interviu

Marius Moga: ”Omul nu poate fi niciodată la înălțimea imaginii artistului”

E greu să faci interviu cu Marius Moga. Unul dintre colegii mei l-a numit ”văzduhist”. Asta înseamnă că e aer. Tu-l întrebi de de pământ și el urcă, urcă, nu se mai oprește. Tot timpul am avut senzația că își ia zborul și că trebuie să-l prind ca să-l aduc înapoi. Așa ești tot timpul, Marius? Da, mie nu-mi place să vorbesc despre ce fac eu, despre alți oameni, dar îmi plac la nebunie ideile. Eu dacă-i aud pe doi care bârfesc pe cineva, plec de acolo. Pur și simplu nu reușesc să mă conectez la astfel de lucruri. 

Marius Moga este doar un om al ideilor și al gândurilor. Și al sunetelor care plutesc. Unori uită de el și-și petrece nopțile fără șir în studio. Acolo este locul lui și asta îl fascinează.  

Până să reușesc să fac muzică, până în momentul în care alți oameni și-au dorit muzică de la mine, stăteam singur, noaptea, și îmi veneau idei. Acum cred că așa îmi găsesc eu flow-ul. În general oamenii nu stau singuri să compună, fiindcă e prea mare cerința de muzică bună. Nu poți să te chinui tu, să stai un an să dai piesa cea mai bună. Încerci că combini talentul tău cu al altora astfel încât iese o piesă bună în mai puțin timp decât dacă ai lucra singur.

Rețeta în muzică e să nu ai o rețetă.

Am avut vise în care compuneam. Nu am reușit să mi le aduc aminte când m-am trezit și mi-a fost ciudă. Nu poți să dai rec în vis. Am avut vise cu câte o melodie, iar când m-am trezit mi se părea că era ceva magic. Aș fi vrut să reproduc, dar nu se întâmplă atât de ușor. Creația se poate face de față cu oamenii sau în lipsa lor. Cred că totul depinde de fețele lor, de reacții când compui de față cu ei. Omul are o reacție instantă la orice linie melodică. Când ai în jur oameni expresivi te prinzi dacă o linie melodică a creat o emoție sau nu. Nu te ghidezi neapărat. Suntem toți empatici. Încercăm să găsim exact emoția cu care ar rezona mai mulți oameni. Dacă e foarte bună linia melodică toată lumea are o reacție.

Copilăria lui Marius înseamnă muzică. Nu știu alții ce-au făcut, dar Marius era înconjurat doar de muzică.

Pedeapsa mea acasă era să ies afară să mă joc. La un moment dat a intrat tata în casă și m-a găsit cu trei, patru casete desfăcute. Scosesem toată banda din ele și o înșirasem prin casă. Nu înțelegeam cum încape atâta muzică într-o fâșie atât de mică.

Mi-a povestit tata. Nu am fost la un psiholog, dar ceva de acest tip, pentru copii. Eram foarte mult prins în mintea mea, mă gândeam intens la lucruri încă de la 5 ani și nu eram atent la alte lucruri din jurul meu.

Instrumentele? Cântă la tot ce-i pică în mână

Am început cu pianul, dar nu m-a oprit niciodată nimic, în orice studio am fost în lume, să încerc orice instrument. Nu pot să zic că eram prolific, dar cu scopul de a compune, de a face o temă, pun mână pe orice instrument. Mi-am dat seama că după o vreme creierul se obișnuiește să înțeleagă cum funcționează orice instrument, chiar dacă nu l-ai studiat. Știi ce note vrei să cauți. Dacă știi ce vrei să cânți, poți să cânți la orice instrument. Dacă ți-a venit o temă, știi ce note vrei să cauți pe instrumentul ăla, le vei găs

Era plăcut să ai un copil cuminte care stă doar la pian. Mai nasol este când îți spune că asta vrea să muncească

Cred că s-au prins la 18 ani. Până atunci în opinia lor era un hobby. „Uite ce pasionat e, e bine că nu stă pe străzi, face muzică”. Cred că la 18 ani au zis: „Chiar e ceva!”. M-au susținut. Mi-au luat clapă, ce voiam. În schimb, când a fost vorba să fac asta, ca o meserie, s-a oprit susținerea.

Amândoi cumva voiau facultate. Nu pot să îi arăt cu degetul pentru că probabil aș fi făcut la fel. Sunt sociolog licențiat. Am găsit ceva conexiune între muzică și sociologie. Dacă nu găsesc o asociere între ce îmi place, și dacă nu simt că-mi folosește la ceva, îmi e foarte greu să asimilez informațiile.

Am făcut pian și apoi i-am zis profesorului de pian că eu mă apuc de compus. Mi-a spus că nu e chiar așa, că trebuie să mai studiez. Am văzut biografii cu oameni care de la 5 sau 7 ani compuneau ce aveau în cap. Cred că e foarte prost înțeleasă creația. Creația e creație și performanța e performanță. Dacă reușești să faci creație și reușești să cânți ce ai creat tu, atunci e un plus.

„Geniu?” Lumea spune că este un geniu. Ce înseamnă pentru el asta?

Hai să facem un experiment. Dacă sunt doi copii gemeni și unuia îi spui că e geniu, iar celuilalt nu, fără ca vreo unul dintre ei să fie, oare care va face performanță în viață?

Termenul de „geniu” în cazul meu a fost folosit când am ajuns în București. Până să ajung să-mi arăt muzica aici eram doar un tip din Alba obsedat de muzica lui. Nu făceam nimic bine, doar insistam mult. Nici urmă de nicio conotaţie de geniu. Ea a ajuns după ce am avut succes. Înainte oamenii cred că tu ești un lunatic care visează. Cred că toți oamenii care au reușit să facă lucruri în viață au fost așa. Până la un punct în viața lor au fost niște lunatici. Așa se împarte lumea. Sunt lunatici care renunță și lunatici care nu renu

Străbunicul și moștenirea din familie

Nu am văzut poze până acum, dar mi-au povestit. Tata știu că era cu chitara și în liceu. Bunicul era cu banjo, iar străbunicul era cu un ansamblu de ciobani de la Șugag care cântau toți la fluiere în ʼ65. Mi s-a povestit. A mers cu ei o dată la București la Radioteleviziunea Română și au înregistrat corul de ciobănei. Era o orchestră, dar singurul instrument la care se cânta era fluierul. În Șugag fusese multe lucruri: împăciuitorul satului, a ajuns primar, cantor la biserică, dirijorul orchestrei de fluierași. Se plictisea și găsea tot felul de lucruri de făcut. Casa de la Șugag o mai vizităm din când în când, dar nu mai stă nimeni din familie acolo. Mi-au arătat o poză cu străbunicul în care a apucat să mă țină în brațe.

Am crescut cu niște muzică mai ciudată față de alți colegi sau vecini. Răsunau din alte case anumite feluri de muzici, iar atunci când deschideam eu sertarul găseam doar Michel Jarre, Isao Tomita, Enimga. Tata era pe New Age. Era genial pentru un copil. Una auzeai la radio, muzică ușoară românească, însă când ascultam acasă casetele alea, mă trimiteau în altă parte. Nu avea neapărat o asociere vizuală și erai liber să îți imaginezi ce vrei tu. Am rămas în zona asta. Toată muzica pe care cineva o crează e influențată de muzica cu care a crescut sau pe care a ascultat-o. Nu poți să pui o limită. Creația în accepțiunea umană, atât a mea, cât și a multor muzicieni, e că muzica este o inovație.

Îl întorc la ziua de azi. Ce-i place?

Azi ascult Billie Eilish. E un artist interesant. Îmi place mult că e cumva ușor de ascultat, dar în același timp albumul e tare interesant. E produs de ea și fratele ei. Am ascultat și materiale din urmă, nu doar acum, de când a devenit cineva. Vârsta când compui nu există. Când aud un artist, rezonez, indiferent de vârstă. Sunt artiști care s-au lansat de tineri și rezonăm cu ei. Nu trebuie să fi fost de aceeași vârstă ca să simțim că piesa aia e pentru noi.

În timp, niciun demers nu e plăcut atunci când îl faci. Imediat ce ai terminat însă realizezi că e un disconfort pe care ai vrut să-l creezi. E un disconfort pe care ți-l creezi singur, dar îl controlezi.

În București, la început, eram ca un puștan care voia să facă muzică. Apoi în America mi-a fost mai ușor pentru cu aveam totuși niște credite de aici, dar cu toate astea nu le aveam și acolo. Băteam la fel, la uși. Nu am făcut însă niciodată asta cu rușine. Nu mi s-a părut că am mers să cerșesc ceva când le arătam oamenilor muzica mea. Poate că ei, săracii, nu au exact ce le trebuie.

Când era adolescent alerga cu CD-urile pe la radiouri. Nu se lăsa până oamenii nu-l ascultau de față cu el. 

Nu am vrut să las CD-ul. Mi se părea ciudat să îl arunce într-un sertar plin cu CD-uri. Le ziceam: „Am CD-ul, e plin de muzică bună. Când sunteți hotărâți să ascultați, dați-mi un semn”. M-au sunat până la urmă. Nu aveam tupeu, însă nu aveam încredere că vor asculta demo-ul. M-a chemat Adrian Sînă care era la Roton. M-a sunat și mi-a spus: „Am înțeles că ai un CD. Nu l-ai lăsat aici, nu?”. I-am spus că vin, căci eram încă în București. Am mers și i-am arătat. I-a plăcut foarte tare sound-ul. Nu prea mă interesa ce se produce în România și cum suna muzica de aici. Nu aveam nicio atracție. Eram mai mult chitit pe lucrurile de afară, lucruri Urban din afară. Eu asta făceam, iar când a auzit, a realizat că nu e ceva ce s-ar fi așteptat să audă. Știu că îl chemase și pe Cătălin Moraru să asculte fiindcă era altceva. Asta le spun și producătorilor de acum care semnează cu noi. La început, când am venit, am fost ca o minge de biliard, dar acum am învățat cum să fim publisher pentru alți autori și cum să le arătăm drumul către o carieră din care poți trăi. Ești freelancer. Nu ești angajatul nimănui, nu ești la cheremul nimănui. Trebuie să fii la cheremul tău, fiindcă dacă nu scrii și produci, degeaba faci meseria asta.

Părinții i-au spus că nu poate face o meserie din asta. Nici măcar după primul hit

L-am sunat și i-am zis: „Uite, vezi, am reușit să fac o piesă. E pe toate radiourile.”. Răspunsul lui a fost: „Hai, măi, de asta m-ai sunat? Dispare în șase luni. Dacă o ții așa zece ani, poate e o meserie, altfel, ce e asta?”. Mi-a zis ceva șocant pentru mine. Aveam 18 ani și la început nu-mi dădea șanse. E greu, e o lume anostă, nu știu câți reușesc, iar apoi când am reușit, mi-a zis: „Da, dar dispare în șase luni”. Avea dreptate, dar m-a enervat foarte tare. Cum adică zece ani? Chiar așa a fost, însă. Dacă singura mea piesă compusă era „Ți-am promis” mai aveam noi discuția asta? Probabil de aia și eu și fratele meu suntem așa. Trebuie să ne argumentezi ca să te credem. Nu merge doar cu „ai încredere în mine”.

Toate momentele sunt bune în viață. Trebuie să înveți să le guști. La vremea aia era un haos. Societatea are și darul ăsta de a te panica. Pune în tine o panică. Dacă nu alergi, nu te zbați, nu o să-ți iasă nimic, o să ți-o ia alții înainte. Dacă nu ne-a mai compara și dacă fiecare ar vrea să fie mai bun decât a fost ieri am fi mai puțini critici sau poate mai puțin vehemenți. Noi însă, vrem ca ceilalți din jur să fie mai buni decât au fost ieri, dar nu neapărat noi. Vrem ca mediul nostru să urce și să ne forțeze și pe noi să urcăm, în loc să ne forțăm singuri.

„Dragostea din tei” Da, a refuzat să facă Dragostea din tei 

Mulți oameni își doresc să exprime ce trăiesc ei și alți oameni să-i aprobe sau nu. Nu am fost niciodată gelos pe oamenii cărora li s-au întâmplat lucruri bune. „Dragostea din tei” a fost făcută în studiourile la care eram și eu acționar. Cu mâna mea și cu gura mea i-am direcționat către alți producători spunându-le că eu am treabă. Piesa aia a ajuns să fie world wide. Nu mi-a fost ciudă nici o secundă. I-am zis și lui Dan Bălan că asta a fost. Așa am decis eu atunci. Dacă era să fie cu mine, eram și eu pe piesă. Veniseră la mine la studio. Eu eram în infatuarea mea, eram ocupat. Le-am zis că lucrez cu Akcent și că le dau alți producători. Nu ai de ce să te întorci la condiționalul trecut care e cea mai dureroasă conjugare din viața unui om. Creează cea mai multă nefericire. Condiționalul prezent mai are o șansă, dar condiționalul trecut e folosit de toți oamenii. „Dacă făceam eu atunci, acum era…”. Atât de multă nefericire dintr-un trecut fabulos pe care ai fi putut să-l ai. N-ai cum să fii mai trist. Nu ai cum să te programezi singur să fii mai trist. Nu fac asta. Nu mă gândesc niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu pe piesa aia. E nefericire direct dacă mă gândesc.

În urmă cu mai bine de 10 ani apărea într-un reportaj Euronews în care spune că este bogat

Dacă tu ai în buzunar 1000 de ron și simți tu că ești bogat, ești. Încrederea aia te poate duce și spre 10.000 de ron. Niciodată nu m-am raportat la bani. A fost o chestie de societate. Îmi doream să fac valoare și voiam ca oamenii să audă ce creez eu.

Ce cred că iubesc la gașca pe care am început să o formez în timp e că toți oamenii de la DeMoga Music sunt legați. Am realizat că fiecare om adună în jur oameni ca el. Fiecare entitate, fiecare grup social se coagulează în jurul unor valori și principii iar apoi se cerne singur. Împărtășesc cu colegii, cu Bianca. Eu nu cred că muzica trebuie analizată de muzicieni când e compusă, ci de oameni.

Acasă

Grădinița e aproape de studio. Mai are puțin și vine singură de la grădi la studio. Ea e obișnuită cu studioul. Uneori îmi spune: „Eu nu vreau să merg azi la grădi, vreau la studio”. Bianca mă susține foarte mult. Sunt lucruri care îi plac mult, dar sunt și momente în care vin după o noapte întreagă și îi arăt ce am făcut, iar reacția ei e: „La asta ai stat toată noaptea?”. O iubesc fiindcă mie îmi e greu să fiu prea diplomat când dau o părere legată de muzică. Oamenii mă știu ca fiind foarte franc. La mine e despre muzică, nu despre oameni.

Muzica rămâne de fapt cea mai importantă parte a lui. Nu-l judecați, însă, ca persoană

Cred că până înveți să împarți muzica cu alți oameni e destul de personală și ești destul de egoist cu ea. După ce înveți că nu e doar pentru tine, înveți să o împarţi. Mă refer și la ascultători și la creatori. Omul care crează crede inițial că Dumnezeu i-a pus mâna în cap și i-a dat exclusivitate.

Merg la cumpărături. În clădirea noastră, pe contratrepte e un motto fie de la un artist, fie de la un producător mare. E un citat de la Elvis care spune: „The artist and the image are one thing” – Imaginea și artistul sunt un lucru, iar omul e alt lucru. Omul nu poate fi niciodată la înălțimea imaginii. Pe mine mă trezește în fiecare zi. Poate fac un lucru pentru care eu m-am antrenat, dar pentru unii oamenii rezonanța operei e atât de mare încât ei simt că am făcut ceva mai mult. Imaginea din mintea oamenilor percepută despre tine e mai mare decât ai putea tu să fii. Doar ai creat o chestie care poate fi aproape de perfecțiune. Discrepanța asta se vede. Creatorul încearcă să-și pună cele mai bune părți ale lui în operă, nu în el.

 

 

 

Andreea Raicu: ”Am renunțat pentru o vreme la Instagram”

Andreea Raicu este spectaculoasă și întoarce privirile peste tot unde merge. Și cu siguranță știe asta. Dar nu o mai interesează. Nu e vorba doar de obișnuință după mai bine de 20 de ani de când trăiește în ochii lumii practic. Pur și simplu, Andreea și-a reașezat viața. Răsfățată, norocoasă și avută întreaga viață, ea a spus ls un moment dat că nu mai are nevoie de astea.

Drept urmare a făcut ceva straniu în această țară în care televiziunea este o obsesie. A renunțat de tot pentru că nu o mai făce fericită. Arenunțat să mai apară în public, a renunțat cumpărăturile despre care spune că erau amețitoare. Nu a mai avut nevoie și a luat-o pe un alt drum. Singură cu ea însăși. Și apoi a ajuns să recunoască în public câteva lucruri pe care noi le ascundem: nefericire, depresie, o relație conflictuală cu părinții, drumuri care i-au complicat viața.

Ne-am întâlnit la câteva zile după ce s-a întors din vacanță.

Am fost în vacanță 10 zile în Mexic, în Los Cabos, pe Coasta de Vest și în Caraibe. Vacanțele mele trebuie să fie în locuri liniștite, departe, în care nu interacţionez cu foarte mulți oameni. Muncind enorm de mult și interacționând cu foarte mulți oameni, am nevoie să dau un shot down, să nu mă întâlnesc cu oameni, să nu fiu nevoită să fac conversație, să nu mă gândesc la absolut nimic. Să am o carte, să stau în fața Oceanului și să nu fac nimic.

E foarte natural. Eu am nevoie să stau în natură, am nevoie de lucruri simple care mă întorc la începuturi. În vacanță dorm mult, stau la soare, citesc, înot. Nu prea multe. Mai umblu, dar foarte puțin.

În Mexic în primul rând oamenii sunt extrem de veseli, light. Sunt ca o lumină! Apoi mâncarea și natura. Am stat într-un hotel destul de mic, unde erau ratoni, iguane, papagali, flamingo. Era și un crocodil, deși nu l-am văzut. Erai chiar în natură și asta mi-a plăcut mult. Nu prea beau alcool. Dacă e să beau, beau vin alb sau poate când ies, un pahar de gin.

Știu fotografiile din vacanța ei. Sunt studiate sunt atente, nu sunt lăsate tocmai la voia întâmplării. O tachinez și o întreb câte costume de baie a avut la ea. Frumusețea e o presiune?

Este unul dintre lucrurile cu care am putut să fac pace atunci când am făcut și pace cu mine. Era o presiune foarte mare pe care o puneam asupra mea, că trebuie să fiu mereu impecabilă, perfectă, cu părul aranjat. Am înțeles că nu sunt perfectă și că nu trebuie să fiu tot timpul ca scoasă din cutie, pentru că oamenii nu sunt așa. Oamenii au și momente în care părul nu arată impecabil, sunt obosiți, se îmbracă cu aceeași haină de două ori.

Încerc să introduc noțiunea de minimalism în mai multe zone din viața mea. Atunci când vine vorba de tehnologie, de haine, de lucruri, vreau să am cât mai puține, pentru că reușesc să fiu mai eficientă, iar lucrurile sunt mai simple.

O vedetă de calibrul ei are nevoie să trăiască prin Instagram și pe Facebook. Doar că acolo e o armată care trage de tine. Rezistă?

Cât am fost în vacanță am citit o carte a lui Cal Newport. Se numește „Digital minimalism” și vorbește despre influența pe care o are tehnologia asupra noastră și despre cum poți să â nu fii influențat așa de mult, cum să nu ajungi la anxietate, depresie și viața să nu-ți fie atât de mult marcată de tehnologie. Am încercat să nu mă mai las atât de mult influențată de tehnologie. Încerc să realizez că oricât de conștientă aș fi, căci am învățat asta, mă ia valul. E ușor să fii furat de tot ce se întâmplă pe Instagram, de tot ce vezi, de toată perfecțiunea, de toate viețile minunate. Chiar spuneam că atunci când văd poze frumoase cu oameni fericiți, în prima secundă, tendința mea subconștientă e că există și oameni foarte fericiți care nu au niciodată probleme. Asta e o prostie, nu există așa ceva! Chiar am scris un text pe blog despre asta. Nici Facebook-ul, nici Instagramul nu sunt cei mai buni prieteni ai mei. Prietenii cei mai buni sunt aceia cărora te deschizi, le povestești viața ta. Cunoștințelor alegi ce le spui. Nu vrei să-i faci martorii ai vieții tale până în cele mai mici detalii. Pentru mine cele două sunt niște cunoștințe cărora le dau ce simt eu nevoia să le dau.

Dacă stăm să ne gândim, când eram mici părinții noștri ne făceau fotografii. Ele erau doar în momentele frumoase. Nimeni nu se apuca să facă poze la înmormântări. În general se făceau poze la aniversări, la nunți, la botezuri, în momentele frumoase. Acum îmi e greu să cred că cineva ar pune poze cu lacrimile-n barbă și cu o tristețe înfiorătoare, pentru că dacă tu ești autentic trist, nu îți vine să-ți iei telefonul să-ți faci o poză. Încerc să mă uit cât mai puțin la viețile altora.

Așa că, la un moment dat și-a dezinstalat Instagramul

Citeam în cartea asta că „Y Generation” are procente foarte mari de depresie și anxietate față de generațiile anterioare. Cred că celelalte generații mergeau la cămine să locuiască, aveau dor de casă, lipsa interacțiunii cu familia sau multe alte motive. Acum depresia e generată de lipsa de încredere, fear of missing ouţ, faptul că nu reușești să faci tot. După ce am citit cartea asta în care se vorbește în prima parte despre cum poți să aduci valoare vieții tale și cum poți să te liniștești mai mult, îți spune ca 30 de zile să scoți aplicațiile care nu aduc valoare vieții tale. În mod evident, Facebook, Instagram, Twitter nu aduc niciun fel de valoare. Chiar dacă eu am foarte mult din munca mea bazată pe ele, nu îmi aduc valoare. Îmi aduc o parte bună din business.

O să fiu foarte sinceră. Când am venit din Mexic eram foarte obosită. Nu dormisem în avion, iar atunci când sunt obosită mă simt foarte dezechilibrată. Am nevoie să dorm. Am luat telefonul. Era sâmbătă după-amiază și eram acasă. Am început să mă uit. Toată lumea era la mare, la nu știu ce festival de muzică, la nu știu ce restaurant, iar eu eram acasă. Acest fear of missing out s-a accentuat atât de mult, eu venind din Mexic, dintr-un loc absolut superb. „Eu nu sunt acolo unde sunt toți oamenii ăștia!”. M-a frustrat atât de tare acest lucru de care eram atât de conștientă încât mi-am șters Instagramul de pe telefon. Două săptămâni am stat fără Instagram. A fost superb! Nu mă interesează. Dacă vreau să știu ce face cineva îl sun. Găsisem o formulă în care să punem postările printr-o aplicație, dar nu mai puteam pune niciun story. Mi-am stabilit atunci intervale de timp în care intru pe Instagram ca să postez și ca să răspund la mesaje. E vorba de disciplină și de felul în care tu alegi să fii. Când ai un program atât de aglomerat, în care toată lumea trage de tine, ai nevoie să fii disciplinat și să înveți ce e important pentru tine, care sunt prioritățile tale. Aceste două săptămâni în care nu am avut Instagram… Seara înainte să merg la culcare citeam. Dimineața aveam mai mult timp liber. Ajunsesem să vorbesc mult mai mult cu prietenii și să mă simt mai relaxată. Capul meu era mult mai liber. Nu mai aveam atât de multă informație stocată, informație care nu-mi folosea la nimic.

Andreea a fost singură la părinți. Copil care a avut tot ce-și dorește, dar și asupra căruia s-a pus o presiune uriașă pentru a reuși. Nu exista decât varianta de a face bine.

Pe mine dacă mă scoteau la școală și mi se punea: „Trebuie să faci exercițiul ăsta” și nu mi se explică de ce, nu-l făceam. Eu nu cred că lucrurile trebuie făcute pentru că trebuie. E nevoie de un scop pentru a face ceva. Dacă eram obligată să fac ceva, mă revoltam, mai ales acasă. Eram un copil destul de revoltat, în special față de tata. El era mult mai dur și avea o modalitate personală în care încerca să mă facă să fiu mai bună, să citesc mai mult, să iau note mai bune. Mă umilea foarte tare. Pe mine m-a făcut să fiu foarte revoltată pentru că nu înțelegeam cum cineva care este aproape de mine și care se presupune că mă iubește mă tratează așa. Așa știa el să facă, iar cei mai mulți oameni din generația lui făceau așa. Era extrem de sarcastic și de ironic. (M-a făcut să plâng) de multe ori. Nu numai că îi spuneam. Verbalizam într-un mod destul de agresiv după care aveam perioade în care nu mai vorbeam cu el. Mă scotea din sărite că nu avea deloc încredere în mine, nu-mi dădea deloc credit. Eu eram foarte preocupată de cum mă îmbrăcam. Îmi aducea mama tot felul de prostioare din străinătate, fiind însoțitoare de bord și mă schimbam de 100 de ori în rochițe. Era absolut bolnav de nervi întrebând ce o să se aleagă de mine, că o să ajung pe marginea străzii, măturătoare sau o să fie tot timpul nevoie de un bărbat care să aibă grijă de mine fiindcă eu sunt preocupată doar de cum arăt.

Așa că puștoaica rebelă a apărut în anii de liceu

Am vrut să plec (de acasă) când s-a terminat școala generală. Îmi aduc aminte că luasem premiu și venisem acasă. Mama mea ieșise la pensie și începea să stea acasă. Acasă mă aștepta meditatoarea de limba română să facem meditații pentru că dădeam treaptă. Mi s-a părut revoltător. Adică lasă-mi măcar o zi! Am făcut o criză de nervi și am spus că eu plec de acasă! Mama a venit după principiul: „Eu am venit acasă, eu o să mă ocup de tine și facem cum spun eu”. Am fost forate rea și m-am revoltat: „14 ani nu ai stat acasă și acum te-ai trezit să vii să-mi spui ce să fac?!”. Pentru ea a fost o suferință foarte mare că pleca. Avea o meserie absolut incredibilă pe vremea comunismului, fiindcă aveam de toate, dar pentru ea era sfâșietor de fiecare dată când trebuia să plece.

Există însă un punct de serenitate în amintirile ei. Momentele copilăriei în vacanțele la țară. Există o casă care o învăluia cu drag, iubire și natură. 

Locuiam în casă cu mama, tata și bunica. Mama și tata erau mult timp plecați. Mătușa și unchiul meu aveau o casă de vacanță la țară și pentru că noi fiind cu toții născuți în București, nu aveam pe nimeni la țară. Casa a venit ca o bucurie, pentru că petreceam vacanțele acolo. Unchiul meu, care fusese aviator, știa 7 limbi străine, era foarte creativ. În fiecare an vacanța avea o temă, iar noi ne pliam. De exemplu era „vară indiană” ca temă. Eu eram floare de lotus și eram cumva șefa tribului. Îmi făcuse acele coroane de pene sau corturi din material de parașută. Făceam tot felul de activități. Eram mulți verișori. Eram toți, unchiul meu care ieșise la pensie, sora lui și vreo 5 copii.

Facultatea fost și primul act de rebeliune. Nu a studiat acolo unde a vrut tatăl.

Eram răsfățată. Sunt singură la părinți. Erau foarte multe certuri între părinții mei pentru că vedeau educația mea în mod diferit. Mama, fiind foarte mult plecată încerca să compenseze asta cu multe cadouri. Mama a spus tot timpul: „Lasă copilul să facă ce vrea. Hai să vedem ce vrea, ce își dorește să facă, nu îi impunem noi.”. Tata considera că ei știu mai bine ce e mai bine pentru mine. A fost mereu acest conflict în care evident că eu cu mama câștigam.

Tata visa să fiu inginer electronist. La fizică nu eram pre bună, dar eram la matematică. Eram foarte tehnică. Cum se aducea un apărat la noi în casă știam exact ce trebuie să fac cu el. Dacă ții minte nu aveai voie să ai două telefoane în casă. Când venea controlul, având două, scoteam un telefon. Îl scoteam eu apoi știam cum să îl pun la loc. Tata mi-a zis că nu pot să dau la limbi străine pentru că voi ajunge la țară. Pe vremea respectivă dacă terminai te trimiteau profesor la țară. Mi-a spus să fac Politehnica. Eu am zis că nu pot să fac așa ceva.

Ah, după care a apărut moda. Un dezastru în familie. 

 (Moda a fost pentru el) o prostie. „Ai încurajat-o, uite ce se întâmplă!”, spunea. Moda nu știu dacă era neapărat o pasiune, cel puțin nu de a fi model. Am tot felul de poze din copilăria în care pozez. Am o poză cu niște vecine, cu care și acum sunt prietenă. Le țineam de mână și eram pozată, iar ele eram foarte timide. Cred că mi-a plăcut să pozez. Nu m-a gândit niciodată să fac asta pentru că la vremea respectivă nu exista această variantă.

Îmi aduc aminte că Cristi Crisbășan avea o revistă. Am mers la Liviu Ionescu care avea o agenție de modele. M-am dus la școală, dar nu pot spune că era ceva care să-mi placă. Nu aveam deloc încredere în mine. Mi se părea că sunt tare urâțică și că nu am ce să caut acolo. Și atunci când am câștigat „Look of the year” în România și a trebuit să merg la finala internațională în Coreea am rămas șocată.

Andreea povestește că ani de zile încrederea în sine i-a fost zdruncinată de relația pe care  avut-o cu tatăl său.

(Zdruncinarea încrederii a venit) de la tata în primul rând, dar și de la mama pentru că ideea de perfecțiune a fost foarte bine impregnată în fiecare celulă a mea.

Cu tata nu am reparat în viața reală situația. A murit când aveam 23 de ani și niciodată nu am reușit cumva să vorbim despre asta. A început să fie foarte mândru când am intrat în televiziune, dar pentru că era o persoană foarte introvertită nu a putut să-mi spună niciodată nimic. Momentele în care simțeam cu adevărat că mă iubește erau momentele în care eram bolnavă și el era singurul care voia să aibă grijă de mine. Atunci simțeam enorm de multă dragoste. După ce am început să lucrez în televiziune și nu mai era chiar o prostie ceea ce făceam, știu de la colegii lui că vorbea cu foarte multă mândrie. I se umezeau ochii când vorbea despre mine sau dacă mă vedea la televizor. Perfecționismul l-am luat de la mama. De la tata am luat presiunea și dorința de a demonstra că pot, lucru la care la un moment dat trebuie să renunți, pentru că nu poți trăi cu tine. Am muncit mult să nu fiu așa, pentru că la un moment dat eram. Eram foarte dismissive. Dacă cineva venea cu o greșeală evidentă sau dacă îmi spunea o prostie care nu are nicio legătură cu ce vorbim noi, îl împingeam într-un zid energetic astfel încât nu își dorea să mai fie în camera aia, prefera să țip la el sau orice altceva, doar să iasă din raza mea vizuală.

Renunțarea la televiziune a venit ca o surpriză pentru toată lumea. Doar că Andreea spune că se sufoca.

Ca să fac ceva e important să-mi placă. M-am maturizat și îmi doresc alte lucruri. Le spuneam prietenilor că urmează să plec din televiziune pentru că nu mai vreau, nu mai rezonez cu ceea ce fac, nu aduc niciun plus valoare telespectatorilor. Spuneam și citeam niște texte care nu aveau nicio legătură cu mine. Da, câștigam mulți bani, dar pentru ce? Lumea spunea că am înnebunit. Toată lumea se gândește că dacă ești celebru ești scutit de probleme, de boli. Dacă ești vedetă s-a rezolvat. Cred că decizia a venit firesc după transformarea pe care o avusesem în urma călătoriei în India. Mi-am dat seama care sunt lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am dat seama unde am bucurie, unde nu am. Când te duci la serviciu analizezi. Eu sunt fericit când fac asta sau nu? Îmi face plăcere? Simt în corp o bucurie? Nu simt, nu o fac. Făceam ceva care mi se părea fără sens.

Îmi lipsește atmosfera de echipă mare care lucrează sub presiune pentru live. Îmi lipsește energia din live, când tu ești sub control, trebuie să fii acolo și indiferent ce se întâmplă, 2 ore nu mai e nimic altceva.

Odată cu plecarea din televiziune avea să vadă că îi lipsește și educația financiară

Plecarea din televiziune m-a ajutat să devin mult mai responsabilă. Mi-a dat o lecție extraordinară pentru că eu provin dintr-o familie în care întotdeauna am avut. Un lucru pe care mi-ar fi plăcut să-l învăț ar fi fost disciplina financiară. Dacă aș fi pus deoparte 10% din tot cât am câștigat, probabil acum aș fi avut niște case… Eu mi-am cumpărat genți, pantofi și multe vacanțe. Atât am știut să fac la momentul respectiv.

La un moment dat depresiile sunt foarte scumpe. Cu cât golul este mai mare, cu atât simți nevoia să pui în el. Pentru că nu au bază, nu au fundație, ele se duc. Astea au fost lecțiile din care ar fi trebuit să învăț. Au fost momente în care lucrurile nu mai stăteau la fel. Atunci am început să învăț cât costă niște lucruri, cum să le plătesc. A fost o lecție absolut fantastică. Cumva mă bucur că s-a întâmplat asta pentru că am învățat să nu mai consum atât de mult. Noi suntem o planetă care consumăm atât de mult lucruri de care nu avem nevoie. Mergem să cumpărăm o sticlă de ulei și plecăm cu un coș întreg pe care în următoarele zile îl aruncăm. Cumpărăm o grămadă de haine de proastă calitate, doar ca să fim la modă, iar din ele folosim 10%.

Motivul plecării din tv era mult mai dânc. însă. Depresia este o boală despre care nu ezită să vorbească.

Depresia e un lucru despre care oamenii și în ziua de azi evită să vorbească. Când am făcut documentarul atât pentru voi, cât și pentru Pro, despre depresie am primit atât de multe mesaje. Oamenii spuneau că m-au văzut vorbind despre asta și că îmi mulțumesc, dar nu rosteau numele bolii. În primul rând nu mai ai nicio poftă de viață, nu mai ai energie, nu vrei să mai faci nimic, nu vrei să te mai ridici din pat. Nu îți mai aduce bucurie absolut nimic.

Jim Carrey cred că a spus la un moment dat ca își dorește ca toți oamenii care cred că banii îți aduc fericirea să îi aibă și să vadă cum e. Banii sunt foarte importanți și nu am să neg niciodată lucrul acesta. Îți dau libertatea să faci ceea ce îți dorești, dar banii nu îți aduc nici măcar fericire, nu-ți rezolvă problemele. Când tatăl meu a fost bolnav aș fi fost în stare să fac absolut orice. Aveam și cu ce, dar nu s-a putut, pentru că nu despre asta este vorba.

Am întrebat-o de ce nu a plecat din țară. Ar fi putut să o facă în mai multe momente. 

Am avut două momente. Fiind foarte legată de familia mea și de prieteni nu mi-am dorit să plec. Am avut o relație cu cineva care locuia în străinătate. Am zis să încerc. La momentul respectiv mi se oferise un show foarte important și am zis că vreau să-l fac, nu vreau să plec. Când îți dorești ceva, vine viața și îți spune: „Uite, ia de aici! Hai să vezi”. Îmi doream foarte tare să stau în California, să învăț mai multe lucruri, să am un stil de viață cât se poate de sănătos, să întâlnesc oameni cu aceleași pasiuni și valori. Acolo e patria trăitului sănătos. Existența mi-a organizat această situație. Am cunoscut mai mulți oameni acolo și am avut o relație cu cineva. Un an de zile am făcut cumva naveta între București și San Francisco. Când s-a pus problema să mă mut mi-am dat seama că nu pot să o fac, pentru că îmi lipsea familia, ceea ce făceam aici. Era o viața foarte diferită și îmi era dor de casă. Nu m-am gândit niciodată că rădăcinile sunt atât de importante. Pentru mine sunt și îmi e greu să mă duc în altă parte. Mi-ar plăcea să pot să am bază aici și să călătoresc cât de mult vreau.

Și, da, știu că vreți să aflați dacă mai are un iubit

M-am uitat matur la lucrul ăsta și am ales ce e mai bine pentru mine. Deși era o relație foarte frumoasă, el nu putea veni în România. Nici nu m-aș fi gândit. Dacă avea ce să facă în România, iar țara i-ar fi putut oferi ceva, poate. Era elvețian și locuia în San Francisco. Fusese curator de artă, iar apoi a lucrat la Adobe. Atunci când cariera ta se duce undeva și ai challenge-urile pe care le ai în carieră, iar oportunitățile sunt atât de mari, e greu să vii, să faci ceva undeva unde nu ai atât de multe provocări.

Foto: Facebook Andreea Raicu

 

 

Nae Caranfil: ”Mai jos de atât nu putem ajunge”

Știu că Nae Caranfil are emoții când este înregistrat. Sunt pregătit pentru asta. El care este un așa mare povestitor și regizor, se topește când vede o cameră. Asta pentru că-i place să fie în spate și să dicteze totul, iar aici nu se întâmpla asta. Nu e chiar un dictator, dar pe platoul de filmare nu vrea ca actorii să-i iasă din cuvânt și din scenariu. 

El lucrează în șir la scenarii și nu se oprește niciodată până când nu obține acel fragment de perfecțiune. Știe exact ce vrea de la personaje și nu acceptă niciodată ca actorul să-i dea o altă intrepretare. Așa a făcut la toate cele șapte filme. Dar a acceptat la unul dintre ele, Closer to the Moon, să dea decizia finală producătorului. Îmi spune că norocul filmului este că, până la urmă, producătorul a acceptat la final varianta sa.

Râde de mine când îi spun că cele șapte filme ale sale sunt o operă. E prea puțin, îmi zice. Deși fiecare film al său este o minunăție. De la Filantropica, la 6,9 Richter, totul e minuțios pus în scenă. Iar personajele și umorul sunt o minune.  E o onoare să stăm de vorbă. 

Cum se conturează un film îl întreb întâi. Știu că asta e partea care îl face fericit. Să scrie intens, să facă povestea, să găsească minunea. 

Apar idei, dar faptul că apar idei, nu înseamnă că aceste idei se și concretizează. E ca și cum m-aș duce la orfelinat, aș adopta un copil, l-aș lua cu mine acasă și mi-aș da seama după o zi sau două dacă e copilul care îmi trebuie sau nu. Îmi încurcă viața sau mi-o limpezește? Dacă nu e cel care trebuie, îl duc înapoi. Sigur, este un lucru crud. O poți face cu o idee, dar cu un copil mai greu.

Pot fi creșteri false într-o idee. Mă ambalez și după un număr de zile sau chiar săptămâni abandonez. Realizez că nu pot duce mai departe ceea ce mi se părea atât de atractiv la început. Iau notițe, scriu. Port un carnețel după mine și îmi notez când îmi vine o idee.

Încă sunt câteva posibile, dar dintre ele nu știu dacă se vor alege 2.

Armata e un punct de căpătâi pentru generația lui Nae Caranfil. Tinerii intelectuali ai anilor 80 erau obligați la armată grea. 

Am făcut la Caracal în ʼ79-ʼ80, înainte de facultate, 9 luni. A fost la fel pentru toți: grea, o lecție de a învăța să fii umilit de către alții, dar și o lecție interesantă despre prietenie, despre solidaritate. Totul era greu. Era anevoios să treci de orice zi. Somnul era ușor și bun. Mâncare aveam. Armata era dotată cu cele de trebuință. Cazarma era curată, dar curățenia avea un preț puternic de plătit și noi eram cei care plăteam. Când vorbesc de umilințe mă refer la felul în care oameni mai puțini educați decât tine îți vorbesc, ți se adresează, superioritatea afișată jignitor de multe ori, lucruri pe care azi nu le mai percep atât de acut ca atunci. Noi eram un grup de viitori studenți la artă, adică viitori muzicieni, compozitori, actori, regizori și pictori. Eram deliberat puși în mijlocul unui grup mult mai mare de viitori studenți la mecanică agricolă. Nu conta cât de mulți sau puțini eram, ci conta calibrul intelectual. Din punctul ăsta de vedere se crea un lucru foarte interesant: ignoranța care pedepsește cultura, și nu doar din partea superiorilor, dar chiar în zona camaraderească. Numărul impunea. Cei de la mecanică agricolă încercau să ne pună la zid pe noi, pentru că aveam un alt limbaj și eram mai puțini.

E pericoloso sporgersi e primul film românesc genial pe care l-am văzut. Țin minte și acum sălile pline de studenți, la Iași, care trăiau cu intensitate acțiunea. 

Ca să stea în picioare în capul meu o comedie bună trebuie să aibă un substrat de altă natură. Nu neapărat tragic, dar dramatic, trist, nostalgic, un substrat care să contrasteze sau să potențeze actul comic.

Am pus multe în film. Sunt însă și lucruri cărora nu le-am găsit locul.

A fost un moment în care unul dintre prietenii mei care urma să fie student la Conservator era foarte deprimat. Mai aveam vreo lună și jumătate de armată de făcut și căzuse într-o semidepresie vizavi de faptul că nu se mai termina povestea asta. Nu m-am gândit la ce fac, dar am încercat un experiment. Mi-a venit spontan în cap. L-am luat pe terenul de baschet, l-am pus sub unul dintre coșuri și i-am spus să privească în față fiindcă vom merge foarte lent spre celălalt coș. Am început să mergem împreună, pas cu pas, iar între timp îi povesteam: acum ne-au luat; e prima noapte de cazarmă; ne-au dat uniformele, armele, le punem în rastel; acum depunem jurămintele; prima învoire acasă. Îi făceam tot filmul trecerii noastre prin acele 7 luni și jumătate de armată. În momentul în care am ajuns în prezentul de atunci i-am spus să se oprească și să privească în față. Într-adevăr coșul din față era foarte aproape, puteai să-l atingi cu mâna. I-am spus atunci să se întoarcă și să-mi spună de unde a pornit. Atunci a părut că i-a pus cineva o lentilă deformantă la fel cum se întâmplă când privești cu un binoclu invers. Părea extraordinar de departe coșul de la care pornisem, nici nu se mai vedea. L-am vindecat total. A fost atât de fericit în seara aceea, fiindcă și-a dat seama că liberarea e la doi pași. Am fost un mare psiholog în momentul acela.

Mai apoi mi-am dat seama de potențialul cinematografic al acestui moment. Nu cred că am calitatea asta în mod consecvent. Se întâmplă să am câte o intuiție, fiindcă lucrez cu ele în general în meseria asta, dar nu mă consider un om extrem de atent și perfect capabil să manipuleze.

Cum e pe platou Nae Caranfil. Omul delicat și timid se transformă în zbir?

Ai vrea foarte tare să poți să pregătești traseul actoricesc, dar de multe ori nu ai timp. În orice caz, profit de puținul timp pe care îl am ca să-i direcționez. Sunt un control freak în sensul în care la toate filmele am fost și autorul scenariului. Voiam să fie respectat la virgulă. Le-am spus că dacă scria altcineva nu mă deranja că-l strică, dar dacă e textul meu le-am spus să-l respecte din simplul motiv că am stat nopți și nopți lucrând la acele dialoguri și replici. Actorul poate gândi: „Îmi intră mai bine în gură așa”. I se pare lui. Nu-i intră! Trebuie să-i intre în gură exact ce am scris eu. Nu mă comport ca atare, (ca un dictator). Sunt pisălog, dar îl duc acolo unde trebuie. Din când în când am capacitatea de a formula bine ce doresc să obțin, de a găsi imaginea care să-i sugereze rezultatul la care trebuie să ajungă.

Mă enervez doar în interior. Nu sunt coleric pe platou. Consider că este un mod facil de a-ți asigura autoritatea. Evident că lumea se intimidează dacă înjuri, ești coleric și faci ca toți dracii. Nimeni nu are curajul să-ți răspundă, dar la înjurătura ta e și înjurătura lor, deși nerostită. Autoritatea pe care o câștigi e de fapt o non-autoritate. Aici mă refer la relațiile cu producția, cu echipa.

Cu fiecare actor trebuie să ai în general o altă abordare. Ești polițist pentru unul, mamă pentru celălalt, învățător pentru al treilea, doctor sau psiholog pentru al patrulea. Poți să fii femeie de serviciu pentru al cincilea. Sunt ca niște animale bolnave, fiecare cu alt diagnostic și trebuie să le prescrii un alt tratament.

Nu mă poziționez în cinematografia românească ca un concept. Prefer să fiu un lup singuratic care își creează propriul traseu. Nu vreau să mă înregimentez în niciun stil. Nu vreau să copiez pe nimeni. Am fost prost la școală, nu reușeam să copiez pentru că eram prins imediat. În general nu cred în categorii sau categorisiri ale criticii. Noul val, vechiul val, generația de aur, generația de sacrificiu. Eu cred că fiecare dintre noi are un parcurs pe care dacă e să-l gândim onest e necesar să fim singuri. Singuri cu noi. Orice solidarizare de tip: „Hai să formăm un grup” mi se pare cumva falsă. Cinematografia și în general artele sunt sporturi individuale, nu neapărat de echipă.

Tatăl să este celebrul, pentru generația mea, critic de film Tudor Caranfil. Cu o voce inconfundabilă, el era însuși filmul în anii 80. La proiecția de la Cannes a lui E pericoloso sporgersi a plecat din sală fără să-l felicite pe Nae. 

Am rămas stupefiat nu numai pentru că era primul film făcut de fiul lui într-o proiecție de gală la cel mai mare festival de film din lume, dar și pentru că îmi datora prezența la Cannes. Eu îi organizasem inclusiv financiar venirea. Nu era a doua sau a treia oară la Cannes. Era prima oară în viața lui la 60 de ani cât avea. El mergea la Berlin sau la alte festivaluri, dar nu și la Cannes. Când s-a ridicat și a fugit am rămas tablou. La momentul respectiv, actrița care juca în film, Nathalie Bonnifay, s-a întors la mine și mi-a spus: „Lasă-l că l-am urmărit, iar pe finalul filmului plângea. Îi șiroiau lacrimile pe obraz”. Probabil că explicația era că voia să fugă ca să nu-și exhibe emoția. E filmul lui preferat din cinematografia mea.

Tudor Caranfl nu l-a încurajat niciodată să facă această profesie

El nu și-ar fi dorit să fac meseria asta. Știa cât de epuizantă din punct de vedere fizic și psihic e această meserie în sine, dar cât de epuizantă e ea sub influența unei cenzuri cum era cea pe care o instituise regimul comunist, dar și Ceaușescu în acei ani. Se gândea că nu voi avea șanse să răzbesc. Vedea și mâncătoriile din interiorul lumii cinematografice, a „profesioniștilor” care își tăiau craca unul altuia. Credea că intru într-o junglă în care șansele mele de supraviețuire sunt minime. Mă vedea muzician, compozitor. Am început să fac pian din proprie inițiativă inițial, după care școala de muzică a început să mă obosească foarte tare. Pentru mine era mult să merg și la școală, să fac și școala de muzică, studiul la pian care trebuia făcut ore în șir. Tatăl meu a încercat să mă țină aproape legat de școala de muzică. Până la urmă am abandonat și nu a mai avut ce face, deși a sperat până în ultima clipă că mă voi reorienta spre muzică și voi ținti spre Conservator, lucru care nu s-a întâmplat.

Discursul tatălui său i-a rămas perfect întipărit în minte

„În primul rând un regizor de film trebuie să fie un personaj solid din punct de vedere fizic. În al doilea rând unde te duci să dai examen la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică)? Acolo în Comisia de Admitere sunt numai regizori pe care eu i-am înjurat ani de zile. Cum crezi că vor rata o șansă să se răzbune? Dar să presupunem că iei examenul de admitere, intri în Institut și ești student. Cum se vor purta cu tine în cei 4 ani? Cum se vor răzbuna pe mine pentru ce le-am făcut? Hai să presupunem că termini institutul și ieși cu o diplomă. Ce faci cu ea? O să te bage la Buftea să duci cafele. Nu o să faci film. O să le faci cafele oamenilor pe care i-am înjurat ani de zile în cronicile și emisiunile mele. Să presupunem că o să te lase să faci un film de debut. Ce film de debut va fi? Nu vezi ce scenarii se aprobă?! Niște inepții! Vei face un film de care îți va fi rușine. Să presupunem că faci un scenariu bun și vei face un film de care să nu-ți fie rușine. Nu se va aproba. Să presupunem că vor dormi în sala de aprobare și îți vor aproba filmul. Ce faci cu el? Nu va fi trimis la niciun festival. Va sta aici și va fi marginalizat. Să presupunem că ajunge la festival și iei și premii. Până atunci îți vei fi ruinat sănătatea. La ce bun?”

Acest tip de discurs nu făcea decât să mă pună pe orbită, să mă lanseze și mai tare. Pe un adolescent o asemenea perspectivă catastrofică nu poate decât să-l motiveze.

Cred că era (mândru), pentru că eram activ. Scriam, activam la niște cenacluri literare. El avea în cap un tip de educație fără efuziuni. Să păstrăm distanța pentru că orice emoție falsifică relația. A avut momente de slăbiciune. În general acceptând și unul și altul acest tip de relație mai degrabă de amiciție decât de părinte copil, orice efuziune mă destabiliza. Nu știam cum să reacționez. Nu aveam pregătită reacția de răspuns.

Nae s-a profilat rapid în anti-comunist. În ce-l privește, Tudor Caranfil chiar credea în socialism

Cred că tatăl meu era în sufletul lui comunist. El a fost anticeaușist, dar ar fi sperat undeva ca ideea să prindă un alt contur. El practic nu se putea dezice. Tinerețea lui fusese în zona aceasta. Plecase din familia lui care era o familie ce practica un cult mozaic și devenise ateu și comunist. Acestea sunt opțiuni esențiale la vârsta la care le-a făcut, la 20, 22 de ani. Nu mai poți reveni asupra lor oricât de tare ți-ar infirma realitatea opțiunile. El era profund anticeaușist, dar avea o speranță oarecum utopică în faptul că cineva va repara această idee și o va clădi în acest scop.

Eu eram atras ca orice tânăr din generația mea de tot ce înseamnă vest, Occident, libertate.

Revolta față de comunism a venit de la sine. 

Țin minte că odată, în liceu, am fost duși toți în amfiteatru. Ne-a fost pusă în față o hârtie pe care trebuia să o semnăm. Era o adeziune, o chestie formală. Eu m-am apucat să citesc hârtia și mi-a spus o profesoară: „Hai că nu avem timp, semnează!”, iar eu i-am răspuns că nu semnez nimic înainte să citesc. Am stat și deliberat am început să citesc foarte lent, parcă citeam un roman de Tolstoi. Profesoara a început să mă amenințe. I-am răspuns că mă poate amenința cât vrea, dar că eu îmi voi apăra dreptul de a nu semna nimic înainte să citesc și să-mi dau seama ce semnez. A ieșit un mic scandal.

M-am mutat cu liceul de la Mihai Viteazul la Ion Creangă. Acolo am intrat într-un anturaj nou. În anul IV eram într-o clasă cu niște miștocari care făcuseră o revistă, desigur, antisistem. Revista era scrisă și desenată de mână. Se chema „Smerenia XII C”. Era un fel de Cațavencu avant la lettre. Eu am desenat coperta a IV-a a revistei, o caricatură a lui Hitler care îi făcea publicitate revistei. Spunea: „Întotdeauna când vreau să mă informez în mod obiectiv asupra realității de la noi citesc revista XII C.”. Făceam o „publicitate Occidentală” la această publicație. Ea a fost găsită. A fost un mic scandal în cancelarie, dar s-a hotărât mușamalizarea, fiindcă ar fi putut ieși mai rău”.

După căderea comunismului Nae Caranfil a devenit unul dintre stâlpii Pieței Universității

Eu și tatăl meu eram pe baricade total diferite. El a fost de la bun început adept al FSN, iar eu total împotriva lui. Venind din Piața Universității am declarat sufrageria zonă liberă de neocomunism. Când trecea din bucătărie în dormitor îl aplaudam. Știți că la Piața Universității adversarii ideologici nu erau înjurați ci aplaudați ca să iasă din rând mai repede. Ne certam ca chiorii, dar cu umor.

Discursul său din balcon a devenit celebru

Am vrut să mă joc. „Să ne gândim că voi sunteți un miting FSN și că eu aș fi Ion Iliescu. Ce v-aș spune?” Am făcut un discurs al lui Iliescu, dar sigur autoironic. Piața a reacționat extraordinar pentru că au prins jocul imediat, au intrat în el și s-au transformat într-un miting fanatic pro Iliescu, cu sloganurile de rigoare: „Soarele răsare, Iliescu apare”. A fost o experiență extraordinară de ludic.

Mineriada l-a prins la lucru la Nottara. S-a ascuns la vedere

Eu repetam la teatrul Nottara unde am avut spectacol. Unul dintre actori m-a sunat și mi-a zis să stau acasă. Bineînțeles că nu am putut și m-am dus la repetiție. Nu s-a făcut nicio repetiție, dar ne uitam pe geam la ce se întâmpla jos în stradă, pe Magheru.

Piața Universității, 29 de ani mai târziu

Atunci a fost ceva ce ținea de o însuflețire pe care o simțeam cu toții, toți cei care scăpasem la o vârstă încă plauzibilă de acea nicovală de pe grumazul nostru. Se trăia foarte poetic aș spune, mai degrabă decât o contestație politică, devenise o contestație poetică. Sigur că s-a ales praful de ea. La momentul respectiv țin minte că era un jurnalist străin acolo. Conversam în engleză în Piață și mi-a spus următorul lucru: „Știu exact ceea ce vreți, aveți dreptate. În mod normal ar trebui să aveți și câștig de cauză, dar nu veți obține nimic. În schimb, vestea bună este că în timp, în maxim un an de zile, ei vor face de bună voie tot ce le cereți voi acum în mod condiționat”

Protestele din prezent le înțelege, dar nu-l mai atrag la fel de mult

Am fost, dar nu cu aceeași însuflețire. Nu mai am vârsta. Ideile sunt aceleași și evident că mă racordez, rezonez cu cea mai mare parte din ceea ce Piața a cerut în ultimii ani, dar nu mai am aceeași pornire războinică. M-am mai acrit, să spun așa.

1990, Piața Universității vs 2020, Piața Victoriei

În primul rând umorul a traversat aceste două decenii. Inventivitatea și în general faptul că între 20 și 40 de ani ai mai multe șanse de a vedea just starea lucrurilor, decât înainte sau după. Dușmanul e același, dar cu alte denumiri. Prostia crasă pe care o vedeam în anii comunismului și contra competența o vedem și astăzi. E aceeași. Pe mine nu mă scoate din minți cinismul politicienilor, pentru că face parte din fișa postului, dar măcar să gândească, să aibă ceva în cap. Pe un creier ca o coală de hârtie însă nu poți nici măcar să desenezi ceva.

Acum, da, (sunt mai proști decât comuniștii). La comuniști mai erau puși acolo și niște șmecheri care puteau să ghideze lucrurile. Din când în când se aleg stelele în așa fel… E ca un festival al prostiei în care au venit cei mai buni concurenți. Festivalul Național al Prostiei.

Lucrurile deranjante în România, îl întreb. Dar lista nu e lungă

Cel mai tare mă deranjează violarea limbii române. Școala ar trebui să fie o soluție, dar din păcate nu e.

O soluție politică miraculoasă nu mai așteaptă astăzi

În primul rând înlocuirea clasei politice actuale. Nu îmi fac iluzii că for veni niște feți-frumoși la putere, dar mai jos nu știu cât ne-am mai putea duce.

 „Restul e tăcere” e filmul meu românesc preferat. O poveste care-ți învăluie inima

Îl aveam din ʼ88. Știam povestea de acasă și aveam în cap ideea de a face la un moment dat un film care să vă ducă înapoi în timp și să vă povestească istoria primilor cineaști români de la începutul secolului XX. Nu aveam cum să îmi imaginez că se va face în condițiile de atunci, nici financiar, nici ideologic. Am mai pus în ea. Nu e o docudramă. Am și schimbat numele personajelor ca să-mi pot permite derapajele imaginației, licențe și alte lucruri. Am vrut să pot face o poveste de ficțiune inspirată de evenimentele reale de atunci.

Filmul Independenței se dădea, dar pe fragmente căci era greu de urmărit pe atunci. L-am văzut tot pentru că în 1994, când a fost prima tentativă de a pune în producție „Restul e tăcere”, am fost la arhivă și l-am văzut. Mi-am luat notițe cap coadă. Filmul e destul de primitiv, dar are momente în care strălucește pentru că sunt acolo intuiții de punere în scenă, dar fulgurante. Din când în când sunt lucruri care se duc până în zona pe care trei ani mai târziu urma să o experimenteze Griffith, „Nașterea unei națiuni”.

Povestea personajelor e luată din realitate. Tatăl meu scrisese o parte a unei cărți în care analiza și povestea în același timp istoria acestui film. Atunci am luat personajele, le-am mai aprofundat după ce am găsit și alte surse de documentare. Am văzut cu cine voi merge mai departe, pentru că nu am folosit chiar toate personajele din povestea reală. Mă stimula și paralelismul extraordinar dintre faptul că în România, o țară aproape insignifiantă, se făcea un film de mare montare despre Războiul de Independență, despre momentul de formare a națiunii române, iar trei ani mai târziu, David W. Griffith, primul mare gigant al cinematografului american făcea un film al Războiului de Secesiune, cu aceeași viziune amplă, epică asupra istoriei.

„Independența României” a fost un succes. A fost o premieră de gală. Practic am văzut recent că și în Franța filmul a fost proiectat la momentul respectiv cu destul de mult tam-tam. Incendiul a fost real, dar interpretarea mea asupra acelui incendiu e fictivă. Faptul că el își dă singur foc la filme pentru a recupera argintul din nitratul de argint…

E o mare dezbatere legată de povestea regizorului. Taică-miu a descoperit la un moment dat, la mijlocul anilor ʼ80, că regizorul filmului oficial, apărea în diverse surse ca fiind tânărul, aproape adolescentul Grigore Brezeanu, fiul lui Iancu Brezeanu, celebrul actor al lui Caragiale. Acest tânăr de 19 ani se presupunea a fi fost regizorul filmului. Anumite surse descoperite de taică-miu spuneau că nu el era de fapt, ci Aristide Demetriade, marele actor al Naționalului, care s-ar fi preocupat în mod special de fenomenul cinematografic, căci artă nu i se spunea încă la momentul respectiv. Cred că taică-miu și-ar fi dorit să fac filmul cu acest personaj în cap. Cu toate acestea eu nu am vrut să renunț la povestea unui puști, al unui copil minune, a unui enfant prodige, de 19 ani care întoarce munții pe dos și îl convinge pe marele nabab Leon Popescu, moșier de Ialomița să bage bani în această aventură. Nu am vrut să renunț și pentru că mi se părea că este foarte cinematografic. E un copil mic de statură, plin de ifose, un Orson Welles combinat cu Gigi Becali, mai mare decât natura, care aruncă cu bani în stânga și în dreapta și care se lasă târât în această nebunie.

Traian Berbeceanu: ”Polițiștii nu vor să-și pună pielea în băț, să ajungă ca Berbeceanu”

Traian Berbeceanu nu-și arată vârsta. Are 52 de ani, dar arată mai bine ca un bărbat de 45. Nu era o glumă atunci când le-a spus colegilor din Poliție că trebuie să mai meargă și la sală. Are un piept imens, de ridicător de greutăți, și brațe pe măsură. E tuns cel mai scurt cu putință. Și face o mare economie de cuvinte. Este ca și cum ar controla fiecare emisie vocală și și-ar lua timp să chibzuiască fiecare vorbă pe care o spune. E abraziv, contondent, direct și sincer. 

Sunt convins că mediul în care a lucrat l-a făcut dur, de piatră. E sigur pe el și pe ce-a muncit, nu are nevoie de vorbe în plus. Nu jignește, nu dă sentințe, dar își știe treaba. Lumea îl consideră un erou. După ce a demantelat mai multe clanuri din România, o înscenare judiciară l-a adus în temniță. A câștigat procesul la fond, iar procurorii care l-au anchetat au fost condamnați la închisoare. Asta l-a făcut iubit. 

Am vorbit în mijlocul cazului Caracal, imediat după ce și-a lansat cartea Radiografia unei mârșăvii judiciare. 

Cartea. De ce era necesară?

Am debutat cu scrisul la această carte imediat după pronunțarea sentinței în prima instanță, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv după luna iunie a lui 2016. Undeva în primăvara anului 2017 am finalizat-o. Au fost perioade în care am lucrat mai intens și altele în care nu am putut din cauza trăirilor pe care am încercat să le descriu în carte. Nu aveam starea necesară pentru a le transpune în scris.

Apelul. Care este stadiul procesului său? Ce Rol au avut modificările adoptatea de Parlament la legile justiției. 

Achitarea pentru toate faptele pentru care am fost trimis în judecată s-au dat pe faptul că nu există fapta, nu pe alt temei procedural. Nu fiindcă nu ar fi indicii sau probe, ci pur și simplu faptele pentru care am fost trimis în judecată nu există. Deși achitarea de către completul de trei judecători ai ICCJ a avut loc în iunie 2016, DIICOT-ul, cel care m-a trimis în judecată, au atacat și ei cu apel. Aveau obligația morală să motiveze apelul și să arate Înaltei Curți care sunt motivele de apel în 30 de zile. Au făcut-o într-un an. Din punctul meu de vedere este o tergiversare nejustificată. Ulterior judecarea apelului a început la completul de judecători. Au apărut apoi deciziile acelea alea CCR cu Completele de 5. A fost dat înapoi, s-a repartizat unui alt Complet de 5, a reînceput. Acum a venit ultima decizie a CCR cu Completele de 5 și așteptăm cu mare interes să vedem ce se întâmplă, respectiv motivarea pe care judecătorii CCR o să o facă la ultima decizie pe care au dat-o.

Încă mai e polițist?

În suflet sunt polițist. O să rămân polițist totdeauna. A fost meseria pe care am făcut-o cu dedicație și cu absolut totală implicare, însă nu mai sunt activ. În urmă cu un an de zile m-am pensionat fiindcă am împlinit stagiul necesar, aveam vechimea, vârsta.

Eu cred că România se desparte prea devreme de profesioniștii săi. Este un pensionar tânăr, de 25 de ani. Cum vede această problemă?

Din punctul meu de vedere polițiștii, cel puțin cei din sistemul operativ, și în mod deosebit cei din structurile de combatere a criminalității organizate, în cei 25 de ani de activitate, până la pensie, au parte de o uzură psihică, fizică, o uzură a sănătății deosebite. Părerea mea e că aceștia pot fi folosiți pentru experiența lor și ulterior celor 25 de ani. Măcar încă 5, 6, 7 ani în funcții neoperative. În mod deosebit în posturi în care pot să împărtășească din experiența lor polițiștilor care se află pe băncile instituțiilor școlare ale poliției sau vin imediat de pe băncile Academiei sau ale Școlilor de Agenți de Poliție.

Se iese și mai devreme la pensie. Acum nu se mai iese decât la împlinirea vârstei de 50 de ani. Ca să argumentez ce am spus mai devreme, în cursul anului 2004, în timp ce investigam o grupare infracțională care parțial este descrisă și în carte, în timp ce eram la serviciu, am suferit un infarct miocardic. Am fost luat cu ambulanța, dus la Spitalul Județean, dus apoi cu o altă ambulanță la Timișoara la Institutul Inimii. E o meserie care uzează forate mult. Infarctul a fost cauzat de oboseală, de stres, de alimentație necorespunzătoare, combinat cu consum de cafele în exces, de fumat… E o meserie care te uzează și îți creează mari problem

Ce crede despre pensiile speciale?

Nu există pensii speciale la poliție. Sunt pensii de serviciu care sunt reglementate legal. Cuantumul lor este mult sub ceea ce se vehiculează în spațiul public. Nu sunt pensii extraordinare. Sigur, din punctul meu de vedere, probabil că este nedrept ca pensia unui polițist care a lucrat în structurile operative, la judiciar sau la crimă organizată să fie la fel ca și pensia unuia care iese tot după 25 de ani de poliție, dar dintr-o structură neoperativă.

Eu am în jur de 7.000 de lei pensia, dar este una dintre pensiile mari pentru că am ocupat o funcție de comandă foarte importantă, adică am coordonat activitatea structurilor de combatere a crimei organizate pe județele Hunedoara, Alba și Sibiu.

L-am rugat să-mi explice ce se întâmplă în viața unui polițist de capătă dreptul să devină pensionar mai devreme.

E greu să vă descriu o zi din viața unui polițist pentru că activitățile noastre se întindeau pe perioade mult mai lungi de timp când investigam o grupare infracțională. Plecam dimineața la serviciu și s-a întâmplat de nenumărate ori să ne întoarcem după o săptămână, două, după o lună. Se termină o dată cu dovedirea activităților infracționale ale persoanelor sau a grupurilor de persoane investigate.

Eu eram șeful Brigăzii Alba care avea în componență mai multe servicii specializate: Antidrog, Cyber Crime, Criminalitatea Macroeconomico-financiară. La nivelul fiecăruia dintre aceste servicii se instrumentau dosare penale privitoare la grupuri de infractori care săvârșeau genul respectiv de infracțiune.

 Acum traficul și consumul de droguri sunt infracțiunile preponderente. În momentul următor pot fi cele de criminalitate economico-financiară. La un moment ulterior poate să fie traficul de persoane și traficul de emigranți. Toate sunt importante, toate se comit.

Din ce am observat eu, infracționalitatea a escaladat în ultima perioadă. După percepția mea, e vorba despre ultimii 4, 5 ani. Cred că infracționalitatea a crescut foarte mult și că structurile de aplicare a legii au pierdut un pic de teren. Problemele acestea legislative, încercări de modificare a Codului Penal, a Codului de Procedură Penală. Din punctul de vedere al poliției, dar și al Ministerului Public, al instanțelor, cred că toate aceste sisteme sunt subfinanțate. Nu există suficientă logistică pentru a-ți desfășura activitățile în bune condiții.

Modificările legislative din timpul perioadei Dragnea au împiedicat și activitatea Poliției. A simțit că lumea interlopă e bucură de ele?

Nu mi s-a întâmplat să-mi râdă (infractorii) în nas, dar am perceput reacții de genul ăsta în special în mass-media, din partea unor presupuși infractori, unii chiar dovediți infractori. Mă gândesc că dacă o instanță ca ICCJ te condamnă pentru săvârșirea unei infracțiuni, definitiv, o să fii numit infractor până la urmă.

Percepeam (modificările) ca pe niște piedici intenționate puse sistemului judiciar.

Probabil (scopul a fost) ca anumite infracțiuni aflate în cercetare să nu mai poate fi investigate și trimise în judecată, să urmeze dosarul calea firească și să se obțină soluții definitive. Au fost încercări de tergiversare a acestor dosare până la împlinirea unor termene de prescripție. De curând CCR a respins acele modificări care vizau reducerea termenelor de prescripție.

Legătura între politică și lumea interlopă

În cadrul dosarelor pe care le-am investigat am întâlnit și situații de legături nefirești între oameni politici și membri ai unei grupări infracționale, dar nu i-am tratat ca pe niște oameni politici. În cauzele respective i-am tratat ca pe membri ai grupării.

În momentul în care ești om politic, reprezentant al unei instituții importante a statului și afli că persoana X are probleme de natură penală, că există suspiciuni că săvârșește infracțiuni sau afli din mass-media că este investigat sau cercetat, iar tu nu încerci să te detașezi de omul ăla, ba din contră, cultivi în continuare relația cu el, deja din punctul meu de vedere, ca polițist sau ca cetățean, e o problemă. Au fost situații în care cauzele investigate ne-au rezultat astfel de legături, de apropieri.

Cred că lumea interlopă, traficanții de droguri, de persoane, persoane care comit infracțiuni cu violență, sunt de fapt cei care profită de aceste modificări sau încercări de modificări legislative, alături de cei pentru care ele sunt făcute. Politicienii și-au făcut niște găuri pentru ei, niște portițe de scăpare, de care beneficiază din păcate și această lume interlopă.

Intervenții din partea superiorilor. Cum arată și ce i s-a cerut

Au fost situații punctuale. Nu le infirm, dar nici nu aș vrea să mă refer la ele în momentul ăsta. Au fost două, trei situații de genul ăsta, în urmă cu mai mulți ani. Nu le-am dat curs și pe urmă nu am mai fost deranjați. Pur și simplu te sună și-ți spune, fără vreo legătură, fără să-ți ceară ceva, că X este un băiat bun, că își vede de treaba lui, că afacerile lui sunt legale. Îți sugerează că acea persoană e protejată sau că e în grațiile celui care intervine. Ironizam la telefon și mă lăsau în pace.

Au fost situații în care ca pârghii prin care poți să creeze presiune asupra ta, trimit echipe de control, corp de control. Îți verifică activitatea în cele mai mici amănunte, verifică și activitatea subordonaților tăi. Încearcă să găsească ceva care să-ți fie imputat ulterior și să poată să te sancționeze ca avertisment sau să te destituie din funcție.

Care este miza conducerii Poliției Române. De ce ar vrea un politician să controleze Poliția?

Am argumentat și în carte. Din percepția mea și ce a rezultat din activitățile efectuate la urmărirea penală și în cercetarea judecătorească a fost că s-a mers pe principiul: „Ori el, ori noi! Ori Berbeceanu, ori noi”. Persoanele respective au conștientizat că informațiile la care ajunsesem cu privire la presupusele activități nelegale comise de ei, ar fi putut să genereze dosare penale în care să fie cercetați și eventual judecați și condamnați. Ar fi putut să declanșeze cercetări disciplinare către structuri ale Ministerului Public sau către CSM. Eram pregătit și psihic și profesional și omenește, dar nu credeam că se va întâmpla.

Un moment cheie a fost arestarea sa. Cum a văzut familia ce s-a întâmplat atunci?

Fiul meu era foarte mic și au încercat soția, în mod deosebit, cât și bunicii, să facă cumva să nu afle adevărul, pentru că era destul de greu să-i explici unui copil de 5 ani jumătate ce înseamnă o înscenare judiciară. Fiul meu era obișnuit cu faptul că plecăm în misiuni prelungite, dar cu toate astea știa că trebuie să vorbim în fiecare seară. Nu exista misiune în care să plec și să nu vorbesc cu el seara înainte de culcare, să poată să doarmă liniștit. Atunci soția i-a spus că sunt plecat într-o misiune inițial. Celor de la locurile de detenție le-am spus că nu am nicio pretenție, decât să mi se permită să-mi sun de la telefonul public din arest fiul în fiecare seară. Ulterior soția i-a spus că lucrez sub acoperire și că sunt într-o închisoare ca să-i prind pe cei răi.

Pentru el a fost o perioadă traumatizantă și din păcate experiența asta tristă nu a lăsat cicatrici doar asupra mea, ci și asupra familiei, echipei. Fiul meu nu a mai avut copilărie. A trecut de la perioada aia candidă și lipsită de griji, s-a maturizat brusc din păcate.

Ne-a fost greu tuturor, dar am fost o familie puternică și am reușit să ne mobilizăm, să ne înarmăm cu răbdare, cu putere, cu foarte mult curaj și cu credința pe care ne-au oferit-o exemplele de-a lungul carierelor noastre, că adevărul nu poate fi cosmetizat și că totdeauna iese la iveală.

Arestul văzut de partea cealaltă

Arestul nu are cum să nu te afecteze. Cum descriam și în carte, în locuri de detenție fusesem de sute de ori până atunci, ca polițist. Brusc m-am trezit aruncat după gratii. Sentimentul este unul foarte puternic și negativ. Nu te dărâmă, dar este departe de a-ți face bine.

(Arestul e) cumplit. E un loc în care indiferent de vinovății sau nevinovaţii, nicio persoană nu ar trebui să stea. Condițiile sunt absolut improprii. De Evul Mediu.

Cum a fost întâlnirea cu ”clienții” săi în arest?

Vorbeam și în carte de faptul că atunci când am ajuns în arest mi-am dat seama că mitul acela potrivit căruia un polițist arestat este o victimă a tot felul de abuzuri și agresiuni în sistemul penitenciar nu există, pentru că persoanele de la locul de detenție urmăreau foarte intens cazul Berbeceanu de unde se aflau. Cunoșteau în amănunt ceea ce se întâmpla, iar când mă întâlneam cu ei la telefoane, la plimbător, la instanțele de judecată, mă încurajau, îmi cereau să nu mă las și să lupt până la capăt. Au avut un comportament absolut corect față de mine, pentru că și eu, ca polițist am avut un comportament absolut corect față de ei, chiar dacă la un moment dat, am propus măsuri preventive. Am făcut-o însă în mod corect.

Am vorbit despre schimbul de mesaje dintre polițiști și lumea interlopă în cazul Caracal. Colaborarea cu infractorii este corectă?

Am văzut în spațiul public tot felul de astfel de susțineri. Eu nu am perceput așa ceva. Nu cred că este firesc ca polițiștii să negocieze cu cei care se prezumă că încalcă legea. Cum să le spună polițiștii grupărilor infracționale: „Puteți să vă luptați între voi cât vreți, rupeți-vă oasele, omorâți-vă, dar nu agresați pe altcineva!”? Este posibil să fie situații izolate în țară. Nu exclud lucrul ăsta, dar în orice caz nu se întâmplă așa ceva la modul general. Poliția nu negociază cu grupările infracționale nimic.

Dacă e așa, nu e corect. Vreau să cred și să insist încă o dată că dacă e așa, e un caz izolat.

Nu e nimic nefiresc să îți obții informații de la persoane care la un moment dat au fost cercetate penal, trimise în judecată, condamnate, care și-au efectuat pedepsele sau care la un moment dat ar putea să comită astfel de infracțiuni. Informațiile serioase și adevărate, cu valoare operativă nu pot fi obținute de la bibliotecă sau cofetărie. Poți să iei informații de oriunde, cu condiția să le exploatezi în mod corect și onest, inclusiv din punct de vedere judiciar, cu condiția obligatorie de a nu-l proteja pe cel care ți-a dat informația, când la rândul său poate comite o altă infracțiune. El nu trebuie să primească nimic. Din experiență, infractorii au sentimentul că dacă îți oferă o informație bună urmăresc după lucruri clare. Dacă e o informație bună despre un grup rival sunt șanse mari ca acela să dispară, odată cu concurența. În al doilea rând, crede că îți câștigă ție bunăvoința, ceea ce nu ar trebui să fie deloc adevărat.

Au fost mediatizate doar situații negative. Probabil astea prind la public mai mult. În mod cert, trebuie mediatizate pentru a nu se repeta. Sunt absolut convins că sunt și exemple pozitive foarte multe care nu sunt mediatizate sau bine mediatizate. Probabil că aceste structuri suferă de un marketing prost făcut. Nu este însă deloc lipsit de importanță faptul că eu, ca om provenit din sistem, percep că activitatea poliției, cel puțin a celor din structurile de combatere a criminalității organizate, s-a mai estompat. Nu mai este atât de agresiv. Polițiștii nu mai au atât de multă determinare.

Poliția a atins cel mai de jos nivel cu putință ca imagine pentru public. Care este gradul de profesionalism din poliție?

Sunt în sistem polițiști foarte buni, foarte bine pregătiți profesional, dar am discutat cu ei. Cât am stat la București m-am întâlnit cu mulți colegi. E sentimentul că nu mai vor să riște, să-și pună pielea în băț. Îmi spuneau că nu mai e nicio siguranță. Îți faci meseria, vrei să-ți faci treaba și ajungi ca Berbeceanu. Foarte mulți colegi din țară cu care am discutat au percepția asta.

Numirile în poliție se fac și pe merit?

Numirile la vârful poliției au fost mereu politizate și vor fi mereu. Problema nu e că numești politic un șef de poliție, dar interesul tău ca partid de guvernământ e să numești un profesionist, ca să nu creeze deservicii. Nu aș vrea să mă refer la persoane, pentru că pe unii nu i-am cunoscut, deși dacă ar fi fost polițiști valoroși, cu rezultate notabile, în mod firesc ar fi trebuit să aud de ei. Pot să vă dau ca exemplu ultima numire a domnului chestor Vasilescu. Pe mine mă încântă. E un profesionist. A făcut parte din structurile de combatere a crimei organizate, din cele operative la direcții de operațiuni speciale. Îl știu dedicat și implicat. Cred că este un adevărat profesionist.

În timp ce vorbim ascultătorii îi propun funcția de Ministru de Interne

Nu m-am gândit la așa ceva. Le mulțumesc celor care se gândesc în locul meu la așa ceva și care m-ar vedea într-o asemenea postură. Personal, nu că îmi cunosc limitele, dar sunt sigur că nu m-aș regăsi într-o asemenea funcție pentru că știu ce implică.

Nicolai Tand: ”Eu gătesc mâncare pentru sufletul meu”

Suntem pe holul Paddock Clubului de la Monza, la circuitul de Formula1, Marele Premiu Heineken. E capătul unui culoar lung, tapetat cu verde. De o parte și de alta sunt trofee, fotografii și mașini din istoria cursei de la Monza. Mai la intrare, chiar în fața porților electronice, se află două standuri de tricouri, șepci și altet lucruri pe care le vrei de la o cursă. 

Mai în spate sunt două baruri. Pe unul dintre ele stau întinse platouri cu toată brânza bună și carne italiană preparată tradițional. Aici e o mortadella fantastică, un salam iute, printre care se strecoară mozarella, dar și brânză din cea maturată. Lângă, sunt puse niște măsline verzi care ți se topesc în gură. Îl caut pe Nicolai Tand acolo, căci l-am mai văzut. Nicolai a stat cu nasul prin toate mâncărurile, le-a analizat, le-a mirosit, le-a gustat, s-a îmbibat de ele, a scos sunete de plăcere, ni le-a povestit, și s-a transformat mâncând. 

Doar că Nicolai nu e acolo. E fix în colțul opus, unde sunt puse două mese de cafea. Nicolai stă între Patrice Evra, fostul mare jucător al Franței și gabonezul Aubameyang de la Arsenal, și el vorbitor de franceză. Nicolai vorbește franceza ca pe apă. Ca orice moroșan stat o viață la Paris. Iar cu Evra se știe de când acesta era clientul său într-unul din cele mai mari restaurante pariziene. Amintirile curg, ca și zâmbetele, laoalaltă cu pasiunea lor pentru mâncare. Este exact ce-l definește pe chef-ul din Maramureș: camaraderia cu vedete de prin toată lumea lângă o masă de o calitate senzațională. Cum a ajuns aici? Dar înainte de orice

Ce ai mâncat aseară Nicolai?

Cartofi noi, fierți, cu puțină smântână, cu niște sare grunjoasă de calitate, cu un ou fiert. Dacă pui caviar e fantastic. Dacă pui niște slănină, tăiată foarte subțire, rece, de la frigider.. Slănina este sărată, caviarul la fel. Merg împreună. E un echilibru. Fierbi oul. Mai mult durează cât fierbi oul și cartofii. Restul e statul la povești, pregătești masa, ce am făcut aseară…

Merge cu o pălincă de mere. Mie îmi place de mere, pentru că e mai domoală. Cea de prune e mai puternică. Cea de mere e mai băubilă, să zic.

Prune, mere, pere, obligatoriu. Nu le amestecăm. Separat. Cea de pere e foarte aromată, de prune la fel. De mere e cea mai ușoară, cea mai băubilă. Nu ne omorâm cu cireșata. Noi cu vinul nu prea suntem. Dimineața horincă, la amiază horincă, seara horincă.

Un vin alb ar merge, dar putem bea și roșu. Asta cu vinurile… Le putem amesteca. Nu e obligatoriu. Sunt niște reguli care au fost și pe care multă lume începe să le spargă dacă pot să zic așa. Poți să bei până la urmă ce îți pică bine. Da, carnea albă merge cu un vin alb. Carnea roșie merge cu un vin mai puternic, că sunt mai puternice, atât vinul cât și carnea.

Asta e ce ziceam. Moale și cu pâinea aia prăjită să iei să mănânci și pui caviar. Lucrurile simple. Câteodată alergăm după tot felul de complicățenii și uităm lucrurile simple. Vine vara acum și ce e mai bun decât faptul că mergi în grădină și ai niște roșii, niște morcov, niște ceapă și faci un ghiveci de legume.

Un ghiveci bun. De aici începe totul

Ceapă. Eu pun 5 cepe. De obicei când fac ghiveci, fac mult, căci îmi place să-l mănânc și rece. Ceapa o călesc la foc încet, tăiată mai grosier. Morcovul la fel, mai grosier. Ardei de umplut, din ăia verzi și la capăt roșii să facă sosul. O las două, trei ore. Separat fierb orezul și le amestec apoi. Îmi place cu orez mie.

Ratatouille. Ei folosesc și alte legume. Mai pun vânătă, dovlecel. E un altfel de ratatouille. La noi e mai mult sos de roșii, pentru că predomină roșia în ghiveciul nostru. Ratatouille e mai echilibrat. E un fel de ghiveci al lor, tot din legume. Oricum bucătăria se învârte pe lângă legume. De obicei în farfurie găsești o bucată din carne sau un pește, ce mai vrei, dar întotdeauna e însoțit de niște legume. Sosurile sunt pe bază de legume. Ele sunt foarte prezente în orice bucătărie din lume.

Ghiveci nu am făcut în Franța, dar am făcut sarmale. Au rupt, pentru că am pus lardon, șunca aceea crudă, tăiată foarte fin, când a fiert. Crudă. A dat o aromă de afumătură, atât de faină. Foarte subtilă. Cârnațul nostru e lăsat mult la afumat și atunci când fierb, dacă punem printre ei… Mie îmi place să spăl cârnații de obicei, să mai iau din fumul de pe ei. Îmi place să aibă o aromă subtilă de fum, nu exagerat. Când mănânc cârnații dintre sarmale, nu e ca și cum aș băga capul în afumătoare. Vreau doar să am aroma aia faină.

În Maramureș, Nicolai a început să muncească cu sârguință și respect

Am crescut în Rozavlea, pe Valea Izei, cu părinți foarte muncitori. Tata avea un fel de țirculă circulară, un gater. Mama era casnică. Eram 4 frați la țară. Aveam vaci, boi, zeci de găini. Toate animalele, tot ce trebuia la un gospodar acasă. Tata muncea non-stop, mama se ocupă de noi, ne trimitea la școală, ne îmbrăca, mergea la munca câmpului. Trebuie să ai mult pământ ca să ai ce să dai de mâncare la toate mărhăile, cum s-ar zice. O gospodărie clasică, curată, destul de mare. Tatei îi plăcea să muncească, era un om muncitor. Oameni simpli, dar muncitori. Înstăriți prin muncă, nu primit. Tata a muncit de la zero.

Dimineața mergeam la școală. Când veneam puneam mâna pe secure, pentru că aveam ţirculă și rămâneau lemne de la oamenii care crăpau. Noi nu cumpărăm niciodată lemne, le tăiam de pus pe foc. În fiecare zi puneam mâna pe secure. Apoi mergeam cu mieii, cu vacile. Dacă trebuia să mergem la fân, mergeam la fân. Ca să mă duc la scăldat trebuia să fac ceva lucruri ca să pot să-mi permit. Ca să joc puțin fotbal trebuia să merg cu fratele meu cu căruciorul sau cu desaga în porumb să aduc cu secerea multă verdeață să dau de mâncat la animale ca să pot merge să mă scald sau să mă joc. Copiii la țară, atunci când pot munci, fac parte din familie. Fiecare își plătește mâncarea să zic așa.

Am fost ultimul frate. Nu eram cocoloșit de părinți, din contră. De frați da, mă mai ciondăneau că eram cel mai mic. Eram mai alintat că eram ultimul în familie și erau mai invidioși.

Să duc animalele la câmp îmi plăcea. Îmi plăcea, dar asta era obligatorie. În vacanță, dimineața la 9, îmi punea mama într-o punguța o roșie, o bucată de slănină, niște pâinică și mergeam cu mie

Nu știu, dar la sapă (nu-mi plăcea). Nu mă omoram cu sapa. În rest nu știu dacă era de plăcut sau nu. Trebuia să mă duc. Făceam parte. Eram mai mulți copii, nu eram doar eu. Ne întâlneam pe imaș sau pe dealuri cu animalele, ne jucam, mai scăpat mieii prin a colectivului, veneau ardeii la tata să ne ponosluiască că nu am avut grijă. Asta era viața la țară, o viață faină!

Eu zic că suntem muncitori, oameni paroliști, oameni oarecum destul de simpli. Eu zic că pentru a fi un om serios trebuie să demonstrezi, nu doar să povestești că ești. Moroșenii au demonstrat că sunt serioși prin muncă, nu neapărat prin vorbe. Nu ne batem în piept tare mult. Mai bine să povestească alții de noi.

Oarecum ne plac casele mari,. Dacă tot timpul ai avut o casă mică, întotdeauna o să vrei ceva mare. Cred că în ultima vreme oamenii și-au dat seama că nu asta e cel mai important. Cred că și științific se știe că oamenii îngrămădiţi sunt mai fericiți decât în cele mari unde stau la două trei etaje și nu-și văd copilul. Căldura asta… De mult, în Maramureș și în toată România, într-o casă trăiau trei generații. Stăteau bătrânii, tineretul și copiii. Toți trăiau în aceeași casă și se transmitea la tineret. Apoi muncind vrei să ai mai mult, mai bun. Cred că asta e uman.

Tata

De mine mai puțin. De tata. Îl ajutam, dar eram mult prea pruncotan. Tata în schimb a făcut foarte multe. Era un om muncitor. Era tâmplar. Crăpa lemne, case făcute. Multe din Rozavlea sunt făcute de el. Podele din multe case din Rozavlea sunt făcute de tata, de frate-miu și de mine. Am participat tare mult. Frate-miu Ion știe meseria foarte bine. După tata, da. Eu am lucrat puțin și m-am sucit.

Tata nu făcea porți. Tata crăpa lemnele. Fiecare meșter știa să facă ceva. Erau unii care făceau acoperișuri. De obicei un om o făcea la roșu casa. Tata crăpa lemnele și făcea geamurile și ușile la casă. Aș ști. E multă muncă. Am lucrat cu frate-miu, crăpam lemne. Eram prezent. N-ai ce face. Când ai în curte mașinile astea ești obligat să muncești.

Normal că știu să aleg lemnele. La lemne nu prea (pot fi păcălit). Cunosc lemnele. Normal! Le știu! Făceam greble, tot felul de lucruri. Tăiam vara cozi de greblă, le puneam să se uște, iar iarna când era frig din bucățele de lemne făceam greble. Pe lângă casă. Am avut un bunic care m-a învățat multe. Știam să fac opinci. Am crescut la țară. Efectiv la țară, prezent. Nu am fost în vacanță la țară, am trăit!

Eram în clasa a V-a (când a murit tata). Sora mea era deja măritată. Fratele cel mare s-a însurat după aceea, căci avea peste 20 și ceva de ani și am rămas eu cu Zaharia, fratele cel mic. Am rămas cu mama și mergeam la muncă. În al doilea an după ce a murit tata am plecat în țară, la muncă. Am plecat de plăcere. Am fost la cules de căpșuni și de cireșe pe lângă Reșița. O lună și ceva am stat. Plecam. Era o plăcere. Oamenii de mult plecau o vară întreagă cu familia și când veneau acasă, în toamnă își făceau o casă. Toți munceau pentru o casă. Atunci când aveai fecior, muncea toată familia de dădea casa la roș

Mâncarea casei moroșene

Nu avem neapărat o mâncare. În fiecare duminică sau la fiecare sărbătoare aveam sarmale care fierbeau. Vara, de la ea am învățat ghiveciul. În fiecare vară mergea în grădină și făcea un ghiveci de legume grozav. Din orice făcea ceva. Făcea zamă de harbuz. E dovleacul ăla mare, bostanul din care iei semințele și îl dai la animale. Mama îl curăța și în loc de cartof punea din ăla, de vară. Era mult mai moale și mai răcoritor. Făcea o supă de dovleac. Răcoritoare. Nu cremă. Mama făcea de cartofi. Amesteca cartofi cu aia. Era sezonul. De mult, mama, sau femeile, găteau foarte mult de sezon. Se folosea ce aveau. Când începeau să apară urzicile pe șanț făceau zeamă de urzici. Veneau salatele, făceau zeamă de salate, din grădină.

Am avut la restaurant în primăvară o cremă de leurdă cu urzici, napi. Am făcut ceva de genul ăsta. (A ieșit) fantastic!

Ce se întâmplă în bucătăria unui restaurant celebru

Nu sunt tot timpul în bucătărie. Schimbăm meniul. Când trebuie să ajut merg acolo. Facem meniul împreună. Sunt foarte deschis. Îi las pe băieți. Am o echipă la Cantine formată din niște băieți cu care lucrez de mulți ani de zile. Când schimbăm meniul schimbăm cam jumătate din el. Ne adaptăm sezonului. Sunt multe lucruri care trebuie să rămână tot timpul pentru că sunt oarecum tractoarele acestui restaurant, mâncăruri cunoscute deja de clienți. Nu le schimbăm. Sezonier aducem în schimb lucruri. Când încep să apară legume, mă văd cu băieții, mergem la piață. Ce apare nou? Începem să lucrăm pe meniu. Eu zic cam așa, ei vin așa și facem teste. Numai cu teste. Mâncarea nu poți să o iei, să o faci, să zici: „Mamă, e senzațională!”. E imposibil! Când amesteci mai multe lucruri.

Zilele astea mă pregătesc de evenimentul de la Baia Mare și ne gândim deja. Am zis să lucrăm puțin meniul de vară. Mai mult pește, ceva mai lejer. Salte. Încerc să fac acum mazăre. A apărut mazărea. Am mazăre deja, cu niște șuncă, cu pește foarte bună. Mazărea cu pește e fantastică. Mai e și cu șuncă, cu lardon. Fantastică! Foarte puțin se simte aroma de șuncă afumată și dă un gust foarte bun. De obicei la cărnurile albe punem puțină șuncă pentru că aroma de porc afumat dă o notă foarte rotundă mâncării. Mazărea e aproape crudă, doar blanșată două secunde. Mazărea proaspătă se mănâncă și crudă. Doar dacă o pui în unt cât să o lege puțin. Sare, piper și poți să o mănânci așa.

La mâncărurile de top din restaurant, Nicolai le spune tractoare

Îmi place carnea, îmi place antricotul, e mâncarea mea preferată. Îmi place muşchiul de vită pentru că oamenii sunt obișnuiți să mănânce. Rața. Am la Cantine o rață senzațională pe care o mai schimb de sezon, garnitura. La ea nu am ce să schimb. Am un rizoto foarte bun. Am devenit fan rizoto. De ani de zile mi se părea foarte greu de făcut, dar făcând-o acum atât de mult mi se pare atât de ușoară și de gustoasă. Pui parmezan la capăt și mult unt. Mi se pare ceva de vis! Cremos! Da, e gras, dar e bun! O mâncare bună pe care să o mănânci undeva la două săptămâni.

Nu (nu mâncăm), vezi de treabă! În restaurant, capete! Când fasonezi muşchiul de vită pentru că are două kilograme, capetele le tragem puțin și mâncăm pe un tocător. O facem în sânge, niște sare grunjoasă, piper și niște muștar. Cu pâine caldă. Ne punem toți acolo. E cel mai fain. Ăla e momentul. A la carte, niciodată! Mâncăm așa. Omletă, niște resturi, mâncacea personalului, o musaca, niște orez prăjit. Chinezării. Mie îmi plac mult astea!

America, un pic dezamăgit culinar?

În America ce era să mănânc? Nu prea am mâncat. Am mâncat un hamburger, dar nu m-a dat pe spate. Am mâncat foarte mult asiatic. Sunt foarte multe legume în mâncarea asiatică. Foarte mult legume! Asta cred că mă fascinează și mă face să-mi schimb modul de a găti de la o vreme.

În principiu e logic. Cu cât e lista mai mică, cu atât rulajul e mai mare. Ai șanse ca mâncarea să nu rămână foarte mult în frigider. Cu cât e mai mică poți să o schimbi mai des și să te adaptezi sezonului. Dacă e lista mică, rulajul produsurilor e foarte… Sunt șanse mici să rămână mult. Dacă ai numai 15 feluri de mâncare, normal că se rulează foarte repede.

Cum definește ce gătește

Eu gătesc mâncarea pe sufletul meu și pentru oamenii care caută lucruri, nu simple neapărat, ci bune. Gătesc ceea ce-mi place mie. Ascult clientul și încerc să gătesc de sezon. Încerc. Fac o bucătărie destul de pe înțelesul tuturor. La mine e important gustul mâncării, să fie bună. Trebuie să fie bună, ca acasă!

Nu, Doamne ferește, (nu țintesc să am stele). E un restaurant bun. Eu nu vreau! Sunt bucătari tineri care au apărut în România care tind și care vor să facă treaba asta. Doamne ajută! E foarte important pentru că datorită lor o să ne ajute pe noi, restul oamenilor să ne obișnuim cu gusturile. Eu am 45 de ani deja. Am doi copii, vreau să-mi văd copiii crescând. Un restaurant cu stele Michelin înseamnă să stai în restaurant. Nu vreau treaba asta. Nu am nevoie de lauri. Nu vreau să-mi reproșeze mai târziu copiii mei că nu am stat cu ei.

Un restaurant cu stele Michelin trebuie să aibă o continuitate de cel puțin un an de zile în calitate. Pe lângă mâncare sunt și serviciile foarte importante, vinurile alese. O muncă titanică! Și nici nu știu dacă noi drept clienți suntem pregătiți.

Să știi că uneori mănânci mai bine la un restaurant cu o stea Michelin decât cu două sau trei. Depinde în ce direcție merge bucătarul, fiindcă e feelingul lui când face meniul.

Porțiile mici

E o idee foarte faină pentru că de obicei, la porții mici, e un meniu de degustare. Când mergem la restaurant mâncăm felul 1, felul 2 și desert. La un meniu de degustare e clar că porțiile trebuie să fie mai mici pentru că mănânci șapte feluri de mâncare. Dacă ar fi toate mari ai degusta pentru că mănânci primul fel, al doilea, al treilea. După al treilea începi să mai calezi un pic, să nu mai ai pofta așa mare. Atunci asta ar însemna că dacă am pune porții mari am arunca jumătate din mâncare și ar fi tare păcat.

Cariera. Cum a început

Am intrat pe ușa din spate, prin spălatul de vase. E un drum normal aș putea să zic. Am rămas fascinat de bucătăria franțuzească în momentul în care eram spălător de vase și am intrat în bucătărie. Aveam o legătură strânsă pentru că omul de la vase e foarte important. Dacă nu dai la timp… În timpul serviciului, în restaurante nu sunt tone de tigăi. Sunt câteva pe care le rulezi, deci automat ai nevoie de un om la vase. Eu eram foarte activ, îmi plăcea treaba asta. Automat m-am pus bine, indirect cu bucătarii, pentru că eram serios. M-au plăcut oarecum. Când rămâneam seara mai mâncam puțin. Îmi dădea tot timpul să degust. Când îmi povesteau de mâncare mă fascinau. Rămâneam șocat că era doar o bucată de carne sau de pește. Când îmi povesteau cum era făcută, marinată sau altfel, rămâneam bouche-bee, cu gura căscată. Era un restaurant mare. Nu era un restaurant gastronomic. Mâncarea era foarte bună, dar era așa, mai de fițe aș putea să zic. Venea lume foarte bună. Era trendy, pe piață în momentul ăla.

Am intrat apoi în bucătărie. Atunci eram mai mult pe sală. Mi-a plăcut mult sala, îmi plăcea să socializez cu oamenii. Când vedeai cârciuma de 200 de oameni plină într-o joi, vineri, sâmbătă seara. Îl aveai pe Eric Cantona client, îi aveai pe Alain Delon, Jennifer Aniston, Metallica. În momentul ăla voiai să te duci mai mult în sală decât în spate, în bucătărie. M-a atras mai mult sala.

Eu eram un băiat muncitor. Rolul meu era să mă ocup de acești oameni. Trebuia să fac acești oameni să se simtă bine. Nu prea (sunt fițoși). Dacă erau ceva fițoși, era un fotbalist care juca la Lyon. Față de ce am avut eu de la Etoʼo, la Zidane, la vechea echipă a Franței… Veneau tot timpul la noi. Cei care au câștigat Cupa Mondială. Ăsta era un tip mai așa. În general nu vedetele mari sunt fițoase, ci cei care se capătă puțin.

Obligatoriu (trebuie să-i înveți pe oameni), cum să nu. Făceam briefinguri în fiecare seară înainte de serviciu. Aveam clienți care veneau într-o zi cu iubita, cu nevasta, cu amanta. Pe noi nu ne interesa, chiar dacă ieșeam. Ne e treaba noastră. Noi suntem aici ca să-i facem pe clienți să plece mulțumiți. Am avut odată o doamnă însărcinată. I-am dat masa. Era plin restaurantul. „Nu mai avem masă deloc, deloc.”. Am ținut-o o oră la bar. Când a plecat a zis: „Nu-mi vine să cred că am venit nervoasă și plec bucuroasă și am mâncat numai pe bar”. Însărcinată. Îmi place meseria asta. Trăiesc prin meseria asta. Am descoperit-o târziu, dar să-i faci pe oameni fericiți prin mâncare, prin locuri, să te ocupi de ei… Când m-am întors în București am avut din partea clienților o reticență. Eu veneam și îi întrebam dacă le place mâncarea. Mergeam la fiecare masă să întreb dacă e ok. „Da de ce mă întreabă?”. Nu erau obișnuiți. Cu mulți am devenit prieteni pe parcurs.

De mult se fuma în restaurante în Franța. Întotdeauna când pui mâncarea, te întorci la clienți după câteva secunde să vezi dacă e ok. Dacă aduci mâncarea și se fuma, automat (reveneai). Eu nu am suportat să mănânci cu scrumiera lângă tine. E anormal. Făceam briefing cu angajații. După ce ai pus mâncarea, apoi vinul, întotdeauna există un client la o masă de patru, cinci, să mai zică că mai vrea o salată, puțin sos. Întotdeauna trebuie să te întorci. Dacă e cu țigara în mână, îi pui mâncarea și ai grijă ca în momentul în care o stinge să îi iei scrumiera să o schimbi. Să mai pui apă, vin, dacă e totul ok, apoi poți să mergi mai departe. Asta înseamnă după mine servicii. Vorbim de restaurante simple, nu cele cu stele Michelin unde ai unul sau doi ospătari la masă, care automat stau lângă tine și totul e impecabil. Un restaurant cu rulaj mare care trebuie să aibă o servire bună.

Jennifer Aniston și restul vedetelor. Dar mai ales Aniston pentru un trandafir

Pui a mâncat (Jennifer Aniston). A băut Chardonnay, un vin alb. Când a plecat ne-a dat un trandafir. Era de Sfântul Valentin. A lansat un film. Era cu Brad Pitt pe vremea aia. Lansase un film cu Ben Stiller. Făceau promovarea filmului în Europa. S-a întâmplat ca în seara aia să vină și Ben Harper, cântărețul. Erau toți trei la cea mai faină masă. Americanii de obicei au ecuson. Când am ajuns eu la masă m-au întrebat cum mă cheamă și dacă mă ocup eu de ei în seara asta. Le-am zis că eu o să fiu ospătarul lor. Mai aveam și alte mese. Le-am dat un Chardonnay, au mâncat un pui și când a plecat, eu eram prin spate, făceam ceva. Umbla cu un trandafir prin restaurant că era mare restaurantul, în zona de lounge VIP. Tot întreba unde e Nicolai. Când am venit mi-a dat trandafirul, m-a pupat și mi-a spus: „Mersi pentru serviciu!”. Fain!

Americanii, da, sunt generoși. În America, tips-ul se plătește separat. În Franța nu. De obicei le ziceam că tips-ul în Franța e inclus. Dacă vor ei să mai lase ceva, le ziceam. Era strict la alegerea lor. Brittany Murphy. A jucat în 8 Mile. Nu mai e săraca. Tot așa, mă întreba de tips. Am zis că nu, e ok, în Franța nu se plătește. Mi-a lăsat 100 de dolari. Îmi dădeau. Eram prezent. Mie îmi place să fiu prezent la masă. Niciodată nu am fost dat de bună voie afară de la niciunul dintre joburile mele. Am plecat de bună voie pentru că voiam să avansez. Întotdeauna am muncit pentru alții ca pentru mine. Eu vreau doar să fie deschiși (chelnerii). Îi învăț non-stop pentru că eu am învățat de la alții. Am învățat pe pielea mea, pentru că lucrând, automat descoperi multe lucruri. Mâncarea în bucătărie din greșeli îți vine. Îi învăț. Îmi plac oamenii care vor să învețe.

Normal că remarc (tot ce se întâmplă în jur). La noi și acum dacă merg la un restaurant și cer un espresso întreabă lung sau scurt. Nu există espresso lung sau scurt. Espresso este espresso, scurt. Este ristretto, cafea lungă cu lapte, dar espresso nu există lung sau scurt. Sunt lucruri care… La mâncare la fel. Carnea, când îmi cere un client să fie bine făcută, rață sau vită, mă duc la personal și zic că nu e bună. După aceea dacă omul insistă, eu nu pot să îl oblig. Sunt obligat oarecum prin profesie să zic: „Nu e bună, e mult mai tare, o tai mai greu, o mesteci… Nu e suculentă, nu e bună! Dacă vă place așa, lăsați-mă măcar să o fac medie și dacă nu vă place mă duc și mai fac.” Din medie să faci mai tare nu e problemă, dar din bine făcută în medie nu mai poți.

Medeea Marinescu: ”M-a scos în stradă furia”

Când am reascultat interviul cu Medeea Marinescu, la editare, mi-am dat seama că are o calitate specială. Are vocea aceea de povestitor, lipicioasă, care nu-ți mai dă drumul să pleci. Medeea îți spune o poveste ce învăluie și-ți dă numai căldură. E vocea aceea care face magia să se întâmple. Ai sta și ai asculta-o la nesfârșit. Iar dacă îi vezi și zâmbetul, o să-ți dai seama că este dăruită să stea în lumina rampei.

Medeea Marinescu e actriță, dar este și muzician. Pianul l-a avut la degetul mic și nici cu pictura nu stă rău. Iar la un moment dat ar fi trebuit să studieze baletul la Sankt Petersburg. Ursitoarele i-au pus în apă să dăruiască lumii. Ursitoarele și toți oamenii din jur, căci Medeea a fost crescută de toată suflarea actoricească din România. De fapt le-a crescut printre picioare, la propriu. Până și-au dat seama că fata e actriță și au făcut-o un copil minune al cinematografului. 

Când a venit la interviu a picat pe gânduri și-a zâmbit întruna, chiar înainte de a începe

(Zâmbesc) pentru că mă simt bine, deocamdată, în momentul ăsta. Sunt într-o oarecare vacanță, am proiecte, am doi copii sănătoși. E o stare pe care mi-o cultiv, câteodată în mod rațional. Mintea îți caută lucrurile bune din viață, ți le ordonează.

Eu mă prostesc acasă, cu copiii mei. Mă prostesc și acum. Zona asta de energie, că nu am răbdare. Toate caietele mele, toate textele mele când stăm la masă și facem lecturi pentru piesele de teatru, toate sunt pline de desene. O pot confirma toți colegii. Eu desenez pentru că nu am răbdare să stau la masă. Nu am niciun fel de studiu legat de desen, desenez așa. Sunt artistă de nevoie. Energia mea trebuie să se ducă, trebuie să fac tot timpul ceva.

Când au descoperit? Cred că la Buftea, că nu aveau cu cine să mă lase. Sunt aia mare a familiei, că mai am două surori gemene mai mici. Nu a zis nimeni că sunt artistă. Așa s-a întâmplat. Prima mea apariție a fost în ʼ77 filmul „Iarna bobocilor”. Chiar l-am revăzut. Aveam 3 ani. Atunci se cheamă că a fost nepotism. Tata filma. Era directorul de imagine. Aveau nevoie de un copil și au zis: „Uite, luăm copilul tău!”. Era ludic și nu aveam inhibiții pentru că am trăit pe platoul de filmare. Nu am fost timorată de lume, de aparat de filmat, de lumini, proiectoare. Din contră. Eram foarte obișnuită cu așa ceva

La filmul „Ion”, unde nu am filmat. A fost minunat. Am stat luni de zile acolo, fiindcă se filma pe lângă Sibiu. Am stat cu părinții mei o lungă perioadă la Sibiu, pe lângă foarte mulți mari actori. Acolo m-au învățat primele versuri din Eminescu de la Poldi Bălănuță. I-am cunoscut, am stat lângă ei acolo. I-am cunoscut pe Octavian Cotescu, pe Poldi Bălănuță, Marin Moraru. George Constantin. Am și jucat cu George Constantin.

La vârsta aia nu am furat meserie, pentru că nu gândești așa. Bine, la 4 ani aș minți, pentru că nu îmi dădeam seama de meșteșugul lui Octavian Cotescu. Îl vedeam pur și simplu, dar nu realizăm. Vă pot spune de exemplu că am o imagine care mi-a rămas în minte. Eram la filmul „Întunecare” unde lucra mama mea. Se filma pe platou la Buftea. Un film al lui Alexandru Tatos, după romanul lui Cezar Petrescu. Stăteam la filmare și era o scenă cu George Constantin pe care l-am adorat ca actor. Stăteam la filmare și atunci, nu știu câți ani aveam. Zece, doisprezece ani. Începusem să fiu mai conștientă de ce înseamnă chestia asta cu actoria. Mă uitam la el, la economia lui de mijloace. George Constantin a fost un actor care rezistă și azi, printr-un joc extrem de modern. Dacă luăm reconstituirea lui Pintilie și ne uităm, vedem ce actor uluitor a fost, înaintea timpului său. Peste câțiva ani ne-am întâlnit la filmul „Domnișoara Christina”. E o poveste foarte frumoasă. Din 1991, dar filmul trebuia făcut în 1985, 1986, doar că eram în plin comunism. Mircea Eliade era o persona non grata în cultura românească și în România. Am dat probe atunci pentru rol. Eram apropiată în Domnișoara Christina de rolul Siminei, cel mai cărnos, cel mai spectaculos. O fetiță de 12 ani. Aveam chiar vârsta personajului, pe acolo. Poate puțin mai mare, un an, doi. Am dat probe. Viorel Sergovici, regretatul, și-a făcut toată distribuția și filmul a fost oprit. Nu se putea Mircea Eliade. Filmul a apărut în ʼ91, dar el s-a filmat în ʼ90. Imediat după revoluție a zis: „Facem filmul!”, când eu deja eram spre 18 ani, eram mai mare. Încă eram totuși un copil. Filmul acela a fost făcut cu Irina Petrescu cu care mă întâlneam într-un film a doua oară. Filmasem „Singur de cart”. Irina Petrescu, Adi Pintea, George Constantin, Dragoș Pâslaru. Mariana Buruiană era Domnișoara Christina. Era o distribuție! Acolo l-am văzut pe George Constantin pe care l-am văzut când eram mică la filmare și îl urmăream. Eram înnebunită după el. Atunci am început eu să văd ce înseamnă actoria subtilă, de film. Îl urmăream și eram atât de emoționată că atunci când m-a întrebat ce e cu mine, căci nu mă știa, am fost destul de prostuță. Răspundeam monosilabic pentru că eram foarte emoționată de personalitatea lui. Avea o personalitate extrem de puternică fără să facă nimic.

Florin Piersic este nașul surorilor mai mici. A crescut cu el în casă.

Florin Piersic a fost nașul surorilor mele. Se întâmpla la filmul „Eu, tu și Ovidiu”, unde filma cu părinții mei. Mama a născut în timpul filmărilor. Erau apropiați pentru că Florin Piersic este un om pe care îl admir foarte mult, la fel ca multă lume. E genul de om care rămâne și vorbește peste ani de oamenii și prietenii pe care îi are și care au însemnat ceva poate pentru el. Unul dintre ei e tatăl meu. Tot timpul îl amintește în interviuri și mă bucură pentru că o face independent de mine, nu ca să-mi facă mie plăcere. Au lucrat la filmul „Pintea” și s-au înțeles foarte bine. Au lucrat și la „O lebădă iarna”, „Eu, tu și Ovidiu”, la mai multe filme. Filmul acela cumva l-a marcat, pentru că și pentru el a fost un rol extrem de important, Pintea. Și pentru tatăl meu totodată. E un film important.

O să mai zic o poveste că e frumoasă. Când eram mică, eram foarte obișnuită cu Florin, pentru că la multe sărbători venea la noi în casă. Venea mai ales de Sfântul Ion, pentru că pe una dintre surori o cheamă Ioana, și Vera, după numele mamei lui, iar pe cealaltă soră a mea o cheamă Mădălina, și Lucica, după numele surorii lui care s-a înecat în Prut la 15 ani. Tatăl meu era Ion, sora mea Ioana. De cele mai multe ori, la Sfântul Ion, Florin Piersic era la noi acasă. Se încingea o petrecere foarte mare. Nimeni nu mai mânca nimic pentru că Florin Piersic povestea și spunea bancuri și era cum e Florin Piersic. Toată lumea până dimineață îl asculta.

Într-o vară s-au întors de la nu știu ce filmare. Eu stăteam atunci în celebrul Cartier Evreiesc, pe strada Parfumului. Era un cartier plin de foarte mulți artiști. Au locuit și încă mai locuiesc. Îmi place să zic că strada mea avea un parfum, deși întâmplător îi spunea Parfumului. Alături locuia Francisc Munteanu, regizorul, Florina Cezar, Florina Cercel, foarte, foarte mulți. Regretata Silvia Kerim. Era genul ăla de vară sufocantă, prăfuită și liniștită. Nu erau multe mașini în București în anii ʼ80. Oamenii nu aveau aere condiționate, iar jaluzelele stăteau trase peste zi, ca să nu-ți intre soarele în casă. Era atmosferă aceea din romanele lui Garcia Marquez, alea de vară toropită. Tata a venit acasă cu Florin. Aveau ceva de discutat. Strada era goală. Noi stăteam la colțul străzii cu Romulus, în capătul unei străzi, în T, vis-a-vis de Spitalul Caritas. Peste jumătate de oră când Florin a iești să meargă spre mașina lui, nu vă exagerez, era o mare de oameni. Dacă aș povesti acum, lumea ar spune că exagerez, dar credeți-mă nu exagerez. Era o mare de oameni. Se vedea până în capătul străzii Romulus. Cineva pe obloanele alea a văzut. Au spus din gură-n gură, pentru că nu existau telefoane mobile. Și strada s-a umplut de lume, dar nu îți dădeai seama pentru că era liniște pe stradă. În clipa când am ieșit lumea a început să țipe: „Florin, Florin!”. Ca să ajungă la mașină, Florin era tras de toți. Exact cum sunt acum marile vedete la Hollywood care stau cu bodyguarzii ca lumea să nu-i sfâșie de iubire. A ajuns la mașină și s-a ridicat puțin pe tocul mașini ca să-i salute pe toți. Nu putea să plece din parcare cu mașina. Le-a zis: „Salut, popor!”, apoi s-a făcut culoar să iasă. Ăsta era Florin Piersic.

Muzica e chiar viața Medeeii. Ea s-a pregătit toată copilăria și adolescența pentru pian

Părinții m-au dus la 6 ani către muzică. Ai mei filmau „Fram, ursul polar”, care a avut două serii, cu Elisabeta Bostan. Cert e că s-a filmat și la cercul polar de nord. Au stat o bună perioadă la Sankt Petersburg, pe atunci Leningrad. Înainte de a pleca la filmare ai mei m-au întrebat: „Ai vrea să te ducem la balet, să mergi la Leningrad la balet?”. Eu am făcut și balet și îmi plăcea. Mi-au spus că o să stau acolo și vin numai în vacanțe acasă, în vacanța de vară, de Crăciun. „În rest stai acolo, înveți, dansezi toată ziua.” Am zis că nu vreau așa ceva, că mă sperie. Cine știe, poate dacă ajungeam acolo, s-ar fi legat ceva, dar ai mei m-au dat la 6 ani la pian. M-au întrebat ce instrument îmi place. Îmi plăcea muzica, cântam, dar era ceva neorganizat. De acolo s-a legat. A fost pur și simplu o pasiune cu care am rămas. Am cântat și ieri. Băiatul meu cel mare studiază pian și i-am cântat ieri Bach și m-a rugat să-i cânt o piesă foarte spectaculoasă de Rahmaninov, pe care nu o mai cânt atât de bine că mi-au anchilozat degetele.

Am intrat prima, cu media 10, la liceul de muzică. La teatru am intrat a doua și am terminat a doua. La muzică am intrat prima și am terminat prima. Acum sunt un bun ascultător de muzică. E o chestie și asta! Cred că dacă m-aș fi ținut și aș fi avut puțin mai multă ambiție, poate aș fi făcut mai mult. Din păcate în muzică nu am făcut mai mult pentru că nu mi-am propus. Muzică am început să fac serios, fiindcă am fost pasionată. Mi-a plăcut muzica, lumea care mi s-a deschis în față, în mintea mea. Cred că pentru oricine. De asta încerc și cu copiii mei. Nu știu dacă vor face o carieră muzicală, dar pentru lumea care se dezvoltă în ei, mie mi se pare esențial. Am sesizat, uitându-mă de-a lungul anilor la mai mulți actori, că un actor mare, fără să facă nimic, vine și cară după el o trenă care e lumea lui. Asta îi face să fie atât de cuceritori. Asta îi face să te uiți la ei pe scenă și să te îndrăgostești, așa cum m-a îndrăgostit de Kate Blanchet. Am văzut-o în spectacol la New York. Nu făcea mare lucru aparent. Aparent, făcea. Căra după ea o lumea. Actorii mari cară după ei, vin după ei cu o lume. Lumea aia nu se dezvoltă, nu există dacă tu nu o cultivi de undeva. Unii poate și-o cultivă mai târziu. Alții poate mai devreme, din copilărie, dar trebuie să ai o lume, altfel ești un bun executant. E ceva care se sădește.

Intrarea în rol

Aveam discuțiile astea de multe ori cu Marius Manole, mai ales că avem spectacole cum e spectacolul de comedie „Fă-mi loc!”, pe care îl jucăm de ani de zile. Acolo intrăm așa, dintr-o dată. Facem orice înainte, mâncăm, râdem, vorbim, ne enervăm, vorbim de probleme de civism, de politici, orice, iar peste 5 minute intrăm în rol. Se poate. Acolo se poate. În alte roluri, la „Memoria apei” nu se poate. Cred că depinde de la situație la situație. În „Magnolii de oțel” nu se poate. Asta nu înseamnă că stau și mă concentrez, vorbă lui Bibanu, lui Dem Rădulescu: „Cum adică să mă concentrez, să mă fac mic?”. Nu, dar e cumva altfel. Dacă eu știu că toată ziua azi, am făcut diverse lucruri, inclusiv că suntem azi la emisiune, dar undeva în mintea mea, e înșurubat și funcționează gândul că eu diseară am spectacol. E un mod de a mă aduna și cumva toată energia mea, fără să vreau, se canalizează în direcția aia. Acum sunt prezentă, mă gândesc la ce fac în momentul ăsta, dar știu că diseară voi avea spectacol. La el o să mă concentrez puțin înainte, pentru că am nevoie să mă adun puțin, altfel. Diferă de la situație la situație.

Talent sau muncă?

Sunt muncitoare și mai am ceva. Asta m-a învățat muzica. Am o rigoare a muncii sau o educație a muncii mai bine zis. La muzică nu poți să zici: „Eu sunt talentat și îmi iese! Cânt Chopin oricum ar fi”. Nu există. Poți să fii oricât de talentat. Poți să fii Rubinstein!

Cum arată celebritatea unui copil vedetă în anii comunismului?

Era un tip de celebritate. La coadă o lăsau pe bunica mai în față, când o vedeau cu mine de mână. Erau cozi la orice. Copiii toți voiau să se joace cu mine, adică eram cumva lider de grup în curtea școlii. Pe mine mă pasiona chestia cu muzica și atunci am făcut un cor pentru că făceam și teorie muzicală. Eu dirijam corul, nu învățătoarea. Tipul ăsta de celebritate, mai puțin prost înțeleasă cum e acum. Era mai asumată, într-un mod mai uman.

Comunismul a fost prima lecție pentru copilul Medeea

Nu mi s-a dat pașaportul să plec la un concurs important de pian în Italia. Erau câteva concursuri importante de muzică în străinătate. Am luat preselecția. Eram 3 copii din sute care dădeau. Eu deja aveam o carieră pianistică. Am luat concursul. Trebuia să plec la Stresa, și dacă nu mă înșel mie și fetei lui Vasile Șirli nu ne-au dat voie să plecăm. Nu ne-a explicat nimeni nimic niciodată, dar era evident. Fratele tatălui meu care era un cineast, a fugit în Franța. De atunci tata nu a mai plecat. A fost la Moscova și Leningrad de câteva ori și în rest a mai plecat în Coreea de Nord odată, cu Ștefan Iordache, la un festival. A venit securistul acasă, un domn în costum, și i-a zis mamei: „Unde e soțul dumneavoastră?”. Mama i-a zis: „Nu știți?”, iar el i-a răspuns.” Ba da. Nu rămâne el acolo.”. Am conștientizat lucrul ăsta și eram mică. Este atât de traumatizant. Nu știu cum aș putea să le explic copiilor din ziua de azi că nu ai libertate. Nu știu cum, pentru că Luca nu înțelege exact ce înseamnă dictatura, cine e Ceaușescu. Nu înțelege exact. Îmi dau seama că nu are cum, dar mai târziu aș vrea să facem exercițiul ăsta și să-i explic. Văd foarte multă lume în societatea civilă care are nostalgia comunismului. Oameni buni, am înnebunit cu toții? Uităm ce înseamnă să fii umilit? Principala umilință a comunismului este privarea de libertate. Ne naștem ca niște oameni liberi, nu suntem sclavi, ori era o formă de sclavie, de anulare a oricărei libertăți și personalități. Asta s-a întâmplat atunci. După aia știam de la ai mei și vedeam ce înseamnă umilință, pentru că ei nu voiau să facă lucrurile astfel încât să văd eu că le e greu să facă rost de carne. Vorbeau la Suceava unde aveam neamuri să ne trimită 3 kilograme de vită ca să o împartă, să le dea copiilor de mâncare. Nu voiau să vedem toate greutățile alea. Știam că nu avem cu ce să ne îmbrăcăm. Ne croia mama acasă hăinuțe. Nu sufeream foarte tare cu îmbrăcămintea, dar în schimb, cu mâncarea, cu cozile de unde venea mama umilită. A plâns odată pentru că a stat la coadă și în fața ei s-au terminat bananele. Ea a plâns de ciudă că nu a mai apucat banane după ce au stat 2 ore la coadă…

E o legătură între ce am trăit în comunism și ce trăim acum?

Da, văd o legătură între ce trăiam atunci și ce e acum. Trebuie să spun că nu cred sau refuz să cred că s-ar mai putea ajunge la acel tip de dictatură. În schimb, cred și îmi e teamă că s-ar putea instaura o ordine nefirească, pentru că regimul comunist a presupus o ordine nefirească. Uitați-vă totuși că foarte mult în societatea noastră, oamenii care ne conduc nu sunt oameni performanți. Capitalismul cu toate neajunsurile lui, presupune performanță. Noi spunem că trăim în capitalism, dar nu știu exact în ce trăim noi acum. În schimb îmi e greu să cred că e încurajată performanța. Eu nu am văzut oameni extrem de performanți în funcții publice sau niște oameni pe care să-i recomande performanța. Poți spune: „Ca ministru nu am putut, pentru că depind de o grămadă de lucruri”. Din punctul ăsta de vedere pot să înțeleg, dar vreau ca în funcția aia să fie un om care a făcut performanță.

De ce  a ieșit în stradă?

M-a scos în stradă furia. Eu am ieșit prima oară de furie acum doi ani, în acel februarie. Atunci când a fost dată Ordonanța 13. Nu știam exact ce înseamnă, dar am citit-o. Am ieșit în stradă fiindcă clocoteam de furie. Avusesem spectacol, chiar „Dineu cu proști”. Am zis: „Ce se întâmplă Doamne, e oare un alt dineu cu proști?”. M-a scos în stradă furia, pentru că nu vreau să mai fim considerați o turmă. Eu nu fac parte din turmă, nu vreau! Nu vreau să fiu luată de proastă. Vreau să te porți cinstit cu mine. Comunismul ne-a luat de proști pentru că am fost proști, pentru că am tăcut, pentru că ne-a fost frică. Acum nu vreau să-mi mai fie frică. Fac exercițiul ăsta și în anumite situații mă trezesc că poate mi-e frică. Prin exercițiul de luciditate pe care trebuie să-l facem fiecare dintre noi. Nu trebuie să ne fie frică!

Foto: Facebook Medeea Marinescu

 

 

Csibi Magor: ”Dacă am vrea un spațiu pentru copiii noștri, atunci ar trebui să fim îngrijorați de Amazon”.

M-am întâlnit cu Csibi Magor întâia dată acum mai bine de 10 ani. Încerca să demonstreze tuturor că viața poate fi frumoasă și fără tot confortul din jurul nostru. Era vorba de un experiment de o lună în care trebuia ”să-și reducă amprenta de carbon.” Adică să trăiască cu mai puțin din ce-ți dă viața modernă: carne, apă caldă, mașini. Își selecta singur gunoiul, alerga, făcea duș cu apă rece. O nebunie, ați spune. 

