Autor

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

3 Iunie 2021. O victorie pentru vaccinul chinezesc

Știrile de azi văd cum China are un vaccin cu care va cuceri țările sărace. Altfel, Peru trăiește tragedia la rândul ei. În plus, lumânările simbol din Hong Kong. Și o balenă care-i îmbogățește pe pescari. Și piesa Oliviei Rodrigo.

Știrile despre coronavirus

OMS aprobă vaccinul chinezesc pentru situații de urgență

Peru trăiește o tragedie din cauza pandemiei

Un pic de politică

Coreea de Nord, schimbări la conducerea partidului

Povestea atacului cibernetic la cel mai mare producător de carne

Lumânări de 4 iunie în Hong Kong

În altfel de știri

Această poveste despre omenie

O balenă îmbogățește câțiva pescari

Are America o problemă cu băutura?

Muzica de azi

Știrea din România

Un eseu extraordinar despre noi și ei

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #3

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Ziua 3: din Manaus spre Santarém, pe apă

Ceasului meu nu-i place la Manaus. De la căldură şi umiditate a făcut condens. Nu ştiu cum rezolv problema asta, dar încep să cred că e vina ceasului: nu e de cea mai bună calitate.

Am început să mă adaptez climei, deşi în fiecare seară trăiesc cu ideea că la un moment o să se facă răcoare. Nu e deloc aşa, ba mai mult, mi s-a părut că imediat după căderea serii umiditatea a crescut.

Marţi m-am trezit în zori. Din greşeală, am uitat să potrivesc ceasul la ora de Manaus, care e cu o oră după Sao Paulo. (Între România şi Manaus sunt şapte ore diferenţă.) Am ieşit pe balcon şi, deşi era şase dimineaţa, era la fel de sufocant. Iar cerul – foarte închis. Şi a ţinut aşa câteva ceasuri bune. E sfârşitul sezonului ploios şi încă o perioadă soarele va alterna cu norii.

Plouă de câteva ori pe zi, dar nu se răcoreşte cu nimic. Mi s-a povestit că în lunile iulie şi august aproape că nu se poate sta aici. Chiar şi unii localnici rezistă cu greu, îmi povesteşte una dintre angajatele operei, pe care o cheamă Bruna.

Oamenii de aici îmi plac tare mult. Lumea îţi zâmbeşte, sare întotdeauna să te ajute. Nimeni nu se grăbeşte, lucrurile se fac agale şi, se pare, cu plăcere. Seara, mulţi se adună în piaţa centrală, de unde se văd opera, clădirea tribunalului şi catedrala catolică. Dacă n-ar fi palmieri, clădirile te-ar duce cu gândul la Paris, de exemplu. Mai toate sunt în stilul neo-clasic. Şi construite la început de secol 20 (opera de exemplu în 1896), pe fondul bogăţiei rezultate din cauciucul natural.

Despre operă mi-am propus să aflu mai multe săptămâna viitoare, când ne întoarcem în Manaus. Vă spun doar că orchestra sa e plină de est-europeni: bulgari, ruşi, ucrainieni. Bruna încearcă să afle daca sunt şi români. De ce vin
aici, cu ce gânduri? Sper să aflu în zilele următoare.

Şi tot atunci sper să ajung la o „academie” de samba pe care am văzut-o din fuga taxiului. Zeci de oameni săreau într-un ritm dictat de un profesor, într-un spaţiu de antrenament în aer liber. Am dat detaliile acestea dintr-un motiv simplu: mi s-a părut un oraş relaxat, fără griji, deşi are destule.

Mi s-a părut un oraş care-şi recâştigă vremurile de glorie despre care am povestit în ziua anterioară, un oraş în care încep să se adune din nou banii. Optimism. De ce?

Nuc brazilian cu patalama

Magazinul lui Juscelino Machado Portella e învelit în întregime în lemn. Lemn brun roşcat, aspru la atingere. „Pisos & produtos de madeira”, piese şi produse din lemn. Podeaua e şi ea de un brun roşcat, neted de data asta.
Am crezut că e gresie. Mi-am dat seama că e lemn doar după ce mi s-a
spus.

Cel mai bun lemn, cel mai căutat din Amazon: nucul brazilian. În magazinele cu amănuntul felul ăsta de lemn ajunge la 70 de dolari metrul pătrat. Vin şi clienţi din America să cumpere.

Jucelin Portella ne descrie afacerea cu lemn din Amazon. Teoretic – şi legal copacii pot fi tăiaţi doar din anumite zone bine marcate, rezervaţii. În fiecare rezervaţie copacii sunt marcaţi, astfel încât se ştie de la bun început ce va fi tăiat.

Guvernul brazilian a realizat un sistem computerizat care urmăreşte prin satelit ce se întâmplă în fiecare zonă. (Un articol separat va da detalii despre aceste lupe gigantice.) Astfel se află în timp real unde se fac tăieri. Cei care prelucrează lemnul trebuie să le ceară certificatul de exploatare tăietorilor. Dacă acest certificat nu există, spune domnul Portella, lemnul nu poate fi cumpărat, riscul fiind închisoarea.

Numai anumite specii de lemn pot fi tăiate, 25 dintre ele. Şi apoi, după tăiere, în rezervaţie nu se mai poate intra pentru 25 de ani – se aşteaptă ca pădurea să se refacă. De asemenea, pentru export trebuie anumite certificate suplimentare. Juscelino Portella crede că tăierea organizata şi legală a pădurii este singura şansă a acesteia. „Cineva tot va tăia copacii, mai bine să o facem legal!”

Inspectori puţini

Toate acestea sunt însă în teorie. Adevărul e că în Brazilia se taie din Amazon 10 mii de hectare de pădure anual. Anul trecut cifra a crescut brusc cu 7000.

Tăierea ilegală a lemnului e una dintre cele mai bune afaceri din zonă. Profitul este mult mai mare decât cel de 15% obţinut din tăierea legală. Şi, ne spune domnul Portella, în Amazon numai dacă nu vrei nu cumperi lemn tăiat ilegal. El este abordat constant de astfel de vânzători.

E un lucru imposibil de controlat,îmi spune. „În Amazon îţi trebuie un Boeing ca să mergi dintr-un loc în altul. Sunt comunităţi fără curent, fără telefon, unde n-a ajuns civilizaţia. Cum să meargă un inspector acolo dacă îi
trebuie trei zile în barcă?”

Mai mult, guvernul are doar patru elicoptere şi 640 de inspectori care să verifice o suprafaţă de aproape 5 milioane de hectare. Pe lângă tăierea ilegală a lemnului mai sunt şi tăierile făcute pentru agricultură. Suprafeţe întregi dispar brusc, cel mai adesea prin incendiere. Trebuie să se facă loc pentru culturile de soia şi pentru păşunile de animale.

Traiul cu sub un dolar pe zi

Guvernul brazilian a reuşit în ultimii ani să oprească o parte din defrişări. Cu excepţia anului trecut, rata a scăzut de la 20 de mii de hectare la 10 mii. Pe lângă programul de supraveghere există şi unul prin care comunităţile locale sunt învăţate despre importanţa pădurii. Se numeşte bolsa floresta. Guvernul practic plăteşte locuitorii ca să nu taie copaci.

