Autor

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Studiu. Majoritatea românilor resping orice fel de restricții, dar acceptă măștile

Dacă sunteți mirați de răspunsul societății românești la pandemie, datele pe care o să vi le prezint mai jos vă vor lămuri măcar în parte. Adică vor da o explicație despre lejeritatea cu care tratăm anumite chestiuni, dar și de ce măsuri mai dure vor fi întâmpinate cu proteste.

Studiul sociologic de mai jos este făcut de compania Mednet, care este profilată în studii de piață pentru piețe precum retailul, cea de medicamente, bunuri de consum, imobiliare, dar și finanțe. Studiul este făcut public în cadrul campaniei #româniadeschisă, pornită la inițiativa lui Cristian China Birta, de la Kooperativa 2.0.

Datele adunate cu ajutorul a 1100 de persoane, care au răspuns telefonic, arată că mai toate măsurile draconice impuse de alte state ar fi privite rău la noi. Mă refer aici la diverse interdicții de circulație, la reducerea programului magazinelor sau purtarea măștilor în diverse spații. Mai mult, majoritatea dintre noi cred că măsurile pe care le-am aplicat până acum sunt adecvate și c-au funcționat foarte bine. Nici perspectiva unui al patrulea val nu este văzută ca un lucru de speriat de publicul din România. Iată câteva date interesante.

Nu ne plac restricțiile și suntem mulțumiți

Românii se tem de un nou val, al patrulea, al pandemiei de Covid, dar cel mai tare pe scara de valori, îi deranjează faptul c-ar putea avea noi restricții. Deci nu neapărat posibilitatea bolii. Vedeți un pic graficul de mai jos.

Ne place că avem mască în magazin și că ne ia temperatura. Dar în niciun caz că magazinele au avut program limitat sau c-a fost interzisă circulația după anumite ore.

Nu vedem mersul la cumpărături drept o activitate riscantă, așa cum nu este nici vizita la prieteni. În schimb, este văzut ca riscant transportul în comun, dar și mersul la diverse evenimente în sală.

Foarte interesant este că jumătate dintre cei care au răspuns spun c-au fost afectați de programul redus al magazinelor. Fie c-au fost nevoiți să-și schimbe programul, fie că nu se mai încadrau în acest program.

Considerăm că în continuare ar trebui ca magazinele să-și mențină programul, dar și că trebuie mai bine aerisite, dar să și aibă sisteme de dezinfectare.

De departe, cea mai mare problemă pe care o vedem în față, este reintroducerea unor restricții. Asta deranjează mai mult decât existența pandemiei. Probabil că pandemia poate să nu te afecteze, dar restricțiile sunt valabile pentru toți.

Singura restricție pe care o acceptă mai bine de jumătate din populație este purtarea măștii în magazine. Altfel, de la distanțare socială, la program redus, totul este respins. Poate de asta statul se codește să mai ia vreo măsură.

Iar dacă faci o evaluare a activităților de risc, există doar una singură despre care credem că este posibil periculoasă: mersul cu transportul în comun. Altfel, de la restaurante, la avioane și cumpărături, România crede că nu se confruntă cu activități periculoase.

Interesant este, însă, că întrebați fiind de efectul unor restricții, noi nu am perceput că s-a schimbat ceva n viața noastră. De exemplu, dacă programul magazinului a fost mai scurt, a fost mai aglomerat? Două treimi dintre noi consideră că nu. Ba nici nu ne-a fost afectată relația cu magazinul

Ce măsuri restrictive ai accepta? Cum ai proceda?

Desigur, un guvern responsabil s-ar ține de aplicarea unor astfel de măsuri. Dar, în România, politicienii nu iau măsuri nepopulare. Nu-și asumă niciun risc. Politica este văzută ca arta de a împărți banii, nu de a guverna și de a lua măsurile necesare. Așa mare este teamă de reacții negative că nimeni nu-și asumă o decizie care ar putea face bine, dar este neplăcută. Asta nu se aplică doar la pandemie.

Și acum, la final, puneți-vă în locul celor care conduc România. După aceste date, dacă ați fi nevoiți., ce măsuri ați introduce? Sau ați mai pune restricții? Chiar sunt curios.

Acest articol face parte din inițiativa #româniadeschisă care își propune să pună în dezbatere publică temele importante ale societății, cuprinzând diverse puncte de vedere. Încurajez toate comentariile politicoase și argumentate.

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #8

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Lupte pe viaţă şi pe moarte, pentru pământ

„Sindicatul muncitorilor şi muncitoarelor de la ţară, din districtul Santarém”.

Placa mare, verde se întinde pe toată lungimea unei clădiri, şi ea verde. În faţă câţiva palmieri şi câţiva arbuşti pitici cu flori roşii. Locul e îngrijit, straturile de flori sunt săpate, se vede mâna de gospodar. Alături un foişor acoperit cu trestie de zahar.

O femeie brunetă, cam la 40 de ani, aranjează câteva scaune de plastic. Poartă o bluză albă, fără mâneci şi pantaloni negri, o ţinută foarte elegantă într-un oraş în care toată lumea pare să vină de la plajă. O ajută un bărbat blond, în blugi şi-n tricou. E un poliţist care o păzeşte 24 de ore din 24. Altfel, „ar putea avea parte de-o moarte lentă”.

Maria Bastos de Santos este preşedinta unui sindicat care îi reuneşte pe micii proprietari din districtul Santarém. Ei îşi apără proprietăţile de marii fermieri care încearcă să obţină cât mai mult spaţiu pentru culturile de soia sau păşunile de vite. Şi le apără la propriu, mai ales atunci când sunt atacaţi cu arme şi forţaţi să-şi părăsească locuinţele.

