carte

Epopeea scrisului de mână la nouă ani

Vladimir nu scrie. Pictează. Literele curg încet-încet. Întâi un rotund, apoi o codiță, un stâlpișor se urcă spre rândul de sus și apoi coboară greu-greu în jos. Se leagă de o altă gărgăriță și parcă ar fi și o umbreluță. Mda, cam cât am scris eu asta, a scris și el trei litere.

Stă chinuit pe scaun, cu capul sprijinit în mâna stângă. Ca un om lovit de soartă. Stiloul ăla pare uriaș în mâna lui. Pete de cerneală se întind peste tot. Iar caietele sunt precum o hartă din Hobbitul. Scrisul e o caznă. Mai ales când ai și câte șapte-opt pagini de teme în fiecare zi. Și asta încă e puțin. În clasa întâi au fost împinși într-un soi de concurs de caligrafie. Zeci de pagini s-au scris în viața lui. Și toate cu încetinitorul. Spre disperarea tuturor celor care stau lângă el. Întâi simți că te furnici, apoi că tremuri, în fine ți se urcă sângele la cap. Nu există ceva mai lent. Mai mult

Cum s-a convins Vladimir că e mai bine să citească

V-am spus acum ceva vreme istoria cu Harry Potter. Cum m-am apucat eu să-l citesc cu voce tare ca să-l conving pe Vladimir. Și că lui i-a plăcut  doar cât am citit eu. După care a făcut tot posibilul să nu mai reia cartea cu pricina. În rest, mă scoate din minți că citește cu o plăcere uriașă  toate romanele din seria cu ”Puștiul” sau altele asemănătoare. Și le citește cu o viteză care mă lasă cu gura căscată. Câte una pe zi. Citește în pauză la școală, chiar. Ba, mai mult, vrea să ne împărtășească toate fazele bune din ele și râde de se prăpădește.

Dar seria ”Puștiului” s-a cam terminat și a trebuit să se întoarcă la literatura ”grea”, adică Harry Potter. Are 20 de pagini pe zi dacă vrea să-și primească electronicele. Una fără alta nu se poate. Ieri de dimineață, fiind vacanță, a stat sub ochii mei. I-am pus cartea în mână și am discutat mult cu el despre cât de important este să citești. Mai mult

Herr Pep, cartea despre Guardiola

Marti Perarnau, colegul de breasla care a scris cartea Herr Pep, are parte de invidia mea nemărginită. Omul a avut acces vreme de un an în vestiarul lui Bayern Munchen: la antrenamente, ședințe tehnice, în deplasări. A stat de vorbă cu Guardiola ore în șir, la fel cu jucătorii sau conducerea clubului, dar și cu toată lumea care într-un fel sau altul a a avut legătură cu acest club uriaș.

Și dacă vă așteptați să iasă o carte de genul lui Ancelotti, în care să aflați toate bancurile și bârfele din vestiar, atunci vă înșelați. Ancelotti e geniul obișnuit, supus vremurilor și plăcerilor. Guardiola poate să trăiască doar din fotbal. Chiar și fizic. În zilele cu meci nu mănâncă decât după încheierea partidei. Așa că, scopul lui Perarnau a fost unul mult mai complicat: să înțeleagă mecanismul de funcționare a unei minți strălucitoare și complet dedicate fotbalului. Și i-a reușit, chiar dacă pe alocuri, cartea asta despre fotbal, ușor biografică, devine aridă. Mai mult

Cum m-am apucat de citit Harry Potter

Știu că încă vă așteptați la analize și impresii legate de campania electorală. Dar azi trebuie să mă opresc pentru că am probleme cu Vladimir, care de dimineață este într-o grevă a cititului. Stă cu picioarele în sus, se luptă cu perne, lovește patul, iar acum ”mă trece un fior”. ”Mă trece un fior că vine finalul…Știi chestia aia pe care o simți când termini o treabă și te apropii de ce îți place ție…Atunci te trece așa…o emoție” Mai mult

Când merită să citești cărți despre comunism

După ce am citit ”Scriitor în comunism ” al lui Ștefan Agopian m-am gândit că fragmente din cartea asta trebuie puse în manualele școlare de liceu. Cum învățam noi din La Medeleni sau despre minunile perioadei interbelice Aș ar merita să știm despre comunism. Și mai ales despre cum se trăia atunci.

Pentru că Agopian nu face o cronică despre cărți sau cultură. Vorbește despre ele, dar nu asta e ținta. Ci mai curând să înțelegi cum se trăia atunci, cum ajungeai să ai o slujbă, cum făceai rost de o cafea bună, ce șpăgi trebuia să dai ca să ți se tipărească un volum și multe alte pe care nu ți le va spune nicio carte de istorie. Mai mult

Ce nu aș rata în vacanța asta

În primul rând nu vreau să ratez plaja roz de mai jos. Mă găsiți acolo cam o săptămână.

Pink-beach-and-sand-on-Elafonissi-beach-in-Crete-Greece

Drept urmare, am să postez mai rar. Până atunci vă las o listă de articole mai vechi de la începutul acestui blog căci poate nu știați de el atunci. Or să vă placă:

Cea mai bună carte de vacanță.

Cum m-am apucat eu de scris despre cărți.

O altă carte, care m-a uns pe suflet.

O poveste tristă pe care am văzut-o cu ochii mei. Și care n-a căpătat încă un răspuns.

Despre un joc banal și un om pe care încă îl mai aștept.

și

O altă carte senzațională.

 

Să-l înțelegem pe Putin cu ajutorul lui Gorbaciov

Mihail Gorbaciov este la al doilea volum de memorii. Amintiri-Viața mea înainte și după perestroika se numește acesta. Gorbaciov are referiri la Putin în două rânduri, dar vorbește despre sistemul care l-a creat pe acesta și pe care probabil noul lider de la Kremlin îl regretă.

Întâi, Gorbaciov îi este recunoscător lui Putin. Până la momentul venirii acestuia la putere a fost izolat nu numai pe scena politică a țării, dar probabil și ca persoană. Cei doi s-au cunoscut într-un moment critic pentru Gorbaciov, când acesta a hotărât să candideze la Președinția Rusiei, în 1996. ” Ca prim vice-primar al Sank-Petersburgului  el s-a ocupat conștiincios de vizita mea, a dat dovadă de mult tact, de ospitalitate sinceră și de o înțelegeră subtilă a problemelor orașului și nu numai…” Mai mult

Cum m-a înfrânt Amos Oz. Și cum am vrut să mă răzbun.

Sentimentul meu, citindu-l pe Amos Oz în Poveste despre dragoste și întuneric, e că văd un film al noii generații de cineaști români. Că lucrurile se derulează în slow-motion, că nu e film, că e realitate și că merge cu aceeași viteză a realității. E o atenție infinită la detalii. Acestea aunt descrise cu minuțiozitate, cu meticulozitate enervantă.

Uite, deschid la întâmplare: ”Erau cărți cu litere de aur pe legăturile de piele înmiresmată, un pic zgrunțuroasă de ți se făcea pielea de găină când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim și inaccesibil, ceva care părea să se zbărlească și să tremure la tingerea ta.” Și așa poate merge pe pagini întregi. Mai mult

O biografie neoficială a lui Traian Băsescu

Cartea a apărut sub semnătura lui Mihai Tatulici. ”Distrugătorul Speranța sau povestea unui marinar deștept și cu noroc ” este titlul integral al cărții.

Decorul este o țară virtuală, numită Românika, membră a TANO, iar Traian Băsescu devine Decebal Spulber. La fel, fiecare dintre personajele vieții noastre publice capătă câte un nume și trec la acțiune. Adriana Săftoiu e Adina Băftoiu,  Elena Udrea e Vasilica Urzescu, Vasile Blaga e Basil și așa mai departe

Iar dacă țara și numele sunt virtuale, mare parte din istorie e adevărată sau are un mare parfum de credibilitate. Mihai Tatulici îndeplinește de fapt visul unui jurnalist. Mai mult

Frumoasele jocuri ale biografiei lui Ancelotti

Imaginați-vă următoarea scenă:  uriașul Ruud Gullit, cu părul său împletit, răcnește asurzindu-i pe toți. E în tricoul lui AC Milan într-unul din vestiarele echipei. La capătul mâinilor sale se află un cetățean cu ochelari care încearcă să-l calmeze. Mai precis, gâtul cetățeanului se află în mâinile lui Gullit, care-l ridică încet spre un cuier din vestiar . ”Spui minciuni, dragul meu Ruud!”, zice cetățeanul ochelarist. Surinamezul urlă în continuare, în timp ce alți jucători sar să-i despartă.

Și acum opriți-vă cu imginația. Scena e reală. Mai mult