facă povestea, să găsească minunea. 

Apar idei, dar faptul că apar idei, nu înseamnă că aceste idei se și concretizează. E ca și cum m-aș duce la orfelinat, aș adopta un copil, l-aș lua cu mine acasă și mi-aș da seama după o zi sau două dacă e copilul care îmi trebuie sau nu. Îmi încurcă viața sau mi-o limpezește? Dacă nu e cel care trebuie, îl duc înapoi. Sigur, este un lucru crud. O poți face cu o idee, dar cu un copil mai greu.

Pot fi creșteri false într-o idee. Mă ambalez și după un număr de zile sau chiar săptămâni abandonez. Realizez că nu pot duce mai departe ceea ce mi se părea atât de atractiv la început. Iau notițe, scriu. Port un carnețel după mine și îmi notez când îmi vine o idee.

Încă sunt câteva posibile, dar dintre ele nu știu dacă se vor alege 2.

Armata e un punct de căpătâi pentru generația lui Nae Caranfil. Tinerii intelectuali ai anilor 80 erau obligați la armată grea. 

Am făcut la Caracal în ʼ79-ʼ80, înainte de facultate, 9 luni. A fost la fel pentru toți: grea, o lecție de a învăța să fii umilit de către alții, dar și o lecție interesantă despre prietenie, despre solidaritate. Totul era greu. Era anevoios să treci de orice zi. Somnul era ușor și bun. Mâncare aveam. Armata era dotată cu cele de trebuință. Cazarma era curată, dar curățenia avea un preț puternic de plătit și noi eram cei care plăteam. Când vorbesc de umilințe mă refer la felul în care oameni mai puțini educați decât tine îți vorbesc, ți se adresează, superioritatea afișată jignitor de multe ori, lucruri pe care azi nu le mai percep atât de acut ca atunci. Noi eram un grup de viitori studenți la artă, adică viitori muzicieni, compozitori, actori, regizori și pictori. Eram deliberat puși în mijlocul unui grup mult mai mare de viitori studenți la mecanică agricolă. Nu conta cât de mulți sau puțini eram, ci conta calibrul intelectual. Din punctul ăsta de vedere se crea un lucru foarte interesant: ignoranța care pedepsește cultura, și nu doar din partea superiorilor, dar chiar în zona camaraderească. Numărul impunea. Cei de la mecanică agricolă încercau să ne pună la zid pe noi, pentru că aveam un alt limbaj și eram mai puțini.

E pericoloso sporgersi e primul film românesc genial pe care l-am văzut. Țin minte și acum sălile pline de studenți, la Iași, care trăiau cu intensitate acțiunea. 

Ca să stea în picioare în capul meu o comedie bună trebuie să aibă un substrat de altă natură. Nu neapărat tragic, dar dramatic, trist, nostalgic, un substrat care să contrasteze sau să potențeze actul comic.

Am pus multe în film. Sunt însă și lucruri cărora nu le-am găsit locul.

A fost un moment în care unul dintre prietenii mei care urma să fie student la Conservator era foarte deprimat. Mai aveam vreo lună și jumătate de armată de făcut și căzuse într-o semidepresie vizavi de faptul că nu se mai termina povestea asta. Nu m-am gândit la ce fac, dar am încercat un experiment. Mi-a venit spontan în cap. L-am luat pe terenul de baschet, l-am pus sub unul dintre coșuri și i-am spus să privească în față fiindcă vom merge foarte lent spre celălalt coș. Am început să mergem împreună, pas cu pas, iar între timp îi povesteam: acum ne-au luat; e prima noapte de cazarmă; ne-au dat uniformele, armele, le punem în rastel; acum depunem jurămintele; prima învoire acasă. Îi făceam tot filmul trecerii noastre prin acele 7 luni și jumătate de armată. În momentul în care am ajuns în prezentul de atunci i-am spus să se oprească și să privească în față. Într-adevăr coșul din față era foarte aproape, puteai să-l atingi cu mâna. I-am spus atunci să se întoarcă și să-mi spună de unde a pornit. Atunci a părut că i-a pus cineva o lentilă deformantă la fel cum se întâmplă când privești cu un binoclu invers. Părea extraordinar de departe coșul de la care pornisem, nici nu se mai vedea. L-am vindecat total. A fost atât de fericit în seara aceea, fiindcă și-a dat seama că liberarea e la doi pași. Am fost un mare psiholog în momentul acela.

Mai apoi mi-am dat seama de potențialul cinematografic al acestui moment. Nu cred că am calitatea asta în mod consecvent. Se întâmplă să am câte o intuiție, fiindcă lucrez cu ele în general în meseria asta, dar nu mă consider un om extrem de atent și perfect capabil să manipuleze.

Cum e pe platou Nae Caranfil. Omul delicat și timid se transformă în zbir?

Ai vrea foarte tare să poți să pregătești traseul actoricesc, dar de multe ori nu ai timp. În orice caz, profit de puținul timp pe care îl am ca să-i direcționez. Sunt un control freak în sensul în care la toate filmele am fost și autorul scenariului. Voiam să fie respectat la virgulă. Le-am spus că dacă scria altcineva nu mă deranja că-l strică, dar dacă e textul meu le-am spus să-l respecte din simplul motiv că am stat nopți și nopți lucrând la acele dialoguri și replici. Actorul poate gândi: „Îmi intră mai bine în gură așa”. I se pare lui. Nu-i intră! Trebuie să-i intre în gură exact ce am scris eu. Nu mă comport ca atare, (ca un dictator). Sunt pisălog, dar îl duc acolo unde trebuie. Din când în când am capacitatea de a formula bine ce doresc să obțin, de a găsi imaginea care să-i sugereze rezultatul la care trebuie să ajungă.

Mă enervez doar în interior. Nu sunt coleric pe platou. Consider că este un mod facil de a-ți asigura autoritatea. Evident că lumea se intimidează dacă înjuri, ești coleric și faci ca toți dracii. Nimeni nu are curajul să-ți răspundă, dar la înjurătura ta e și înjurătura lor, deși nerostită. Autoritatea pe care o câștigi e de fapt o non-autoritate. Aici mă refer la relațiile cu producția, cu echipa.

Cu fiecare actor trebuie să ai în general o altă abordare. Ești polițist pentru unul, mamă pentru celălalt, învățător pentru al treilea, doctor sau psiholog pentru al patrulea. Poți să fii femeie de serviciu pentru al cincilea. Sunt ca niște animale bolnave, fiecare cu alt diagnostic și trebuie să le prescrii un alt tratament.

Nu mă poziționez în cinematografia românească ca un concept. Prefer să fiu un lup singuratic care își creează propriul traseu. Nu vreau să mă înregimentez în niciun stil. Nu vreau să copiez pe nimeni. Am fost prost la școală, nu reușeam să copiez pentru că eram prins imediat. În general nu cred în categorii sau categorisiri ale criticii. Noul val, vechiul val, generația de aur, generația de sacrificiu. Eu cred că fiecare dintre noi are un parcurs pe care dacă e să-l gândim onest e necesar să fim singuri. Singuri cu noi. Orice solidarizare de tip: „Hai să formăm un grup” mi se pare cumva falsă. Cinematografia și în general artele sunt sporturi individuale, nu neapărat de echipă.

Tatăl să este celebrul, pentru generația mea, critic de film Tudor Caranfil. Cu o voce inconfundabilă, el era însuși filmul în anii 80. La proiecția de la Cannes a lui E pericoloso sporgersi a plecat din sală fără să-l felicite pe Nae. 

Am rămas stupefiat nu numai pentru că era primul film făcut de fiul lui într-o proiecție de gală la cel mai mare festival de film din lume, dar și pentru că îmi datora prezența la Cannes. Eu îi organizasem inclusiv financiar venirea. Nu era a doua sau a treia oară la Cannes. Era prima oară în viața lui la 60 de ani cât avea. El mergea la Berlin sau la alte festivaluri, dar nu și la Cannes. Când s-a ridicat și a fugit am rămas tablou. La momentul respectiv, actrița care juca în film, Nathalie Bonnifay, s-a întors la mine și mi-a spus: „Lasă-l că l-am urmărit, iar pe finalul filmului plângea. Îi șiroiau lacrimile pe obraz”. Probabil că explicația era că voia să fugă ca să nu-și exhibe emoția. E filmul lui preferat din cinematografia mea.