De multe ori sunt ameninţaţi cu moartea, iar aici la Santarém cel puţin de două ori în ultimii ani ameninţările s-au pus în aplicare.

O paranteză. Toate acestea sunt posibile şi din cauza unui sistem funciar precar al Braziliei. În ultimii zeci de ani, sute de mii de oameni au venit în Amazon, fie încurajaţi de guvern, fie atraşi de resursele de aici. Fie au primit pământ de la stat, fie l au luat pur şi simplu. 70 la suta din pământul Amazoniei aparţine statului.

După un timp, cei care l-au luat au cerut statului să fie puşi în posesie. S-au creat astfel mai multe sisteme. Unele prin care pământul a rămas la stat dar oamenii au căpătat dreptul de exploatare. Drept pentru care pot să-l vândă. Astfel au loc vânzări „a tot ceea ce este deasupra pământului”, case, copaci sau culturi.

Un alt sistem le dă voie oamenilor să vândă pământul, iar aceştia, mai ales dacă au suprafeţe mici, o fac de voie, de nevoie. De voie atunci când văd că nu pot concura cu marile ferme, de nevoie când acestea hotărăsc că e timpul să se extindă. Unele comunităţi se unesc şi se opun, iar atunci încep presiunile, ameninţările şi chiar actele violente. Lupta e şi una intre locuitorii vechi ai zonei şi cei care au venit aici de curând, dar au resurse şi vor să pună pe roate o afacere.

O activistă păzită 24 de ore

Maria Bastos de Santos încearcă să oprească astfel de preluări abuzive. Şi o face unind comunităţile, învăţându-i pe oameni care le sunt drepturile, ducând procese în justiţie şi susţinând o permanentă campanie mediatică.

Ar dori ca guvernul să găsească un sistem de protejare a micilor proprietăţi. Luările ei de poziţie au iritat multă lume: de la cei care taie pădurea la cei care cultivă soia.

Poliţia nu a aflat niciodată cine-i trimite zeci de mesaje de ameninţare si nici cine a scos-o noaptea din casă, încercând să o omoare. A intrat însă intr-un program care-i dă dreptul la securitate asigurată de stat.

„De ce nu renunţi?”. „Nu pot. Ăsta e pământul meu, al părinţilor mei. Oamenii aceştia sunt familia mea. N-aş putea să-i părăsesc. Aş putea să mor pentru ei.” „Nu ţi-e greu să fii mereu păzită?” „Am trăit toată viaţa mea aici şi am fost mereu liberă ca o pasăre. Simt că mi-am pierdut libertatea, că nu mai pot să fac ce vreau, că nu mai am viaţa mea. ‘Ei’ mi-au promis că o să am parte de o moarte lentă”.

Femeia nu are nimic înflăcărat în discursul ei. Vorbeşte aşezat şi răspunde calm la fiecare întrebare. Timpul nu ţine cu ea, dar are răbdare. E acasă.

Lunga ‘listă a morţii’

Ţăranii din Santarém cred că există o listă cu 99 de oameni care trebuie să moară. Maria de Santos e unul dintre ei. Valdesy de Santos ar putea fi şi el. E liderul a opt comunităţi de ţărani care-şi apără pământul. Se ascunde de câteva luni în Santarém.

A fugit de acasă după ce-a fost ţinut o zi închis de către oameni înarmaţi. I-au povestit tot timpul cum au omorât pe alţii ca el. Au încercat în fel şi chip să-i ia pământul. Întâi cu bani, apoi cu forţa. Au promis tuturor locuitorilor că le construiesc drumuri şi şcoli pentru copii numai să renunţe la exploatarea pământului. Valdesy n-a vrut. A mers în justiţie, la poliţie, la guvern şi speră că într-o zi se va întoarce să-şi reia viaţa.

Soia malefică

Părintele Edilberto Moura Sena îi susţine pe cei ca Maria şi Valdesy. „Opriţi-mă dacă devin prea pătimaş”, ne spune. „Mă aprind de fiecare dată când vorbesc de pământul pe care m-am născut”.

În fiecare dimineaţă la Radio Rural din Santarém părintele citeşte un editorial despre problemele cu care se confruntă localnicii. În cele mai ascultate zile ajunge la un milion de ascultători.

„Culturile de soia fac cel mai mare rău acestui loc”, ne spune. În urmă cu opt ani nu se cultiva soia în Amazon. Planta a fost introdusă în sistemul ecologic al Amazonului. „Şi provoacă numai distrugeri”.

Cei care cultiva soia au nevoie de un teren cât mai plat şi fără rădăcini pe el. Astfel încât pădurea e curăţată chiar şi de rădăcini. Se folosesc pesticide şi insecticide astfel încât culturile să nu aibă de suferit. Toate la un loc poluează pădurea şi-i strică mersul firesc de mii de ani.

„Dar aceste culturi nu aduc şi locuri de muncă şi bani pentru comunităţi?” „Nici vorbă. Slujbele nu sunt foarte multe, şi oricum sunt preferaţi cei veniţi din afara Amazoniei”. În viziunea părintelui Sena, soluţia ar fi stoparea culturilor de soia şi construirea unui sistem de mici proprietăţi. Nu uita să ne spună ca „mâncam pădurea amazoniană la McDonald’s în Europa”.

Soia benefică

Drumul e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac. Mă pregătesc de transmisie. Asta înseamnă jumătate de oră de stat în soare. Arde prin cămaşă, prin şapcă, iar noi trebuie să purtăm mereu mâneci şi pantaloni lungi. Cam aşa arată peisajul în care trăieşte Pio Stefanelo. E italian, e adevărat, dar familia sa se află în Brazilia de mai bine de o sută de ani.

Şi afacerea lor a fost întotdeauna agricultura . Au făcut-o întâi în sud, şi s-au mutat odată cu vremurile în Amazon. E în blugi şi cămaşă cadrilată şi n-ai zice că suferă de căldură, dacă n-ar transpira abundent. Ferma Stefanelo are o mie de hectare pe care se cultivă în primul rând soia şi apoi orez. Cea mai mare parte din soia o dă la export.

Ne spune că ferma lui are 1000 de hectare, Pe aproape toate le- a cumpărat la jumătatea anilor ’90 când multă lume a aplecat în grabă să muncească la mina. A cumpărat de fapt dreptul de exploatare.

Guvernul i-a promis că dacă se apucă de agricultura intensivă o să-l facă proprietar. Între timp s-a schimbat puterea şi s-a schimbat planul. Ca şi ceilalţi fermieri care cultivă soia îţi va da acelaşi răspuns. Pământul pe care l-a cumpărat nu avea pădure pe el.

Era gata curăţat. Şi într-un fel are dreptate. În majoritatea cazurilor cultivatorii de soia vin la aşa numitele păduri transformate. Din ele s-a scos lemnul valoros, apoi au trecut animalele și pentru ele s-a făcut spaţiu mai mare şi în cele din urmă au venit cultivatorii, care curăţă cu totul.

„E adevărat că folosesc pesticide şi insecticide, dar uitaţi-vă în Europa, de când fac asta şi nu se plânge nimeni. Totul ţine de echilibru, de modul în care faci lucrul asta.” În orice caz Pio e de părere că există o grămadă de prejudecăţi în ce priveşte agricultura în Amazon. Ştim ce facem şi ce trebuie făcut, ca să păstrăm şi puterea dar să şi rezolvăm o chestiune economică. Dacă nu facem noi lucrul ăsta o să-l facă alţii mai prost pregătiţi şi care vor distruge şi mai mult pădurea.

În curte la Pio Stefanelo, totul e aranjat la milimetru. Inclusiv cocotierii din care ne taie un ciorchine de nuci, pe care le deschide cu o macetă. Laptele e bun, răcoritor, pulpa aproape coaptă. O singură problemă au copacii ăştia: nu sunt din Brazilia. I-a adus din Africa.

‘Sclava Isaura’, cu alt final?

De la Pio Stefanelo o luăm pe un drum de ţară către satul Bella Terra şi restaurantul cu acelaşi nume. E un sat în care, probabil, suntem cea mai mare atracţie. Bucătarii se pun pe treabă. O să mâncăm peşte, pui şi otravă la rezonabilul preţ de opt dolari. Aţi citit bine: otravă din manioc.

Planta de manioc conţine o parte toxică. E scoasă prin presare şi uscare în timpul fabricaţiei. Lichidul obţinut se lasă la decantat. Ce e rău rămâne jos, ce e bun se ridică deasupra. Din apa de deasupra se face un sos care, la un loc cu ceva ardei iute, chiar condimentează mâncarea.

Cât aşteptăm masa ne uităm la televizor. E o telenovelă. În reluare mi se spune. Joacă în ea unii dintre cei mai mari actori ai Braziliei, la categoria monştri sacri, aveam să aflu.

Telenovelele braziliene sunt o industrie uriaşă. Cea mai mare televiziune difuzează trei pe zi: la 5 la 7 si la 9. Cea de la 5 e pentru adolescenţi, cu actori care arată foarte bine, cu staruri în devenire. Cea de la 7 îşi are de obicei acţiunea în Sao Paulo, iar cea de la 9, care e telenovela momentului, e de obicei la Rio. În cea din urma joacă monştrii sacri.

Apoi întreaga zi sunt reluări şi ele la fel de vizionate. Desigur, există şi un canal specializat. O telenovelă nu ţine mai mult de 6-8 luni. Producătorii trebuie să pregătească mereu ceva nou.

Iar finalurile sunt aşteptate de către întreaga ţară. Ziarele pregătesc momentul şi există chiar dezbateri publice despre deznodământ. De aceea fiecare telenovela are pregătite mai multe finaluri, de obicei trei. Sunt filmate toate şi în ultimul moment se alege unul din ele. Celelalte nu sunt lăsate balta ci sunt folosite la reluări. Aşa că lumea se uită din nou, ca să vadă alternativa la ceea ce s-a întâmplat în trecut. Probabil aşa nu e nimeni dezamăgit.

Nu am reuşit să aflu dacă seria difuzată în România la începutul anilor ’90, Sclava Isaura, intră în aceeaşi categorie. Sunt sigur că ar fi un motiv bun să fie redifuzat.

Aveți aici episodul 7 din jurnal.

Asociația Psihologilor: „Educația sexuală este un factor de protecție împotriva bolilor”

Asociația Psihologilor din România a publicat o clarificare științifică referitoare la educația sexuală, homosexualitate și masturbare, în relație cu educația școlară. Este prima clarificare de acest tip, venită de la o instituție științifică și de asta o semnalez aici.

Asociația Psihologilor din România este una dintre cele mai vechi structuri profesionale din România. Este înființată în 1964 și are menirea de a asigura baza științifică a profesiei. APR realizează ghidurile metodologice și de bune practici. Există și un Colegiu al Psihologilor, cel care dă dreptul de liberă practică. Dar Asociația este cea care dă direcția științifică. APR este condusă actualmente de profesorul Daniel David, rectorul Universității din Cluj.

Reiau pe scurt concluziile clarificării care a venit de la APR, pe capitole, așa cum a fost prezentată.

Despre educația sexuală

În baza cercetărilor empirice publicate în jurnalele științifice de specialitate, analizate inclusiv în ghidurile internaționale de referință, concluzionăm că educația sexuală în școli:

  • nu crește activitatea sexuală și nici comportamentele sexuale riscante, ba chiar contribuie la amânarea începerii vieții sexuale și la responsabilizare; 
  • nu crește rata de infectare cu boli cu transmitere sexuală; 
  • reduce frecvența sarcinilor nedorite; 
  • crește frecvența utilizării mijloacelor contraceptive (e.g., prezervative); − dezvoltă cunoștințele copiilor, adolescenților și tinerilor despre sexualitate, relații, emoții și sănătate; 
  • este mai eficientă decât programele care promovează abstinența; 
  • în timp, poate reduce rata violenței de gen și contribuie la reducerea ratei de abuz sexual.

Despre homosexualitate:

„Consensul științific internațional, reflectat atât prin manualele de diagnoză, cât și prin pozițiile asociațiilor internaționale de psihologie, este că atracția sexuală față de persoane de același sex nu reprezintă o boală sau o tulburare mintală. O tulburare mintală, prin definiție (conform DSM-5 și ICD-11), constă într-o serie de modificări care produc în sine suferință ori afectarea funcționării în viața de zi cu zi (calitatea vieții, relațiile sociale și/sau performanța academică ori la locul de muncă), ceea ce nu se întâmplă în cazul persoanelor atrase de același sex, decât în măsura în care sunt hărțuite, umilite, sau discriminate.

Despre masturbare

„Comportamentele de auto-stimulare (masturbarea) sunt obișnuite și apar natural în dezvoltarea copilului, încă de la vârste timpurii, din etapa de explorare. În sine, acestea nu sunt periculoase și nu conduc la dezvoltarea unor tulburări pe termen lung. Dimpotrivă, se pare că pedepsirea acestor comportamente, înjosirea/umilirea copilului și rușinea asociată cu pedeapsa pot conduce, mai degrabă, la probleme în dezvoltarea acestuia. Este recomandată o atitudine deschisă, normalizatoare din partea părintelui, completată de instrucțiuni comportamentale cu privire la momentele și situațiile în care aceste comportamente sunt adecvate (de ex., nu într-un cadru social).”

Concluzia APR sună cam așa

Literatura de specialitate evidențiază o serie de beneficii importante ca urmare a implementării programelor de educație sexuală în școli. Astfel, accesul copiilor la informații relevante privind sexualitatea umană, adaptate pentru specificul vârstei, promovează pe termen scurt, mediu și lung sănătatea fizică și mentală a copiilor și a adolescenților. Educația sexuală în școli constituie un factor de protecție împotriva bolilor cu transmitere sexuală, a sarcinilor nedorite, precum și împotriva formelor de abuz sexual și a violenței bazate pe gen

Iar recomandare este cât se poate de clară

Îi încurajăm pe psihologi, profesori, guvernanți, parlamentari și alți decidenți să urmeze recomandările ghidurilor internaționale de bune practici în materie de educație sexuală, fiind conștienți de concluziile derivate din cercetarea științifică, expuse mai sus.

Concluzia mea

Acum știți ce se va întâmpla. Oamenii aceștia și-au pus respectabilitatea profesională la bătaie pentru ca România să fie un pic mai mult educată. Nu cu forța, ci cu echilibru, știință și atenție către generațiile viitoare. În schimbul acestei opinii profesionale, vor fi suiți pe gardurile FB-ului într-o atitudine deloc plăcută. Și care le va pune la îndoială nu numai capacitățile profesionale, dar și buna credința. Eu am, însă, încredere că știința este mai puternică. Ce lipsește este decizia politică.

Așadar, dacă există vreun guvern care ar putea fi de acord să predea noțiuni de educație sanitară sau sexuală la școală, ar trebui să știe că din punct de vedere științific, acestea nu cum să le facă rău receptorilor. Aceasta este poziția oficială a celor care se ocupă de sănătatea minții în această țară.

Sigur că există multe nuanțe, lucruri de luat în considerare, dar subiectul educație sexuală nu ar trebui să fie tabu, iar un politician responsabil ar trebui să se bată pentru asta. Restul este retorică.

Photo by cottonbro from Pexels

10 + 1 lucruri care se văd după lupta Cîțu vs Orban

Bătălia pentru PNL este cea mai interesantă pe care am văzut-o în ultimii ani la noi. O să fac o listă de lucruri care mi se par importante și care ne vor afecta și în viitor.

  1. PNL rămâne partidul cu ceva mai multă democrație din România. Nu țineți minte alegeri interne atât de dure, bănuiesc. De obicei sunt aranjamente de culise, tăceri triumfale, lideri totali. Dar nu bătaie pe față, indiferent de rezultate.
  2. Nu tot partidul îl înghite pe președintele Iohannis, care și-a impus candidatul. În ciuda puterii sale, Iohannis nu are unanimitate, ba nu a reușit să convingă câteva nume grele din partid, care nu s-au aliniat în spatele lui Cîțu. Aceștia vor câștiga pe măsură ce puterea președintelui va scădea în anii următori
  3. Miza nu este președinția de peste trei ani, căci niciunul dintre cei doi nu are profil de prezidențiabil. Ci marea împărțeală din anii următori. PNL chiar va avea o sarcină grea în a desemna un candidat la președinție. Dacă nu ajunge la un acord cu USRPLUS pentru un candidat comun, o să avem un președinte PSD.
  4. Lupta a fost necinstită pentru cetățenii României. O sumedenie de decizii guvernamentale au fost afectate de această bătălie. Florin Cîțu a refuzat să asculte orice propunere venită de la Orban, i-a refuzat numirea unor oameni în posturi, dar și a unor decizii politice. Ultimul exemplu este numirea lui Dan Vîlceanu, care este întreprinderea personală a premierului.
  5. Ludovic Orban este negreșit politicianul mai priceput în acest moment. El știe administrație, învață, are soluții și toată lumea care-l întâlnește în diverse contexte politice vorbește despre capacitatea sa de înțelegere și de rezolvare a unor probleme. Dar, cel mai probabil, va pierde. Nu mai este preferatul președintelui, reprezintă vechea clasă politică și, laolaltă cu o parte din susținătorii săi este văzut de Iohannis ca vinovat pentru soarta PNL-ului
  6. Florin Cîțu este împins de vremuri înainte, dar și de dorința lui Iohannis de a duce o nouă generație în politică. Victoriile pe care le-a adunat până acum îi vor da încredere și va avea curajul unor alte acțiuni spectaculoase pe care le va face fără aprobare. Spre deosebire de Orban, este radical, nu face compromisuri cu adversarii și este dispus să moară de gât cu PSD pe anumite chestiuni. Stăpânește bine economia, este înclinat să facă unele reforme, pare mai dispus să împingă România pe o cale mai modernă. Cât îl va lăsa partidul.
  7. În același timp este pripit și nepregătit. A intrat în această bătălie cu multe goluri, nu și-a făcut temele și toate datele care se adună despre el, îl vor transforma în timp, vorba lui Drulă, în „cadavru politic.” Speranța lui este să aibă trei ani la dispoziție în funcția de premier ca să poată construi o putere greu de ignorat.
  8. Dacă chestiunea alcoolemiei mai poate fi dezbătută, căci împarte lumea în două pe tema „greșelii de tinerețe”, povestea cu datele false ale masterului, dezvăluită de Libertatea, este mult mai gravă. Asta îl descalifică în fața celui mai influent public din România și-l pune în galeria „toți sunt la fel.”
  9. Toate lucrurile care s-au adunat despre Florin Cîțu îi vor afecta cariera politică pe termen lung și va avea nevoie de multă muncă și noroc ca să spele tot ce s-a adunat în ultima vreme.
  10. PNL iese slăbit din toată această încercare. Și nici măcar cu viitorul lămurit. Odată cu plecarea lui Iohannis, este posibil ca bătălia pentru putere să se redeschidă. Și asta va costa și mai mult. Altfel, pe termen scurt, PNL va trebui să facă compromisuri către două forțe contrare: UDMR și USRPLUS. Iar asta nu ne ajută foarte tare. Pe noi.
  11. Deocamdată, România este blocată în același loc ca acum doi ani. Nu există nicio încercare de reformă majoră. Aparatul bugetar, colectarea fiscală, organizarea sănătății, toate sunt nemișcate. Datoria publică este adâncită, vechea structură politică și mai osificată. Iar în față ne așteaptă câteva decizii majore legate de mediu, care ne vor costa mult și nimeni nu va avea curaj să le asume. Nu stăm bine deloc. Iar bătălia din PNL nu ne dă nicio perspectivă.

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #7

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Vizita unui sat construit deasupra apei

De sâmbătă seara suntem în statul Para, delimitat foarte clar chiar şi pe cursul Amazonului, căci malul se ridică brusc pentru a forma o colină, cu pereţi roşiatici. Iar al doilea lucru care-l deosebeşte de statul Amazonas e mulţimea de buşteni şi frunze care încep brusc să curgă pe apă.

Guvernul statului Amazonas a reuşit într-un fel să limiteze proporţiile tăierilor de păduri. În Para lucrurile stau însă pe dos. Aici sunt cele mai multe tăieri ilegale, atât pentru lemn dar mai ales pentru a face loc culturilor de soia. Para e însă dezavantajat geografic. Fiind mai aproape de ocean şi având mai mulţi vecini, imigraţia a mers predominant către el. Aşa ca aici nevoia de locuri de muncă e mai mare, iar companiile agricole pot să-şi exporte mult mai uşor marfa.

Un rezumat al problemelor Amazonului

Despre Santarém, destinaţia noastră, se spune că adună la un loc toate problemele Amazonului: tăieri ilegale de arbori, largi culturi de soia, întinse păşuni pentru vite – totul într-un climat de violenţă fizică şi politică. Zilele următoare vom urmări cu atenţie fiecare problemă.

Deocamdată am primit avertismentul să nu mergem de unii singuri. Este singura zonă pe care n-o cunoaşte nimeni din echipă. La o primă vedere oraşul pare cel mai sărac pe care l-am văzut până acum. Case mici, pereţi cu tencuială căzută, grilaje sau gratii peste tot, lume care se uită curioasă după autobuzul nostru.

Chiar şi hotelul, foarte elegant de altfel, e într-o astfel de zonă, peretele lui de sticlă fiind sprijinit de două case mici şi care parcă stau să cadă. În portul de la Santarém se află una dintre cel mai mari instalaţii de transport de soia. De altfel ea domină mai multe cartiere ale oraşului şi poate fi văzută de la mare distanţă. E o hală uriaşă, cât un stadion şi cam de aceeaşi formă. Din ea
pleacă o bandă transportoare pe deasupra fluviului către silozurile de pe malurile apei. Stâlpi speciali o ridică la câteva zeci de metri înălţime.

O organizaţie neguvernamentală ne-a arătat şi-o hartă a unei rezervaţii din apropiere de Santarém. Am putut vedea acolo că aproape 10% din zonă e acoperită de culturi de soia, legate între ele printr-o şosea care mai muscă din când în când din teritoriul rezervaţiei.

Pentru cei care nu au citit şi zilele anterioare, pe scurt: Brazilia e unul dintre cei mai mari producători de soia mondiali; cum soia e cerută la export marile ferme au nevoie de spaţii cât mai mari. Terenurile din sud sunt măsurate exact şi au proprietari bine ştiuţi, aşa că marii producători tind să vină într-o zonă parţial reglementată. În Amazon, majoritatea proprietarilor nu au documente pentru case, totul se reglementează prin chitanţe de mână. Programul de populare impus în trecut de guvern le-a dat posibilitatea fermierilor să mai adauge câte ceva terenurilor lor.

Guvernul are un program de stabilire a proprietăţii, dar în lipsă de oameni e greu de realizat acest lucru. Astfel, cultivatorii de soia pot să-şi modifice proprietăţile în funcţie de cerere.

Satul de pe apa

După isprava cu bancul de nisip de cu o noapte înainte, am acostat într-un loc sigur, foarte aproape de unul din malurile fluviului. Întreaga operaţiune a avut loc la două noaptea, pe o beznă cruntă. „Parcarea” unui vas la apă mică din câte mi-am dat seama e o chestiune complicată, de vreme ce-a fost nevoie de sondarea terenului cu barca de salvare. Toată lumea s-a culcat de abia după ce am ancorat. Probabil nu am fost singurul care a avut emoţii după incident.

Nu mai ştiu când s-a plecat de acolo, dar dimineaţa la micul dejun aveam tort. Căpitanul l-a cumpărat pentru fetele din echipă căci ieri s-a serbat ziua mamei în Brazilia.

A fost motivul pentru care la Jebomir, un sat la trei ore de Santarém am găsit acasă toată familia lui Pedro Oberto de Oliveira Marinio, pescar de profesie. Acasă la Pedro se ajunge în această perioadă a anului doar cu barca. De fapt până în pragul casei sale. Aşa e în fiecare an de când s-a mutat în zonă, adică în 1977. Numai că apa a crescut de la an la an iar la începutul anilor 90 a trebuit să ridice locuinţa pe stâlpi. Şi odată cu el tot satul care are 70 de familii.

Curtea lor nu e chiar pe malul apei. Înainte de asta e o gradină şi o lizieră destul de mare de copaci. Acum toţi sunt în apă până la coroane, iar ca să ajungi la case din fluviu, ai la dispoziţie un drum complicat din pari. Astfel pescarii ştiu să nu lovească bărcile de diverse anexe ale gospodăriilor rămase sub apă.

În drum spre ei, din barca de salvare, am putut să ating câteva nuci de cocos, frunzele unor banani şi a trebuit să mă feresc să nu mă lovească mai multe crengi. Din barcă se urcă direct pe prispă, care înconjoară toată casa. În spate, la aer e o bucătărie de vară şi un televizor care se alimentează de la o baterie de maşină. Casa e din lemn de nuc şi e foarte curată. E împărţită în două de un perete, iar cele două camere la rândul lor de pereţi de lemn.

Pedro şi fiul său sunt pescari profesionişti. Peste 20 de plase erau atârnate pe prispă, iar fiul Pablo îşi făcea de lucru cu una din ele, căreia îi atârna greutăţi. Iau la o captură şi peste 100 de kilograme de peste, în plasele mari în care încap doar peşti de minimum 5 kilograme. Peştele se vinde acum bine la oraş, căci în urma pescuitului masiv e mai greu de găsit. În timpul lunilor de prohibiţie din noiembrie până martie guvernul le plăteşte un salariu minim ca să nu arunce plasele în apă.

Lupta cu taurii

La Jebomir nu a fost niciodată pădure tropicală în adevăratul sens al cuvântului. Ea începe de undeva mai din adâncime. Aici e o zonă noroioasă cu multe lacuri şi heleştee. Un loc mai curând bun de agricultură. Cu ani în urmă satul s-a împărţit în două, unii au pescuit iar ceilalţi au cultivat legume. Când venea sezonul ploios agricultorii trebuiau să şi pescuiască, şi invers.

Toate au mers bine până la apariţia fermelor de vite, a cirezilor de tauri în special. Pedro povesteşte că nimeni n-a ştiut la data respectivă ce se poate întâmpla. Au aflat în scurt timp, când le-au fost distruse culturile. Taurii nu pot fi opriţi nici de garduri nici de apă.

Primele le dărâmă, cele din urmă le trec uşor, iar pe drumurile desfundate lasă şleauri şi mai mari. A durat ani întregi ca oamenii din Jebomir să scape de taurii fermierilor. Nici o plângere la autorităţi nu i-a ajutat, căci spune Pedro „cred că nimeni nu ştie că existăm”. Au trebuit să pună mâna şi să rănească, spune el, câteva animale astfel încât fermierii să nu mai aibă curaj să-şi lase taurii nesupravegheaţi. Despre tăierile de păduri nu ştie altceva decât ce-a văzut la televizor.

Fata sa Isabel ştie însă tot. Are 20 de ani şi munceşte la Santarém ţi-a venit acasă de ziua mamei. Vara asta se înscrie în ultimul an de liceu . A trebuit să întrerupă din lipsă de bani. După liceu e decisă să dea la facultate să se facă biolog şi inginer forestier. Vrea să ajute la supravieţuirea pădurii. Ştie de culturile de soia, ne dă exemple de ferme şi de efectele lor. Ştie şi de minele de bauxită din zonă care spală minereul în apa lacurilor. Şi de căile ferate industriale care rup rezervaţii în două. Ne spune ca e păcat ce se întâmplă şi că ar trebui să păstrăm pădurea.

„Pentru ea ne e frică”, spun părinţii Pedro şi Maria Francisca. „Am vrea ca ea să aibă parte de tot ce-am avut noi de la natură”. Deocamdată Isabel e fericită, alături de părinţi şi de căţeii şi pisicile al căror loc de joacă se limitează la lemnele suspendate de lângă casă. La plecare fata ne oferă mari-mari, o păstaie lungă din care se scot fructe rotunde şi plate de culoare verde. Sunt la gust exact ca un kiwi. Şi cred că dau dependenţă, spun cei de pe barcă. Mama Maria ne dă patru fructe de cacao.

Se sparg, iar seminţele din care se obţine pudra sunt înconjurate de o pulpă albă dulce la gust. La ieşire unul din căţei îşi ia la revedere pe toată lungimea lemnelor făcute punte.

Notă: în fotografie Isabel nu ţine un şarpe în mănă ci un lemn găsit în pădure şi pe care l-a transformat în statuie.

Curs scurt de bucătărie

Înainte de plecarea de pe barcă am cerut bucătarului Washington câteva detalii despre ce am mâncat în ultimele zile. Aşa că vă împărtăşesc câteva impresii. La capitolul peşte am trecut pe la toate clasele sociale. Am mâncat şi peştele bogaţilor, tambuqui şi matrician dar şi pe cel al săracilor jaraqui. Diferenţa dintre ele e că primii au mai multă grăsime, ceea ce le dă şi gust. Şi sunt şi mult mai mari. De exemplu din 5-6 tambuqui s-au săturat 14 persoane. Carnea, după ce se dă la cuptor, că aşa se face cel mai bine, capătă o culoare uşor roz. Nu are multe oase.

Matricianul se prinde foarte greu şi are carnea foarte dulce, de aceea e probabil atât de dorit, în schimb jaraqui e mare cât un biban, nu prea are
gust şi e plin de oase. Coada e spectaculoasă însă, având o combinaţie de dungi groase negre şi galbene. Cel puţin aşa au apărut după fiert, că viu nu l-am văzut. Se mănâncă într-o ciorbă bine scăzută. Si două reţete pe care le puteţi încerca oricând în România.

Intâi salată de boeuf, dar cu banane. Păstraţi reţeta cunoscută, scoateţi castraveţii muraţi şi puneţi unii verzi, iar cartofii îi înlocuiţi cu banane coapte. Mie, unul, mi-a plăcut.

A doua e şi mai simplă: banane şi mango, la un loc cu lapte şi ceva lapte praf. Se dă la mixer şi cam asta e. Neaşteptat e că Washington ne-a servit-o caldă. Dacă mai întâlnesc ceva de genul ăsta vă ţin la curent.

Aveți aici episodul 6 din călătoria mea

Ce le spunem copiilor noștri despre viitorul planetei?

Laudele la adresa pompierilor români care sting incendii în Grecia sunt printre cele mai viralizate știri din ultimele ore. Ne place să se vorbească despre noi și mai ales de bine. Asta nu ne mai lasă mult loc să vedem că și-n România sunt incendii de vegetație. Și aproape nu mai avem loc pentru știrea cea mare din spatele acestor incendii.

Iar aceasta spune că aceste incendii vor fi o constantă în viața noastră, de acum înainte. De asemenea, valurile de căldură persistentă, precum cele din ultimele săptămâni, vor fi dese. Iarna va fi scurtă și blândă aici. Iar când va ploua o va face abundent. Episoade ca în Germania, cu inundații catastrofale, vor fi des întâlnite.

Anunțurile sunt cuprinse într-un raport al ONU pe care voi încerca să-l explic în rândurile următoare. Raportul este realizat de o Comisie Interguvernamentală privind Schimbările Climatice (IPCC) și anunță că omenirea este într-o zonă ireversibilă în privința climei, iar ceea ce urmează este un „cod roșu” care amenință existența speciei.

Ce este acest raport IPCC?

Raportul este un document politic care cuprinde date științifice care vor fi puse la dispoziția liderilor lumii pentru a hotărî diverse măsuri privind mediul. Documentul este și un instrument de presiune care să-i împingă pe liderii mondiali să discute rapid și să hotărască rapid cum să limiteze gazele de seră.

Documentul face parte dintr-o serie, se publică periodic și este însoțit, în general de alte rapoarte pe care IPCC le adoptă din poziția de organism al ONU. Toate rapoartele din ultima vreme, indiferent de abordare, atrag atenția că lumea este într-un punct de schimbare ireversibilă din punct de vedere al temperaturilor și fenomenelor extreme.

Cine sunt experții IPCC

ONU nu are angajați oameni de știință care să facă studiile ce duc la diverse concluzii. Experții IPCC sunt cei care pun cap la cap diverse studii existente și cei care construiesc o hartă a acestor studii și ale concluziilor lor. Experții ONU, desemnați de guverne, se întrunesc periodic pentru a lucra asupra acestor documente și a trage concluzii din ele.

Noutatea acestui raport este faptul că are cele mai avansate studii în materie de climatologie. De asemenea se bazează pe câteva modele computerizate care ne dau o idee despre ce ni s-ar putea întâmpla în viitor. Comitetul a primit un premiu Nobel în 2007 pentru activitatea sa.

Aveți aici istoria organizației

Ce spune acest nou raport

Raportul face întâi câteva observații legate de stare actuală a planetei și efectele încălzirii globale

  • Temperatura medie la nivel global a fost mai mare cu 1,09 grade în ultimul deceniu față de anii 1850-1900
  • Ultimii cinci ani sunt cei mai calzi din 1850 încoace
  • Ritmul de creștere al nivelului mării s-a triplat față de anii 1901-1971
  • Activitatea omului este „cel mai probabil” cea care a dus la topirea ghețarilor.
  • Este „aproape sigur” că temperaturile călduroase extreme vor deveni frecvente și că cele reci vor fi scurte și din ce în ce mai rare

Raportul arată că încălzirea din acest moment a dus la schimbări ale sistemelor climatice ale planetei, care sunt ireversibile la nivel de secole sau milenii. Oceanele vor continua să se ncălzească și apa va deveni mai acidă. Iar efectele se vor accentua odată cu fiecare grad de încălzire.

Ce este probabil să se întâmple

Raportul lucrează cu cinci scenarii pentru anii următori. Unul este mai prost ca altul, dar trebuie luate în considerare. Scenariile sunt legate de posibile niveluri de creștere a temperaturii. Iar acestea merg de la o creștere de 1,5 grade până la 4 grade.

  • Toate scenariile indică faptul că în 2040 planeta va fi mai caldă cu 1,5 grade față de 1850- 1900
  • Toate scenariile indică faptul că până în 2050, în cel puțin o ocazie nu va mai exista gheață la Polul Nord în luna septembrie
  • Numărul evenimentelor meteo extreme va atinge recorduri istorice chiar și-n acest scenariu de încălzire.
  • Inundațiile record provocate de creșterea nivelului mării, care acum au loc o dată la o sută de ani, vor deveni anuale.
  • Incendiile de vegetație vor deveni obișnuite. Au devenit, de fapt.

Ce se va întâmpla în România?

Potrivit raportului, România face parte din două zone climatice: cea vest europeană și cea mediteraneană. Asta înseamnă două tipuri de consecințe.

Seceta va deveni obișnuită în sudul României la toate nivelurile: hidrologic, agricol și ecologic. Din cauza aridității zonei o să avem frecvent incendii de vegetație. Va scădea nivelul ninsorilor, dar și viteza vântului. Intensitatea și frecvența valurilor de căldură vor crește și asta se va întâmpla peste tot în România.

În a doua zonă climatică a României, ploile torențiale vor fi regula în alternanță cu seceta. Inundațiile de tipul celor din Germania vor fi mai dese. Iar zilele reci și cu îngheț vor fi din ce în ce mai rare.

Este o situație catastrofală?

O mare parte dintre schimbările produse nu vor putea fi inversate vreme de secole. Pe de altă parte este o veste bună. Modelele matematice aplicate arată că dacă ajungem la zero emisii până la jumătatea secolului, temperaturile nu vor mai crește. Așadar ce avem de făcut este să reducem emisiile la nivel planetar în următorii 30 de ani. Desigur, lucrurile sunt mai complicate decât le descriu, dar cu acest gând pornim.

Este acest raport inatacabil? Poate să greșească?

Conducerea editorială a Wall Street Journal publică un text asumat de întreaga redacție care ridică semne de întrebare asupra studiului. Jurnaliștii WSJ spun că modelele matematice nu sunt cele mai de încredere și că acestea au dat greș în trecut. De asemenea, atrag atenția că prognozata creștere de temperatură nu este mai mare decât cea prezentată de alte rapoarte. Ba, mai mult, cel mai rău scenariu este ceva mai bun decât se arăta în trecut.

În plus, atrage atenția că amenințarea cu topirea calotei glaciare și prezența uraganelor este mai curând ipotetică, așa cum este prezentat în raport. WSJ atrage atenția că sumele cheltuite de administrații pentru oprirea emisiilor au fost mari, iar proiectele sortite eșecului. Publicația spune că riscul de a lovi economia este prea mare doar bazându-te pe ipoteze.

Aici este întregul articol

Ce le spunem copiilor noștri?

Aceasta este întrebarea pe care trebuie să o avem în minte. Oricum, ea va veni din ce în ce mai des. Probabilitatea este ca mare parte dintre aceste fenomene se vor întâmpla în decursul vieții noastre. Dar există posibilitatea ca ele să le însoțească întreaga viață a copiilor noștri.

Cred că suntem datori să le explicăm ce urmează și să le explicăm ce pot face, dacă noi nu reușim. Adevărul este necesar. Planeta nu va mai arăta ca până acum și ei trebuie să știe asta. Să fie pregătiți mental. Va trebui să le croim educația ca să se poată apăra și supraviețui. Și să construiască mecanisme care să ne aducă pe o traiectorie bună din nou.

Sigur că nu există un răspuns perfect, dar trebuie să începem să le căutăm pe cele bune. Și ce este mai dureros este că trebuie să le spunem că vor fi nevoiți, din miliarde de motive, să nu mai trăiască ca noi.

O sinteză a raportului o găsiți la BBC

Photo by Pixabay from Pexels

De ce sporesc tensiunile în coaliția de guvernare

De la începutul săptămânii, frecușurile obișnuite din coaliția de guvernare par să fi luat ceva mai multă viteză. