Dacă ai o viză pentru Statele Unite în vigoare, poți să o înnoiești acum fără bătaie de cap, fără programare și cam într-o săptămână. Chiar dacă nu ai nevoie neapărat. Viza poate să fie veche de 9 ani și 11 luni, dar poate avea și o lună sau un an. Nu are importanță. O poți face și este un gest civic.
Ce se întâmplă
Fără să o spună deschis, România și Statele Unite au un acord care să ducă la ridicarea vizelor, așa numitul Visa Waiver. Acordul nu este scris, nu este trâmbițat, dar este cert că partea americană a hotărât să înlesnească acordarea vizelor. Adică totul devine simplu, nimeni nu se cramponează de detalii, iar dacă nu ai făcut o prostie în State, atunci iei înnoirea sigur.
România trebuie să atingă pragul de 3 la sută de respingeri până în luna octombrie, din octombrie anul trecut. Rata este acum mult mai mare dau de înțeles oficialii americani, de asta le cer românilor un efort.
Și se adresează în primul rând celor care au viza deja. Pentru că este mai simplu. Sunt 300 de mii de vize în vigoare. Dacă o sută de mii trimit actele la înnoire, procentul poate fi atins. Da, se dau și vize noi, dar aici pot apărea și respingeri. La cele vechi, mai greu.
Pe șleau, americanii vor să ne ridice vizele, dar noi trebuie să facem efortul ca să atingem pragul. ”Noi am pus la punct mecanismul, efortul trebuie să fie al vostru”, mi-a spus vice-consulul Nathan Hubert
Ce ai de făcut
Păi în primul rând un efort pentru țara ta. Dacă atingem pragul de trei la sută, toate generațiile de după noi nu vor mai sta niciodată la coadă. Va fi punctul final al neliniștilor și inechităților noastre. Finalul unui drum de 30 de ani
Dacă ai un pașaport cu o viză în vigoare sau una care a expirat de 48 de luni, fă o cerere de înnoire online pe site-ul ambasadei. Apoi pune pașaportul în plic, cheamă curierul și trimite-l la ambasadă. Îl vei prim înapoi într-o săptămână cu o viză nouă. Atât de simplu.
De ce ai face asta dacă deja ai o viză? Pentru că este un gest simplu pe care-l poți face pentru tine și țara ta. Ca nimeni dintre ai noștri să nu mai stea la cozile acelea. Niciodată.
Ce faci dacă nu ai viză
Te înscrii și te programezi la viză. Cât de curând și de degrabă. Am certitudinea că de data asta, consulii nu-ți vor cere să ai o călătorie programată și nici să dovedești repede că ai mijloacele de plecare acolo. Șansele sunt cele mai bune din ultimii ani.
Ce se întâmplă dacă atingem pragul?
Pragul de trei la sută este o obligație legală. Nicio țară nu poate avea vize ridicate dacă depășește acest prag. Dacă ieșim bine, atunci se declanșează mecanismele administrative care să pună asta și pe hârtie. Și în 2025 am putea scăpa de povestea asta. Dar depinde de noi.
Dacă citiți textul acesta duminica puteți să faceți un exercițiu de imaginație. Cum ar fi ca astăzi să nu puteți face cumpărături. Pentru că toate magazinele, cu mici excepții, sunt închise.
Există o propunere în acest sens făcută guvernului și ea a fost intens discutată zilele acestea. Am făcut și eu dezbaterea aceasta la România în Direct și după o emisiune foarte interesantă vreau să rămâne scrise aici câteva idei. Pentru că am remarcat o schimbare în societate.
Nu dau acestei idei decât 1 la sută șanse. Din rațiuni de funcționare a societății noastre, a nevoilor fiscale și a presiunilor venite dinspre marii vânzători. Să notăm că propunerea este făcută de asociația micilor magazine și imediat o să vă explic de ce este important.
Aceasta nu este o dezbatere economică
Am trăit cu această impresie înainte de începutul dezbaterii. Este o dezbatere pe care am mai făcut-o acum șase sau șapte ani Atunci toată lumea care a sunat s-a pronunțat împotriva închiderii. De data aceasta a fost diferit. Opiniile au fost mixte și nuanțate. Și este un fir roșu pentru aceste opinii.
Micii patroni, magazinele cu rețele mai mici trebuie să tragă din greu ca să țină pasul cu marile rețele. Gâfâie. Oamenii nu pot închide sâmbăta și duminica pentru că riscă să piardă clienții. Dar nu au atâtea resurse umane. Și au constatat că pot face bani, că le poate merge bine, dar nu au timp să se bucure de banii aceștia. Or oamenii vor să aibă timp să se mai bucure de una alta.
La fel este pentru angajații marilor rețele, oameni care ne-au trimis mesaje. Unii dintre ei sunt bine și câștigă bani mulțumitori. Nu toți, dovadă protestele din ultima vreme ale angajaților în rețele comerciale. Dar oamenii spun că au nevoie de sâmbete și duminici. Că trebuie să stea mai mult alături de copii. Iar banii suplimentari și liber marți și miercuri nu rezolvă problema.
Mulți dintre ajung acum mai des în străinătate sau au rude acolo. Află din experiențele lor. Și-și dau seama că se poate și altfel. Că nu e obligatoriu să tragi tot timpul ca să meargă bine.
Pe scurt, unii dintre românii lucrători au descoperit că bunăstarea nu înseamnă doar bani.
Că banii o întrețin, dar îți trebuie timp liber, timp cu tine, cu familia. E un progres formidabil și care va continua. Vine laolaltă și cu o schimbare de generații, dar e aici. Un semn că România se schimbă și că-și caută timp pentru ea.
Și nu uitați că purtăm această dezbatere într-o lume care a început să se bată pentru patru zile de lucru pe săptămână.
Nu cred că măsura are șanse de aplicare acum, dar mare parte din cetățenii țării sunt pregătiți să poarte dezbaterea. Și asta este teribil de important.
La jumătatea săptămânii trecute, am avut o dezbatere la România în Direct despre modul în care elevii de liceu pricep și sunt interesați de ce li se predă la școală. Am plecat în dezbatere de la cererea Asociației Elevilor din Constanța de a nu mai exista Bacalaureat. În fapt, o formulare sub care ascundeau nevoia de reformă.
Am spus atunci că se înșală, că este nevoie de examen de Bacalaureat și că acesta nu va înceta să existe. Este nevoie de un tip de examen de maturitate. Am întrebat atunci dacă nu cumva am crescut o generație răsfățată, care dă înapoi atunci când este vorba de greu. Vă las dezbaterea ceva mai jos.