Dar nu e singura. Magor a făcut un lucru de neînțeles în România. A renunțat la o slujbă de europarlamentar, acolo unde era vicepreședinte al Comisiei de Mediu doar ca să devină ong-ist. În țara asta, să renunți la așa viață și beneficii ca să te lupți cu morile de vânt, ei bine, asta este chiar de neînțeles. 

Asta era însă pasiunea lui, munca lui, viața lui. Și a făcut mult. A condus ani de zile WWF România, apoi organizația similară din Coreea, a militat și a luptat pentru pădurile virgine, apa și aerul de aici. L-am chemat ca să mă ajute să înțeleg mai bine Amazonul și incendiile sale.   

Aș începe exact cu una dintre afirmațiile care e cea mai puternic vehiculată în ultima perioadă, care spune că Amazonul e plămânul planetei. Dacă e să ne gândim, pădurea din Amazon nu ne generează oxigen. De foarte multe ori vedem informații circulând prin presă spunând că Amazonul produce 20% din oxigenul de pe planetă. Unele spun 20% din dioxidul de carbon de pe glob. Ambele sunt false. E adevărat că din toată populația și din toate ecosistemele de pe planetă, de pe uscat, Amazonul produce 16% din oxigen. Mai există și fitoplanctonul din ocean care produce cam 9% din oxigenul de pe planetă. Ideea e că pădurea face fotosinteza în timpul zilei. Amazonul face 24% din fotosinteza totală de pe planetă. În secunda în care e noapte, începe să respire, exact cum respirăm noi, și undeva la 60% din oxigenul produs de Pădurile Amazoniene este reabsorbit chiar de pădure. Totul e din cauza degradării din Amazon, fiindcă de foarte multe ori sunt aceste arderi de păduri, cu niște oameni care dau foc pădurii pentru a câștiga pământ arabil sau pentru a crește animale. Se întâmplă această intervenție și există din ce în ce mai puțin humus, din ce în ce mai puțin organic în Pădurea Amazoniană, iar ea începe să-și schimbe comportamentul. Am citit un studiu foarte nou care spune că având în vedere comportamentul copacilor și al pădurii care se schimbă, ciclul de respirație se lungește, ciclul de fotosinteză se scurtează. Asta înseamnă că pădurile din Ecuator încep să devină un emițător de dioxid de carbon. Pădurea Amazoniană e vitală, pentru că în acest moment reține o cantitate semnificativă de dioxid de carbon. Când vorbim de focuri, tăieri sau alte intervenții, acel carbon va fi eliberat, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze, pentru că și în acest moment avem o problemă semnificativă cu gazele cu efect de seră în atmosfera pământului. Dacă acest lucru se intensifică vom avea probleme și mai mari și se va intensifica acest fenomen. 

Iarăși un lucru contraintuitiv cumva, sau neplăcut, este că, deși agricultorii ard din ce în ce mai multă pădure, din cauză că există foarte puțin oxigen și nu se produce în plus, pământul din Amazon e foarte sărac în humus. Asta înseamnă că odată ce începi agricultura o să dureze o perioadă relativ scurtă și vor avea nevoie de suprafețe din ce în ce mai mari, noi. Presiunea în Amazon nu se oprește până nu va fi distrusă complet. Dacă ne uităm la o pădure din România, aici se produce humus pentru că e un alt fel de ecosistem. Chiar se generează oxigen. În cazul unei entități precum Amazonul, nu. 

Cât de posibil este ca aceste focuri să fie puse

Sunt câteva lucruri. Am citit pe site-ul NASA, care analizează cât de mare este fereastra de formare a focurilor. Fereastra este extrem de restrânsă. În august, iulie târziu, sunt câteva ferestre când ar putea să se întâmple astfel de focare într-o pădure precum Amazonul. Umiditatea este foarte mare, nu e ușor să cauzezi foc. Dacă te uiți în câte locuri se formează, îți dă un indiciu că nu e ceva natural. Nu sunt suprafețe mari dintr-o dată aprinse, ci foarte multe focare. Lucrul bine cunoscut este că foarte mulți fermieri fac orice ca să mai mărească capacitatea. Nu văd ce ar avea de câștigat un ONG din arderea pădurilor. În afară de faptul că au creat un burning platform ca să mai faci un fundraising, nu cred că e motivul primordial, pentru că rămâi fără obiectul muncii. 

Sunt două culturi. Soia și vită, acestea două. Vine din Brazilia inclusiv în România. Din America de Sud se duce furaj peste tot. Conflictul natural, care nu ar trebui să fie atât de natural, e că sunt oameni și aici. Președintele Braziliei este extrem de supărat pe organizațiile care se concentrează pe ecologie, care spun că ce a mai rămas din păduri trebuie protejat, și sunt oameni care spun că, din punct de vedere economic, ar avea sens să se extindă, că pot rade cât mai mult din suprafața pădurii ca să prindă pământ industriile care aduc profit Braziliei. 

Brazilienii se simt atacați de afaturile și amenințările venite din Europa

Nu este un lucru nou, dar iarăși, aici trebuie definit când spunem brazilieni la cine ne referim. Totuși vorbim de comunități locale, de foarte multe grupuri care trăiesc în zona Amazonului și care la rândul lor dau în judecată statul brazilian spunând că au dreptul la pământul lor, la fel cum statul brazilian spune să nu intervenim. Cu toate astea e o ipocrizie. Am văzut când se discuta Acordul de la Paris că statele bogate le spun statelor precum Brazilia sau Indonezia să nu taie, să nu intervină, însă nu spun că suntem dispuși să facem o compensație financiară, căci până la urmă dacă e să ne uităm la Europa sau America de Nord, suprafețe enorme de păduri sau suprafețe naturale au fost distruse sau tăiate. S-a făcut o dezvoltare economică pe seama acestor păduri. Acum să-i spui unei țări unde nivelul de trai nu e la fel de ridicat ca în țările noastre: „Voi nu tăiați, dar nu primiți nimic în schimb” este incorect. Acum faptul că vorbim de un fond de 20 de milioane care să stingă repede niște focuri prin Brazilia aș înțelege. Ei ar spune: „Dacă vreți să rămână pădurile așa cum sunt, dacă vreți să beneficiem cu toții, căci e un beneficiu global, atunci cumva contribuția ar trebui să fie globală”. E un punct sensibil în aceste discuții.

Cred că și intervenția e cu totul și cu totul altfel. Europa are un alt fel de climat. Din păcate, cum reiese din declarații și din manifestarea autorităților de acolo, se poate vedea că nu asta e îngrijorarea lor primordială. Bolsonaro, Președintele Braziliei, a accentuat de foarte multe ori că trebuie să se reducă suprafața pădurilor, că trebuie exploatată, că primează economia și că toate prostiile astea ecologiste trebuie să fie pe planul doi, trei sau să nu fie deloc în țara lui. Nu cred că există o voință reală de a interveni și de a opri astfel de focuri. Mai mult, aceste focuri au fost, mai deschis sau indirect, încurajate de autorităţi. Nu există niciun enforcement care să spună ce pățești. E o problemă extrem de spinoasă. Și alte state, nu doar Brazilia, se confruntă cu această problemă, însă ea are întinderea cea mai mare. 

Până la urmă de ce aș fi eu interesat?

Dacă ne imaginăm viața pentru următorii zece ani și spunem: „Doar atât mă interesează și după mine, potopul!”, nu ar trebui să ne intereseze. Dacă am vrea însă o bătrânețe liniștită, un spațiu de trăit pentru copiii noștri, atunci ar trebui să fim îngrijorați. Vedem cum se schimbă totul în jurul nostru. Anul ăsta și în România, dar și în Europa, am depășit recorduri de căldură. Am reușit să vedem tornade pe care nu le vedeam până acum în România. Apar tot felul de fenomene meteo. Nu neapărat în România, dar în foarte multe locuri, în acest moment, a apărut o problemă a apei. Al șaselea cel mai mare oraș din India, Chennai, a pierdut lacul de acumulare de lângă oraș, din 2018, până în 2019. Lacul din care se acumula toată regiunea a dispărut într-un singur an. Acum 6 milioane de oameni sunt fără apă. Toate aceste trend-uri se vor amplifica. Chiar dacă India pare să fie departe de noi, ne imaginăm o țară în care sunt de la 700, până la un miliard de oameni, în secunda în care ei rămân fără apă, vor începe migrarea. Toate aceste fenomene trebuie privite în ansamblu. Dacă aceste fenomene nu sunt controlate vom avea niște procese pe planetă la care nu ne așteptăm. Nu ne referim doar la evenimente naturale sau cele petrecute în natură, ci inclusiv la reacția oamenilor la aceste evenimente care ne vor face să trăim mai greu. 

În Siria, pe lângă problema politică, pe lângă război, totul a pornit de la niște secete accentuate de-a lungul unor ani, care au făcut ca nivelul de trai și de avuție al populației să scadă foarte mult. De acolo au pornit proteste și un conflict pe care Europa nu a putut deloc să-l gestioneze. Un stat mare din punctul de vedere al Europei, dar destul de mic din punct de vedere planetar a putut să cauzeze aceste probleme unei construcții precum Uniunea Europeană. Ce s-ar întâmpla dacă Pakistanul sau India ar avea o problemă asemănătoare? Sau Africa Subsahariană unde știm că vom aveam probleme? Anul ăsta am văzut recorduri de căldură pe planetă, 65 de grade. Aceste lucruri ar trebui să ne facă să gândim: „Până unde?”

Care este diferența dintre Amazon și Siberia

Am fost acum 8 ani în Kazahstan ca să scriu un reportaj despre Lacul Aral, al patrulea cel mai mare lac de pe planetă care pur și simplu a dispărut. Intervenții. A încercat Brejnev să facă niște plantații de bumbac, de orez. Ideea e că atunci am vorbit cu niște oameni pe tren, din Rusia, care spuneau că de câteva luni nu pot respira în Moscova pentru că ard pădurile și arde subsolul în jurul Moscovei. Diferența dintre Amazon și Rusia e caracterul pădurilor. Nivelul de umiditate în Amazon e foarte crescut. Ca să ardă tot Amazonul e destul de improbabil, însă în Siberia, dacă secetele se prelungesc, pădurile sunt din ce în ce mai expuse și nu e nevoie de intervenții umane, ca foarte mulți fermieri să provoace focuri peste tot. Acolo un singur foc e foarte greu de stins. Pare că vorbim de fenomene naturale. Pe lângă acest lucru, în zona Siberia sunt mii de kilometri unde nu găsești așezăminte umane. Atunci intervenția este extrem de grea. În plus există dezbaterea: stingem focurile sau lăsăm să ardă și se regenerează pădurea natural. În secunda în care se întâmplă acest lucru oriunde, și mai mult dioxid de carbon și monoxid de carbon vor fi emise în atmosferă, ceea ce înseamnă că eforturile noastre de a reduce carbonul, care mai degrabă sunt declarative, nu reale, să nu conteze. Atunci noi suntem undeva în apropierea gradului de încălzire cu 1,5 grade. Toți cercetătorii ne spun că dacă ajungem la 2 grade e ireversibil. Asta înseamnă că orice am face, oricât am reduce noi, acest proces va fi unul care se generează automat, un proces din care nu mai putem ieși. Pe lângă pădure, acum doi ani s-a declarat că din oceanele lumii vor dispărea coloniile de corali. Acest lucru e ireversibil, știm deja că nu putem face nimic ca să oprim acest fenomen. Și de acolo o să avem o cantitate semnificativă de gaze cu efect de seră emanat în atmosferă. Pe lângă acest lucru, biodiversitatea oceanului se va schimba, va scădea. Toate aceste lucruri pornesc o reacție în lanț, la care noi trebuie să reacționăm. Până acum a fost relativ ușor să ne adaptăm, dar cred că problemele de abia acum vor apărea, și va fi mai greu cu adaptarea. 

Cred că până să ajungem acolo avem o mare problemă legată de cum sunt construite lanțurile de aprovizionare. Doar la sistemul nostru alimentar, folosim suprafața Chinei, Mongoliei și Kazahstanului pentru mâncarea pe care o aruncăm în fiecare an. Irosim extrem de mult. De multe ori aud oameni care spun că suntem 7 miliarde, vom fi 9 miliarde și nu vom putea hrăni atâția oameni. Problema nu e că nu am avea hrană, ci că e distribuită foarte prost. În anumite zone e un surplus unde se strică incredibil de mari cantități de hrană, iar în alte locuri nu există deloc hrană. O discuție recentă e despre banane. Sute de milioane de oameni pe planetă au ca sursă primară de hrană bananele cavendish care sunt peste tot în comerț. Există o ciupercă pe care nu o mai putem combate nicicum. A ajuns în America de Sud și dacă se extinde va dispărea o sursă de hrană pentru o bună parte din populație. Peștele ton ar putea ca în 5, 10 ani să nu mai existe deloc. În Oceanul Indian va dispărea pentru o perioadă relativ scurtă și de acolo reacția în lanț. Un om european mediu, doar din pește folosește proteine mai multe decât are el nevoie într-o lună. Doar din pește. Aici nu a fost calculat consumul de carne. Atunci când noi ne schimbăm obiceiurile de consum în felul ăsta, iar consumul de carne e unul dintre efectele principale ale tuturor fenomenelor din jurul nostru, o bună parte dintre păduri sunt distruse tocmai ca să dea loc creșterii animalelor, dar și furajelor care sunt tot pe suprafețele astea. Primul motiv al despăduririlor e agricultura. Ajungem la hrana noastră și dacă am putea mânca o hrană cu un impact mai mic asupra planetei, fără un efort atât de mare am putea. Vorbim aici de vegetale în primul rând. Nu spune nimeni să nu se consume deloc carne, dar nici de 5 ori pe zi, nici întotdeauna vită. Vita ar trebui să fie din când în când. Eu nici nu știam ce e vita când eram copil iar acum e peste tot. Asta e frapant, când vezi oameni care postează: „Vai, trebuie să facem ceva pentru Amazon!”, iar apoi merg cu prietenii să bage un burger de vită.

Magor a lucrat o perioadă bună de timp pentru WWF în Coreea. Ce ne apropie, ce ne desparte?

Organizați da, sunt, dar la nivel de poluare ei reprezintă un alt nivel. Nu putem să comparăm. E una dintre cele mai industrializate țări din lume. Majoritatea telefoanelor oamenilor care ne ascultă acum sunt din Coreea. Televizoarele de acasă, mașinile, mașinile de spălat sunt din Coreea. Chiar m-am uitat de când m-am întors câte mașini coreene sunt la noi. Ei plătesc acest preț. În fiecare dimineață când ieșeam pe stradă în Seul trebuia să deschid o aplicație în care să verific dacă calitatea aerului e destul de bună ca să ies afară fără mască sau cu mască. E o calitate a aerului care nu-ți mai permite să respiri liber. Îți permite, dar șansa ca tu să dezvolți niște boli pe termen mediu și lung sunt foarte foarte mari. În București avem un aer foarte poluat, știm toți asta. Uneori, chiar sunt particule mici de trei ori peste limita admisă, dar cu toate astea nu vezi. În Coreea, când ieși pe stradă, vezi cu ochii liberi poluarea. Prima oară am crezut că e ceață. Nu am văzut zgârie nori în primele două săptămâni cât am stat acolo. Am crezut că e un muson, ceva umiditate, dar am aflat mai târziu că e vorba de poluare. Vezi, simți. Când mergi simți în gură, simți între dinți, dacă faci o activitate sportivă nu înțelegi de ce obosești, de ce te simți rău după. Nici în casă nu poți sta dacă nu ai un aparat care îți curăță aerul. Porți o mască. Foarte mulți oameni cumpără masca aia pe care o vedem la TV, pe care o pui cu două elastice. Aia e mască pentru răceală. Masca pentru poluare e specială. Trebuie să fie cumva pusă pe nas ca să închizi toate spațiile. Ai nevoie de ea fiindcă elimină între 95% și 98% dintre particule. Una dintre preocupările mele în Coreea era ca indiferent ce geantă sau haină iau să am cel puțin o mască nouă la îndemână. Dacă nu, intram în orice supermarket, farmacie și aveau măștile acolo la îndemână. Majoritatea oamenilor, când e poluare mare, umblă cu mască. Mai degrabă oamenii bătrâni refuză să vadă realitatea. Voiam să fac o campanie împotriva poluării punând semne. Voiam să îndemn oamenii să pună un semn pe măști și să le arate autorităților că vor să respire. Pentru mine, care sunt și sportiv și încerc să alerg zilnic era stresant. Aveam o săptămână în care nu am putut să ies să alerg, pentru că științific mi s-a spus că o activitate de 20 de minute o să-mi facă mai mult rău decât bine. 

E mai bine să fii o țară care e foarte poluantă, dar foarte disciplinată decât să fii ca o țară care e undeva pe mijloc, nici noi nu știm pe unde. În Coreea obiceiurile se schimbă peste noapte. Apare o celebritate, spune ceva pe Instagram-ul sau Facebook-ul lui și apare un curent atât de puternic încât schimbă comportamentele peste noapte. Oriunde mergeam toată lumea lua cafea în cupă de plastic cu pai. S-a început o campanie puternică despre ce cauzează paiul la animale. În două săptămâni a dispărut paiul. Toată lumea a renunțat la ceva ce ieri era foarte firesc. Când ei înțeleg că trebuie să facă ceva, fac. Când s-au făcut benzile de circulație nu ai observat nimic ciudat, toată lumea s-a acomodat din prima zi. Era vorba în Seul că dacă te grăbești undeva, iei autobuzul. M-am dat jos de câteva ori din taxi, am stat 5 minute într-un loc, m-am dat jos, am luat autobuzul, în 15 minute eram unde trebuia să ajung. Niciodată nimeni nu se bagă pe banda unică a autobuzului, oricât de mare să fie graba. Nu e nici bordură, nu e nimic, nicio delimitare. O simplă bandă albastră.

Azi dimineață am văzut o poză de la o prietenă din Coreea care s-a mutat în Beijing. Știm imaginile vechi din China când nu se vedea cerul. Azi mi-a trimis o fotografie cu un cer senin, albastru. Cred că acum, rolul de lider pe energie regenerabilă, pe reducerea poluării, nu este Uniunea Europeană, ci mai degrabă zona din Asia. Ei investesc enorm de mult în dezvoltarea mașinilor electrice, pe bază de hidrogen, în energie solară. Ei au capacitatea de a face schimbări foarte rapide. Problema la noi, încă de pe vremea când eu eram în Parlamentul European, e că vorbim despre cum o să reducem noi poluarea, iar din punctul meu de vedere, singurul motiv pentru care în UE s-a redus poluarea a fost Criza Economică, fiindcă nu ne-am permis să poluăm atât de mult.

 

Horia Colibășanu: ”Nu am reușit să ratez lucrurile pe care mi le-am dorit cu adevărat.”

Horia Colibășanu îmi spune clar că el este dentist. ”Termenul de stomatolog e o invenție care să ne arate că suntem mai mult decât ceea ce am fi. Eu sunt doar dentist.” Și  nu mă gândeam e ce face precizarea asta înainte de interviu. Dar apoi l-am auzit făcând legătura dintre dentiști și alpinism. 

Și, într-adevăr, este ceva ce leagă cele două profesii: meticulozitatea, atenția și grija cu care trebuie să faci lucrurile. Pentru că altfel ai necazuri. 

Horia este cel mai important alpinist român. Și unul care ambiția să urce opt miarii lumii fără oxigen.  

Nu e ambiția mea (să fac alpinism fără oxigen). Este o urmare a unei școli, să zicem, etice, pe care am făcut-o cu cei cu care am început să urc și care mi-au insuflat ideea că singura diferență între munții înalți și cei mici e această lipsă a oxigenului. Dacă o șuntezi, dacă o fentezi, folosind oxigen artificial, devine un nonsens să te duci pe Everest să dai o căruță de bani când te poți duce pe Moldoveanu. Până la urmă, în ziua vârfului sau toată expediția, tot atâta urci. Acolo tabăra de bază e la 5000 de metri. Nu ajungi să urci un munte de 8000 dintr-o împușcătură. Urci tot o distanță ceva mai mică, numai că o urci în condiții de aer rarefiat. Nu are sens să mergi în Himalaya și să pui o butelie de oxigen pentru că distrugi toată această idee. Pentru mine e și o frumusețe pentru că e lupta cu aerul rarefiat. (Aerul rarefiat) nu e ca și cum îți pune cineva o pungă în cap. E ca și cum ai alerga și respiri, dar nu-ți ajunge oxigenul să mai faci acel efort. Singura diferență e că în loc să alergăm și să gâfâim până ne ies plămânii, noi facem câteodată un pas pe minut. Faci un pas pe minut și gâfâi ca și cum ai alerga aici. Apoi stai un minut să încarci organismul și mușchii, în principal, cu oxigen. După un minut în care ai încărcat, pentru că ai foarte puțin oxigen acolo, mai faci un pas.

Durerile din corp sunt cele care dau limita alpiniștilor. Când nu ai oxigen, te sufoci la fiecare pas

Simți că dacă pasul următor l-ai făcut mai repede de un minut, începi să te sufoci la fel ca atunci când alergi. Te sufoci și preferi să te oprești. Câteodată mai ai amețeli. Cel mai rău e că mai sunt dureri de cap din cauza deshidratării. Apar la altitudine. Există și răul de altitudine care se manifestă atunci când urci prea repede sau ești tânăr și încerci munți înalți înainte de a avea o experienţă a organismului, o memorie a lui la altitudine. Eu când am început am suferit destul de mult.

Da, mă simt mai bine pe munte. Am bănuit la începutul carierei mele că este datorat în principal vârstei pentru că organismele tinere conțin mai multă apă, se deshidratează mai ușor, au nevoie de mai mult oxigen. După părerea mea nu pot să zic exact în ce procent se datorează și vârstei, dar se datorează și numărului de expuneri la altitudine. Am văzut alpiniști mai în vârstă care aveau însă mai puține expuneri și nu se aclimatizau așa de bine. Cel mai bine se aclimatizează o persoană de 45-50 de ani care are și 30,35 de expediții în spate.

Horia a făcut o mare parte din opt miarii lumii. Trebuie să-i facă pe toți? Îl așteaptă istoria?

În viață nimic nu „trebuie”. Mi-aș dori. E unul dintre proiectele mele, numai că nu este un proiect la care țin morțiș, pentru că sunt lucruri în această succesiune de ascensiuni pe care mi le doresc mai mult. Unul dintre lucruri a fost să urc pe Everest fără oxigen, iar un altul este să reușesc printre aceste ascensiuni să realizez și o rută nouă în Himalaya. Să urc pe o rută pe care încă nu s-a urcat. În Himalaya cam toate rutele pe toți munții de 8000 de metri s-au urcat. Cele care au rămas sunt foarte dificile. Au fost deja încercate și nu au reușit cele mai bune echipe din lume. Cei care reușesc o asemenea rută o pot compara destul de liniștit cu un record olimpic sau un record mondial.

Cum se vede lumea de pe Everest

Se vede curbată. Chiar se vede curbura Pământului. Și eu am văzut într-o fotografie, dar suspiciunea mea e că de obicei pe vârfuri (pozele) se fac cu lentile care au un unghi mai mare, ca să fie un peisaj spectaculos și panoramic. Lentila mea, la aparatul cu care am făcut poza, e de genul ăsta. E un ochi de pește. Însă nu, într-adevăr, Pământul se vede curbat de sus. Este rotund, Galileo a avut dreptate (râde). E spectaculos, doar că nu ajungi să te bucuri foarte mult. Nu-ți permiți să te bucuri pentru că ești la jumătatea drumului, iar cealaltă jumătate e mai periculoasă. Ești obosit, se apropie seara și trebuie să ajungi înapoi în tabără. Atunci e bine să nu stai mult și e bine să nu te bucuri foarte tare, pentru că te deconcentrezi de la treaba pe care o ai: să te întorci cu bine.

Acum doi ani, când am urcat eu, arăta ca un acoperiș de casă care avea o lungime de vreo 7, 8 metri. Pe o parte erau alpiniștii care au urcat dinspre Nepal, dinspre Sud. Pe partea cealaltă eram eu singur pentru că cei cu oxigen urcaseră și coborâseră deja. Eram ultimul. Pe partea cealaltă a acoperișului eram eu și mi-am dat seama că nu o să pot să filmez prea bine. Aveam un băț de schi pe care aveam montată camera și m-am dus în unul dintre capete. Am luat acest acoperiș de casă între picioare. M-am suit pe el, am pus în fața mea camera și așa am făcut pozele care există cu mine pe vârf.

Lucruri lăsate pe Everest. Am văzut o fotografie în care vârful era plin de diverse obiecte. 

Sunt niște steaguri de rugăciune. Eu plănuiam ca dacă din programarea ascensiunii voi ajunge noaptea, deși speram să nu fie cazul, era obligatoriu măcar să iau un punct de GPS să-l înregistrez. E util ca să poți dovedi că ai urcat, să lași ceva acolo. Aș fi lăsat un piolet, doar că mie mi-a fost furat între timp. Nu prea aveam foarte multe lucruri de lăsat. În general se mai lasă lucruri.

Pe vârf, acolo, chiar când am fost eu, nu putea sta nimeni. Era după cum am zis, ascuțit. Ceva mai jos se poate. Sub vârf sau lângă, în alți ani. Vârful e un platou. A bătut vântul, s-a viscolit zăpada și se poate pune cortul. A fost un șerpaș care a dormit pe vârf. Nu cred că a avut cort. A fost o noapte în care nu a bătut vântul, dar a stat toată noaptea acolo.

Care este temperatura „în mod obișnuit”

E o poveste simpatică cu „în mod obișnuit”. Când am urcat eu, se zvonise că va fi foarte frig. E atipic de frig în sezonul acela. Au spus că vor fi -45 de grade. Eu am sunat la meteorologul meu din Lisabona, iar el mi-a spus: „Du-te liniștit, nu-ți face probleme. E ca în mod obișnuit, sunt -35. E cald, stai liniștit”. Real feel, când nu bate vântul. Când bate, aceste -35 devin -60 la 40 la oră. Atunci faci degerături automat. De aceea noi nu urcăm pe vânt mai mare de 40 la oră, la 8000 de metri. Cred că pe Everest, peste 20 la oră devine periculos.

Evenimentele recente de pe Everest au dus la moartea mai multor alpiniști. Tehnic, pe vârf, a fost o coadă de mii de persoane. Cum e posibil?

Se pare că așa, plecând ab ovo, se pare că există schimbări climatice și se pare că vremea a luat-o puțin razna. Așa cum în România a fost totul ploios și o primăvară atipică, în Himalaya a fost un ciclon, a bătut vântul într-una. Noi nu am avut nicio fereastră de vreme bună să urcăm pe vârf. Cei de pe Everest, fiind un perete protejat, au avut o singură zi în loc de 5. Atunci toată lumea s-a înghesuit în acea zi. De multe ori sub Everest sunt 1000 de oameni. A fost o înghesuială teribilă în ziua aceea, ca dimineața în București. Toată lumea s-a trezit să pornească la drum. Nu a fost atât de problematic că erau oameni care mergeau mai încet. A fost mai rău faptul că cei care coborau îi încurcau foarte tare pe cei care urcau sau invers. Se încurcau unii pe alții să-și desfacă carabinierele de pe coardă. Din câte am înțeles așa au și existat accidente, întârzieri, s-a stat mult. Unii au terminat probabil oxigenul. E o situație neplăcută pentru cei care au oxigen. Pentru cei care nu au e o situație… îți termini expediția, trebuie să pleci, nu poți sta la coadă mai mult de 10 minute pentru că îngheți imediat.

După mine efectul lipsei de oxigen e extrem de neplăcut la o expediție de tip Everest. Nu ai putere să înaintezi, mergi mai încet. Poți să mergi și mai încet. Pleci mai devreme sau te antrenezi mai tare, dar în mod sigur, dacă te oprești, îngheți. Oricum, pentru mine a fost una dintre probleme. Mi-a fost foarte frig dimineața la 5 când temperatura scade cel mai jos. Mi-a fost frig, dar am reușit să trec. Cei mai mulți care se întorc nu se întorc pentru că nu mai au putere să înainteze ci din cauză că li se face frig și le îngheață mâinile sau picioarele.

(Pe mâini) am două perechi de mănuși mai greu manevrabile. Dacă vrei să faci ceva, o manoperă mai de finețe, scoți supra mănuşa care e foarte groasă și ai niște mănuși mai subțirele. Cu acestea nu poți sta foarte mult. Doar dacă e soare. Noaptea nu poți să stai mult să lucrezi cu ele. De exemplu, într-un an am avut o mănușă cu care am lucrat ceva la cort și mi s-a găurit. Cred că mi-a ieșit un vârf de deget din ea. Acolo am făcut o degerătură. Era mov după ce am coborât de pe vârf.

Depinde de traseu. Pe o rută din aceasta, cu multă lume, se pun corzi fixe. Pe alte rute mai ai puncte GPS, ai hărți, se știe ruta, o afli de la prieteni, dar nu e marcată. Pe Everest e extrem de simplu. E ca pe linia de teleferic. E plin de lume. Sunt foarte mulți oameni de obicei. Sunt turme.

Cum arată o expediție

În unele puncte se merge cu avionul. De exemplu spre Everest, la Lukla, e cel mai periculos aeroport din lume. Mergi cu avionul, iar de acolo începi să mergi pe jos. Anul acesta am mers cu mașina. Există o porțiune în care se merge pe picioare. Cei care vor pot merge cu elicopterul. Transportul bagajelor e asigurat în unele locuri de porter, în alte locuri de catâri, în altele de elicoptere. Câteodată nu este acces foarte bun. Depinde iarăși, în funcție de expediție. Se ajunge în tabăra de bază care poate fi situată la patru, cinci mii de metri. De acolo se mai poate merge în unii munți ce au tabere avansate care ajung la șase mii, șase mii cinci sute de metri. De obicei sunt aproape de baza muntelui. De acolo începe expediția propriu-zisă. În funcție de rută se pun corzi fixe sau se merge fără corzi, dacă nu e foarte înclinat.

De obicei expediția începe la baza muntelui care la cei mai mulți munți e la cinci mii de metri. La cinci mii de metri ești într-o vale, într-o gaură. Acolo e jos. Începi să urci muntele. Sunt munți care se pot face aproape integral pe picioare. De exemplu ruta pe care am încercat anul acesta, au fost o mie de metri de perete. Au trebuit să fie tot timpul corzi. În unele momente coarda era la o distanță de un metru de perete, atârna. Eram pe verticală sau pe negativ, pe surplombe. Ăsta e locul în care ești pe spate. Ești cu spatele către pământ. Cum a zis Churchill: „Cele mai grele lucruri în viață sunt să te urci pe o scară care e înclinată spre tine sau să săruți o fată care se înclină în direcția opusă.”

Chiar în mâini, în alpinismul de altitudine (te ții) mai puțin. E și cu picioarele pe undeva. Doar în mâini, să atârni ca în James Bond, nu prea. Eu nu am întâlnit. Nu am mers atât de tare. E foarte greu pentru că nu ai oxigen să faci eforturi atât de intense. În schimb, au fost situații în care ne-am cățărat destul de greu anul acesta.

Ruta pe care nu au dus-o la capăt. Horia s-a întors în România după ce a renunțat la un drum nou. 

Am ales o creastă care e printre puținele creste din Himalaya, rămasă mare și lungă, creasta  nord-vestică a muntelui Dhaolagiri. Are o zonă: primii 1000 de metri sunt foarte grei. Ne-a luat o lună să-i parcurgem, să fixăm corzi fixe pentru a putea înainta mai departe. Au fost și momente în care urcam primii 800 de metri și în ziua aceea ajungeam la punctul terminus, iar de acolo mai înaintam 300 de metri. Apoi se strica vremea și trebuia să ne întoarcem. Am pățit-o de mai multe ori. S-a întâmplat din cauza dificultății traseului. O zonă care nu este tehnică, de 1000 de metri, se poate rezolva în trei, patru zile. A trebuit să urcăm un perete de stâncă și să traversăm zone cu gheață. Nu au fost chiar pereți de gheață, dar erau pante pe care trebuia să punem mereu corzi fixe. Voiam să și coborâm repede ca să ajungem înapoi în tabăra de bază. Nu am găsit pe această mie de metri niciun loc unde să putem să punem un cort, o tabără intermediară de unde să putem lucra. Tot timpul trebuia să ne întoarcem jos, în tabăra de bază. A fost dificil. Au fost câteva surplombe, au fost traverse pe care pur și simplu… era ca și cum ieșim pe gemul clădirii Digi și trebuie să intrăm pe alt geam la 20 de metri mai în stânga. Noi nu eram în papuci de cățărat și echipament de cățărare ci cu colțar, cu piolet, cu rucsac de 20 de kilograme. A fost destul de dificil și de stresant. Sincer să fiu, nici eu nu știam cum pot să fac. A fost palpitant. Pur și simplu găsești locuri în care te poți prinde de stâncă, cu picioarele și cu mâinile, iar apoi mai cauți alte locuri la următoarea jumătate de metru și înaintezi încet încet. Nu ai unde altundeva să stai. Ai o coardă de siguranță. Coarda este de siguranță, nu te poți ține de ea. Ducându-te orizontal, coarda nu te prea ajută. Dacă ai ghinionul să cazi, balansezi și te poți lovi. Acolo lovitură mai serioasă poate însemna terminarea expediției. A fost un pic stresant. După ce am reușit să parcurgem acest traverseu am pus o coardă fixă și am mers ca telecabina, pe cablu. Tot era stresant fiindcă dacă alunecai, te duceai un metru în jos. Șansele să treacă prea multe lume pe acolo sunt destul de mici.

Într-o istorie a alpinismului, Himalaya nu intră chiar în istoria universală. Rutele noi rămân în niște anale ale alpinismului și eu zic că nu o facem cu gândul la ce o să zică alții despre noi, ci în primul rând, ce o să zicem noi despre noi, pentru că e o chestie foarte personală. Am muncit foarte mult acolo. Au fost multe momente grele pe care am reușit să le depășim, iar când am trecut de ce era mai greu, nu am avut noroc de vreme bună și poate la anulʼ o să avem. Eu chiar îmi doresc foarte mult să terminăm ruta.

Momente grele în care intervine dentistul

Primul care îmi vine în minte este de natură nu fizică, ci de natură psihică. Am ajuns în zona cea mai dificilă. Muncisem mult, eram obosit. Vedeam că nu putem să înaintăm. După o zi întreagă de muncă am reușit să facem niște metri. La un moment dat era o surplombă cu zăpadă și nu știam cum să înaintăm. Era zăpadă moale, nu ne puteam agăța în ea. Din moment ce eram obosiţi și s-a stricat vremea am zis: „Lasă că venim data viitoare și știu cum să o rezolv dentistic!”. Băieții m-au întrebat: „Și cum vrei să o rezolvi?”. Am luat lopata de jos și am săpat vreo doi metri cubi. Am îndreptat-o pur și simplu. Apoi am reușit să bag în zăpada moale niște ancore de zăpadă pe care m-am cățărat. Am construit o inginerie acolo. Am reușit să trec, dar am terminat transpirat, obosit, cu gâtul uscat de la respirație după o oră. Am reușit să înaintez fabuloasa sumă de cinci metri.

Am fost trei alpiniști: doi români: Marius Ganea și cu mine. Al treilea era slovac: Peter Hamor, partenerul meu obișnuit de expediții. Peter are 30 și ceva de expediții. A urcat toți optmiarii, a făcut rute în Himalaya și a zis că nu a mai făcut expediție așa grea. Poate merită menționat că acești cinci metri pe oră, pe care i-am făcut, au fost mult mai grei decât ceea ce eu urc în munții noștri într-o oră. Urc peste 1000 de metri. Mi se pare ușor față de ce am făcut acolo, cei cinci metri.

E un obiectiv noua rută?

Nu, nu ne obligă nimeni. Nu am avut niciun moment de ezitare fiindcă știam că sunt corzile puse. Am zis: „Hai să lăsăm din lucruri pe aici că venim la anuʼ!”. Când am luat decizia să coborâm am văzut și portița că totuși nu renunțăm de tot. Peter a zis: „Bine, vedem. Hai că las și eu un cort aici”. El a lăsat cele mai multe lucruri de fapt. Când ești obosit ai alt psihic și nu e bine să iei niște hotărâri foarte mari, mai ales în sensul de a nu face ceva. Ești afectat psihic. Mi s-a părut că e puțin în dubiu. Eu am plecat mai repede din Nepal. Ei au rămas câteva zile în plus. Marius mi-a zis când ne-am întâlnit la o emisiune că era și Peter super hotărât să ne întoarcem.

O să îngroape zăpada multe din corzi, dar nu o să le îngroape pe cele din zonele mai verticale sau surplombate. Acelea sunt cele mai importante pentru că acolo ne ajută cel mai mult să înaintăm. (Cortul) l-am băgat sub un bolovan, l-am acoperit cu niște pietre, eu sper să-l găsim. Știm locul acum. Suntem de-ai casei. Marea problemă într-o ascensiune din aceasta, în premieră, nu e neapărat faptul că sunt surplombe sau că e ceva greu psihic. Cel mai greu e necunoscutul, faptul că nu știi ce te așteaptă, că nu poți să te pregătești, nu știi la ce să te aștepți. Acum noi deja știm și e puțin mai simplu.

Nimic nu e sigur în viața asta, dar îmi doresc foarte mult (să fac ruta asta). Cred că o să mă și duc. Nu prea am reușit să ratez lucrurile pe care mi le-am dorit cu adevărat.

Frica

Îți e frică. Mi-a fost frică. E și bine să-ți fie frică pentru că devii atent. E un mecanism de apărare. Aici fiind o zonă în care erai pe corzi fixe, dacă faci o greșeală cu carabiniera, nu o închizi bine și îți iese de pe coardă și cumva cazi, s-a terminat. Te duci 1000 de metri! Îți e frică, dar noi încercăm să ținem frica într-o anumită marjă. Încercăm să nu lăsăm frica să ne afecteze deciziile. Dacă îți e foarte frică, noi zicem că mai bine e să pleci acasă, dacă nu mai poți controla. Din cauza fricii iei decizii greșite. Încercând să faci ceva mai safe ajungi să faci o prostie mai mare. De exemplu dacă îți e frică de furtună și de vremea rea, și nu reușești să-ți controlezi frica, ajungi să te grăbești, să faci alte greșeli sau invers. Poți să mergi foarte atent și să nu pățești nimic și pierzi timp și te prinde vremea rea.

 

Răzvan Pascu: ”Madagascar este o țară coruptă până în măduva oaselor”

Întâmplarea face că m-am întâlnit cu Răzvan Pascu chiar de ziua Madagascarului. Țară din care se întorsese doar de două zile. Nu știu alți români în afară de Mazăre care să fi fost pe acolo. De ce să fi ales fostul primar această țară? Dincolo de faptul că e minunată ca privilește. Ce ar trebui să știm despre acest loc?

Multă lume cred că avea imaginea asta, (de paradis). Și eu cred că eram printre cei care aveau imaginea asta.

(E un loc) foarte sărac. Se luptă cu alte ţări precum Malawi sau Burundi pentru ultimele locuri în clasamentele internaționale la categoria „cele mai sărace țări ale lumii”. PIB-ul pe locuitor e undeva între 500 și 1000 de dolari, comparativ cu România, ca să avem o echivalență, care e undeva pe la 12.000 de dolari. Sunt oameni care trăiesc cu un dolar pe zi. Există organizații internaționale care cumva au făcut niște grile și denumesc sărăcie extremă momentul în care trăiești cu mai puțin de doi dolari pe zi. Acolo sunt oameni care câștigă și cu 50 de cenți pe zi. Nu am să pot uita o imagine pe care am văzut-o. Era un râu într-o zonă din mijlocul țării. O zonă muntoasă. Madagascarul este o insulă care are de toate. I se spune al optulea continent. E o insulă foarte mare. Poate nu avem foarte multe cunoștințe despre ea, dar ca să vă faceți o idee, de la Nord la Sud sunt 1600 de kilometri, iar de la Est la Vest sunt vreo 500. Insula e a patra cea mai mare din lume. Are toate formele de relief. În mijlocul țării sunt munți. Având munți, în zona aceea au și foarte multe bogății pe care toată lumea, inclusiv ei, vor să le exploateze. Sunt foarte multe alte nații care le iau bogățiile. Chinezii sunt printre cei care investesc cel mai mult în Africa, nu doar în Madagascar.

Ce ar fi de văzut în Madagascar?

Acum am făcut un tur al țării. Cam asta încercăm să facem de fiecare dată. Nu merg doar pentru a călători. Merg cu grupuri de turiști. Sunt excursii Premium pe care încerc să le promovez și să le vând exclusiv pe pagina mea de Facebook. Organizez toată povestea asta într-un parteneriat cu agențiile de turism. Acolo încercăm să descoperim atât lucrurile tradiționale cât și cele foarte cunoscute. Mergem în primul rând în circuite. În călătoria aceasta, în Madagascar am fost inclusiv în zonele de plajă despre care auzisem la televizor prin prisma primarului nostru celebru, dar am ajuns și în zonele despre care se vorbește mult mai puțin, în special zona de orașe, dincolo de parcurile naționale.

E un loc spectaculos de plajă?

Nu aș putea spune neapărat că e spectaculos (la plajă). Cred că am văzut destinații de plaje mult mai spectaculoase în lume, dar ca orice plajă la Oceanul Indian, evident că are ceva frumos. Oceanul acela cu ceva culori turcoaz. Sunt câteva zone ale insulei, în special zona de Nord-Est, Nord-Vest unde sunt mai multe insulițe mai mici. Acolo nisipul este alb. Deci sunt anumite zone care sunt frumoase. Nu aș putea spune spectaculoase. Mulți investitori străini, în special italieni, britanici, olandezi, francezi, au investit în resorturi de calitate. Nu o să găsim peste tot cazări de calitate.

Răzvan Pascu povestește că nu a ajuns la stațiunea pe care și-a construit-o Mazăre. Are câteva explicații despre cum se face turism acolo.

Multă lume mă întreabă, inclusiv colegi de-ai tăi, din presă, mi-au scris. Nu, nu am fost. Nici măcar nu am avut această curiozitate. Multă lume mă întreba pe Facebook și apăreau tot felul de glume. Înțeleg de ce și-ar face cineva o afacere în turism acolo. Am să explic în câteva vorbe.

În primul rând salariile sunt foarte mici. Costurile cu forța de muncă sunt foarte mici. Costurile cu materia primă sunt mici. Fructele de mare sunt foarte ieftine. În general mâncarea e ieftină. Dacă îți faci un restaurant de calitate, evident că vei vinde la prețuri care se apropie de orice resort dintr-o țară dezvoltată. Prin urmare vei avea costuri mici și venituri la fel de mari ca în orice alt stat dezvoltat, prin urmare vei câștiga bani.

Condițiile sunt bune, dar nu extrem de bune. Ce facem noi sunt călătorii chiar Premium. Ne dorim să fie așa. Am luat cele mai bune hoteluri posibile. Comparativ însă cu alte țări în care am mai fost, am avut condiții mult mai bune în altă parte. Ce a fost interesant a fost că am reușit să ne cazăm în mijlocul naturii. Am stat într-un hotel în mijlocul unui canion. Nu doar cele de pe litoral. Atunci da, le putem numi experiențe, dar cum spuneam aș putea înțelege de ce cineva și-ar face o afacere în turism acolo, pentru că nu ai aceste probleme pe care în România le ai cu forța de muncă. Acolo oamenii vor să muncească, dar nu au unde, nu au ce face.

Vă spuneam că sunt oameni care trăiesc cu 50 de cenți pe zi. Trecusem la un moment dat prin mijlocul țării. Era un râu unde oamenii cerneau apa și nisipul ca să caute safire. Este una dintre țările în care sunt foarte multe pietre prețioase. E un vis până la urmă. Foarte puțini reușesc să găsească niște pietre. Cei mai mulți se mulțumesc să câștige acești 50 de cenți pe zi. Cei mai câștigați sunt de fapt comercianții, negustorii care cumpără de la sărmanii ăștia pietrele. Oamenii ăștia, negustorii, erau chinezi, oameni din Sri Lanka, olandezi, foarte mulți francezi. Vă spun, este o sărăcie extremă acolo.

Mai sunt și câteva obiceiuri în Madagascar pe care cu siguranță nu avem cum să le înțelegem cu privirea noastră. 

Călătorind în atât de multe țări, prin toată lumea, am fost prin foarte multe locuri care sunt sărace. Multă lume compară cu India. Am fost în Tanzania, în Kenya. Am fost în multe țări pe care le pot numi sărace în lume. Chiar și Tadjikistan, Kârgâzstan. Acolo însă, cumva, puteai să găsești din loc în loc, cât de cât niște oaze în care lucrurile funcționau parcă mai bine, în care oamenii o duceau parcă mai bine sau cel puțin aparent, la nivel de imagine. Ei bine, aici, în Madagascar, nu am văzut aceste oaze. Peste tot a fost o sărăcie de neimaginat. Foarte multă mizerie, oameni care trăiesc după tradiții și ritualuri foarte vechi, de ev mediu, oameni care trăiesc în case cu animalele, la același etaj, pentru că probabil nici nu-și permit altceva, dar așa le spune și tradiția și ei în continuare fac asta. Oameni a căror bogăție se măsoară în zebu, acele vite africane cu cocoașă. Cu cât ai mai multe zebu, cu atât ești mai bogat. Ei trăiesc totuși în niște condiții care nu sunt demne de un om. Nu au curent electric, nu au apă potabilă. Ne spuneau că maxim 15% din casele din Madagascar au acces la apă potabilă. Aceasta este una dintre principalele cauze de deces pentru copii. Se îmbolnăvesc de burtă, iar adulții mor de malarie.

(Oamenii sunt organizați) în triburi. 18 triburi. Am avut un ghid foarte bun acolo. Vorbea engleza perfect. Era un tip cultivat. Ne spunea că din experiența lui, știe de cineva care avea vreo 3 000 de zebu. Toată povestea până să-i sacrifice pe toți… De fapt e un ritual. Se întâmplă doar într-un anumit trib, din centrul țări. Trebuie să sacrifici toate aceste vite de fapt, căci sunt niște vaci, și să le dai, ca pe un soi de pomană. Nu ai voie însă să dai familiei. Familia nu primește nimic. Mai mult decât atât, în momentul în care toți acești zebu sunt sacrificați… Cazul ăsta despre care ne spunea ghidul: omul avea vreo 3.000 de zebu. A durat vreo trei ani să-i sacrifice pe toți și să-i ofere de pomană. La sfârșit au dat foc și casei în care trăia familia, astfel încât să se rupă cumva orice legătură între viața de pe Pământ a celor care au mai rămas și viața de dincolo a celui care a murit. Asta spuneam. Sunt multe. Am putea vorbi o zi întreagă. Sunt multe obiceiuri de genul acesta, rămase cumva dintr-un ev mediu. Oamenii sunt destul de primitivi. Ce s-a întâmplat? Popoarele colonizatoare care au ajuns acolo au luat probabil mai mult decât au dat înapoi, iar asta se vede în continuare.

Și aruncă un ochi și aici dacă vrei să faci turism acolo. 

Sunt niște riscuri acolo, inclusiv pentru turiștii care călătoresc. Trebuie să-ți iei pastile de malarie, să-ți faci vaccinul înainte. Sunt totuși ceva turiști, nu mulți, care călătoresc, pentru că țară este extrem de diversă. Oferă multe, mai ales că 80% dintre plantele și animalele de acolo sunt endemice, le găsim doar acolo. E ca un ecosistem unic al lumii.

Cei mai celebrii sunt baobabii și lemurii. Lemurii din filmul Madagascar. Sunt niște maimuțele. Pe King Julien din film, îl găsim acolo. E lemurul acela cu coadă dungată. Sunt peste 100 și ceva de specii. Foarte mulți cameleoni.

Sunt destinații în care m-aș duce și de 100 de ori pentru că îmi plac foarte mult. Sunt destinații pe de altă parte, pe care le privesc ca pe niște experienţe, iar Madagascarul este una dintre ele. E o destinație în care nu m-aș mai întoarce. Am zis: „Once in a lifetime”. Nu aș vrea să înțelegeți greșit. Nu că nu mi-a plăcut. Evident, contează foarte mult și cum ești tu construit ca om. Aș putea spune că îmi plac mai mult destinațiile comerciale. Nu mă dau în lături după destinațiile care presupun natură, dar nu să le fac în mod tradițional. Sunt atât de multe destinații pe lumea aceasta în care mi-ar plăcea să mă întorc sau pe care să le văd, așa încât nu mi-aș mai pierde două săptămâni din viață să mă întorc în Madagascar. Cel puțin nu acum. Poate peste 50 de ani, dacă țara asta se va schimba în vreun fel, deși mă îndoiesc profund.

Dacă ar fi să alegi între destinațiile africane, ce ai alege?        

Uite, de exemplu toată lumea mă întreabă care este țara mea preferată. Nu aș putea să numesc o singură țară. De obicei spun 5, 6 țări. Una dintre ele este Tanzania. Îmi place foarte mult și se află tot în africa. E foarte multă sărăcie și acolo, numai că nu ajungi să te lovești, nu are un impact atât de puternic, sau cel puțin nu a avut asupra mea. Acolo doar treci prin niște orașe, care sunt la fel de sărace, dar doar jumătate de zi. Mai departe te duci către parcurile naționale pentru că de fapt te duci în Tanzania și Kenya ca să faci safari la animalele sălbatice, să vezi de obicei pe Animal Planet, pe National Geographic, pe Digi la voi, la emisiunile de specialitate. Când stai însă și te lovești două săptămâni de asta, treci doar prin orașe pline de sărăcie, vezi doar case de genul acesta, vezi atât de mulți copii…

Și o posibilă explicație pentru locul ales de Radu Mazăre. 

Trebuie să mai spun că 30% din populația Madagascarului are sub 15 ani, și încă 30% au între 15 și 30 de ani. Deci 60% din populație are sub 30 de ani. E o populație foarte tânără. Vedeai copii peste tot. Copii foarte mici, care nu au aproape niciun viitor. Am vizitat o școală ca să le ducem caiete, produse pentru ei. Ne spuneau că nici măcar 20% dintre ei nu termină primii 4 ani de școală. Peste 50% din populația din Madagascar este analfabetă. Nu știu să scrie și să citească. Se profită foarte mult de ei la vot. Se votează cu amprentă. Pun degetul pentru că nu știu să scrie, să se semneze. E o țară coruptă până în măduva oaselor. Peste tot trebuia să lași câte ceva ca să faci lucrurile obișnuite. Inclusiv șoferii de autocar opreau la anumite controale și lăsau niște bănuți ca să treacă mai departe.

Dar și o speculație de la fața locului pentru arestarea lui Mazăre. 

Apropo, am să vă spun ceva care e cumva în exclusivitate. Nu am scris despre asta deși mi s-a părut interesant. L-am întrebat pe ghidul nostru dacă știe ceva de povestea cu domnul Mazăre, dacă a auzit de el, dacă știe că a fost extrădat. Mi-a spus că nu știe nimic. L-am întrebat, în glumă, dacă el crede că e adevărat că nu a mai dat șpagă cui trebuie și că probabil ăsta e motivul pentru care a fost trimis acasă. Mi-a zis ceva surprinzător, la care nu m-aș fi gândit. Mi-a spus că actualul președinte e considerat un om corupt. În 2009 a făcut o lovitură de stat și l-a dat jos pe președintele de atunci. Din 2009 până în 2013 el a stat la putere, la conducerea țării, fără a fi recunoscut de vreun organism internațional. În 2013 nu prea a mai fost lăsat să candideze, mai ales de către comunitatea internațională, dar din 2018 s-a întors. Spunea că el crede că mai degrabă s-a întâmplat altceva și că primarul nostru celebru a fost prins într-o conjunctură, de fapt. Spunea că Președintele actual, din ce știa el, avea, și are în continuare, foarte mulți prieteni investitori în turism și probabil că a deranjat niște interese și a vrut să fie curățat. Au vrut să scape de el ca resorturile acelea să fie preluate de unul dintre prietenii președintelui actual.

Edi Petroșel: ”Azi nu mai putem discuta politică sau muzică. Suntem doar fani”

Edi Petroșel este bateristul și ”contabilul” Holograf. Cel puțin așa se prezintă. M-a surprins să aflu din documentare că are peste 60 de ani pe care nu i-aș fi dat nicicum. Un intelectual, ca și restul trupei, a terminat facultatea între primii cinci studenți și a fost unul dintre șefii de secție de la Dacia. Mie mi s-a părut, însă, că Edi este păstrătorul poveștilor trupei. Iar Holograf chiar e poveste. Și o corporație, evident.  

Nu ne-am propus treaba asta (să funcționăm ca o corporație), dar se pare că a fost o găsire a noastră ca indivizi, ca personalități. Până la urmă nu trebuie să uităm de nivelul cultural. Toți am venit cu cei șapte ani de acasă și iată că am reușit să rezistăm 41 de ani de la înființarea trupei.

Avem toate cele necesare ca să funcționăm atât din punct de vedere logistic, cât și din punct de vedere fiscal corect. Plătim facturile, TVA-ul, decontăm. Sunt specialist în taxe și impozite. Ăștia îmi spun „contabilul”. Întotdeauna am avut grijă ca lucrurile să fie făcute în primul rând ca la carte.

Eu sunt cel care se ocupă de partea financiară, administrativă, de viziunea de afacere. Îl ascultăm pe fiecare pe direcția lui. Fiecare e șef pe direcția lui de competență. Până la urmă competența a fost și de atracția fiecăruia de a face ceva. Eu am făcut Politehnică. Am fost de structură, cu matematica în spate, logic, și (partea asta) a primat întotdeauna. Nu am putut să mă las dus de val, cum au făcut unii dintre colegii mei. De fiecare dată i-am adus pe calea cea dreaptă.

Cum se împarte activitatea în trupă este altă poveste. 

Fără dar și poate (visătorii) sunt Dan și Mugurel. Mugurel este un coleg de excepție. Inițial ca să intre la arhitectură a intrat la matematică, după care a dat la arhitectură. Sunt oameni care au făcut foarte ușor trecerea de la artă, știință, social, relații sociale și așa mai departe.

Mugurel că întotdeauna a fost absolut dezinhibat și liber de orice stres, orice reacție a societății asupra lui. Nu vorbesc doar de ce s-a întâmplat după ʼ89, ci și înainte. A fost un moment la mare în anii ʼ87-ʼ88, când eram la Costinești, celebra stațiune a tineretului, unde chiar se trăiau vise și se împlineau vise. La 12 noaptea făceam baie în mare. Bineînțeles că ne-au dispărut toate țoalele de pe plajă, iar Mugurel fără nicio inhibiție s-a dus direct. Stăteam lângă Poliție. Am traversat stațiunea. Noi mai pe o plajă, mai de nu știu ce. El era omul cel mai liber, cel mai dezinhibat în a face un lucru firesc pentru el: nu mai am țoale, sunt dezbrăcat, mă duc. Dezbrăcați complet! Nu mai aveam nimic pe noi. În momentul ăla am tras concluzia că noi nu mai facem alegeri. El e pe viață președintele fundației. E un tip dezinhibat.

Cu ceva zile înainte de a vorbi cu Edi, văzusem The Dirt, povestea Motley Crue. Cât de aproape sau departe e o trupă de rock românească față de ce se întâmplă acolo. 

La noi excesul maximal a fost băutura, că aia era. Sincer, o afirm cu tărie, niciunul din această formație nu a consumat niciodată, nici pe vremuri, nici acum (droguri). Am fost și în Olanda după ʼ90. Nu am consumat. Nu s-au lipit de noi drogurile. Am avut momente cu băutura, relația foarte frumoasă cu femeile, căci nu se poate muzică rock fără femei. Ăsta a fost excesul maxim.

Trebuie să le punem pe amândouă în balanță (cei 7 ani de acasă, dar și societatea închisă). Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu noi într-o libertate absolut totală. Aveam o problemă să găsim un Pepsi Cola. Mi-am adus aminte că eram tot la Costineşti, vestita stațiune. Ca să-i iau copilului meu de trei ani un Pepsi, trebuia să mi-l pună într-o ceaşcă de ceai și să zică că asta e. E foarte greu de analizat din ce motive nu am consumat droguri, dacă e datorită educației sau din lipsa lor. Părerea mea e că din amândouă, fără doar și poate.

Holograf e corporație, nu democrație. Adică lucrurile se și pot impune dacă cineva crede în ele. 

Să știi că până la urmă nu a fost vot. Îmi aduc aminte de o fază mortală în Olanda. Eu am fost singurul împotriva celor patru. Ei aveau un dubiu asupra piesei „Banii vorbesc”, că nu ar fi cum trebuie. Eram cu Florin Ochescu la chitară atunci. Mie mi s-a părut genieală piesa, având și un iz balcano-românesc. Un pic de melos românesc, dar și foarte împământată în rock. Până la urmă am zis că nu se poate! Cum să nu punem piesa „Banii vorbesc”?! Hai să începem să o cântăm live! Reacția a fost extraordinară, după care discul s-a chemat așa! Dacă am fi mers pe vot, piesa nu ar fi intrat. S-a mers pe gradul de determinare sau de credință a unuia în ideea respectivă. De multe ori erau idei. „Da, e ok, mi-ar plăcea așa, dar dacă tu consideri în străfundul tău că e bine să o facem cum zici tu” o făceam cum zicea ăla. Eram atenți la cât de determinat ești.

Pe moment. În funcție de momente. De exemplu Dan e un tip expansiv, chiar coleric. Explodează efectiv. Sunt momente când trebuie să accepți asta și decizia pe care trebuie să o iei atunci ține cont de treaba asta. De multe ori însă revenim a doua zi. Ne cunoaștem practic perfect!

Am făcut o socoteală comparativ cu copilul meu care se născuse în anii ʼ83. Din ʼ84 până în ʼ94, în acei 10 ani în România am avut o perioadă, din punctul nostru de vedere… Stăteam 100 de zile la Costinești și apoi plecam în turnee. După Revoluție am plecat în Olanda. Deci în 10 ani am stat acasă un an. Din 10 ani efectivi. Vă dați seama că 9 ani am stat împreună, zi de zi. Din 10! E ceva de neconceput!

Toți membrii trupei sunt absolvenți de facultate. Și încă facultăți grele. 

Mașini termice am făcut. S-au schimbat mașinile. Pe vremuri am rezolvat situații critice cu Dacia. Doi ani am făcut stagiul la Dacia Pitești. Practic în ʼ81 am fost prima generație. Ceaușescu închisese 16 orașe. Nu mai aveai voie să intri în 16 orașe mari, printre care București. Cam toți terminând facultățile găsisem loc. Am funcționat ca trupă Piteșteană doi ani de zile, din ʼ81 până în ʼ82. Tino la Găiești, eu la Colibași, Pocorschi luase la Institut lângă Ștefănești unde era ceva cu metrologie. Doi ani am stat acolo, în Pitești. Eu am ajuns la Colibași. Era pe profilul facultății. La Dacia Pitești, secția supape pistoale. Am fost șef secție schimb doi ani de zile. În anul al treilea de stagiu aveam repartiție dublă. În al treilea an trebuia să mă întorc în București. Avantaj că am avut medie mare. Am fost al 5-lea pe țară. Puteam să aleg după șefii de promoție. Problema era că nimeni, indiferent cât de bine învățai, nu mai avea voie să își ia repartiția în oraș mare. Aveai în schimb  dreptul la repartiția dublă. După doi ani puteai să-ți alegi locul. Mi-am ales ICPET, la Vulcan. Când au aflat cei de la Pitești că plec și că o să-mi dau și demisia din sistem… Deja aveam o ofertă după doi ani să devin șeful CTC pe Dacia. Lucru enorm. Dădeau și un apartament în Colibași, într-un bloc. Era total împotriva a ceea ce-mi doream de la viață. Eu voiam într-o trupă rock.

Pentru cine a trăit la jumătatea anilor 80, gestul lui Edi Petroșel poate părea absurd, dar el visa să fie parte dintr-o trupă rock.

De mic (am visat asta). Pe Valea Buzăului. Din ʼ72, ʼ73, înainte de a intra în a VIII-a, a IX-a. Se făceau trupe. Dacă vă spun ce se asculta pe Valea Buzăului, pe uliță… Aveau copii casetofoane și ascultam rock. Acum îmi e groază când merg acolo și încep ăștia cu manele mă ia cu disperare. Se asculta Pink Floyd. În 73 cumpărasem Dark Side of the Moon. Vândusem blugii pe care mi-i luase tata. Era un salariu de om. Asta ca să-mi iau un vinil cu care dormeam și pe care l-am tocit. Îl știu pe de rost și acum. Dacă începe acum o piesă de pe album știu și textul. Știu (să și bat), tot, pe de rost! De acolo, de la Valea Buzăului, se făceau formații. Chiar am făcut cu frații mei o formație de vacanță. Începusem să avusem ceva căutări prin căminele culturale. Întotdeauna se cânta 40 de minute muzică de tineret. Chiar Gary Glitter, Led Zeppelin. Cum le-om fi cântat nu mai știu, dar eu credeam că suntem geniali, iar lumea era disperată după noi. Se umpleau sălile, iar după 40 de minute veneau cei cu muzica populară: horă, sârbă. Se ducea bătrânetul, dansau, iar tinerii stăteau pe margine sau afară, iar apoi se făcea schimbul.

Știi cum am realizat că am talent? Pe lângă senzația că eram fericit când luam bețele în mână, la aceste cămine culturale, în momentul în care după ce am terminat primul set de Gary Glitter, sau ce cântam cu frații, a venit șeful tarafului. Un rrom, țigan. O spun cu respect. Un țigan lăutar. L-au rugat pe fratele meu, care era mai mare să-l lase pe ăla micuʼ, adică eu, să bat la tobe cu ei pe partea de populară. A fost cea mai mare bucurie a mea. Eu mă uitam la ăia ca la niște zei. Țiganul lăutar este un interpret de o valoare fantastică. Cum să mă ia ăsta pe mine să cânt? Acolo mi-am făcut eu școala de fapt. Țineam tempoul la horă, sârbă, după ce cântam cam 8 ore într-o sâmbătă. Aveai 16, 17 ani. Se umflau mâinile. Aveam niște antebrațe!

Știți că am curiozitatea de a afla mereu detaliile nevăzute ale unei profesii. Te pregătești să fii baterist?

Niciodată repetiția individuală nu seamănă cu concertul în sine. Aici intră cantitatea de adrenalină care mai ales la o trupă gen Metallica, e indusă și de public. Un concert întotdeauna este făcut și de public. Ridicând nivelul de adrenalină, te trezești după o oră, o oră și ceva de tobe, care într-o sală de repetiție o poți face din talent, epuizat.

E o treabă sofisticată. Consumi foarte mult. La ora actuală în România pot spune că e o gașcă de tineri super talentați, super tehnici, tot ce vrei. Până la urmă eu cred că bateristul bun înseamnă omul potrivit la momentul potrivit. Sincer, eu nu mă văd făcând muzică dacă nu aș fi făcut cu Holograf. Am fost o  rotiță dintr-un mecanism și m-am simțit unic acolo. Datorită faptului că te simți unic nu poate să spună nimeni că nu ești bun. Ești practic rotița dintr-un mecanism. Aici trebuie să ajungă un toboșar. Să aibă senzația că fără el mecanismul ăla nu funcționează. La fel e și pentru chitariști. Vorbim de muzica de trupă.

Am avut mai multe (tobe), recunosc. Momentul culminant. ʼ92, când mi-am luat setul de Premier pe care și acum îl folosesc. Nu mă pot despărți de el. Premier Projector. Era cu două tobe mari, 7 cuburi Premiere, tot ce vrei. După care l-am mai redus căci mi-am dat seama că e mai important decât virtuozitatea. Și noi suntem oarecum cei care am trăit cu glam rockul de care vorbeam. În ʼ90, dacă nu aveai tobe multe, plete sau colanți nu prea existai! În ʼ92-ʼ93, când am avut cele mai multe tobe din viața mea, am început să renunț la ele, să le reduc. Acum am un set standard cu un tum în plus, cu cinele, cu tot ce trebuie, cu accesorii ritmice, shakere, tamburine și așa mai departe.

Am avut (acasă), acum nu mai am. Am stat în Cotroceni, într-o casă, cu taică-miu. Băteam cam o oră pe zi. Mă lăsau în pace. „Lasă copilul în pace!”.

Într-un fel, norocul său a fost că părinții de familie bună au înțeles ce visează copilul.

Pe frații mei, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care au putut să mi le facă părinții au fost cei trei frați, născuți unul după altul. Suntem și acum împreună. Vorbim zilnic, ne căutăm zilnic, ne ajutăm zilnic. Ăsta e un mesaj care sincer m-a impresionat, de la tatăl meu și de la mama. Ideea de frați e mai mult decât niște copii care au aceiași părinți. Primele tobe le-am primit din primul salariu al fratelui meu, avocat. Nici nu a stat pe gânduri, nu a ezitat. Erau vreo 3000 de lei în anii ʼ74. Era un salariu uriaș. Mi-a dat banii și mi-am luat niște tobe roșii.

Taică-miu avea pe vremuri magnetofon Grundig, cu benzi. Benzile aveau carcase cu filigram, scrise: Gh. Petroșel, nr. 9. El a fost un mare iubitor de muzică. De la el am învățat. După prima vară în care am fost forțat să cânt, fiindcă nimeni nu voia să bată la tobe, am ajuns în București și m-am dus la Școala Populară de Artă. A fost talent pur. Simțeam ritmul.

Și aici, un moment care nu se potrivește deloc cu ce știți despre un rocker.

Trebuie să recunosc că Silvia, soția mea, a avut harul și darul de a mă stinge, de a mă calma întotdeauna, eu fiind zodie de foc, săgetător. În momentul ăsta îmi dau seama că fără să vreau, ca și muzica, conviețuirea mea cu soția a fost cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla. Ai nevoie de asemenea oameni și trebuie să-i identifici. Chiar dacă nu din prima zi, dar măcar să recunoști, de-a lungul vieții că omul ăla a fost cel potrivit, sufletul pereche cum ne place nouă să spunem. O apreciez foarte mult!

Acum, de exemplu, ea se ocupă foarte mult de niște copii mici. Avem în grijă cinci copii mici de lângă Lungulețu pe care îi aducem de două ori pe săptămână să facă Școala Engleză în București. Ne ocupăm de tot ce înseamnă școală, hrană, educație. Eu sunt sponsor mai mult. Silvia o face pe lângă partea materială. Și-a dedicat ziua de marți și joi. Se duce până la Lungulețu și îi aduce la școală în București. Avem undeva o școală privată de engleză. Cu o meditatoare fac apoi complementar română și matematică. Marți și joi. Îi scoate la Mc. Au văzut McDonaldʼs-ul. M-am uitat la transformarea acestor copii. De trei ani se întâmplă. Pe copiii ăștia, prima oară când i-am văzut, erau cu ochii în pământ, umiliți, vai de mama lor. În momentul ăsta sunt deschiși. Cred că ăsta e cel mai mare câștig, nu că le dai ceva, ci că le deschizi o perspectivă, că se bucură. Pot avea o șansă egală până la urmă. 

(Am făcut asta) fiindcă Silvia are credință. Explicația logică nu poți să o dai. A simțit momentul. I-a întâlnit acum vreo trei ani pe scările unei biserici din zona Sisești, plângând, amărâți, cu mama lor. A zis: „Băi, eu trebuie să vă ajut!”. Repet, și banii sunt importanți, dar faptul că și-a dedicat timpul e important. Se vede că o face din suflet. Lucrurile astea se simt. Din trei acum sunt cinci. E și prietenul lor de peste gard, s-a mai născut un copilaș în familia respectivă.

I-a dus Silvia o dată pe lună. Vin și stau la noi acasă. Gătește. Le face o zi pe lună. Știu povestea, (cine sunt). Cel mare are 8 ani acum. La școală au început cu verdictul că nu ar fi capabili, că nu pot trece clasa. Acum sunt perfect normali. Ăia 7 ani de acasă cred că sunt foarte importanți.

Recunosc că este meritul ei! Eu am susținut-o. În afară de faptul că nu aș fi avut energia și timpul necesar, i-aș fi ajutat. Soția e avocată. Ne luptăm cu Jurjac. Dacă nu reușește într-un an, doi, (să ne facă nepoți) o să-l mituiesc. O să ajung la metode pecuniare. Îmi doresc foarte mult! Și Silvia. Sunt total pregătit. Mă uit cum reacționează soția mea la copiii mici. Sensul vieții. Mi-aș dori foarte mult. E cam zăpăcit fiul meu acum.

Edi și colegii săi sunt liberali în convingeri. Și nu se vor schimba. Știu că aici ar putea începe o discuție nesfârșită, dar tocmai asta este esența. Să putem discuta. 

Am o nefericire, apropo de frustări. Am o nefericire a faptului că s-a profitat de distrugerea spiritului cultural și educațional, care pleacă dinainte de ʼ90. E foarte împărțită. Nu mai există democrație la noi, în momentul ăsta, în sensul în care am putea discuta dialectic pe orice subiect: doctrină politică, muzică. Suntem doar fani. Ăla e fanul lui ăla, ăla e fanul lui ăla. Asta ar trebui să vadă în țările civilizate. Toată lumea poate să-și spună părerea dar după ce au terminat discuția pe subiectele fierbinți, oamenii sunt normali. Nu sunt foarte împărţiţi.

Credințe (politice) nu am. Evident că am (simpatii). Sunt român, trăiesc aici. Constituția mea și a colegilor e liberală, nu avem ce face. Am ieșit din sistemele de stat dinainte de ʼ80. Am trăit pe ce am muncit. Dacă nu am avut inițiativă, dacă nu am produs, nu puteam exista. Ca doctrină, noi suntem liberali. Problema tristă e că cei care se ocupă de politică în ziua de azi nu țin cont de doctrină. Până la urmă fiscalitățile pe care trebuiau să le dea liberalii le-au dat socialiștii. Noi nu vorbim de doctrină.

Evident (că o să merg la vot). Am votat întotdeauna! Cred că o să votăm undeva prin țară, căci am văzut drumul pe care vom fi atunci.

Și, desigur, am stat de vorbă despre concertele de la primării. Mai ales acela care le-a adus un vaș de reproșuri de la o parte din public.

Toți artiștii asta fac. E una dintre prestările de serviciu.

Îți dai seama că nu ești happy cu așa ceva. Ideea de a discuta, palierul democratic nemaiexistând, e clar că orice spui, vorbești cu un zid, iar ție îți vin înapoi, tot batjocoriri. Mai departe eu sunt 100% cu Dan. Putem discuta. Care e problema?

Au fost momente nasoale. Recunosc că nu ne-au dat peste cap. Ne vedem de viața noastră și de activitatea noastră, dar nu vreau să facem o miză din a răspunde.

Nu e plăcut, mai ales că a trebuit să se amâne un spectacol care pornise chiar foarte frumos din decizia unor organizatori. E vorba de „Holograf – Hall of Fame”. Ne-a afectat. E clar că ne afectează. Unii percep lucrurile într-un fel, alții spun „Bine că li s-a întâmplat”. Vezi și mentalitatea românească de care nu o să scăpăm niciodată: „să moară și capra vecinului”.

De la episodul respectiv, Holograf se bazează doar pe vânzări, 

Exclusiv pe bilete și fără sponsori. Dacă îți dau un răspuns acum o să săriți în cap. Pe vremea lui Ceaușescu nu se cânta decât pe banii oamenilor. Showbizul românesc e incredibil. În anul 1987 am avut 500 de spectacole. Nu știu dacă lumea știe! Două pe zi. Nu știu dacă lumea își dă seama că un an are 365 de zile. Noi am trecut într-o viață anterioară prin showbizul real. A fost bulversarea. În primul rând nu trebuie să fim obiectivi. Au fost televiziunile, internetul, YouTube. Nu se poate compara cum trăia omul înainte de ʼ89 din punctul de vedere al media și al televiziunii de două ore și cum trăiește acum. Din punctul ăsta de vedere e clar că acum omul are de ales. Poate sta acasă, și se uită pe internet. Îl motivezi mult mai greu.

Am simțit. Chiar înainte să începem am avut un turneu, la începutul acestui an, pe bilete. 14 concerte prin țară. M-au surprins rezultatele financiar contabile. Am rămas surprins. Plătind toate lucrurile am reușit să avem și bani să plătim producții, cazări, tot! Plătim impozite. Biletul are foarte multe taxe în el. Nu avem nici o treabă ușoară. Din costul biletului tu trebuie să dai niște bani direct, indiferent dacă bugetul de venituri și cheltuieli îți permite. Tu trebuie să dai banii ăia!

(Biletul la Holograf) a fost în medie de 100-110 ron. Nu a fost ieftin. De asta spun. Decizia a fost a celor care organizează. Noi am avut o perioadă în care ne organizăm singuri, dar am vrut să ne rupem, să ne ocupăm doar de muzică. Au fost buni, au decis corect, iar rezultatele au fost pozitive.