E vorba de comunităţile izolate din mijocul Amazonului. Aproximativ 100 de mii de persoane primesc acum aceşti bani. Cel care a gândit acest program este un fost ministru al mediului, Virgilio Villana. El ştie totuşi că oamenii nu sunt nepăsători faţă de pădure. „Îşi dau foarte bine seama care sunt problemele”, spune Virgilio Viana. „Nu e vorba de neştiinţă sau ignoranţă. E doar sărăcie. Când se va rezolva problema sărăciei, atunci vom rezolva şi problema de mediu.”

În toată regiunea Amazonului trăiesc aproape 30 de milioane de locuitori. Foarte mulţi dintre ei supravieţuiesc cu mai puţin de un dolar de zi. Astfel tăierea lemnului le aduce un venit bun.

La fel pentru fermierii care vin aici. La mijlocul anilor ’60 guvernul Braziliei a dezvoltat un plan naţionalist de apărare a pădurii si a graniţelor sale. Exista atunci credinţa că dacă Brazilia nu se va ocupa de pădurea tropicală, fostele puteri coloniale vor veni în zonă. Aşa că rapid a început un program de populare. Au fost aduşi fermieri din toată ţara. Dar apoi pădurea a căzut repede, iar acest fenomen continuă şi astăzi. Se încearcă să se facă loc marilor plantaţii de soia.

Brazilia este pe locul întâi în lume la astfel de culturi şi a ajuns să dicteze preţul mondial la soia. Ce are de rezolvat guvernul acum e un paradox: să scape de sărăcie câteva milioane de oameni, păstrând în acelaşi timp pădurea. Guvernul pregăteşte un plan în acest sens, dar sigur discuţia e departe de-a se opri. Lucrurile merg însă diferit de la stat la stat. De exemplu în Amazonas aproape s-a reuşit stoparea tăierilor. Doar doi la sută din pădure a fost tăiată. În alte state situaţia este insă dramatică, iar cel care mai poate interveni este doar guvernul federal.

În barca BBC

Aşa cum v-aţi dat seama din cea mai recentă transmisiune la BBC România, cea de la ora 1800, am început deja călătoria pe Amazon, către Santarém. Acesta este al doilea oraş ca mărime al zonei. Vom merge până acolo timp de patru zile dintre care trei vor fi drum întins. Cum vă spuneam, n-o să putem naviga noaptea, dar încă nu ni s-a spus unde o să ne oprim.

Cu siguranţă ne vom opri însă într-o rezervaţie unde trăiesc 16 familii care primesc bolsa floresta. De aici se pare că încep cu adevărat problemele cu ţânţarii. Nu mai avem aer condiţionat și trebuie să folosim mai multe insecticide. La noapte trebuie să folosim şi plasele de ţânţari.

Barca se numeşte Dom Nestor şi e destul de mică, dar foarte bună pentru un grup de 14 persoane. Cabinele sunt foarte mici, ceva mai mult de 2 metri pătraţi, iar paturile sunt supraetajate. Barca e foarte nouă, e la a doua călătorie. Prima oară a folosit-o Greenpeace. Echipajul e foarte experimentat însă, cei mai mulţi făcând meseria asta de 20 de ani.

Ce e interesant e că vom avea mâncare doar de pe fluviu, în general peşte care va fi cumpărat de la diverse pescării din drum. Sper ca totul să meargă bine şi să putem comunica. Nu o să mai avem semnal la telefoane dar ne bazăm pe antenele de satelit. În orice caz o să încerc să fiu alături de voi în fiecare zi în transmisiunea de la 18.

Iată și episoadele anterioare

Episodul 2

Episodul 1

Radu Jude: „Babardeală cu bucluc … l-am făcut după o ceartă cu alți părinți pe tema educației sexuale”

Îmi plac filmele lui Radu Jude. Merg să le văd. Le aleg. Îmi place că te scot din ale tale. Și că au o teză. Îmi place că vorbesc cu curaj despre societate românească.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc este greu de urmărit. Cel mai greu dintre toate cele de până acum. Pentru că până la scena finală, savuroasă, Radu jude îți oferă o plimbare și apoi un eseu construit din citate. Și eu m-am enervat la prima parte a plimbării. Ce o vrea să facă mi-am spus? De ce o plimbare precum ciorba din filmele lui Corneliu Porumboiu.

Pentru că fiecare cadru are rost. De la ce se spune până la poziționarea mașinilor. Îți spune de la început unde trăiești și de ce scena de la sfârșit va fi așa cum e.

Cât despre tema educației sexuale, Radu Jude spune că o urmărește demult. Dar a hotărât să facă filmul acesta după o cerată cu prietenii, părinți și ei.

„Nu m-a mirat că ne-am certat, m-a mirat violența argumentelor.”

Jude spune că educația copiilor și problemele care le apar părinților în față sunt cele care arată cel mai bine cum gândește o persoană.

Dar asta nu e tot

Am vorbit cu Radu Jude și despre filmele sale mult mai dure, Aferim sau Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra barbari. Astea ne pun o oglindă și mai mare în față. Iar Jude insistă să ne vedem așa cum suntem. Ba, mai mult pregătește și unul nou, cu aceeași temă. Las trailerul, foarte dureros, mai jos.

Câteva recomandări

Despre revoltă în viața de artist și sub acest link cu Marius Manole

Între timp au apărut și Vorbitorincii

Sunteți pregătiți să lucrați până la 70 de ani?

Este posibil ca în perioada viitoare vârsta de pensionare să crească. Treptat, încet și nu obligatoriu deodată. Asta este esența a ceea ce auziți în spațiul public în ultimele zile. Dar înainte să vă explic de unde vine asta. 

Printre altele ni se trage de la numitul PNRR. Ca să primim banii aceea trebuie să facem și noi ceva. O să vină bani de drumuri, de digitalizare, de împăduriri și încă multe altele. Cam 29 de miliarde de euro.

Aveți în acest articol cum se face împărțirea banilor

În schimb Uniunea Europeană ne cere să ne mai reducem deficitul bugetar. Și cel de la pensii implicit. Și pentru asta o să facem câteva lucruri dureroase. Dar altfel nu putem trăi. 

O să vă spun la ce s-ar putea angaja guvernul României, cel puțin în materia pensiei.

Sau mai curând ce i s-a pus în vedere. O dată ar fi vorba de înghețarea pensiilor la actualul nivel. Știți că sunt programate niște măriri. Apoi eliminarea pensionării anticipate. Vorbim și de schimbarea modului de calcul al pensiei, dar și despre ce ne interesează cel mai tare astăzi. Și anume, că treptat, va fi mărită vârsta minimă de pensionare. Până în anul 2035. Asta ar însemna că în loc de 65 de ani azi la bărbați să fie 70, de exemplu. Iar la femei, în loc de 63 să fie 67-68. Cam asta ne cere Uniunea europeană. Cam asta se va trece în PNRR, cu ceva variații

Cifrele nu sunt publice, dar sunt singurele variante posibile. Ministrul Turcan spune că în niciun caz nu se va face obligatorie treaba asta, dar asta am înțeles cu toții deja. În niciun caz acum. Dar beneficiile și restricțiile ar putea fi atât de interesante încât să fie ca și cum.