Pot să vă spun că a fost una dintre cele mai urmărite emisiuni din acest an. Și că am primit o sumedenie de mesaje. Cel de mai jos este de la domnul Stelian Cristea, inginer în Canada. El răspunde la dezbatere, îmi explică de ce nu este musai să ai Bacalaureat, ce face bine Canada și ce face rău România.
Vă las textul pentru că experiența sa canadiană mi s-a părut interesantă. Și vă invit pe doritori să scrieți experiențele din țările în care trăiți. Eu o să le public aici. Le puteți lăsa în comentarii sau în formularul de contact de la blog. Cred că va fi interesant.
Răspunsul lui Stelian
Încep cu a vă spune că nu-s de acord că acest examen TREBUIE sa existe. De ce? Pentru că de aproape 20 de ani trăiesc undeva unde așa ceva nu exista. Exista altceva și voi explica mai jos. Adică se poate și fără. Problema este CE PUI IN LOC? Am să încerc să răspund la această întrebare în final.
Dintr-o carte apărută in România prin anii 80, celebră atunci, dar si acum, am rămas cu o chestie extraordinară. Cartea se numește al treilea val. Am citit-o prin adolescență. Undeva, prin carte se vorbește despre școala din al doilea val. (Valul 1 civilizația agricolă, valul 2 civilizația industrială, valul 3, civilizația informațională). O recomand cu căldură.
Despre școala din valul al doilea (care școala e încă și în ziua de azi) spunea autorul că dincolo de programa școlară de zi cu zi, scoala are o programa ascunsă cu mult mai importantă decât programa obișnuită. Aceasta programa ascunsă are 3 „materii”.
A) respectarea unui program. (zilnic de la ora la ora, cu următorul orar…)
B) Munca repetitivă (teme, exercitii, teze, examene, invatat, repetat…) și
C) (cea mai importantă) respectarea unei ierarhii. (respectul față de profesori, învățători, directori…)(Mai știți cele 3 reguli cu șeful? 1. Șeful are dreptate. 2. Șeful are întotdeauna dreptate. 3. Dacă se întâmpla că șeful nu are dreptate atunci se aplica regulile nr.1 și 2. Legat de asta am avut de tras în anumite momente la școală când contraziceam profesorul, e drept, poate nu tocmai politicos. El avea pâinea și cuțitul.)
Aceste 3 programe sunt baza vieții de adult ulterioare.
Cum este în Canada
Sistemul canadian unde trăiesc de 20 de ani are următoarele trepte de școlarizare: gradinita, curs primar (6 ani), curs secundar (5 ani), colegiu (2 sau 3 ani), facultate (4 ani in general), masterat si doctorat. Ultimele două sunt aplicabile pentru cei ce vor să rămână în cercetare sau în universități. Sa fii inginer cu master sau doctorat si sa le treci în CV, cale sigură sa nu fii ales pe motiv de supercalificare și că vei cere mai mulți bani.
Să revenim. Fiindcă am ajuns cu copilul meu mare aici, nu știu despre ciclul primar și gradinita prea multe. Știu însă că aici materia A din programa ascunsă se aplică de la clasa pregătitoare cu orar aproape de adult, de la 9 la 15. Am o vecină care a început școala. În clasa I venea la 15:30-16:00 acasă cu autobuzul și o vedeam mergând împleticindu-se de unde o lăsa până acasă. Atât de obosită era. N-au teme decât foarte puține, dar au destule activitati extrașcolare (muzică, dans, circ, balet, sport)
La ciclul secundar de 5 ani nu-s împărțiți pe clase (A,B, C…, ci toți sunt colegi de an.
Cursurile sunt predate pe mai multe niveluri de dificultate, dar și același curs e dat de mai mulți profesori. Așa că fiica mea a fost colegă cu cei mai mulți colegi, pe rând, la mai multe materii. Nu erau ședințe cu părinții, ci reuniuni 1 la 1 cu „dirigintele” clasei, dar și cu profesorii unde erau probleme. (Noi am avut una cu cel de matematica avansată, fiindcă deși în România nu avusese decât note de 6-7-8, aici, el a insistat sa treacă la avansați fiindcă știa mult mai multe).
Primeam acasă o data sau de 2 ori pe semestru un buletin cu notele dar aici notele sunt pina la 100 și trebuie minim 55% să treci. În plus mai erau judecate în funcție de media clasei. Complicat, nu l-am înțeles în cei doi ani de secundar cât a mai stat fata mea. În anii pari de primar și secundar sunt niște examene venite de la minister. Ele ajută la orientarea elevului, dar mai mult sunt pentru a avea un clasament al școlilor. În baza notelor de la examenul din anul 4 secundar, plus buletinul din semestrul I anul 5 faci cereri/aplicații la colegiile unde tu vrei să fii. Faci multe cereri (8-10-12). Cu cât mai multe cu atât mai bine… Le faci cam prin ianuarie-februarie anul 5. Și cam prin martie primești răspuns. Poți primi mai multe răspunsuri pozitive, dar și negative. Noi am fost printre fericiti, fata fiind admisă la limbi la un colegiu extrem de bun in Montreal de la prima strigare. A confirmat imediat, iar la celelalte răspunsuri pozitive a infirmat politicos.
Ce înseamnă facultatea la canadieni
La colegiu, orarul ți-l faci singur, pe principiul primul venit, primul servit. Și aici ești cam ca la universitate, cu credite și minim 9 sau 12 ca să fii considerat la timp plin.
Nu e cu lucrare de diplomă, nu e cu disertație, ci numai examene la materiile respective.
Idem la facultate. Și la colegiu și la facultate poți lua sesiune suplimentară de vară, ca să grăbești absolvirea. (A, și rămân în urmă pe capete. În general din 100 intrați in anul I termina jumătate.)
N-am auzit de disertație nici pe la master, desi ce stiu eu e putin. Câțiva cunoscuți cu master făcut, dar un master orientat sa intri la final în ordinul inginerilor.
Toată școala (secundar colegiu si facultate sunt orientate sa te trimită în câmpul muncii.) Au și învățământ profesional ce-l poti incepe după anul 4 de secundar, dar și după anul 5. (instalator, electrician, meserii din construcții, frigotehnist, infirmier… sunt cu școală profesională- 1800 de ore, 900 teorie, 900 practica, dar d-aia adevarata, unde faci ceva nu te uiți și iei notițe). Meseriile tehnice în majoritate necesita 8000 de ore de ucenicie bine urmărite după care dai examen de companion cum se zice aici si deci ești pe picioarele tale fără supervizare. Iar aici nu mulți merg la colegiu si facultate, ci poti trăi foarte bine (material) ca meserias. Numai ca apăsa pe butonul de la sonerie un electrician, instalator, frigotehnist… te costa cam 100$. Dar oamenii știu meserie.
Există meditații?
Este politică severă anticopiat, antifurt, anti plagiat. Există la examene eseu, dar el nu e ceva ce ai învățat pe de rost, ci despre ce și cum gândești. Dar pentru asta ai numeroase eseuri de făcut în Școala cu limită de număr de cuvinte.
Studenții cei buni sunt folosiți și plătiți în școală pentru a-i sprijini pe colegii mai slabi sau din anii mici. Fiica mea a câștigat bani din tutorat limba spaniolă si engleză și franceză în ultimul an de colegiu. Nu mult, dar își verifica cunoștințele și abilitățile de a preda. Tutoratul era 1 la 1 mereu. Și trebuia sa faca raport privind progresul celui tutorat. Care era comparat cu rezultatele lui la teste.
Cât de grele sunt materiile
O remarcă numai legată de matematică. (Și punctul meu forte, dar de fapt trăită aici). Am văzut pe cineva cum îi explica unui tânăr în autobuz relațiile lui Viete. (ele sunt relațiile dintre cele doua soluții reale ale unei ecuații de gradul 2. Tânărul era la colegiu. Eu am făcut ecuația de gradul 2 în clasa a IX-a, iar relațiile lui Viete un an mai târziu. Iar un coleg de facultate ce a lucrat în România în domeniul import/export, ajuns aici face același lucru, dar a făcut ceva școală. Un semestru au studiat ecuația și graficul funcției de gradul I. Mai departe n-au trecut, că nu le trebuie.
Am fost inginer în termocentrală 15 ani. Și am făcut și ceva calcule. În afară de cele 4 de bază, un logaritm, o ridicare la putere și un radical n-am folosit. Deci la ce bun matrici, integrale si derivate? Mai știu încă 2-3 formule trigonometrice, 3-4 formule de calcul prescurtat, dar atât. Mai utilă e logica poate probabilitățile și estimarea.
Și o remarcă legată de concursuri. N-am auzit aici de olimpiade școlare pe materii, nici de participări la cele internaționale, dar nici de meditații în particular. Și se poate.
Iar aici nu profesorii intră la oră, ci copiii (de la secundar, cred) merg la ora profesorului.
Ce se poate face? Relativ repede și fără a fi nevoie de legi
1. Responsabilizarea elevului, prin NU PROFESORUL VINE LA ORE, CI ELEVUL MERGE LA ORA PROFESORULUI. Extrem de simplu, dar cu efort al profesorilor. Ei merg din vreme în sala de clasă și închid ușa după 1-2 minute după ce se suna de intrare. Când e ușa închisă nimeni nu are voie sa mai intre.
2. Inexistența catalogului în sala de clasă. În sala de clasa circulă o foaie de hârtie pentru prezența (tabel cu data, nume si prenume, semnatura.) Profesorul o dă la început, circulă din bancă în bancă, o ia și trece absențele în cancelarie.
3. Lucrări de control anunțate din vreme, inclusiv materia din care se dă. Se împart în clasă fără a se striga notele in gura mare. Elevul are obligația de a veni cu ea semnată de părinți. Scoala are obligația de a trimite notele părinților de 1-2 ori pe semestru. Fără ascultare. Poate o tema de casă/proiect de grup cu sustinere orală. (se poate și cu site, cu username de elev și parola pentru părinte.)
4. Anunțarea de la început a felului cum se promovează. (25% lucrări dacă sunt 3 sau 40% dacă sunt 2, 20% nota de la proiect colectiv și diferenta prezenta la ore) sau ceva de genul.
5. Fără ședințe cu părinții cu toată clasa, ci minim 1 sau mai multe unde e cazul (să vii mâine cu tac-tu tuns!!) 1-la 1 plus elevul.
6. Stabilit ce trebuie să știe minimum un elev pentru a fi promovat, de la clasa I la liceu. Pe materii sau grup de materii.
Prin legi și alte reorganizări: ușurarea programei. Plus programe specifice pe profile.
Prin 1990-1991 in revista Tribuna Școlii (revista pentru cadrele didactice -tata a fost învățător si o știu) am citit un articol in 2 numere consecutive care descria Bacalaureatul în Franța. Cu un an special dedicat, cu consultarea părinților și îndrumare, cu apreciere si consultare elev, etc… Plus ca un bacalaureat în științe puteai să mergi la un anumit gen de facultate, după cum un bacalaureat în chimie și fizică nu te lăsa să mergi la facultatea de matematică.
Generatia copilului meu e net diferită de a mea. Sunt responsabili, dar un eșec nu e tragedie pentru ei. Își dau demisia nu ca dau de greu, ci fiindcă nu acceptă cele 3 legi ale șefului. Cer de la învățământ chestii practice, legat de viata sau unde e necesara acea formula. Sunt gata să recunoască că au greșit, dar, mai ales, să învețe din greșeli. Apropos, aici au drept de munca de la 14 ani (un cuțit cu 2 tăișuri, dar mânuit atent, dă rezultate bune.) Mai toți încep să muncească în magazine (pun marfa pe rafturi) sau casieri. Cu orar flexibil.
Ce pui în loc?
Eu știu ce a pus România în loc și a făcut-o prost sau ce n-a pus, deși la alții este și merge.
1.În locul examenelor de admitere la liceu a pus examenul de capacitate și repartiția după medii. Au cam dispărut copiii de 5-6 și au apărut extrem de mulți de la 9 în sus. Fără a fi și adevărat. În loc sa lasi liceele să-și aleagă copiii pe baza de dosar, interviu, eseu, examen, faci repartitie electronică fără ca părinților să li se explice ce și cum. Culmea e ca cineva cunoscut mi-a explicat în amănunt cum e cu repartiția asta și am inteles-o mai bine și cred ca nu e un lucru greu.
2. În locul examenelor de admitere la facultate a pus admiterea pe baza de dosar, ca în vest, dar fără criteriile din vest. Plus examenul de bacalaureat copiat…
3. A generalizat învățământul superior cu sutele de universități private. A generalizat învățământul superior la distanță inexistent aici în Canada. Ca să țină târla de cadre universitare a mărit numărul de locuri la master si doctorat, modificând anumite regulamente cum că nu poți practica o meserie fără master. A permis explozia de cadre universitare fără criteriul valorii. A permis mii și mii de școli doctorale cu teze fără nici o valoare.
4 Există posibilitatea de a fi rectori pe viață, fără sa ai ca obiectiv să sui în mandatul tău măcar 15-20 de locuri în clasamentul Shanghai.
5. Încă în universitate se joacă la impuse, si nu la alegere, ceea ce face viața grea studenților și părinților. Un orar flexibil permite și un job la timp partial. Un an școlar mai scurt (octombrie-mai) permite studentilor sa aibă joburi de vară și să economisească bani.
6. Nu s-a pus un sistem de burse si împrumut pentru studenți, ce ar ușura sarcina părinților.
7. Nu aveți un sistem de economii făcute de părinți de la naștere cu bonus din partea statului, dar și cu scutire de impozit. Nu este un sistem de alocatii pentru copii pe baza venitului din anul trecut și cu limită de la un venit net al familiei de….
De-as fi primar într-un oraș cu 3-4 școli si 1-2 licee, m-aș zbate să ofer burse unor elevi care să meargă la școlile pedagogice pentru a deveni învățători, cu obligația de a reveni în oraș minimum 10 ani. Idem pentru profesori, medici, în așa fel încât să am astfel de cadre suficiente în oraș. Decât ajutoare sociale, mai bine burse să pot avea în viitor cadre, pe măsura nevoilor.
Fiecare dintre noi are o istorie personală a vinului. O istorie a întâlnirii cu el, o istorie a mai multor pahare, o istorie a recomandărilor, dar și una a căutării. Dacă traversezi anii 80 sau 90 ai României, istoria asta este sinuoasă, fără reguli, contrariantă și deseori zăpăcitoare.
Și primele care-mi vin în cap sunt recipentele. Am văzut vin elegant în damigene. Jumătate răchită și jumătate sticlă. De cele mai multe ori era vin alb, care se răcea cu gheață sau cu sifon. Deseori, în trenuri sau autobuze, cineva căra o canistră. Dopul de plastic era dublat de o garnitură de celofan, ”ca să nu curgă”. Uneori era pus de-a dreptul un cocean de porumb.
Nu-mi aduc aminte să fi văzut sticle de vin în afară de cele pe care le aducea taică-meu și lipea etichete de Zghihară pe ele. Le ducea la convocări, când colegii din toată țara sunau: ”Gică, aduci tu vinul?” Vinul, zicea tata, era bun; eu n-aveam decât să mă încred în ce zicea.
Ce știu e că-mi plăceau sticlele de Busuioacă de Bohotin, de doi litri, de plastic, care ajungeau în casă câteodată. Busoiaca de la vremea aia era dulce și așa va rămâne pentru mine multă vreme de acum încolo. Asta era deja după 1990, iar în anii următori a fost declanșată o veselie a sticlelor de plastic. Le vedeai oriunde, erau nelipsite de la chef la cumătrie și dirijau destinul bahic al României.
Care o fi fost bun? Greu de spus
Știu că toată lumea se lăuda cu ce făcea prin casă. Mi-a rămas în minte o întâmplare de sărbători, când am plecat la urat mai mulți dintre noi. Am ajuns în ceea ce se chema ”Cartier”, la noi, la Vaslui. Adică un cartier de case. Aici am intrat în casa unui cetățean, o casă friguroasă rău, în ajun de anul nou. Ne-am făcut numărul cu urătura, dar cetățeanul nu a scos bani ca vecinii, ci, pe model vechi, nuci, mere covrigi și vin. Vinul era roșu, negru trăsnitor. Mi-a pus o cană în față și s-a uitat fix la mine cum o beau. ”Bun, ăăă?!” , îmi zice. Mă blochez. Vinul era rece, adus de afară, și îți rămânea în gât. Și avea un gust atroce de mazăre. Nu o să-l uit cât trăiesc. “Bun, ăăă?!”, repetă omul. “Așa trebuie să fie vinul. Să nu uiți.” Lecția continuă. “Vezi cum lasă urme roșii pe pahar? Așa trebuie să fie, groase”. Lecția presupune să mai iau o cană. Da, se bea cu cana. Intră cu hopuri. Rece, dar mă încălzește și mă face să uit de gustul teribil de neplăcut. Să fi dat de primul meu vin sec, puternic, corpolent, cu arome tari? Sigur nu. Dar mi-a rămas în minte.
După care ani la rând mi-au fost prezentate diverse, zmeurici, căpșunici, nohanuri, vinuri albe “de la care nu te doare capul”. “Nu au zahăr, nu au sulf, nu au conservanți. Totul este natural de primă mână”. Excursia asta a durat ani buni, până când România a hotărât să revină și să-și revendice viața bună pe care o mai cunoscuse în trecut.
Revenirea
Oameni destoinici s-au apucat de făcut vin cu carte, metodă, dedicare și multă muncă. Și, mai ales, cu atenție la ce se întâmplă în lume. Podgoriile mari au tras lumea după ele, apoi au apărut podgoriile mici, cu idei deștepte. Am ajuns cumva să fim din nou luați în seamă. Suntem a șasea țară producătoare de vin din Europa și tragem tare. Și eu, laolaltă cu ei, am învățat. Și am întâlnit oameni care stau să-ți explice. Nu a mai părut nelalocul lui să auzi despre arome, nuanțe și buchet. Chiar le identific pe multe dintre ele. În ultimii ani am degustat sute de vinuri românești din zeci de crame. A fost un joc pe care mi l-am propus, ca să-mi recunosc țara. Și, de multe ori, am aplaudat de unul singur. O parte din colecție o găsiți pe Vivino, pe contul meu. Pot să fac și niște topuri, dar ar fi nedrepte.
Am și câteva certitudini
De câțiva ani am descoperit Domeniul Bogdan și gama sa Primordial. Domeniul Bogdan nu este chiar o podgorie mică, are peste 150 de hectare. Dar vine cu o particularitate. Folosește o tehnică numită biodinamică. Adică natura din jurul viței este lăsată să se dezvolte așa cum știe ea. Fără pesticide, erbicide sau alte invenții. Doar tehnologia necesară ca pământul, apa și soarele să-și poată vedea de treabă. Tehnic, presupune să ai și câteva plante care să-ți spună dacă via nu suferă. De exemplu, trandafirii pot să-ți spună dacă apare o boală sau nu.
Din pământul acesta nealterat se face gama Primordial. Am mai povestit eu de Chardonnay-ul lor de chihlimbar. Mai e acolo un Sauvignon de excepție. Gama Primordial este lucrată de marele oenolog francez Philippe Cambie. S-a dus de curând, dar a strâns în viața lui 15 vinuri de 100 de puncte Parker. Unul dintre ultimele făcute de el este Merlot-ul de la Domeniul Bogdan. Cu atenție, migală, arome de vanilie, cireșe și un pic de vișină. Dar câte nu se mai găsesc acolo…
Minunea asta se numește Elogium, este meșterit de doi ani încoace și acum vine către noi. Sunt doar 10500 de sticle și zic să prindeți una dintre ele. O să vă faceți o bucurie mare vouă și celor din jur. Alegeți un pahar cât mai mare, răciți-l cu încredere și bucurați-vă de textura sa minunată. Culoarea proaspătă vă va cuceri de prima dată.
Cu ocazia asta se anunță și o schimbare de ștafetă
După Philippe Cambie, de vinurile de la Domeniul Bogdan se va îngriji Stephane Dernoncourt, un alt nume mare de tot al vinurilor mondiale. Stephane este considerat între primii 10 cei mai influenți oameni din industria vinului, iar amprenta sa va fi găsită în tot ce face Domeniul Bogdan.
De asta zic, când vrei să bei ceva românesc care sigur este bun, Elogium de la Domeniul Bogdan este o garanție. Liniștit merg cu el și în străinătate. Vă las aici și câteva cuvinte de la specialiști, oameni care scriu doar despre asta.
Iar, la final, unul dintre acele lucruri care face vinul minunat. Am încheiat o seară de degustare din gama Primordial cu o Fetească Neagră. Este una dintre mândriile companiei. Un vin complet. Mi s-a cerut părerea în comparație cu Merlot-ul. Și cum mi se dezlegase gura, zic cu încredere, Merlot-ul este un vin mai înalt decât Feteasca. Bogdan Mihalcea și Marinela Ardelean mi-au zâmbit. Și mi-au schimbat paharul cu unul cu o adâncime și deschidere mai mari. ”Dar acum?” În câteva secunde, Feteasca și-a schimbat textura, dar și aspirațiile. A mai rămas să studiez. Așa că m-am întors la Merlot zilele astea. Pot să spun din nou, cu mâna pe inimă: ”este un vin mai înalt”.
Scena politică încă trepidează la câteva zile de la pronunțarea în procesul Roșia Montană. Politicienii își arogă victoria, se acuză reciproc și cer investigații penale pentru ce s-a întâmplat, mai ales în privința speculatiilor bursiere.
Și este foarte bine. Să se ancheteze până în pânzele albe. Dacă cineva a manipulat bursa, inclusiv Ciolacu, acest lucru trebuie lămurit. Dacă a fost campanie electorală, iar merită un răspuns.
Ce este în egală măsură important
Zece ani mai târziu, cu acest proces putem să deslușim însă poate mai bine dacă am făcut bine sau rău. Și mai ales să învățăm pe viitor. Pentru că de fapt acest proces, toată această întâmplare nu este musai despre bursă, politicieni și averi făcute din speculații. Această întâmplare vine să spună despre liniile roșii din societate. Cum hotărâm în privința viitoarelor resurse naturale. Le exploatăm sau nu? Protejăm natura și tradițiile sau încurajăm bunăstarea rapidă? Sau le putem face pe amândouă?
Deocamdată trebuie să tragem niște concluzii.
Este o victorie a societății civile românești, fără putință de tăgadă. Este victoria unor mii de oameni care au ieșit în stradă ca să împiedice această exploatare. Și de asemenea victoria unui grup de ONG-uri care au apărat Roșia Montană, natura și istoria ei. Asta înseamnă că România are o societate civilă matură și puternică. Și că aceasta poate influența major decizii politice.
În plus, asta înseamnă că România este o societate europeană care prețuiește mediul mai mult decât extragerea resurselor naturale. Dar și că am construit mecanisme care se pot opune corupției sau lobby-ului economic masiv. Deci este bine.
O a doua constatare este că statul își poate face treaba dacă este supus presiunii publice. Statul român și-a corectat propriile greșeli, și-a respectat regulile și le-a aplicat chiar dacă presiunile și teama de proces au fost uriașe. Fie că este vorba de guvernul care a făcut un acord de mediu complicat, de ministrul Korodi care a refuzat să semneze sau de miniștrii USR, care au pus dosarul la UNESCO, vedem că sunt destul resurse de a face lucrurile corect.
Contractul ca atare trebuia oprit. Era dezavantajos pentru România, riscurile de mediu erau mari. Neacordarea unui aviz de mediu a fost astfel decizia corectă. Dar nu uitați că o putere politică a vrut să forțeze contrariul. Faptul că nu a reușit este un semnal că România are mecanisme de echilibru și control între puteri.
Despre oameni
În această chestiune, însă, unii localnici au fost victime. Pentru mulți dintre ei, o mină de extragere a aurului sau ce mai era acolo reprezenta bunăstare pentru câteva decenii. Iarăși, mecanismele democratice au învins. Cei dintre ei care s-au opus au câștigat.
Zona rămâne însă săracă, neatractivă și nici măcar o putere turistică în România. Nici economia nu a fost impulsionată, iar România a pierdut un motor care o putea propulsa mai repede în ultimul deceniu, în condițiile unui contract mai bun. Am pierdut un tempo. Industria românească l-a recuperat ulterior, dar de abia mai târziu cu zece ani am început să facem performanță.
Faptul că oamenilor li s-a spus că vor trăi din turism asu industrii verzi a fost complet nerealist. De la București verdele pare sănătos, dacă câștigi dublu față de restul României. Când la Abrud trăiești cu salariul minim pe economie parcă ai vrea ca viața să-ți ofere și altceva. Deocamdată zona se depopulează. Din acest punct de vedere, povestea este un eșec.
Cererea ca statul, că am auzit-o și pe asta, să facă turism acolo est nerealistă. Statul face pârghii care sunt create pentru turism. Vouchere de vacanță, taxe mai mici, impozit de trei la sută pe firmă. Faptul că turismul nu rupe acolo se datorează unei realități pe care o ignorăm: nu prea ai ce face în zonă. Nu e locul ideal de vacanțe. Cum nu e nici pentru agricultură. Asta este o notă de plată pe care societatea civilă a pus-o în seama locuitorilor de acolo.
Cum facem data viitoare?
Și ce te faci dacă data viitoare înseamnă gaze de șist, gaze din Marea Neagră, independență energetică? Acolo unde în dezbatere vor interveni forțe pe care nu le vedem. De abia atunci vom ști ce lecție am învățat.
Și o observație pe termen lung
În urmă cu ceva ani, România a câștigat procesul pentru platoul continental cu Ucraina la o curte internațională. De curând, Halep și-a câștigat partea ei de dreptate la Tribunalul de Arbitraj Sportiv. Tot România a câștigat procesul la Tribunalul de Arbitraj internațional. Asta înseamnă că nu avem vocație de victimă, că nu ne vrea nimeni răul cu asupră de măsură. Ci, cu oamenii pregătiți, în locurile cheie chiar putem face treabă. Și remarc că avem oameni pregătiți care iau decizii bune. Iarăși o îmbunătățire.
Pentru mulți dintre noi revenirea Simonei Halep este un miracol. Povestea suspendării ei ne-a dat peste cap, mai ales că Simona a fost un reper al muncii și corectitudinii.
Asprimea suspendării inițiale a pus serios la îndoială aceste lucruri. Mai ales că decizia tribunalului independent vorbea despre minciună repetată și nereguli în pașaportul biologic. Adică ni se sugerau tentative repetate de dopaj. Cred că este destul să pună pe gânduri chiar și pe fanii apropiați. O cumpănă pentru campioană și suporterii săi. În ciuda faptului că referirea la Mouratoglu era din ce în ce mai apăsată.
Reducerea atât de mare a pedepsei, la doar 9 luni, merită analizată din punct de vedere al imaginii.
De ce s-a produs această răsturnare
Judecătorii TAS au făcut diferența dintre intenție și neglijență. Chiar dacă sportivul rămâne singurul vinovat, ca și în alte cazuri, contează cum a ajuns substanța în corpul său.
Înțelegem că tribunalul nu a mai luat în calcul chestiunile legate de pașaportul biologic. Asta datorită prezenței unei probe pe care ITIA nu a acceptat-o. Este vorba de sânge recoltat la o operație pe care a făcut-o în România. Plus anunțul jucătoarei că nu mai intenționa să joace restul sezonului. De ce să te dopezi atunci?
Ce ne spune această răsturnare
Simona Halep a avut în corp substanțe dopante, dar acestea au ajuns în corpul ei fără ca ea să știe.
Apoi, rezultă că echipa Mouratoglou este vinovată de această situație. Și că asumarea tardivă a acestuia a contat mult – de fapt, definitoriu – în această situație.
În primul rând pentru că echipa ITIA nu a lucrat cu profesionalismul necesar într-o astfel de circumstanță. Că nu a luat în calcul și probele care ajută un sportiv în această confruntare.
De asemenea, echipa de acuzatori a adunat în mod incorect probe și a forțat cea mai grea pedeapsă pentru un sportiv în activitate.
Se adâncește sentimentul că Simona a fost scoasă țap ispășitor pentru o situație sau o chestiune pe care nu o știm. Sau c-a fost victima unui război pe care nu-l discernem acum.
Că ambele instituții care sunt puse să supravegheze dopajul au procedat neprofesionist și c-au distrus cariera unei jucătoare. I-au furat zece luni din viață, dar au și schimbat în mod absurd istoria acestui sport.
Termenul mult prea lung în care anchetatorii au adunat probele se dovedește a fi de fapt cea mai mare problemă, iar pentru asta, WADA și ITIA sunt obligate să schimbe procedurile pentru a nu-i nenoroci și pe alții.
În ce-o privește, Simona primește un bis pentru o carieră minunată. Fără presiune, poate juca doar pentru plăcerea ei, pentru un titlu care va fi cu atât mai valoros, dar și pentru cei care o iubesc. Și-și poate încheia cariera în condițiile ei, cu capul sus.
Și încă ceva. Simona a fost încăpățânată în a-și susține nevinovăția. A preferat să riște totul decât să facă un acord de înțelegere care să-i dea o pedeapsă mai scurtă. A făcut cum a crezut și a câștigat. Pentru că asta înseamnă că niciodată nu s-a dopat din proprie inițiativă.
Se dovedește că această cumpănă poate să-i ofere un final de vis. Sau măcar ne lasă dreptul să visăm. Cum ar fi să câștigi un mare titlu după o astfel de întâmplare?
Recorder dă o nouă lovitură cu un subiect pe care puțină presă îl va prelua: Palatul împăratului. Anca Simina scoate la lumină unul dintre secretele administrației Iohannis, pas cu pas. Nu cred că există dubii că această casă pentru care se investesc în secret 7 milioane de euro este pregătită pentru Klaus Iohannis.
Cum nu este prima dată când ni se întâmplă, ci a doua oară în zece ani, trebuie spuse câteva vorbe. Prima dată am aflat de casa președintelui Băsescu. Era pregătită pentru el, în secret, vila Dante. Numai un conflict cu Victor Ponta a scos la iveală această poveste. Ponta a făcut festival din intenția lui Băsescu și a deschis casa către presă cu toate detaliile luxului prezidențial. De data asta, statul român a fost mucles.
De ce iubesc președinții români luxul?
Poate fi și natura lor umană. Și Băsescu și Iohannis au stat bine pe imobiliare. Au sau au avut multe case, investiții. Și probleme penale din cauza lor. Dacă ar fi fost să fie președinte, Adrian Năstase era și el unul cu multe case.
Dar nu cred că este doar natura umană. În egală măsură, demnitarii noștri beneficiază de un sistem de protocol și privilegii din care nu mai pot ieși. Nu mai pot trăi pe propriile picioare după ce mandatul li se încheie. Au mașini, gărzi, bunuri de lux, avioane private, tot ce este mai bun, pe banii statului.
Iar toți cei din jurul lor le creează sentimentul de impunitate și de călcare pe norișori. Primesc, de fapt, un drept regal de a fi deasupra tuturor. Întreg sistemul îi face să uite că ei sunt în slujba cetățenilor.
Un detaliu poate două
Ce mă izbește cel mai tare în această construcție este nevoia de două săli de fitness, nu de una. Ce fel de natură umană trebuie să ai ca să faci sală de fitness separată și să nu suporți partenerul de viață sau musafirii pe lângă banda ta? Pentru asta ne trebuie un psiholog ca să ne dea explicații mai clare.
Iar un dressing de 66 de metri este fix un apartament de două sau de trei camere în București. Evident că oamenii sunt liberi să-și construiască tot ce le trece prin cap, dar aici nu a existat frână pentru că e vorba de bani publici. Iar când plătește altul intervine o țâră de bun-simț. S-a pierdut de tot.
Ce este mai dureros
Lipsa de transparență. Nu numai că totul se face în secret, nu numai că totul arata ca o suveică mafiotă cu bani publici, dar tuturor le este frică să vorbească. Toată lumea este absolut speriată să nu se supere Împăratul. Și nimeni nu are curaj să zică cetățeanului obișnuit ”uite, bă, ce facem cu banii tăi.” Aceasta este administrația condusă de omul care se visează orice, oriunde în lumea civilizată.
Dacă îi va reuși această scamatorie politică măcar știm ce va exporta acolo: obiceiuri orientale, obediență, frică și nesimțire.
Nu știm în ce istoria va intra, dar știm cum a ales să iasă din istoria noastră
PSD și PNL s-au întors la matca inițială, cea a vechiului FSN, din care se trag o parte dintre liderii de azi. Vor merge împreună la alegerile europarlamentare și în câteva locuri vor avea candidați comuni la locale. Ca să poată face asta, cele două partide au modificat calendarul electoral, astfel încât alegerile europene și cele locale să fie făcute deodată. Și negociază ca în următoarele luni să mai pună la cale diverse cumătrii prin care să aducă, de exemplu, un singur candidat la președinție. Și foarte probabil o coaliție postelectorală. Adică încă patru ani de PNL și PSD în fruntea țării.
Două sunt lucrurile invocate de politicieni. O astfel de alianță aduce mai multă stabilitate. Adică România nu mai poate trece prin tulburarea de a-i pica guvernul sau de a avea unul minoritar în Parlament. Este război, vin momente economice complicate, așa c-ar fi necesar un guvern puternic. Al doilea motiv, ni se spune, este împiedicarea ascensiunii unor partide populiste și extremiste. Astfel AUR și SOS ar câștiga mai puține locuri în Parlamentul european și desigur în cel național. Ar fi sub control. Socoteala asta eu o văd subțire. Una peste alta ni s-a spus, citez, că tot ce se întâmplă este în interesul cetățenilor. Păi, hai să socotim, atunci!
Cât câștigă cetățenii din comasare?
Sunt de acord că un guvern cu un sprijin parlamentar puternic aduce mai multă stabilitate. Poate opera schimbări importante, face față unor crize și situații dificile. Dar logica asta nu se aplică unei alianțe electorale europene. Căci cele două partide fac parte din familii politice diferite. Au sisteme de gândire diferite și o viziune asupra lumii diferită. În plus, în cele din urmă ele se vor despărți în Parlamentul European.
Da, este posibil ca AUR să ia mai puține voturi în situația asta. Și să trimită la Bruxelles mai puțin cetățeni care să blocheze mecanismele de funcționare ale Europei. Dacă te uiți la viziunile rusești ale unora dintre ei, și la faptul că deocamdată UE este cel mai mare finanțator al nostru, chiar avem un interes aici. Și cred că și USR va avea de câștigat din încâlceala asta fesenistă.
Pierderea este, de fapt, în dezbaterea pentru Europa
În același timp, însă, comasarea alegerilor europene cu cele locale pur și simplu va opri orice dezbatere pentru Europa. Nici măcar nu vom auzi și nu vom ști de ce-i trimitem pe oamenii aceia acolo. Iar noi avem probleme grele pe masă: subventii agricole, politicile verzi, Schengen, imigrație. Nu vom discuta despre asta deloc. Și iar o să se întrebe lumea ce ne aduce Europa.
Alegerile europene sunt de fapt cele fundamentale pentru noi în acest moment. Ele setează viitorul nostru de stabilitate și financiar pentru anii următori. Pentru că acolo este pușculița, iar noi trebuie să devenim mai deștepți, nu mai proști în Europa.
În anii următori, fondurile se vor subția. Și vor crește cele pentru Ucraina sau Moldova. România va fi considerată un stat stabil, dezvoltat, care va trebui să se descurce pe cont propriu. Iar noi tocmai pentru asta nu ne pregătim.
Alianța anti-reformă
Nu în ultimul rând, alianța asta nu face decât să împiedice reforme. Cele două partide sunt partide-stat, osificate, pline de rețele de clienți și funcționarii publici sinecuriști care vor împiedica pur și simplu viitorul României.
De fapt, această alianță cu rădăcini în anii 90 se face strict în interesul celor două partide. PNL care să nu pice într-o gaură fără fund, iar PSD ca să se asigure că PNL nu iese cumva de la guvernare și face un pol de dreapta care să-i opună un candidat lui Marcel Ciolacu. Pentru asta, vorba Vioricăi, “chiar putem spune că reducem democrația.”
Și o vorbă la final despre unul dintre arhitecți: președintele Iohannis care a împins acest plan ca să-și asigure liniștea în țară în vederea unei candidaturi la NATO sau oriunde o fi. Nu contest că, dacă ar fi obținută, această poziție ar fi un atu pentru România. Dar sacrificiul care ni-l propune domnul Iohannis este pe măsură.
Circulă de 24 de ore o știre care spune că România ar fi anunțat partenerii de alianță că președintele Iohannis ar dori să fie secretarul general al NATO. Cum ar fi, a depus o candidatură deși procesul de numire nu este unul electoral. Informația nu este oficială, ci pe surse, cum se spune în limbaj jurnalistic.
De unde a apărut această informație?
Informația a fost publicată de corespondentul la Casa Albă al agenției Bloomberg, Jennifer Jacobs. Ea a spus pe Twitter că România a anunțat țările aliate că-l va nominaliza pe președintele Iohannis la șefia NATO.
A fost confirmată informația în România?
Tot pe surse. Există cel puțin două confirmări independente de la vârful politicii românești, dar și din spațiul euro-atlantic, care spun că România a inițiat acest demers. Ambele surse sunt de înalt rang și credibile.
În ziua apariției informației, mă aflam la sediul NATO, alături de jurnaliști și formatori de opinie din România. Nu există declarații sau discuții pe această temă. Oficialii NATO sunt rezervați, chiar închiși în a vorbi despre acest subiect. Rețin o frază identică venită de la nivel internațional, dar și dinspre partea românească. ”În alegerea unui secretar general pot fi mereu surprize.” Acesta a fost un răspuns la o întrebare legată de viitorul secretar general.
Există declarații oficiale?
Nu. Președinția a declarat la Digi 24 că nu comentează zvonuri. Premierul Ciolacu a spus c-ar fi mândru ca un român să fie șeful Alianței.
Ce înseamnă de fapt această informație?
Că România a început un efort oficial pentru ca președintele să intre în această cursă. Dat fiind că informația vine de la Washington, asta înseamnă că România a înștiințat Casa Albă sau urmează să o înștiințeze oficial despre asta.
Potrivit informațiilor mele, propunerea a ajuns și la administrația actuală a NATO. Este foarte posibil ca anunțul să vină și după negocieri cu alte state estice.
Cum este ales secretarul general al NATO?
Alegerea este un proces de negociere între statele membre, acum 31, de săptămâna viitoare 32. Sunt negocieri lipsite de transparență și care pun probabil în discuție târguri politice între toate statele implicate, pe diverse paliere. Odată ajuns la consens, este anunțat un nou lider.
De obicei, secretarul general este european pentru că șeful militar al NATO este tot timpul un militar american.
Ce face secretarul general al NATO
Este cel care coordonează discuțiile dintre țări, prezidează diversele comisii de lucru, dar este și un purtător de cuvânt al alianței. De asemenea, este șeful aparatului administartiv al structurii centrale.
Ce șanse are Iohannis?
Nu știm. Iohannis este un președinte lipsit de transparență și nu știm deloc cât de bun este la astfel de jocuri în străinătate. Oameni din aparatul diplomatic spun că Iohannis este un negociator bun și dur pe diverse chestiuni. Recent a vorbit în Parlamentul European despre obligația ca una dintre funcțiile mari să aparțină Europei de Est. Cred că șansele lui sunt încă mici.
Favoritul este în continuare Mark Rutte, premierul olandez. Acesta construiește o candidatură de multă vreme și este văzut ca un personaj care poate dialoga cu Trump. Are susținere de la Statele Unite, dar și de la Marea Britanie. Probabil că acceptul Schengen pentru România a fost jucat și cu această candidatură, dar România i-a tras clapa. Cum Parlamentul olandez deja a votat, treaba nu mai poate fi întoarsă.
Care sunt atuurile lui Iohannis?
Statele est europene nu-l plac pe Rutte. În primul rând pentru că Olanda a călcat pe coadă pe multă lume, de la Turcia la Polonia de-a lungul timpului. Apoi pentru că efortul de război în zona estică este mult mai mare decât al Olandei. Aici există o percepție reală asupra războiului din Ucraina. De altfel, aceste țări pun pe masă resurse bugetare mai mari decât Olanda, în termeni procentuali.
România este copilul cuminte și lăudat al Alianței. Bucureștiul a pus pe masă, soldați, resurse, echipament, armament pentru Ucraina dincolo de așteptările tuturor. La Bruxelles, România este lăudată pentru contribuția sa de război, dar și pentru înscrierea în forța NATO a multor corpuri de armată. De asemenea, avem un angajament de cumpărături militare de 40 de miliarde de Euro. Adică, România este unul dintre liderii în ajutorarea Ucrainei.
Ajută asta?
Contează, dar nu de tot. Procesul este lung și cu siguranță nu vedem decât o parte din ce se întâmplă.
Negociază Iohannis altceva?
Foarte posibil pentru că strică un aranjament aproape sigur și susținut de statele mari. Nu știm dacă este o funcție sau un avantaj pentru România. Pe masă sunt funcții europene, dar și bonusuri electorale, gen Schengen. Deci iau foarte mult în calcul. Poate mai mult decât NATO.
Ce înseamnă asta pentru România?
Mai mult respect internațional plus o seamă de funcționari de calitate din România care-și vor găsi loc în structurile euro-atlantice. Dar și speranța că mai multe trupe vor ajunge în România. Una peste alta, intri în cea mai mare ligă și culegi avantajele
Dacă nu va fi ales?
Nu este dramă, măcar am ajuns la nivelul la care putem juca acest joc. O să conteze la următoarea funcție. Nu neapărat pentru Iohannis, însă.
Am spus în vlogul de la Sport Extra câteva lucruri despre derapajul rasist al lui Dorinel Munteanu. Antrenorul Oțelului a zis despre câțiva dintre suporterii Rapidului că sunt ”mai bronzați.” Munteanu a explicat ulterior că a fost o reacție la cald față de lipsa de civilizație a zece suporteri din spatele băncii, care l-au hărțuit și jignit tot meciul.
Antrenorul Oțelului nu și-a cerut scuze și nu consideră declarația ca fiind cu tentă rasistă. Răspunsul este necredibil, căci altfel nu-i venea pe limbă termenul de bronzat. Toată lumea știe despre ce vorbim.
Nu e deloc surprinzător că această poveste a împărțit lumea în două. Ni se întâmplă pentru că nu înțelegem rasismul. La filmul de pe Sport Extra cineva mă întreabă șmecherește dacă ”a fi țigan este o rușine.” Iar eu să-i explic simplu că nu este cazul să o facă pe prostul. Pentru că Dorinel nu identifica etnia unor suporteri, ci folosea un termen peiorativ la adresa lor.
Așadar cum este cu rasismul?
Când te adresezi cuiva peiorativ cu termenul de țigan încarci acel cuvânt cu toate prejudecățile care vin cu acest cuvânt. Adică hoț, leneș, sau alte lucruri adânc înrădăcinate în România. Noi avem și o vorbă care definește clar situația: ”țiganul nu este om nici în ziua de Paști.” La noi în România, copiii se sperie cu expresia ”te dau la țigani.” Sau spui, ”nici răchita nu e pom, dar nici țiganul om.” Și să nu uităm clasicul ”s-a înecat ca țiganul la mal”, care s-a pierdut atât de mult în vremuri că majoritatea nu știe că desemnează un mod de omorâre a țiganilor robi. Adică îi legau cu funie și le spuneau că, dacă reușesc să treacă un râu, sunt liberi. Funia îi trăgea mereu înapoi, chiar înainte de a ajunge la mal.
Lista cu expresii poate continua cu multe exemple, dar cred că șmecherul gălățean care m-a întrebat dacă e o rușine să fii țigan, știe foarte clar că aici nimeni nu a fost lăudat vreodată cu vorba ”ce țigan ești!” Deci, încă o dată: Dorinel nu-i vorbea de bine pe oamenii aceia, ci le atribuia eticheta de persoane inferioare.
Este posibil ca oamenii care l-au jignit pe Dorinel să fie huligani. Și aici se schimbă matricea. Dar era mult mai corectă categorisirea, pentru că vizează un comportament, nu culoarea pielii sau o moștenire care nu poate fi atribuită tuturor romilor din țara asta. De fapt, asta e problema, stimate gălățean, că se generalizează. Ca atunci când se spune că ”moldovenii sunt bețivi”. Vă este cunoscută afirmația? Dar că moldovenii sunt leneși? Sunteți unul dintre ei? Bănuiesc că nu.
Așa că nu-i luați apărarea inutil. Și nici nu spuneți că ceilalți sunt vinovați. Există vinovății diferite, pentru situații diferite. Puteți să folosiți ce-am spus aici ca să vă educați copii.
Eu cred că Dorinel trebuia să-și ceară scuze și să fie amendat și suspendat. În egală măsură, cer același lucru pentru cei zece suporteri ai Rapidului, dacă se confirmă comportamentul huliganic.
În fine, nu dau mari șanse acestor idei. Este mult până departe. Recent, un prieten maghiar mi-a povestit o trăire de la unul dintre meciurile pe care le-a văzut pe stadion. Tribunele au strigat ”Afară, afară cu ungurii din țară.” Omul i-a spus unui amic că nu se simte bine când aude asta. Că este neplăcut pentru el, că nu a greșit societății românești. Amicul i-a spus: ”Exagerezi. Ce mare lucru ți-au făcut?”