Tudor Caranfl nu l-a încurajat niciodată să facă această profesie

El nu și-ar fi dorit să fac meseria asta. Știa cât de epuizantă din punct de vedere fizic și psihic e această meserie în sine, dar cât de epuizantă e ea sub influența unei cenzuri cum era cea pe care o instituise regimul comunist, dar și Ceaușescu în acei ani. Se gândea că nu voi avea șanse să răzbesc. Vedea și mâncătoriile din interiorul lumii cinematografice, a „profesioniștilor” care își tăiau craca unul altuia. Credea că intru într-o junglă în care șansele mele de supraviețuire sunt minime. Mă vedea muzician, compozitor. Am început să fac pian din proprie inițiativă inițial, după care școala de muzică a început să mă obosească foarte tare. Pentru mine era mult să merg și la școală, să fac și școala de muzică, studiul la pian care trebuia făcut ore în șir. Tatăl meu a încercat să mă țină aproape legat de școala de muzică. Până la urmă am abandonat și nu a mai avut ce face, deși a sperat până în ultima clipă că mă voi reorienta spre muzică și voi ținti spre Conservator, lucru care nu s-a întâmplat.

Discursul tatălui său i-a rămas perfect întipărit în minte

„În primul rând un regizor de film trebuie să fie un personaj solid din punct de vedere fizic. În al doilea rând unde te duci să dai examen la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică)? Acolo în Comisia de Admitere sunt numai regizori pe care eu i-am înjurat ani de zile. Cum crezi că vor rata o șansă să se răzbune? Dar să presupunem că iei examenul de admitere, intri în Institut și ești student. Cum se vor purta cu tine în cei 4 ani? Cum se vor răzbuna pe mine pentru ce le-am făcut? Hai să presupunem că termini institutul și ieși cu o diplomă. Ce faci cu ea? O să te bage la Buftea să duci cafele. Nu o să faci film. O să le faci cafele oamenilor pe care i-am înjurat ani de zile în cronicile și emisiunile mele. Să presupunem că o să te lase să faci un film de debut. Ce film de debut va fi? Nu vezi ce scenarii se aprobă?! Niște inepții! Vei face un film de care îți va fi rușine. Să presupunem că faci un scenariu bun și vei face un film de care să nu-ți fie rușine. Nu se va aproba. Să presupunem că vor dormi în sala de aprobare și îți vor aproba filmul. Ce faci cu el? Nu va fi trimis la niciun festival. Va sta aici și va fi marginalizat. Să presupunem că ajunge la festival și iei și premii. Până atunci îți vei fi ruinat sănătatea. La ce bun?”

Acest tip de discurs nu făcea decât să mă pună pe orbită, să mă lanseze și mai tare. Pe un adolescent o asemenea perspectivă catastrofică nu poate decât să-l motiveze.

Cred că era (mândru), pentru că eram activ. Scriam, activam la niște cenacluri literare. El avea în cap un tip de educație fără efuziuni. Să păstrăm distanța pentru că orice emoție falsifică relația. A avut momente de slăbiciune. În general acceptând și unul și altul acest tip de relație mai degrabă de amiciție decât de părinte copil, orice efuziune mă destabiliza. Nu știam cum să reacționez. Nu aveam pregătită reacția de răspuns.

Nae s-a profilat rapid în anti-comunist. În ce-l privește, Tudor Caranfil chiar credea în socialism

Cred că tatăl meu era în sufletul lui comunist. El a fost anticeaușist, dar ar fi sperat undeva ca ideea să prindă un alt contur. El practic nu se putea dezice. Tinerețea lui fusese în zona aceasta. Plecase din familia lui care era o familie ce practica un cult mozaic și devenise ateu și comunist. Acestea sunt opțiuni esențiale la vârsta la care le-a făcut, la 20, 22 de ani. Nu mai poți reveni asupra lor oricât de tare ți-ar infirma realitatea opțiunile. El era profund anticeaușist, dar avea o speranță oarecum utopică în faptul că cineva va repara această idee și o va clădi în acest scop.

Eu eram atras ca orice tânăr din generația mea de tot ce înseamnă vest, Occident, libertate.

Revolta față de comunism a venit de la sine. 

Țin minte că odată, în liceu, am fost duși toți în amfiteatru. Ne-a fost pusă în față o hârtie pe care trebuia să o semnăm. Era o adeziune, o chestie formală. Eu m-am apucat să citesc hârtia și mi-a spus o profesoară: „Hai că nu avem timp, semnează!”, iar eu i-am răspuns că nu semnez nimic înainte să citesc. Am stat și deliberat am început să citesc foarte lent, parcă citeam un roman de Tolstoi. Profesoara a început să mă amenințe. I-am răspuns că mă poate amenința cât vrea, dar că eu îmi voi apăra dreptul de a nu semna nimic înainte să citesc și să-mi dau seama ce semnez. A ieșit un mic scandal.

M-am mutat cu liceul de la Mihai Viteazul la Ion Creangă. Acolo am intrat într-un anturaj nou. În anul IV eram într-o clasă cu niște miștocari care făcuseră o revistă, desigur, antisistem. Revista era scrisă și desenată de mână. Se chema „Smerenia XII C”. Era un fel de Cațavencu avant la lettre. Eu am desenat coperta a IV-a a revistei, o caricatură a lui Hitler care îi făcea publicitate revistei. Spunea: „Întotdeauna când vreau să mă informez în mod obiectiv asupra realității de la noi citesc revista XII C.”. Făceam o „publicitate Occidentală” la această publicație. Ea a fost găsită. A fost un mic scandal în cancelarie, dar s-a hotărât mușamalizarea, fiindcă ar fi putut ieși mai rău”.

După căderea comunismului Nae Caranfil a devenit unul dintre stâlpii Pieței Universității

Eu și tatăl meu eram pe baricade total diferite. El a fost de la bun început adept al FSN, iar eu total împotriva lui. Venind din Piața Universității am declarat sufrageria zonă liberă de neocomunism. Când trecea din bucătărie în dormitor îl aplaudam. Știți că la Piața Universității adversarii ideologici nu erau înjurați ci aplaudați ca să iasă din rând mai repede. Ne certam ca chiorii, dar cu umor.

Discursul său din balcon a devenit celebru

Am vrut să mă joc. „Să ne gândim că voi sunteți un miting FSN și că eu aș fi Ion Iliescu. Ce v-aș spune?” Am făcut un discurs al lui Iliescu, dar sigur autoironic. Piața a reacționat extraordinar pentru că au prins jocul imediat, au intrat în el și s-au transformat într-un miting fanatic pro Iliescu, cu sloganurile de rigoare: „Soarele răsare, Iliescu apare”. A fost o experiență extraordinară de ludic.

Mineriada l-a prins la lucru la Nottara. S-a ascuns la vedere

Eu repetam la teatrul Nottara unde am avut spectacol. Unul dintre actori m-a sunat și mi-a zis să stau acasă. Bineînțeles că nu am putut și m-am dus la repetiție. Nu s-a făcut nicio repetiție, dar ne uitam pe geam la ce se întâmpla jos în stradă, pe Magheru.

Piața Universității, 29 de ani mai târziu

Atunci a fost ceva ce ținea de o însuflețire pe care o simțeam cu toții, toți cei care scăpasem la o vârstă încă plauzibilă de acea nicovală de pe grumazul nostru. Se trăia foarte poetic aș spune, mai degrabă decât o contestație politică, devenise o contestație poetică. Sigur că s-a ales praful de ea. La momentul respectiv țin minte că era un jurnalist străin acolo. Conversam în engleză în Piață și mi-a spus următorul lucru: „Știu exact ceea ce vreți, aveți dreptate. În mod normal ar trebui să aveți și câștig de cauză, dar nu veți obține nimic. În schimb, vestea bună este că în timp, în maxim un an de zile, ei vor face de bună voie tot ce le cereți voi acum în mod condiționat”

Protestele din prezent le înțelege, dar nu-l mai atrag la fel de mult

Am fost, dar nu cu aceeași însuflețire. Nu mai am vârsta. Ideile sunt aceleași și evident că mă racordez, rezonez cu cea mai mare parte din ceea ce Piața a cerut în ultimii ani, dar nu mai am aceeași pornire războinică. M-am mai acrit, să spun așa.

1990, Piața Universității vs 2020, Piața Victoriei

În primul rând umorul a traversat aceste două decenii. Inventivitatea și în general faptul că între 20 și 40 de ani ai mai multe șanse de a vedea just starea lucrurilor, decât înainte sau după. Dușmanul e același, dar cu alte denumiri. Prostia crasă pe care o vedeam în anii comunismului și contra competența o vedem și astăzi. E aceeași. Pe mine nu mă scoate din minți cinismul politicienilor, pentru că face parte din fișa postului, dar măcar să gândească, să aibă ceva în cap. Pe un creier ca o coală de hârtie însă nu poți nici măcar să desenezi ceva.

Acum, da, (sunt mai proști decât comuniștii). La comuniști mai erau puși acolo și niște șmecheri care puteau să ghideze lucrurile. Din când în când se aleg stelele în așa fel… E ca un festival al prostiei în care au venit cei mai buni concurenți. Festivalul Național al Prostiei.

Lucrurile deranjante în România, îl întreb. Dar lista nu e lungă

Cel mai tare mă deranjează violarea limbii române. Școala ar trebui să fie o soluție, dar din păcate nu e.

O soluție politică miraculoasă nu mai așteaptă astăzi

În primul rând înlocuirea clasei politice actuale. Nu îmi fac iluzii că for veni niște feți-frumoși la putere, dar mai jos nu știu cât ne-am mai putea duce.

 „Restul e tăcere” e filmul meu românesc preferat. O poveste care-ți învăluie inima

Îl aveam din ʼ88. Știam povestea de acasă și aveam în cap ideea de a face la un moment dat un film care să vă ducă înapoi în timp și să vă povestească istoria primilor cineaști români de la începutul secolului XX. Nu aveam cum să îmi imaginez că se va face în condițiile de atunci, nici financiar, nici ideologic. Am mai pus în ea. Nu e o docudramă. Am și schimbat numele personajelor ca să-mi pot permite derapajele imaginației, licențe și alte lucruri. Am vrut să pot face o poveste de ficțiune inspirată de evenimentele reale de atunci.

Filmul Independenței se dădea, dar pe fragmente căci era greu de urmărit pe atunci. L-am văzut tot pentru că în 1994, când a fost prima tentativă de a pune în producție „Restul e tăcere”, am fost la arhivă și l-am văzut. Mi-am luat notițe cap coadă. Filmul e destul de primitiv, dar are momente în care strălucește pentru că sunt acolo intuiții de punere în scenă, dar fulgurante. Din când în când sunt lucruri care se duc până în zona pe care trei ani mai târziu urma să o experimenteze Griffith, „Nașterea unei națiuni”.

Povestea personajelor e luată din realitate. Tatăl meu scrisese o parte a unei cărți în care analiza și povestea în același timp istoria acestui film. Atunci am luat personajele, le-am mai aprofundat după ce am găsit și alte surse de documentare. Am văzut cu cine voi merge mai departe, pentru că nu am folosit chiar toate personajele din povestea reală. Mă stimula și paralelismul extraordinar dintre faptul că în România, o țară aproape insignifiantă, se făcea un film de mare montare despre Războiul de Independență, despre momentul de formare a națiunii române, iar trei ani mai târziu, David W. Griffith, primul mare gigant al cinematografului american făcea un film al Războiului de Secesiune, cu aceeași viziune amplă, epică asupra istoriei.

„Independența României” a fost un succes. A fost o premieră de gală. Practic am văzut recent că și în Franța filmul a fost proiectat la momentul respectiv cu destul de mult tam-tam. Incendiul a fost real, dar interpretarea mea asupra acelui incendiu e fictivă. Faptul că el își dă singur foc la filme pentru a recupera argintul din nitratul de argint…

E o mare dezbatere legată de povestea regizorului. Taică-miu a descoperit la un moment dat, la mijlocul anilor ʼ80, că regizorul filmului oficial, apărea în diverse surse ca fiind tânărul, aproape adolescentul Grigore Brezeanu, fiul lui Iancu Brezeanu, celebrul actor al lui Caragiale. Acest tânăr de 19 ani se presupunea a fi fost regizorul filmului. Anumite surse descoperite de taică-miu spuneau că nu el era de fapt, ci Aristide Demetriade, marele actor al Naționalului, care s-ar fi preocupat în mod special de fenomenul cinematografic, căci artă nu i se spunea încă la momentul respectiv. Cred că taică-miu și-ar fi dorit să fac filmul cu acest personaj în cap. Cu toate acestea eu nu am vrut să renunț la povestea unui puști, al unui copil minune, a unui enfant prodige, de 19 ani care întoarce munții pe dos și îl convinge pe marele nabab Leon Popescu, moșier de Ialomița să bage bani în această aventură. Nu am vrut să renunț și pentru că mi se părea că este foarte cinematografic. E un copil mic de statură, plin de ifose, un Orson Welles combinat cu Gigi Becali, mai mare decât natura, care aruncă cu bani în stânga și în dreapta și care se lasă târât în această nebunie.

Traian Berbeceanu: ”Polițiștii nu vor să-și pună pielea în băț, să ajungă ca Berbeceanu”

Traian Berbeceanu nu-și arată vârsta. Are 52 de ani, dar arată mai bine ca un bărbat de 45. Nu era o glumă atunci când le-a spus colegilor din Poliție că trebuie să mai meargă și la sală. Are un piept imens, de ridicător de greutăți, și brațe pe măsură. E tuns cel mai scurt cu putință. Și face o mare economie de cuvinte. Este ca și cum ar controla fiecare emisie vocală și și-ar lua timp să chibzuiască fiecare vorbă pe care o spune. E abraziv, contondent, direct și sincer. 

Sunt convins că mediul în care a lucrat l-a făcut dur, de piatră. E sigur pe el și pe ce-a muncit, nu are nevoie de vorbe în plus. Nu jignește, nu dă sentințe, dar își știe treaba. Lumea îl consideră un erou. După ce a demantelat mai multe clanuri din România, o înscenare judiciară l-a adus în temniță. A câștigat procesul la fond, iar procurorii care l-au anchetat au fost condamnați la închisoare. Asta l-a făcut iubit. 

Am vorbit în mijlocul cazului Caracal, imediat după ce și-a lansat cartea Radiografia unei mârșăvii judiciare. 

Cartea. De ce era necesară?

Am debutat cu scrisul la această carte imediat după pronunțarea sentinței în prima instanță, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv după luna iunie a lui 2016. Undeva în primăvara anului 2017 am finalizat-o. Au fost perioade în care am lucrat mai intens și altele în care nu am putut din cauza trăirilor pe care am încercat să le descriu în carte. Nu aveam starea necesară pentru a le transpune în scris.

Apelul. Care este stadiul procesului său? Ce Rol au avut modificările adoptatea de Parlament la legile justiției. 

Achitarea pentru toate faptele pentru care am fost trimis în judecată s-au dat pe faptul că nu există fapta, nu pe alt temei procedural. Nu fiindcă nu ar fi indicii sau probe, ci pur și simplu faptele pentru care am fost trimis în judecată nu există. Deși achitarea de către completul de trei judecători ai ICCJ a avut loc în iunie 2016, DIICOT-ul, cel care m-a trimis în judecată, au atacat și ei cu apel. Aveau obligația morală să motiveze apelul și să arate Înaltei Curți care sunt motivele de apel în 30 de zile. Au făcut-o într-un an. Din punctul meu de vedere este o tergiversare nejustificată. Ulterior judecarea apelului a început la completul de judecători. Au apărut apoi deciziile acelea alea CCR cu Completele de 5. A fost dat înapoi, s-a repartizat unui alt Complet de 5, a reînceput. Acum a venit ultima decizie a CCR cu Completele de 5 și așteptăm cu mare interes să vedem ce se întâmplă, respectiv motivarea pe care judecătorii CCR o să o facă la ultima decizie pe care au dat-o.

Încă mai e polițist?

În suflet sunt polițist. O să rămân polițist totdeauna. A fost meseria pe care am făcut-o cu dedicație și cu absolut totală implicare, însă nu mai sunt activ. În urmă cu un an de zile m-am pensionat fiindcă am împlinit stagiul necesar, aveam vechimea, vârsta.

Eu cred că România se desparte prea devreme de profesioniștii săi. Este un pensionar tânăr, de 25 de ani. Cum vede această problemă?

Din punctul meu de vedere polițiștii, cel puțin cei din sistemul operativ, și în mod deosebit cei din structurile de combatere a criminalității organizate, în cei 25 de ani de activitate, până la pensie, au parte de o uzură psihică, fizică, o uzură a sănătății deosebite. Părerea mea e că aceștia pot fi folosiți pentru experiența lor și ulterior celor 25 de ani. Măcar încă 5, 6, 7 ani în funcții neoperative. În mod deosebit în posturi în care pot să împărtășească din experiența lor polițiștilor care se află pe băncile instituțiilor școlare ale poliției sau vin imediat de pe băncile Academiei sau ale Școlilor de Agenți de Poliție.

Se iese și mai devreme la pensie. Acum nu se mai iese decât la împlinirea vârstei de 50 de ani. Ca să argumentez ce am spus mai devreme, în cursul anului 2004, în timp ce investigam o grupare infracțională care parțial este descrisă și în carte, în timp ce eram la serviciu, am suferit un infarct miocardic. Am fost luat cu ambulanța, dus la Spitalul Județean, dus apoi cu o altă ambulanță la Timișoara la Institutul Inimii. E o meserie care uzează forate mult. Infarctul a fost cauzat de oboseală, de stres, de alimentație necorespunzătoare, combinat cu consum de cafele în exces, de fumat… E o meserie care te uzează și îți creează mari problem

Ce crede despre pensiile speciale?

Nu există pensii speciale la poliție. Sunt pensii de serviciu care sunt reglementate legal. Cuantumul lor este mult sub ceea ce se vehiculează în spațiul public. Nu sunt pensii extraordinare. Sigur, din punctul meu de vedere, probabil că este nedrept ca pensia unui polițist care a lucrat în structurile operative, la judiciar sau la crimă organizată să fie la fel ca și pensia unuia care iese tot după 25 de ani de poliție, dar dintr-o structură neoperativă.

Eu am în jur de 7.000 de lei pensia, dar este una dintre pensiile mari pentru că am ocupat o funcție de comandă foarte importantă, adică am coordonat activitatea structurilor de combatere a crimei organizate pe județele Hunedoara, Alba și Sibiu.

L-am rugat să-mi explice ce se întâmplă în viața unui polițist de capătă dreptul să devină pensionar mai devreme.

E greu să vă descriu o zi din viața unui polițist pentru că activitățile noastre se întindeau pe perioade mult mai lungi de timp când investigam o grupare infracțională. Plecam dimineața la serviciu și s-a întâmplat de nenumărate ori să ne întoarcem după o săptămână, două, după o lună. Se termină o dată cu dovedirea activităților infracționale ale persoanelor sau a grupurilor de persoane investigate.

Eu eram șeful Brigăzii Alba care avea în componență mai multe servicii specializate: Antidrog, Cyber Crime, Criminalitatea Macroeconomico-financiară. La nivelul fiecăruia dintre aceste servicii se instrumentau dosare penale privitoare la grupuri de infractori care săvârșeau genul respectiv de infracțiune.

 Acum traficul și consumul de droguri sunt infracțiunile preponderente. În momentul următor pot fi cele de criminalitate economico-financiară. La un moment ulterior poate să fie traficul de persoane și traficul de emigranți. Toate sunt importante, toate se comit.

Din ce am observat eu, infracționalitatea a escaladat în ultima perioadă. După percepția mea, e vorba despre ultimii 4, 5 ani. Cred că infracționalitatea a crescut foarte mult și că structurile de aplicare a legii au pierdut un pic de teren. Problemele acestea legislative, încercări de modificare a Codului Penal, a Codului de Procedură Penală. Din punctul de vedere al poliției, dar și al Ministerului Public, al instanțelor, cred că toate aceste sisteme sunt subfinanțate. Nu există suficientă logistică pentru a-ți desfășura activitățile în bune condiții.

Modificările legislative din timpul perioadei Dragnea au împiedicat și activitatea Poliției. A simțit că lumea interlopă e bucură de ele?

Nu mi s-a întâmplat să-mi râdă (infractorii) în nas, dar am perceput reacții de genul ăsta în special în mass-media, din partea unor presupuși infractori, unii chiar dovediți infractori. Mă gândesc că dacă o instanță ca ICCJ te condamnă pentru săvârșirea unei infracțiuni, definitiv, o să fii numit infractor până la urmă.

Percepeam (modificările) ca pe niște piedici intenționate puse sistemului judiciar.

Probabil (scopul a fost) ca anumite infracțiuni aflate în cercetare să nu mai poate fi investigate și trimise în judecată, să urmeze dosarul calea firească și să se obțină soluții definitive. Au fost încercări de tergiversare a acestor dosare până la împlinirea unor termene de prescripție. De curând CCR a respins acele modificări care vizau reducerea termenelor de prescripție.

Legătura între politică și lumea interlopă

În cadrul dosarelor pe care le-am investigat am întâlnit și situații de legături nefirești între oameni politici și membri ai unei grupări infracționale, dar nu i-am tratat ca pe niște oameni politici. În cauzele respective i-am tratat ca pe membri ai grupării.

În momentul în care ești om politic, reprezentant al unei instituții importante a statului și afli că persoana X are probleme de natură penală, că există suspiciuni că săvârșește infracțiuni sau afli din mass-media că este investigat sau cercetat, iar tu nu încerci să te detașezi de omul ăla, ba din contră, cultivi în continuare relația cu el, deja din punctul meu de vedere, ca polițist sau ca cetățean, e o problemă. Au fost situații în care cauzele investigate ne-au rezultat astfel de legături, de apropieri.

Cred că lumea interlopă, traficanții de droguri, de persoane, persoane care comit infracțiuni cu violență, sunt de fapt cei care profită de aceste modificări sau încercări de modificări legislative, alături de cei pentru care ele sunt făcute. Politicienii și-au făcut niște găuri pentru ei, niște portițe de scăpare, de care beneficiază din păcate și această lume interlopă.

Intervenții din partea superiorilor. Cum arată și ce i s-a cerut

Au fost situații punctuale. Nu le infirm, dar nici nu aș vrea să mă refer la ele în momentul ăsta. Au fost două, trei situații de genul ăsta, în urmă cu mai mulți ani. Nu le-am dat curs și pe urmă nu am mai fost deranjați. Pur și simplu te sună și-ți spune, fără vreo legătură, fără să-ți ceară ceva, că X este un băiat bun, că își vede de treaba lui, că afacerile lui sunt legale. Îți sugerează că acea persoană e protejată sau că e în grațiile celui care intervine. Ironizam la telefon și mă lăsau în pace.

Au fost situații în care ca pârghii prin care poți să creeze presiune asupra ta, trimit echipe de control, corp de control. Îți verifică activitatea în cele mai mici amănunte, verifică și activitatea subordonaților tăi. Încearcă să găsească ceva care să-ți fie imputat ulterior și să poată să te sancționeze ca avertisment sau să te destituie din funcție.

Care este miza conducerii Poliției Române. De ce ar vrea un politician să controleze Poliția?

Am argumentat și în carte. Din percepția mea și ce a rezultat din activitățile efectuate la urmărirea penală și în cercetarea judecătorească a fost că s-a mers pe principiul: „Ori el, ori noi! Ori Berbeceanu, ori noi”. Persoanele respective au conștientizat că informațiile la care ajunsesem cu privire la presupusele activități nelegale comise de ei, ar fi putut să genereze dosare penale în care să fie cercetați și eventual judecați și condamnați. Ar fi putut să declanșeze cercetări disciplinare către structuri ale Ministerului Public sau către CSM. Eram pregătit și psihic și profesional și omenește, dar nu credeam că se va întâmpla.

Un moment cheie a fost arestarea sa. Cum a văzut familia ce s-a întâmplat atunci?

Fiul meu era foarte mic și au încercat soția, în mod deosebit, cât și bunicii, să facă cumva să nu afle adevărul, pentru că era destul de greu să-i explici unui copil de 5 ani jumătate ce înseamnă o înscenare judiciară. Fiul meu era obișnuit cu faptul că plecăm în misiuni prelungite, dar cu toate astea știa că trebuie să vorbim în fiecare seară. Nu exista misiune în care să plec și să nu vorbesc cu el seara înainte de culcare, să poată să doarmă liniștit. Atunci soția i-a spus că sunt plecat într-o misiune inițial. Celor de la locurile de detenție le-am spus că nu am nicio pretenție, decât să mi se permită să-mi sun de la telefonul public din arest fiul în fiecare seară. Ulterior soția i-a spus că lucrez sub acoperire și că sunt într-o închisoare ca să-i prind pe cei răi.

Pentru el a fost o perioadă traumatizantă și din păcate experiența asta tristă nu a lăsat cicatrici doar asupra mea, ci și asupra familiei, echipei. Fiul meu nu a mai avut copilărie. A trecut de la perioada aia candidă și lipsită de griji, s-a maturizat brusc din păcate.

Ne-a fost greu tuturor, dar am fost o familie puternică și am reușit să ne mobilizăm, să ne înarmăm cu răbdare, cu putere, cu foarte mult curaj și cu credința pe care ne-au oferit-o exemplele de-a lungul carierelor noastre, că adevărul nu poate fi cosmetizat și că totdeauna iese la iveală.

Arestul văzut de partea cealaltă

Arestul nu are cum să nu te afecteze. Cum descriam și în carte, în locuri de detenție fusesem de sute de ori până atunci, ca polițist. Brusc m-am trezit aruncat după gratii. Sentimentul este unul foarte puternic și negativ. Nu te dărâmă, dar este departe de a-ți face bine.

(Arestul e) cumplit. E un loc în care indiferent de vinovății sau nevinovaţii, nicio persoană nu ar trebui să stea. Condițiile sunt absolut improprii. De Evul Mediu.

Cum a fost întâlnirea cu ”clienții” săi în arest?

Vorbeam și în carte de faptul că atunci când am ajuns în arest mi-am dat seama că mitul acela potrivit căruia un polițist arestat este o victimă a tot felul de abuzuri și agresiuni în sistemul penitenciar nu există, pentru că persoanele de la locul de detenție urmăreau foarte intens cazul Berbeceanu de unde se aflau. Cunoșteau în amănunt ceea ce se întâmpla, iar când mă întâlneam cu ei la telefoane, la plimbător, la instanțele de judecată, mă încurajau, îmi cereau să nu mă las și să lupt până la capăt. Au avut un comportament absolut corect față de mine, pentru că și eu, ca polițist am avut un comportament absolut corect față de ei, chiar dacă la un moment dat, am propus măsuri preventive. Am făcut-o însă în mod corect.

Am vorbit despre schimbul de mesaje dintre polițiști și lumea interlopă în cazul Caracal. Colaborarea cu infractorii este corectă?

Am văzut în spațiul public tot felul de astfel de susțineri. Eu nu am perceput așa ceva. Nu cred că este firesc ca polițiștii să negocieze cu cei care se prezumă că încalcă legea. Cum să le spună polițiștii grupărilor infracționale: „Puteți să vă luptați între voi cât vreți, rupeți-vă oasele, omorâți-vă, dar nu agresați pe altcineva!”? Este posibil să fie situații izolate în țară. Nu exclud lucrul ăsta, dar în orice caz nu se întâmplă așa ceva la modul general. Poliția nu negociază cu grupările infracționale nimic.

Dacă e așa, nu e corect. Vreau să cred și să insist încă o dată că dacă e așa, e un caz izolat.

Nu e nimic nefiresc să îți obții informații de la persoane care la un moment dat au fost cercetate penal, trimise în judecată, condamnate, care și-au efectuat pedepsele sau care la un moment dat ar putea să comită astfel de infracțiuni. Informațiile serioase și adevărate, cu valoare operativă nu pot fi obținute de la bibliotecă sau cofetărie. Poți să iei informații de oriunde, cu condiția să le exploatezi în mod corect și onest, inclusiv din punct de vedere judiciar, cu condiția obligatorie de a nu-l proteja pe cel care ți-a dat informația, când la rândul său poate comite o altă infracțiune. El nu trebuie să primească nimic. Din experiență, infractorii au sentimentul că dacă îți oferă o informație bună urmăresc după lucruri clare. Dacă e o informație bună despre un grup rival sunt șanse mari ca acela să dispară, odată cu concurența. În al doilea rând, crede că îți câștigă ție bunăvoința, ceea ce nu ar trebui să fie deloc adevărat.

Au fost mediatizate doar situații negative. Probabil astea prind la public mai mult. În mod cert, trebuie mediatizate pentru a nu se repeta. Sunt absolut convins că sunt și exemple pozitive foarte multe care nu sunt mediatizate sau bine mediatizate. Probabil că aceste structuri suferă de un marketing prost făcut. Nu este însă deloc lipsit de importanță faptul că eu, ca om provenit din sistem, percep că activitatea poliției, cel puțin a celor din structurile de combatere a criminalității organizate, s-a mai estompat. Nu mai este atât de agresiv. Polițiștii nu mai au atât de multă determinare.

Poliția a atins cel mai de jos nivel cu putință ca imagine pentru public. Care este gradul de profesionalism din poliție?

Sunt în sistem polițiști foarte buni, foarte bine pregătiți profesional, dar am discutat cu ei. Cât am stat la București m-am întâlnit cu mulți colegi. E sentimentul că nu mai vor să riște, să-și pună pielea în băț. Îmi spuneau că nu mai e nicio siguranță. Îți faci meseria, vrei să-ți faci treaba și ajungi ca Berbeceanu. Foarte mulți colegi din țară cu care am discutat au percepția asta.

Numirile în poliție se fac și pe merit?

Numirile la vârful poliției au fost mereu politizate și vor fi mereu. Problema nu e că numești politic un șef de poliție, dar interesul tău ca partid de guvernământ e să numești un profesionist, ca să nu creeze deservicii. Nu aș vrea să mă refer la persoane, pentru că pe unii nu i-am cunoscut, deși dacă ar fi fost polițiști valoroși, cu rezultate notabile, în mod firesc ar fi trebuit să aud de ei. Pot să vă dau ca exemplu ultima numire a domnului chestor Vasilescu. Pe mine mă încântă. E un profesionist. A făcut parte din structurile de combatere a crimei organizate, din cele operative la direcții de operațiuni speciale. Îl știu dedicat și implicat. Cred că este un adevărat profesionist.

În timp ce vorbim ascultătorii îi propun funcția de Ministru de Interne

Nu m-am gândit la așa ceva. Le mulțumesc celor care se gândesc în locul meu la așa ceva și care m-ar vedea într-o asemenea postură. Personal, nu că îmi cunosc limitele, dar sunt sigur că nu m-aș regăsi într-o asemenea funcție pentru că știu ce implică.

Nicolai Tand: ”Eu gătesc mâncare pentru sufletul meu”

Suntem pe holul Paddock Clubului de la Monza, la circuitul de Formula1, Marele Premiu Heineken. E capătul unui culoar lung, tapetat cu verde. De o parte și de alta sunt trofee, fotografii și mașini din istoria cursei de la Monza. Mai la intrare, chiar în fața porților electronice, se află două standuri de tricouri, șepci și altet lucruri pe care le vrei de la o cursă. 

Mai în spate sunt două baruri. Pe unul dintre ele stau întinse platouri cu toată brânza bună și carne italiană preparată tradițional. Aici e o mortadella fantastică, un salam iute, printre care se strecoară mozarella, dar și brânză din cea maturată. Lângă, sunt puse niște măsline verzi care ți se topesc în gură. Îl caut pe Nicolai Tand acolo, căci l-am mai văzut. Nicolai a stat cu nasul prin toate mâncărurile, le-a analizat, le-a mirosit, le-a gustat, s-a îmbibat de ele, a scos sunete de plăcere, ni le-a povestit, și s-a transformat mâncând. 

Doar că Nicolai nu e acolo. E fix în colțul opus, unde sunt puse două mese de cafea. Nicolai stă între Patrice Evra, fostul mare jucător al Franței și gabonezul Aubameyang de la Arsenal, și el vorbitor de franceză. Nicolai vorbește franceza ca pe apă. Ca orice moroșan stat o viață la Paris. Iar cu Evra se știe de când acesta era clientul său într-unul din cele mai mari restaurante pariziene. Amintirile curg, ca și zâmbetele, laoalaltă cu pasiunea lor pentru mâncare. Este exact ce-l definește pe chef-ul din Maramureș: camaraderia cu vedete de prin toată lumea lângă o masă de o calitate senzațională. Cum a ajuns aici? Dar înainte de orice

Ce ai mâncat aseară Nicolai?

Cartofi noi, fierți, cu puțină smântână, cu niște sare grunjoasă de calitate, cu un ou fiert. Dacă pui caviar e fantastic. Dacă pui niște slănină, tăiată foarte subțire, rece, de la frigider.. Slănina este sărată, caviarul la fel. Merg împreună. E un echilibru. Fierbi oul. Mai mult durează cât fierbi oul și cartofii. Restul e statul la povești, pregătești masa, ce am făcut aseară…

Merge cu o pălincă de mere. Mie îmi place de mere, pentru că e mai domoală. Cea de prune e mai puternică. Cea de mere e mai băubilă, să zic.

Prune, mere, pere, obligatoriu. Nu le amestecăm. Separat. Cea de pere e foarte aromată, de prune la fel. De mere e cea mai ușoară, cea mai băubilă. Nu ne omorâm cu cireșata. Noi cu vinul nu prea suntem. Dimineața horincă, la amiază horincă, seara horincă.

Un vin alb ar merge, dar putem bea și roșu. Asta cu vinurile… Le putem amesteca. Nu e obligatoriu. Sunt niște reguli care au fost și pe care multă lume începe să le spargă dacă pot să zic așa. Poți să bei până la urmă ce îți pică bine. Da, carnea albă merge cu un vin alb. Carnea roșie merge cu un vin mai puternic, că sunt mai puternice, atât vinul cât și carnea.

Asta e ce ziceam. Moale și cu pâinea aia prăjită să iei să mănânci și pui caviar. Lucrurile simple. Câteodată alergăm după tot felul de complicățenii și uităm lucrurile simple. Vine vara acum și ce e mai bun decât faptul că mergi în grădină și ai niște roșii, niște morcov, niște ceapă și faci un ghiveci de legume.

Un ghiveci bun. De aici începe totul

Ceapă. Eu pun 5 cepe. De obicei când fac ghiveci, fac mult, căci îmi place să-l mănânc și rece. Ceapa o călesc la foc încet, tăiată mai grosier. Morcovul la fel, mai grosier. Ardei de umplut, din ăia verzi și la capăt roșii să facă sosul. O las două, trei ore. Separat fierb orezul și le amestec apoi. Îmi place cu orez mie.

Ratatouille. Ei folosesc și alte legume. Mai pun vânătă, dovlecel. E un altfel de ratatouille. La noi e mai mult sos de roșii, pentru că predomină roșia în ghiveciul nostru. Ratatouille e mai echilibrat. E un fel de ghiveci al lor, tot din legume. Oricum bucătăria se învârte pe lângă legume. De obicei în farfurie găsești o bucată din carne sau un pește, ce mai vrei, dar întotdeauna e însoțit de niște legume. Sosurile sunt pe bază de legume. Ele sunt foarte prezente în orice bucătărie din lume.

Ghiveci nu am făcut în Franța, dar am făcut sarmale. Au rupt, pentru că am pus lardon, șunca aceea crudă, tăiată foarte fin, când a fiert. Crudă. A dat o aromă de afumătură, atât de faină. Foarte subtilă. Cârnațul nostru e lăsat mult la afumat și atunci când fierb, dacă punem printre ei… Mie îmi place să spăl cârnații de obicei, să mai iau din fumul de pe ei. Îmi place să aibă o aromă subtilă de fum, nu exagerat. Când mănânc cârnații dintre sarmale, nu e ca și cum aș băga capul în afumătoare. Vreau doar să am aroma aia faină.

În Maramureș, Nicolai a început să muncească cu sârguință și respect

Am crescut în Rozavlea, pe Valea Izei, cu părinți foarte muncitori. Tata avea un fel de țirculă circulară, un gater. Mama era casnică. Eram 4 frați la țară. Aveam vaci, boi, zeci de găini. Toate animalele, tot ce trebuia la un gospodar acasă. Tata muncea non-stop, mama se ocupă de noi, ne trimitea la școală, ne îmbrăca, mergea la munca câmpului. Trebuie să ai mult pământ ca să ai ce să dai de mâncare la toate mărhăile, cum s-ar zice. O gospodărie clasică, curată, destul de mare. Tatei îi plăcea să muncească, era un om muncitor. Oameni simpli, dar muncitori. Înstăriți prin muncă, nu primit. Tata a muncit de la zero.

Dimineața mergeam la școală. Când veneam puneam mâna pe secure, pentru că aveam ţirculă și rămâneau lemne de la oamenii care crăpau. Noi nu cumpărăm niciodată lemne, le tăiam de pus pe foc. În fiecare zi puneam mâna pe secure. Apoi mergeam cu mieii, cu vacile. Dacă trebuia să mergem la fân, mergeam la fân. Ca să mă duc la scăldat trebuia să fac ceva lucruri ca să pot să-mi permit. Ca să joc puțin fotbal trebuia să merg cu fratele meu cu căruciorul sau cu desaga în porumb să aduc cu secerea multă verdeață să dau de mâncat la animale ca să pot merge să mă scald sau să mă joc. Copiii la țară, atunci când pot munci, fac parte din familie. Fiecare își plătește mâncarea să zic așa.

Am fost ultimul frate. Nu eram cocoloșit de părinți, din contră. De frați da, mă mai ciondăneau că eram cel mai mic. Eram mai alintat că eram ultimul în familie și erau mai invidioși.

Să duc animalele la câmp îmi plăcea. Îmi plăcea, dar asta era obligatorie. În vacanță, dimineața la 9, îmi punea mama într-o punguța o roșie, o bucată de slănină, niște pâinică și mergeam cu mie

Nu știu, dar la sapă (nu-mi plăcea). Nu mă omoram cu sapa. În rest nu știu dacă era de plăcut sau nu. Trebuia să mă duc. Făceam parte. Eram mai mulți copii, nu eram doar eu. Ne întâlneam pe imaș sau pe dealuri cu animalele, ne jucam, mai scăpat mieii prin a colectivului, veneau ardeii la tata să ne ponosluiască că nu am avut grijă. Asta era viața la țară, o viață faină!

Eu zic că suntem muncitori, oameni paroliști, oameni oarecum destul de simpli. Eu zic că pentru a fi un om serios trebuie să demonstrezi, nu doar să povestești că ești. Moroșenii au demonstrat că sunt serioși prin muncă, nu neapărat prin vorbe. Nu ne batem în piept tare mult. Mai bine să povestească alții de noi.

Oarecum ne plac casele mari,. Dacă tot timpul ai avut o casă mică, întotdeauna o să vrei ceva mare. Cred că în ultima vreme oamenii și-au dat seama că nu asta e cel mai important. Cred că și științific se știe că oamenii îngrămădiţi sunt mai fericiți decât în cele mari unde stau la două trei etaje și nu-și văd copilul. Căldura asta… De mult, în Maramureș și în toată România, într-o casă trăiau trei generații. Stăteau bătrânii, tineretul și copiii. Toți trăiau în aceeași casă și se transmitea la tineret. Apoi muncind vrei să ai mai mult, mai bun. Cred că asta e uman.

Tata

De mine mai puțin. De tata. Îl ajutam, dar eram mult prea pruncotan. Tata în schimb a făcut foarte multe. Era un om muncitor. Era tâmplar. Crăpa lemne, case făcute. Multe din Rozavlea sunt făcute de el. Podele din multe case din Rozavlea sunt făcute de tata, de frate-miu și de mine. Am participat tare mult. Frate-miu Ion știe meseria foarte bine. După tata, da. Eu am lucrat puțin și m-am sucit.

Tata nu făcea porți. Tata crăpa lemnele. Fiecare meșter știa să facă ceva. Erau unii care făceau acoperișuri. De obicei un om o făcea la roșu casa. Tata crăpa lemnele și făcea geamurile și ușile la casă. Aș ști. E multă muncă. Am lucrat cu frate-miu, crăpam lemne. Eram prezent. N-ai ce face. Când ai în curte mașinile astea ești obligat să muncești.

Normal că știu să aleg lemnele. La lemne nu prea (pot fi păcălit). Cunosc lemnele. Normal! Le știu! Făceam greble, tot felul de lucruri. Tăiam vara cozi de greblă, le puneam să se uște, iar iarna când era frig din bucățele de lemne făceam greble. Pe lângă casă. Am avut un bunic care m-a învățat multe. Știam să fac opinci. Am crescut la țară. Efectiv la țară, prezent. Nu am fost în vacanță la țară, am trăit!

Eram în clasa a V-a (când a murit tata). Sora mea era deja măritată. Fratele cel mare s-a însurat după aceea, căci avea peste 20 și ceva de ani și am rămas eu cu Zaharia, fratele cel mic. Am rămas cu mama și mergeam la muncă. În al doilea an după ce a murit tata am plecat în țară, la muncă. Am plecat de plăcere. Am fost la cules de căpșuni și de cireșe pe lângă Reșița. O lună și ceva am stat. Plecam. Era o plăcere. Oamenii de mult plecau o vară întreagă cu familia și când veneau acasă, în toamnă își făceau o casă. Toți munceau pentru o casă. Atunci când aveai fecior, muncea toată familia de dădea casa la roș

Mâncarea casei moroșene

Nu avem neapărat o mâncare. În fiecare duminică sau la fiecare sărbătoare aveam sarmale care fierbeau. Vara, de la ea am învățat ghiveciul. În fiecare vară mergea în grădină și făcea un ghiveci de legume grozav. Din orice făcea ceva. Făcea zamă de harbuz. E dovleacul ăla mare, bostanul din care iei semințele și îl dai la animale. Mama îl curăța și în loc de cartof punea din ăla, de vară. Era mult mai moale și mai răcoritor. Făcea o supă de dovleac. Răcoritoare. Nu cremă. Mama făcea de cartofi. Amesteca cartofi cu aia. Era sezonul. De mult, mama, sau femeile, găteau foarte mult de sezon. Se folosea ce aveau. Când începeau să apară urzicile pe șanț făceau zeamă de urzici. Veneau salatele, făceau zeamă de salate, din grădină.

Am avut la restaurant în primăvară o cremă de leurdă cu urzici, napi. Am făcut ceva de genul ăsta. (A ieșit) fantastic!

Ce se întâmplă în bucătăria unui restaurant celebru

Nu sunt tot timpul în bucătărie. Schimbăm meniul. Când trebuie să ajut merg acolo. Facem meniul împreună. Sunt foarte deschis. Îi las pe băieți. Am o echipă la Cantine formată din niște băieți cu care lucrez de mulți ani de zile. Când schimbăm meniul schimbăm cam jumătate din el. Ne adaptăm sezonului. Sunt multe lucruri care trebuie să rămână tot timpul pentru că sunt oarecum tractoarele acestui restaurant, mâncăruri cunoscute deja de clienți. Nu le schimbăm. Sezonier aducem în schimb lucruri. Când încep să apară legume, mă văd cu băieții, mergem la piață. Ce apare nou? Începem să lucrăm pe meniu. Eu zic cam așa, ei vin așa și facem teste. Numai cu teste. Mâncarea nu poți să o iei, să o faci, să zici: „Mamă, e senzațională!”. E imposibil! Când amesteci mai multe lucruri.

Zilele astea mă pregătesc de evenimentul de la Baia Mare și ne gândim deja. Am zis să lucrăm puțin meniul de vară. Mai mult pește, ceva mai lejer. Salte. Încerc să fac acum mazăre. A apărut mazărea. Am mazăre deja, cu niște șuncă, cu pește foarte bună. Mazărea cu pește e fantastică. Mai e și cu șuncă, cu lardon. Fantastică! Foarte puțin se simte aroma de șuncă afumată și dă un gust foarte bun. De obicei la cărnurile albe punem puțină șuncă pentru că aroma de porc afumat dă o notă foarte rotundă mâncării. Mazărea e aproape crudă, doar blanșată două secunde. Mazărea proaspătă se mănâncă și crudă. Doar dacă o pui în unt cât să o lege puțin. Sare, piper și poți să o mănânci așa.

La mâncărurile de top din restaurant, Nicolai le spune tractoare

Îmi place carnea, îmi place antricotul, e mâncarea mea preferată. Îmi place muşchiul de vită pentru că oamenii sunt obișnuiți să mănânce. Rața. Am la Cantine o rață senzațională pe care o mai schimb de sezon, garnitura. La ea nu am ce să schimb. Am un rizoto foarte bun. Am devenit fan rizoto. De ani de zile mi se părea foarte greu de făcut, dar făcând-o acum atât de mult mi se pare atât de ușoară și de gustoasă. Pui parmezan la capăt și mult unt. Mi se pare ceva de vis! Cremos! Da, e gras, dar e bun! O mâncare bună pe care să o mănânci undeva la două săptămâni.

Nu (nu mâncăm), vezi de treabă! În restaurant, capete! Când fasonezi muşchiul de vită pentru că are două kilograme, capetele le tragem puțin și mâncăm pe un tocător. O facem în sânge, niște sare grunjoasă, piper și niște muștar. Cu pâine caldă. Ne punem toți acolo. E cel mai fain. Ăla e momentul. A la carte, niciodată! Mâncăm așa. Omletă, niște resturi, mâncacea personalului, o musaca, niște orez prăjit. Chinezării. Mie îmi plac mult astea!

America, un pic dezamăgit culinar?

În America ce era să mănânc? Nu prea am mâncat. Am mâncat un hamburger, dar nu m-a dat pe spate. Am mâncat foarte mult asiatic. Sunt foarte multe legume în mâncarea asiatică. Foarte mult legume! Asta cred că mă fascinează și mă face să-mi schimb modul de a găti de la o vreme.

În principiu e logic. Cu cât e lista mai mică, cu atât rulajul e mai mare. Ai șanse ca mâncarea să nu rămână foarte mult în frigider. Cu cât e mai mică poți să o schimbi mai des și să te adaptezi sezonului. Dacă e lista mică, rulajul produsurilor e foarte… Sunt șanse mici să rămână mult. Dacă ai numai 15 feluri de mâncare, normal că se rulează foarte repede.

Cum definește ce gătește

Eu gătesc mâncarea pe sufletul meu și pentru oamenii care caută lucruri, nu simple neapărat, ci bune. Gătesc ceea ce-mi place mie. Ascult clientul și încerc să gătesc de sezon. Încerc. Fac o bucătărie destul de pe înțelesul tuturor. La mine e important gustul mâncării, să fie bună. Trebuie să fie bună, ca acasă!

Nu, Doamne ferește, (nu țintesc să am stele). E un restaurant bun. Eu nu vreau! Sunt bucătari tineri care au apărut în România care tind și care vor să facă treaba asta. Doamne ajută! E foarte important pentru că datorită lor o să ne ajute pe noi, restul oamenilor să ne obișnuim cu gusturile. Eu am 45 de ani deja. Am doi copii, vreau să-mi văd copiii crescând. Un restaurant cu stele Michelin înseamnă să stai în restaurant. Nu vreau treaba asta. Nu am nevoie de lauri. Nu vreau să-mi reproșeze mai târziu copiii mei că nu am stat cu ei.

Un restaurant cu stele Michelin trebuie să aibă o continuitate de cel puțin un an de zile în calitate. Pe lângă mâncare sunt și serviciile foarte importante, vinurile alese. O muncă titanică! Și nici nu știu dacă noi drept clienți suntem pregătiți.