Aici o analiză foarte bună asupra momentului și sistemului de pensii

În loc vom primi un munte de bogăție, care ar putea da un impuls important țării noastre. Acum, ca să fim onești până la capăt, nu ar trebui să vină cineva din afara țării să ne  spună povestea asta. Astea sunt singurele măsuri viabile ca bugetul nostru să nu se prăbușească. Ar mai fi unele, dar la ele sunt nepopulare. Vorbesc de mărirea taxelor și impozitelor sau scoaterea la suprafață a unei imense zone de economie gri. De care foarte multă lume se cramponează. Chiar în ediția de joi a României în Direct, o ascultătoare, patroană, spune că oamenii săi preferă să lucreze la negru.

Cum am ajuns aici 

Și asta se întâmplă pentru că în România, în curând se vor întâlni două curente de sens contrar. Este vorba de ieșirea la pensie a celei mai mari generații din istoria noastră, este vorba despre decreței, concomitent cu micșorarea dramatică a populației. Așa că să nu vă mire că prin 2050 vom fi doar 15 milioane de persoane și că raportul de oameni activi și cei aflați în întreținere, copii sau bătrâni, va fi de la 1 la 9. 

Aici aveți o analiză demografică foarte interesantă

Asta e situația din viitor. Dar dezechilibrul este deja aici. El numără 18 miliarde de lei pe care anul acesta bugetul de stat îl trimite la plata pensiilor pe lângă ce se află acolo. Înțelegeți? Bruma noastră de dezvoltare nu contribuie la valoare adăugată și la o calitate mai bună a vieții din România. Ea contribuie la supraviețuire.

Acum, domnul Barna vine și spune că va trebui să legăm vârsta de pensionare de speranța de viață. Asta se întâmplă deja în multe state europene. Nu numai la noi. Îmbătrânim cu toții. Și nici nu prea face copii. La noi, speranța de viață este de 76 de ani. Ar trebui să muncim până la 70. Este nepopular, e adevărat. De asta o să-i vedeți pe miniștrii fugind în draci să nu zică asta cu gura plină. Dar o să-i auziți pe populiști vorbind de o nenorocire. Nu e. E purul adevăr. La care trebuie să aducem o soluție.

Cineva va trebui să aibă curaj să facă toate cele de mai sus. Sau să acceptăm imigranți. Sau să facem copii. Combinația de deficit la pensie, cu taxe mari deja și împrumuturi pe măsură e catastrofală. Bine, mai putem tăia de la stat câte ceva. Dar nu o să vedeți.

Și ar mai fi ceva

Schimbarea unui tip de atitudine asupra vieții și a muncii. Suntem crescuți într-un sistem social care împarte viața în trei etape. Cea a formării, cea a muncii pe rupte și apoi o binemeritată odihnă. Se ajunge la senzația că pensia este o perioadă minunată în care ne odihnim și alții plătesc sau că trăim din taxele plătite de noi. Și că societatea trebuie să contribuie oricum la perioada asta. La bunăstarea ei.

E ca și cum cineva ne spune că partea cea mai frumoasă a vieții începe la vârsta senectuții. Munciți, că după aia scăpați! Or uităm să ne spunem mereu ce este mai important. Că viața merită trăită și acum. Că avem nevoie de echilibru, de odihnă și zâmbete și acum. Datoria solidarității pentru lucrurile bune ale vieții este valabilă și pentru azi. Și azi ai voie să te odihnești.

Așa cum munca la bătrânețe nu e nicio rușine și nicio problemă câtă vreme este adecvată nevoilor și puterii noastre. Eu unul nu-mi închipui vârsta aceea ca o perioadă în care voi sta și-mi voi îndeplini visele pe care le am acum, dar sunt prea ocupat să le trăiesc. Ba chiar aș visa să mai fiu relevant și cu mintea alertă și la vremea aceea. Sigur, de la o vârstă încolo asta trebuie să fie o opțiune personală și bazată pe beneficii.

E foarte interesant că doar doi dintre cei cu care am stat de vorbă la România în Direct au gândit așa. Dar mai avem timp.

Am mai scris despre pensii aici

Photo by Andrea Piacquadio from Pexels

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #2

Public al doilea episod din jurnalul meu de călătorie din Amazon. Nu uitați, este scris în 2008, dar îl public din nou la rugămintea unora dintre ascultătorii Vorbitorincii. Aceasta este o serie scrisă pentru BBC România.

Căldură, cultură şi caipirinha la Manaus

În căldura umedă din Manaus, cel mai mare oraş din Amazonia, e ca şi cum ai încerca să respiri sub apă. E toamnă târzie, aproape iarnă. Anotimpurile sunt complet diferite. Vara s-a terminat, e sezonul ploilor.

Și au fost peste măsură de multe în ultimele luni. Amazonul a atins un nivel record în ultimii ani, motiv pentru care am fost anunţaţi că în călătoria pe care o începem joi spre Santarém nu vom putea naviga noaptea. O ştire BBC spunea la sfârşitul săptămânii trecute că pe fluviu a avut loc un accident. 15 oameni muriseră iar peste 50 erau dispăruţi.


Iarna e mai plăcută. Temperaturi între 25 şi 30 de grade, iar umiditatea devine suportabilă după o jumătate de zi. Te mai surprinde doar când ieşi din hotel sau cobori din maşină. Totul funcţionează doar cu aer condiţionat. Mi s-a spus să-l folosesc şi pe timp de noapte. Se pare că ţânţarilor nu le place aerul uscat aşa că se feresc de camerele cu aer condiţionat. Oricum, nu am deschis geamul de când am venit. Regiunea e una cu risc mare de malarie şi de febră denge, o febră hemoragică. Ţânţarii de malarie pişcă noaptea, ceilalţi în timpul zilei.

Opera din junglă

La sosirea noastră în Manaus, întreg aeroportul e înconjurat de poliţie. Zeci de maşini cu ofiţeri cu armele la vedere se află de-a lungul întregului drum: preşedintele Lula e în oraş. Ia parte la semnarea contractului pentru construcţia unui pod peste unul din afluenţii fluviului. De altfel, există mai
multe proiecte menite să aducă Manaus la strălucirea de altă dată.

La începutul secolului trecut Manaus era unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii. Deţinea secretul fabricării cauciucului, care se poate extrage din abundenţă din arborii din zonă. Atât de mulţi erau banii, încât fabricanţii de cauciuc au decis să construiască o operă, în mijlocul junglei. Şi au făcut-o fără să se uite la bani. Toate materialele au fost aduse din afara Braziliei: marmura din Italia, piatra din Anglia, abanosul din Africa. Clădirea a ajuns astfel strălucitoare, una dintre cele mai frumoase ale lumii. Iar la începutul secolului trecut aici veneau să cânte mari nume, precum Carruso. Un gest cu atât mai excentric cu cât atunci nu se putea ajunge decât cu vaporul la Manaus, cale de 1500 de kilometri de la gura fluviului.

În căutarea strălucirii europene, constructorii au comandat în Europa inclusiv picturile. Pictorii n-au ajuns însă niciodată aici, aşa că într-una din picturi se afla şi o veveriţă, animal care nu trăieşte în zonă. Oraşul şi-a pierdut însă din putere odată cu dezvoltarea industriei cauciucului sintetic. Manaus a căzut încet-încet. La operă se joacă acum o versiune locală a lui Hansel şi Gretel, în care cei doi se numesc Joao şi Maria. Dar Manaus e pe cale sa revină la ceea ce-a fost.

China Braziliei

Manaus e cel mai mare dintre oraşele amazoniene. Are doua milioane de locuitori şi pare la fel de întins ca Bucureştiul. Nu la fel de aglomerat însă, deşi bulevardele îi sunt mai înguste. Oraşul are cea mai rapidă dezvoltarea dintre toate centrele urbane braziliene. Zona întreagă are o creştere economică rapidă.

Planul de accelerare a economiei, lansat acum doi ani de guvern, are destule componente care se aplică în Amazon şi cu riscuri pentru regiune.
Urmează să se construiască aici mai multe autostrăzi sau linii de cale ferată. Sunt absolut necesare pentru zecile de companii care s-au mutat aici, atrase, aţi ghicit, de salariile mici.

În general, companii de electronice sau construcţii de maşini.Multe dintre ele sunt chinezeşti, aşa că locul a căpătat repede denumirea de „China Braziliei”.
Ele sunt încurajate de faptul că Manaus este de câteva decenii parte a unei zone de comerţ liber.

Săptămâna trecută, agenţiile internaţionale de rating au acordat
Braziliei calificativul „stabil” pentru investiţii economice. Toată lumea se aşteaptă ca numărul investiţiilor să crească, iar analiştii spun că economia Braziliei este acum într-un punct în care poate căpăta o dezvoltare rapidă, similară cu cea a Chinei.

Însă aici, la Manaus, creşterea economiei e privită şi cu îngrijorare. Instalarea unor noi întreprinderi, tăierea în continuare a pădurii, apariţia unor noi terenuri agricole, construcţia de drumuri pot afecta iremediabil pădurea.
O recunosc şi guvernul federal şi cel al statului Amazonas, care au iniţiat mai multe programe de protecţie, inclusiv unul în care indigenii sunt plătiţi să nu taie copacii.

Copiii Pământului

Jocinaldo Barbosa Cabral intră în cameră purtând o coroană din pene albastre şi un tricou alb. Încheieturile de la mâini îi sunt strânse de legături, ce-mi par a fi din sfoară. Cel care-l însoţeşte are urechile găurite
de cercei uriaşi şi aceleaşi brăţări la mâini.

Nu sunt prea înalţi, au trăsături pietroase şi pielea de culoare închisă. Se mişcă încet şi ne privesc cu atenţie, zăbovind asupra fiecăruia dintre noi.
Jocinaldo este şeful tuturor organizaţiilor indigene din zona braziliană a Amazonului. El reprezintă drepturile indigenilor în luptele pe care le duc cu fermierii sau cu guvernul.

S-a născut chiar în centrul Amazonului, dar spre deosebire de cei din tribul lui a fost trimis la şcoală. A devenit profesor şi apoi a creat mai multe organizaţii pentru apărarea drepturilor lor.

Triburile indigene spun că sunt cele mai în măsură să apere pădurea, pentru că o cunosc cel mai bine. Ele nu sunt de acord cu toate propunerile pe care guvernul le face pentru păstrarea pădurii, de exemplu aşa numita bolsa floresta. Fiecare familie de indigeni e plătită cu aproximativ 30 de dolari pe lună ca sa nu mai taie copaci.
Grupurile indigene spun însă că banii sunt atât de puţini încât nu ajută, iar apoi nu grupurile lor sunt cele responsabile de distrugerile în masă. Numărul indigenilor din zona braziliană a Amazonului a ajuns undeva în jur de jumătate de milion de persoane. Dar, în premieră în ultimii ani, natalitatea a fost în creştere. Sunt aproximativ 160 de populaţii indigene, fiecare cu
graiul ei. Ele deţin peste 22% din pământul Amazonului, grupat în 403 teritorii.

De aproape 50 de ani, de când a început programul de populare a Amazonului, indigenii se luptă pentru pământul, lor fie în justiţie, fie fizic. Nu au avut niciodată acte, dar au stat acolo. Odată ce statul a început să-i aducă pe fermieri, în încercarea de-a întări economia zonei, au început şi luptele.
Ultima dintre ele a avut loc într-o rezervaţie, acum două zile. 10 membri ai unui trib au fost răniţi, iar unul e în stare gravă.

Pentru pământul pe care se dă bătălia vineri se aşteaptă o decizie a justiţiei. Al cui e? Al celor care au stat în zonă sute de ani, fără acte, sau al celor trimişi acolo de guvern în urmă cu doua-trei decenii? Ce e sigur e că decizia va nemulţumi una dintre părţi şi că luptele vor continua.

Festin pe Amazon

Marţi seara, întreaga echipă BBC s-a reunit înaintea călătoriei pe râu, pregătind ultimele chestiuni editoriale şi de securitate. Cum momentul trebuia serbat, s-a ales o pescărie dinspre marginea oraşului. Am avut de ales între supa de tambouqui, tambouqui la grătar şi piraruchu filé. Sunt doi peşti de Amazon de mari dimensiuni.

Carnea e dulce şi slabă. Piraruchu are gustul aproape de pui, şi dacă e tăiat în bucăţi mici, nu cred că poţi să-l deosebeşti. Garniturile sunt din orez amestecat cu fasole. Berea se bea doar din sticle de un litru şi mai mari, dar se aduce pe rând câte una-două. Sticlele se pun într-un termos, ca să le ferească de căldura de peste 30 de grade, chiar şi seara. Caipirnha e o
băutură locală pe care am fost sfătuiţi să o încercăm.

Cocktailul cu pricina l-am mai băut, dar deosebirea faţă de Europa e că
acesta nu e dulce deloc, deşi e din trestie de zahăr. Se face din cachaca, ţuica locală din trestie de zahăr şi suc de lămâie verde. Întreaga masă pentru 10 persoane a costat aproape 235 de dolari.

Am avut un nou contact cu birocraţia braziliană, încercând să cumpăr
un telefon mobil cu cartela pre-paid. După o oră, doi translatori, deplasări între trei ghişee diferite, am reuşit doar pe jumătate. Nu pot să sun în alte ţări, îmi trebuie noi aprobări. Telefoanele şi cartelele au trebuit cumpărate de către interpreta noastră. Fără buletin nu poţi sa cumperi. Se urmăresc astfel posibilii infractori, autorităţile considerând că foarte multe telefoane mobile sunt folosite la săvârşirea unor infracţiuni.

Miercuri e o zi consacrată strict oraşului Manaus. Mă pregătesc să întâlnesc mai mulţi experţi implicaţi în conservarea Amazonului.

Epilog

Situația în Manaus este astăzi dramatică. Coronavirusul a făcut ravagii. Au fost mii de morți, s-au săpat morminte comune. După violența primului val, al doilea a fost și mai rău.

Aveți aici o selecție de știri de pe BBC

Lucrurile au fost atât de rele încât au existat întrebări dacă imunitatea de turmă este un concept funcțional.

Iată acest articol din British Medical Journal

Ca de obicei, fotografiile sunt de la Ping Shum și Simon Chirqwin

Mihai Covaliu: „Noi trebuie să pregătim azi un campion olimpic care nu s-a născut”

Până la a fi președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român, Mihai Covaliu rămâne unul dintre marii campioni ai României. Și care încă se joacă. Sau se duelează, mai bine spus.

Mihai Covaliu are, la 44 de ani, doar un kilogram peste greutatea de concurs. În fiecare sâmbătă, coboară pe planșă, ca să lupte cu fiul său de 16 ani sau să-i învețe cât mai multe despre scrimă pe copiii din grupa acestuia. Nu știu dacă vorbește ca tată sau ca profesor despre o generație extraordinară. Altfel, lucrurile sunt mai complicate

Campion olimpic și mondial, la sabie, el are sarcina ingrată de a repara sportul românesc. Sau de a-l readuce la nivelul de acum 30 de ani. Ceea ce  acum este imposibil.

De aceea, prognoza sa înaintea Jocurilor Olimpice de la Tokyo este mai curând rezervată. Mihai Covaliu spune că vom avea opt sau cel mult zece medalii, ceea ce pare foarte puțin față de edițiile anterioare. Doar că România este într-un moment extrem de complicat, la capătul a 30 de ani de lipsă de investiții, de pierdere a creierelor sportive, dar și în care nația a încetat să mai facă sport.

După Rio, unde am luat patru medalii, urmează o competiție cu mari semne de întrebare pentru noi. Și una la care, din păcate, spunem că tot ce este peste patru medalii e un succes.

Câteva recomandări

Despre suferință în sport sub acest link

O serie despre Jocurile Olimpice, aici

Nu uitați că Vorbitorincii vă așteaptă oricând

V-ați vaccinat, Preafericirea Voastră, Părinte Patriarh?

Publicația G4 a prezentat o scrisoare a conducerii Bisericii Ortodoxe adresată ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. Scrisoarea este un răspuns al Patriarhului la cererea lui Teodosie ca arhiepiscopia Tomisului să fie transformată în Mitropolie, iar el personal să fie făcut mitropolit. Răspunsul BOR este un refuz. 

Pentru asta conducerea Bisericii prezintă o serie de argumente istorice și teologice care argumentează răspunsul negativ. Dar după ce această parte este epuizată, scrisoarea se transformă într-un rechizitoriu al lui Teodosie. În care sunt înșirate punctual acuzații la adresa ambițiilor, comportamentului și  moralei acestuia. O să încerc să vă prezint câteva. 

Iată articolul din G4

Conducerea BOR critică cererea lui Teodosie și o consideră o ambiție personală.

”Deși, în mod frecvent, Arhiepiscopia Tomisului creează notă discordantă, sfidând recomandările și dispozițiile Patriarhiei Române, totuși solicită Patriarhiei Române ridicarea Arhiepiscopiei la rangul de mitropolie.”

Atitudinea acestuia din timpul pandemiei este criticată, fiind numită discordantă față de de deciziile BOR, provocatoare față de societate și, mai ales, aducând un ”duh de indisciplină și răzvrătire.”

Sunt numite doctorate plagiate la școala doctorală, acceptarea unor profesori fără legătură cu disciplina, admiteri controversate. Nu în ultimul rând sunt evidențiate abateri economice în conducerea Arhiepiscopiei și datorii către Patriarhie. 

”În Arhiepiscopia Tomisului, normele statutare, cele regulamentare și hotărârile Sfântului Sinod sunt încălcate adesea prin: hirotonia unor teologi din alte eparhii fără ca aceștia să fi prezentat documentele de ieșire canonică din eparhia de care aparțin, admiterea la doctorat a unor candidați cu note sub 8,5, primirea preoților și monahilor din alte eparhii fără acordul chiriarhului eparhiilor respective etc”

Desigur, noi nu vom reuși să parcurgem și să înțelegem exact dimensiunile acestui război. Știm, însă, că atitudinea unui înalt ierarh a provocat turbulențe în societatea românească. Că gesturile sale au fost urmate de mii de oameni și că uneori societatea iese mai slabă din această chestiune. Și aici nu e vorba doar de respectarea restricțiilor, de vaccinarea pusă la îndoială sau de atitudinea față de femei pe care Înaltul a justificat-o prin scriptură. Ci mai ales printr-un mod de a înțelege lumea: conservator, rigid și doar în conformitate cu litera nu și spiritul legii.

Dar aceasta este doar o parte pe care o avem în vedere

Unul dintre ascultătorii România în Direct mi-a atras astăzi atenția că ÎPS Teodosie, cu toată această listă de păcate, este cel care va câștiga bătălia cu Daniel . „Pentru că este mai aproape de oameni,” mi-a spus ascultătorul nostru.

Pentru că a ieșit alături de ei, pentru că i-a chemat, pentru că vorbește pe înțelesul lor și o face simplu, tot timpul. Nu pentru toți, dar pentru mulți care cred în ideile sale. Or, în politică, și aici este politică, comunicarea este cheia. Oamenii te cred și te urmează doar dacă le vorbești. Vă las mai jos ediția de România în Direct pentru a asculta ce cred oamenii despre acest război.

Și acum să ne uităm în partea cealaltă

Ați înțeles voi clar de la Patriarh vreodată că Biserica sprijină vaccinarea în mod deschis? Nu. Ați văzut aluzii, sfaturi sau semne, cum bine le-a spus în DW un autor?

Iată aici articolul

Patriarhul a vorbit de vaccinare în contextul în care le-a spus pelerinilor că vor putea merge la Ierusalim mai mulți, dacă vor fi vaccinați. Mai multe a spus purtătorul de cuvânt care i-a criticat pe preoții anti-vacciniști.

Daniel a vorbit prima oară de criza medicală și de responsabilitate în mesajul său de Paști. Dar niciodată nu a spus clar: „Vaccinați-vă!” Și nici nu a fost văzut făcând-o. Nici nu i-a binecuvântat pe alții care au făcut-o.

Gruparea lui Teodosie s-a exprimat plastic și clar. A refuzat să poarte măști și ne-a spus direct că serul este făcut în pripă. În timp ce unii umblă cu nuanțe și aluzii, alții au zis-o de-a dreptul.

Și mai este ceva. Momentul ales pentru acest mesaj. Un an întreg ÎPS Teodosie a refuzat să respecte legi și-a făcut campanie împotriva regulilor. Dacă era ceva de spus, atunci acela ar fi trebuit să fie momentul cu pricina. Astăzi este cam târziu și nu e clar de ce acum.

Să fi avut importanță vizita lui Iohannis? E un armistițiu și cu această prevedere? Pentru mine are mai puțină importanță.

Acum există un singur mod prin care această chestiune poate fi reparată. Ieșiți în public, Preafericite Părinte Daniel și răspundeți la o singură întrebare: „V-ați vaccinat?”

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #1

Cu 13 ani în urmă, în 2008, am făcut o călătorie în Amazon. S-a dovedit a fi una dintre marile mele bucurii. A fost o expediție jurnalistică organizată de BBC.

Văzută de la depărtare, Brazilia arată astăzi dezastruos. Dar semnele se vedeau de atunci. Terenul era pregătit. Pe măsura dezastrului politic și sanitar de astăzi, am întâlnit, însă, oameni extraordinari. Curajoși, zâmbitori și bucuroși de viață. Cu gândul la ei, public și pe blogul meu ceea ce-am scris atunci pentru BBC. Și cu fotografii mai bune decât puteam să publicăm atunci.

Întâmplarea face ca seria asta să reînceapă în jurul datei de 15 mai, care este ziua Amazonului. A fluviului Amazon. La data de 15 mai, în 2008, ne aflam în apropiere de Ecuator, în mijlocul junglei, dar pe apă. Mai jos o să vă descriu scopurile și drumurile noastre, așa cum le-am scris atunci.

Paradoxul amazonian, o expediţie BBC World Service

Vreme de două săptămâni, mai multe echipe ale BBC World Service şi BBC News se vor afla în bazinul fluviului şi vor încerca să afle ce efecte are distrugerea pădurii asupra schimbărilor de climă, pe întreaga planetă, dar şi cum pot ieşi localnicii din cercul vicios al sărăciei, fără să exploateze până la epuizare resursele ecosistemului în care trăiesc.

Într-una din echipele BBC care va naviga pe Amazon mă voi afla şi eu, din partea BBC România.         

Tastaţi Amazon pe Google.

Rezultatul? Paginile de internet din România menţionează de 10 mii de ori termenul. Multe dintre rezultate apar pe paginile cu referate gata scrise pentru școală sau pe site-uri de curiozităţi. Rareori, şi pe scurt, o ştire despre tăieri de păduri şi pericolul „morţii Amazonului”.

Amazonul e cel mai bogat fluviu al lumii şi cel mai exploatat. E o regiune vastă, de care depinde întreaga planetă şi despre care nu ştim prea multe.

Paradoxurile sub semnul cărora trăieşte această regiune sunt cele ale dezvoltării bazate pe distrugere, aşa cum le trăieşte întreaga lume, însă la o scară uriaşă.

Aer, apă, mâncare şi căldură

De ce ne-ar interesa totuşi paradoxul amazonian? Între România şi Brazilia sunt 10.500 de kilometri, aproape o zi de mers cu avionul. Chiar şi ştirile vin de acolo la o zi după. Şi aproape nimic din această ţară a Americii de Sud nu pare să aibă legături directe cu ceea ce ni se întâmplă zi de zi.

Numai că ele există, chiar dacă sunt invizibile şi chiar dacă nu vor fi trăite de generaţiile de acum. Aceste legături poartă nume cât se poate de concrete: aer, apă, mâncare şi căldură.

De ce e Amazonul important pentru aerul pe care-l respirăm, pentru cât de cald e vara sau pentru cât de scumpă e mâncarea? Anual în Amazon dispar 10 mii de kilometri de pădure, care lasă locul culturilor agricole şi păşunilor pentru vite.

Astfel, pe de-o parte Brazilia eliberează în atmosferă milioane de tone de bioxid de carbon, iar pe de altă parte tot Brazilia a devenit una dintre ţările care dictează preţul mondial al alimentelor.

15 mai – Ziua Amazonului

BBC World Service şi BBC News au organizat cea mai mare expediţie jurnalistică de studiere a Amazonului, a problemelor sale şi a implicaţiilor pe care le au toate acestea asupra omenirii.

Timp de două săptămâni mai multe echipe ale BBC se vor afla în pădurea tropicală a Amazonului şi în toate ţările prin care trece fluviul.

Tăierile de păduri, eforturile guvernului brazilian de-a le opri, creşterea explozivă a culturilor de soia şi a turmelor de vite vor fi temele-cheie ale relatărilor noastre.

Vom încerca să aflăm care sunt efectele acestor fenomene în plină desfăşurare dar şi răspunsul la întrebarea: cum poate fi împăcată dezvoltarea economică cu păstrarea Amazonului?

Şi de ce locuitorii uneia dintre cele mai bogate regiuni ale lumii sunt atât de săraci?

Călătorie pe fluviu

Voi face parte din grupul serviciilor în limbi străine ale BBC, alături de colegi din Spania, Ucraina, Afganistan, Indonezia, China, India, Vietnam şi Brazilia.

Din 6 mai mă voi afla în cel mai mare oraş din Amazon, Manaus, cu peste 2 milioane de locuitori.

Vă invit să aflaţi în zilele următoare povestea măririi şi decăderii acestui oraş care, la începutul secolului trecut, era unul dintre cele mai bogate ale lumii.

Din 8 mai echipa noastră va începe o călătorie către izvoarele fluviului, cu barca, până la Santarém.

Iar la Santarém veţi vedea de ce acest oraş concentrează la scară redusă toate probleme din preajma marelui fluviu: tăieri ilegale de păduri, culturi imense de soia, ferme uriaşe de animale – totul îmbăiat într-un climat de violenţă politică.

Vă reamintesc că ceea ce citiți este vechi de 13 ani. O să încerc la finalul fiecărui capitol să fac un update la ce se mai întâmplă acolo.

Fotografiile pe care o să le vedeți pe aici sunt făcute de colegii mei Simon Chirqwin și Ping Shum. Cele mai urâte sunt ale mele.

Ziua 1: Sao Paulo – jungla urbană

Iscoade la aeroport

Collin Perreira se numeşte omul care are grijă de siguranţa vieţii noastre, în această expediţie.

De-a lungul a mai multe săptămâni el a făcut liste cu ce ne trebuie în junglă, începând de la îmbrăcăminte până la medicamente şi substanţe împotriva insectelor.

Asupra unui amănunt a insistat, însă, trimiţându-ne mai multe emailuri. Şi n-avea nicio legătură cu expediţia noastră din pădurea tropicală, ci cu întâlnirea cu cel mai mare oraş al Braziliei, Sao Paulo.

Pe scurt emailul sună cam aşa: „Atenţie mare la aeroportul din Sao Paulo. Nu scoateţi laptopurile din geantă, nu arătaţi că aveţi aparatură la voi. Nu folosiţi genţi speciale pentru laptop-uri. Bagajele voastre trebuie să arate cât mai banal cu putinţă. Toate genţile şi valorile pe care le aveţi trebuie puse în portbagajul maşinii cu care plecaţi de la aeroport.”