Să știi că uneori mănânci mai bine la un restaurant cu o stea Michelin decât cu două sau trei. Depinde în ce direcție merge bucătarul, fiindcă e feelingul lui când face meniul.

Porțiile mici

E o idee foarte faină pentru că de obicei, la porții mici, e un meniu de degustare. Când mergem la restaurant mâncăm felul 1, felul 2 și desert. La un meniu de degustare e clar că porțiile trebuie să fie mai mici pentru că mănânci șapte feluri de mâncare. Dacă ar fi toate mari ai degusta pentru că mănânci primul fel, al doilea, al treilea. După al treilea începi să mai calezi un pic, să nu mai ai pofta așa mare. Atunci asta ar însemna că dacă am pune porții mari am arunca jumătate din mâncare și ar fi tare păcat.

Cariera. Cum a început

Am intrat pe ușa din spate, prin spălatul de vase. E un drum normal aș putea să zic. Am rămas fascinat de bucătăria franțuzească în momentul în care eram spălător de vase și am intrat în bucătărie. Aveam o legătură strânsă pentru că omul de la vase e foarte important. Dacă nu dai la timp… În timpul serviciului, în restaurante nu sunt tone de tigăi. Sunt câteva pe care le rulezi, deci automat ai nevoie de un om la vase. Eu eram foarte activ, îmi plăcea treaba asta. Automat m-am pus bine, indirect cu bucătarii, pentru că eram serios. M-au plăcut oarecum. Când rămâneam seara mai mâncam puțin. Îmi dădea tot timpul să degust. Când îmi povesteau de mâncare mă fascinau. Rămâneam șocat că era doar o bucată de carne sau de pește. Când îmi povesteau cum era făcută, marinată sau altfel, rămâneam bouche-bee, cu gura căscată. Era un restaurant mare. Nu era un restaurant gastronomic. Mâncarea era foarte bună, dar era așa, mai de fițe aș putea să zic. Venea lume foarte bună. Era trendy, pe piață în momentul ăla.

Am intrat apoi în bucătărie. Atunci eram mai mult pe sală. Mi-a plăcut mult sala, îmi plăcea să socializez cu oamenii. Când vedeai cârciuma de 200 de oameni plină într-o joi, vineri, sâmbătă seara. Îl aveai pe Eric Cantona client, îi aveai pe Alain Delon, Jennifer Aniston, Metallica. În momentul ăla voiai să te duci mai mult în sală decât în spate, în bucătărie. M-a atras mai mult sala.

Eu eram un băiat muncitor. Rolul meu era să mă ocup de acești oameni. Trebuia să fac acești oameni să se simtă bine. Nu prea (sunt fițoși). Dacă erau ceva fițoși, era un fotbalist care juca la Lyon. Față de ce am avut eu de la Etoʼo, la Zidane, la vechea echipă a Franței… Veneau tot timpul la noi. Cei care au câștigat Cupa Mondială. Ăsta era un tip mai așa. În general nu vedetele mari sunt fițoase, ci cei care se capătă puțin.

Obligatoriu (trebuie să-i înveți pe oameni), cum să nu. Făceam briefinguri în fiecare seară înainte de serviciu. Aveam clienți care veneau într-o zi cu iubita, cu nevasta, cu amanta. Pe noi nu ne interesa, chiar dacă ieșeam. Ne e treaba noastră. Noi suntem aici ca să-i facem pe clienți să plece mulțumiți. Am avut odată o doamnă însărcinată. I-am dat masa. Era plin restaurantul. „Nu mai avem masă deloc, deloc.”. Am ținut-o o oră la bar. Când a plecat a zis: „Nu-mi vine să cred că am venit nervoasă și plec bucuroasă și am mâncat numai pe bar”. Însărcinată. Îmi place meseria asta. Trăiesc prin meseria asta. Am descoperit-o târziu, dar să-i faci pe oameni fericiți prin mâncare, prin locuri, să te ocupi de ei… Când m-am întors în București am avut din partea clienților o reticență. Eu veneam și îi întrebam dacă le place mâncarea. Mergeam la fiecare masă să întreb dacă e ok. „Da de ce mă întreabă?”. Nu erau obișnuiți. Cu mulți am devenit prieteni pe parcurs.

De mult se fuma în restaurante în Franța. Întotdeauna când pui mâncarea, te întorci la clienți după câteva secunde să vezi dacă e ok. Dacă aduci mâncarea și se fuma, automat (reveneai). Eu nu am suportat să mănânci cu scrumiera lângă tine. E anormal. Făceam briefing cu angajații. După ce ai pus mâncarea, apoi vinul, întotdeauna există un client la o masă de patru, cinci, să mai zică că mai vrea o salată, puțin sos. Întotdeauna trebuie să te întorci. Dacă e cu țigara în mână, îi pui mâncarea și ai grijă ca în momentul în care o stinge să îi iei scrumiera să o schimbi. Să mai pui apă, vin, dacă e totul ok, apoi poți să mergi mai departe. Asta înseamnă după mine servicii. Vorbim de restaurante simple, nu cele cu stele Michelin unde ai unul sau doi ospătari la masă, care automat stau lângă tine și totul e impecabil. Un restaurant cu rulaj mare care trebuie să aibă o servire bună.

Jennifer Aniston și restul vedetelor. Dar mai ales Aniston pentru un trandafir

Pui a mâncat (Jennifer Aniston). A băut Chardonnay, un vin alb. Când a plecat ne-a dat un trandafir. Era de Sfântul Valentin. A lansat un film. Era cu Brad Pitt pe vremea aia. Lansase un film cu Ben Stiller. Făceau promovarea filmului în Europa. S-a întâmplat ca în seara aia să vină și Ben Harper, cântărețul. Erau toți trei la cea mai faină masă. Americanii de obicei au ecuson. Când am ajuns eu la masă m-au întrebat cum mă cheamă și dacă mă ocup eu de ei în seara asta. Le-am zis că eu o să fiu ospătarul lor. Mai aveam și alte mese. Le-am dat un Chardonnay, au mâncat un pui și când a plecat, eu eram prin spate, făceam ceva. Umbla cu un trandafir prin restaurant că era mare restaurantul, în zona de lounge VIP. Tot întreba unde e Nicolai. Când am venit mi-a dat trandafirul, m-a pupat și mi-a spus: „Mersi pentru serviciu!”. Fain!

Americanii, da, sunt generoși. În America, tips-ul se plătește separat. În Franța nu. De obicei le ziceam că tips-ul în Franța e inclus. Dacă vor ei să mai lase ceva, le ziceam. Era strict la alegerea lor. Brittany Murphy. A jucat în 8 Mile. Nu mai e săraca. Tot așa, mă întreba de tips. Am zis că nu, e ok, în Franța nu se plătește. Mi-a lăsat 100 de dolari. Îmi dădeau. Eram prezent. Mie îmi place să fiu prezent la masă. Niciodată nu am fost dat de bună voie afară de la niciunul dintre joburile mele. Am plecat de bună voie pentru că voiam să avansez. Întotdeauna am muncit pentru alții ca pentru mine. Eu vreau doar să fie deschiși (chelnerii). Îi învăț non-stop pentru că eu am învățat de la alții. Am învățat pe pielea mea, pentru că lucrând, automat descoperi multe lucruri. Mâncarea în bucătărie din greșeli îți vine. Îi învăț. Îmi plac oamenii care vor să învețe.

Normal că remarc (tot ce se întâmplă în jur). La noi și acum dacă merg la un restaurant și cer un espresso întreabă lung sau scurt. Nu există espresso lung sau scurt. Espresso este espresso, scurt. Este ristretto, cafea lungă cu lapte, dar espresso nu există lung sau scurt. Sunt lucruri care… La mâncare la fel. Carnea, când îmi cere un client să fie bine făcută, rață sau vită, mă duc la personal și zic că nu e bună. După aceea dacă omul insistă, eu nu pot să îl oblig. Sunt obligat oarecum prin profesie să zic: „Nu e bună, e mult mai tare, o tai mai greu, o mesteci… Nu e suculentă, nu e bună! Dacă vă place așa, lăsați-mă măcar să o fac medie și dacă nu vă place mă duc și mai fac.” Din medie să faci mai tare nu e problemă, dar din bine făcută în medie nu mai poți.