Temerea sa pleacă de la una dintre metodele de jaf cele mai întâlnite în zonă.

Hoţii au iscoade la aeroport, care urmăresc cine are bunuri de valoare. Ele comunică numărul maşinii, iar la primul stop eşti abordat de tineri cu arme care-ţi cer să dai tot ce ai în maşină.

În general ei renunţă dacă lucrurile sunt în portbagaj. Collin ne-a avertizat să predăm tot ce avem asupra noastră dacă suntem atacaţi.

„Hoţii nu se feresc să folosească armele, mai ales dacă sunt sub influenţa drogurilor” – preciza mesajul lui.

Iar toţi membrii echipei, cu care am vorbit, trăseseră deja concluzia că Sao Paulo este cel mai periculos loc în care mergem. 19 milioane de locuitori, din care 30 la sută stau în aşa numitele favelas, suburbiile sărace ale oraşului. Nicio comunicare de securitate nu ne-a pregătit pentru ce avea urmeze.

Brazilia e o coadă lungă

Pe un culoar îngust de oţel şi sticlă, într-unul din terminalele aeroportului Guarholos, peste 100 de oameni aşteaptă în linişte în faţa mea.

„Ce durează atât de mult?”, se întreabă tânărul brazilian de lângă mine. Nimeni nu are o explicaţie.

Ne mişcăm încet, amorţiţi încă de zborul de 12 ore de la Londra. În sfârşit se mişcă ceva: „Brazilienii la stânga, străinii la dreapta”, strigă pe rând două feţe.

 Brazilienii scapă repede, actele lor se verifică cu uşurinţă. Coada străinilor la care sunt invitat şi-a dublat numărul.

 Cred că suntem vreo două sute. Funcţionarii de la ghişee sunt puţini şi încă e dimineaţă – prima oră a dimineţii.

Suntem îndreptaţi într-un soi de strungă, pe 7-8 rânduri. Avem timp suficient să vedem un film cu Steven Martin la televizoarele de deasupra noastră.

Numai că e în portugheză. „Veţi lucra aici, domnule?” mă întreabă funcţionarul de ghişeu. „Temporar”. Ştampila odată aplicată îmi dă încredere că lucrurile se rezolvă. A trecut o oră de la aterizare.

Sala de bagaje e de două ori mai mică decât cea de la Otopeni. În ea sunt însă sute de oameni nervoşi.

Am ratat bagajele de pe bandă, cât timp am stat la paşapoarte. Cineva a avut grijă însă să mi-l arunce pe al meu într-o margine, laolaltă cu alte zeci.

Am inspiraţia să iau un cărucior şi să mă îndrept spre ceea ce pare a fi o ieşire.

Zeci de călători se mişcă încolo şi încoace pe lângă mine, parcă fără rost. Trăiesc şi eu sentimentul că ieşirea nu e o ieşire ci o intrare în altă coadă, care şerpuieşte pe cel puţin 10 rânduri către afară.

Parcurg întreaga lungime a sălii de mai multe ori. Din fericire, nu se poate intra unde vrei în coadă.

O mulţime de feţe cu veste galbene se asigură că există un soi de ordine. În mijlocul agitaţiei generale, lumina se stinge brusc.

Momentul e primit cu urale şi fluierături de călători. Ar fi chiar amuzant, dacă totodată zeci de copii n-ar începe să plângă.

Motivul noii cozi e un funcţionar, un singur funcţionar, care colectează toate declaraţiile de vamă. Nimeni nu le verifică…

Afară, Sao Paulo, fără soare şi cu câţiva stropi de ploaie…

E toamnă şi la fel de frig ca iarna, care va începe peste o lună.

Asta înseamnă în jur de 15 grade. Brazilienii poartă însă pulovere şi cizme. Totuşi multe dintre ghişeele aeroportului sunt afară în aer liber.

Aveam să văd că în oraş mai toate magazinele şi cafenelele sunt fără pereţi şi arată mai curând că nişte terase. La fel şi ghişeul la care te înscrii pentru taxiul oficial al aeroportului, de unde ţi se dă un tichet. Aici coada e de doar 10 minute şi cred c-am scăpat.

Pentru o maşină aşteaptă însă sute de oameni, întinşi pe aproximativ jumătate de kilometru. Nimeni nu se aşează însă în faţă, nici un şofer de taxi nu se repede să facă un ciubuc.

Doi funcţionari te invită la maşină când îţi vine rândul. Omor timpul cu o colegă din Israel. Pregăteşte editori de imagine de la diverse televiziuni din întreaga lume.

Părinţii ei au plecat din România, cu ani în urmă. Din una în alta îmi spune că ea însăşi e cetăţean român. A fost o singură data la Bucureşti şi nu ştie nici un cuvânt în română.

În schimb ştie mâncărurile tradiţionale… singura moştenire românească din familia sa. Ne despărţim în faţa maşinilor. Ştie totuşi şi câteva înjurături, inevitabile după primirea avută. Pe drum nu m-a atacat nimeni. N-aş fi opus rezistenţă. Autorităţile mă terminaseră oricum: două ore şi jumătate de la aterizare până la taxi.

Tu înţelegi ce spun?

Taxiul de la aeroportul Sao Paulo până în centrul oraşului e ceva mai mult de 100 de reali. Asta înseamnă aproximativ 70 de dolari.

Nu mi s-a părut scump dacă ţii cont că sunt în jur de 25 de kilometri. De altfel viaţa pare destul de ieftină.

Litrul de benzină e sub un dolar, iar cel de biogaz, intens folosit aici, cam tot pe acolo.

Micul dejun cu papaya din abundenţă a costat cam 10 dolari, iar o cartelă de internet aproximativ 5 dolari. Apa la 2 litri e însă cam că în România, 1 dolar şi ceva.

Iar renumiţii pantofi brazilieni sunt în jur de 50 de dolari, la magazinele populare de pe stradă.

Una peste alta a trebuit să schimb bani. Recomandarea e ca la drum în Brazilia să mergi cu cecuri de călătorie. E mai sigur, deşi cu greu le găseşti pe la băncile din Bucureşti. Iar băncile din Sao Paulo îţi vor răpi ceva timp ca să ajungi cu banii în mână.

Banca pe care o caut e într-o clădire de birouri.

Sunt însoţit de Claudio de la biroul brazilian. Înţeleaptă alegere – se va arată mai târziu.

La ghişeul, şi acesta în aer liber, al portarului, mi se cere paşaportul. Fără el nu intru în clădire. Şi nu numai. Tânărul îmi face semn să-mi aşez degetul arătător pe un ecran în faţa sa.

În acelaşi timp cu o cameră miniaturală îmi face o poză. Zâmbesc, îmi face semn să intru.

În faţa mea trei aparate, precum cele de taxare de la metroul din Bucureşti. Mi se arată să pun degetul pe alt ecran. Intru doar dacă amprenta se potriveşte cu cea deja înregistrată.

Cum nu se poate face o confuzie aici, sunt lăsat la etajul 19 al clădirii. Altă cameră de luat vederi. Un dialog în portugheză şi suntem lăsaţi în bancă, nu înainte de-a trece printr-un filtru pentru metale.

Ni se dă un bilet de ordine, deşi nu e un alt client la rând, iar banca are doar două ghişee.

Totuşi când ne vine rândul suntem invitaţi să luăm loc din nou. Au prioritate clienţii vechi, care au început să sosească.

Primirea banilor durează aproape jumătate de oră. Frânturi din dialogul colegului meu cu funcţionara de la bancă nu-mi pot scăpa. Româna şi portugheza se întâlnesc pe ici pe colo, spre mirarea fetei.

Nu ies înainte de a mi se lua din nou amprenta. Sunt tot eu, cu ceva mai mulţi bani la mine, numai bine pregătit pentru o plimbare la ceas de seară pe bulevardele din Sao Paulo.

Sake, por favor

Alegem bulevardul Paulista. Cel mai mai mare şi cunoscut din întreg oraşul.

Aici sunt sediile băncilor, ale marilor magazine dar şi clădiri departamentale. Zgârie-norii te apasă de pe ambele părţi ale străzii. Toate par însă să aiba un aspect ruginit, întunecat.

Lumina a căzut repede, la şase seara era deja întuneric. Iar oraşul chiar în inima sa e mai puţin luminat, chiar şi decât Bucureştiul.

Ni s-a recomandat să nu scoatem aparatele foto. Nici macar aici. Ne învârtim în jurul unui mall local.

Spaţii largi, magazine de lux, nici un supermarket de unde să luăm apă şi fructe. Nu-i nimic, mergem la restaurant. În Sao Paulo trăieşte una dintre marile comunităţi japoneze din lume.

Iar strada Libertad e cartierul general pentru restaurantele japoneze. O străbatem de la cap la coadă înainte de a alege. Intrăm în fiecare restaurant şi ne oprim în cel care are cei mai mulţi japonezi. Nimeni nu vorbeşte engleza, iar noi nu ştim portugheza. Meniul se alege prin semne.

Nu ştim exact ce fel de sushi şi sashimi vom primi, dar ştim măcar mărimea porţiilor. Pentru asta exista limbaj universal. Nu ştim însă că sake-ul se toarnă în căni pătrate, până când dă pe afară. Chelneriţele ne invită să bem şi de pe farfurii. Şi ne mai arată cum se mănâncă supa fără lingură. De furculiţe nu poate fi vorba.

Combinatia A, aleasă, e spectaculoasă şi foarte mare, chiar şi pentru două persoane. Ton, somon şi ceva părţi dintr-o caracatiţă sunt partea principală. Sunt bune şi ne dăm seama că locul e ales bine, pe măsură ce se umple de japonezi.

În total 60 de dolari pentru două persoane. Săptămânile următoare o să vă povestesc şi despre mâncarea braziliană. De mâine înainte e tot ce-o să primim.

La sfârşit taximetristul „îl unge” pe portarul care ne-a chemat taxiul. Clienţii străini sunt buni, mai ales dacă au drum de-o oră până la hotelul de la aeroport. Autostrada care ne scoate afara din oraş are 7 benzi pe un singur sens. E plină şi la 10 seara, dar se merge bine.

De mâine nu o să mai vedem şosele. La Manaus se ajunge doar cu barca sau cu avionul. Patru ore de zbor pentru noi şi-o trezire în zori. O să ajungem în junglă şi începem să ne pregătim de călătoria cu barca.

Manaus însă va avea parte de-o poveste separată.

Prima galerie foto pe care v-o ofer este una pe sărite din tot drumul. Ca și pozele de mai sus. Doar ca să vă faceți o idee. Voi reveni pe parcurs cu unele mai detaliate și cu explicații.

Astăzi

Între timp, Brazilia a ajuns pe un curs politic mai dureros. În 2008, marea problemă era corupția și lupta pe care câțiva reformatori liberali și ecologiști o duceau cu autoritățile centrale.

Acum, dreapta conservatoare a indicat direcția și teoria conform căreia „străinii nu ne dau voie să ne folosim Amazonul în beneficiul nostru” a luat amploare. Tăierile, defrișările și conflictele sociale au ajuns la apogeu.

Această selecție a știrilor BBC vă vor arăta cât de gravă este situația

Aici este o discuție mai veche cu Csibi Magor despre incendiile din Amazon

Paul Olteanu, Mind Architect: „Școala din România ne învață să-i desființăm pe ceilalți”

Pe scurt, Paul Olteanu este realizatorul podcastului Mind Architect, cel mai ascultat din Româna și, probabil, cel mai cunoscut trainer în neuroștiință și psihologie de la noi. Paul este cunoscut pentru efortul său public de a ne ajuta să înțelegem mecanismele creierului, dar și al relațiilor dintre noi. El a pregătit și a ținut cursuri cu peste zece mii de angajați și lucrători din companii și instituții românești.

Aici este pagina unde găsiți cam tot ce trebuie să știți despre Mindarchitect.

Cu ajutorul lui Paul eu am deslușit câteva dintre mecanismele care ne fac rău și pe care am putea să învățăm să le stăpânim. De exemplu, înregistrarea cu el am realizat-o într-o zi de duminică, de acasă și asta ne-a dat prilejul să vorbim despre noul nostru fel de a munci.

Iar asta înseamnă că „uneori nu mai putem face diferența dintre muncă și casă.” Pentru unii dintre noi, asta înseamnă că o să ne îngrășăm. Pentru că vom vrea s ă trecem de stres mâncând. Și l-am rugat pe Paul să-mi dea un pont despre cum să nu mai fac asta.

Dar, pentru mine, ideea de bază a acestor interviuri este să încercăm să trecem de la problemele individuale la cele ale societății. Iar aici, trăim o dramă, spune Paul Olteanu. ” Cel mai important lucru care ține de bunăstarea noastră mintală este calitatea relațiilor personale. Or, aici, pandemia, a lovit în însăși esența noastră.”

Câteva recomandări

Dacă am zis mâncare, trebuie să citiți și aici

Și, desigur, nu uitați de Vorbitorincii

17 Mai 2021. Asistenții medicali, protest față de renunțarea la mască

Un fost coleg al congresmanului Gaetz s-a transformat într-o mină de aur a informațiilor și vorbește despre relațiile acestuia cu adolescente. O explicație pentru închiderea celei mai mari conducte pentru carburanți din Statele Unite. Nu în ultimul rând, avem părerile corporațiilor și ale asistenților medicali despre măști

Coronavirus

De ce merge prost vaccinarea în India

Uniunea asistenților medicali, despre mască

Politică

Matt Gaetz și traficul de persoane

The DarkSide of the fuel(…pipeline)

În alte știri

Avem ocazia să începem totul de la capăt

O mișcare a muzicienilor împotriva corporațiilor


Ai șarmul în tine

Muzica de azi

Știrea din România

Un proiect de lege ciudat

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!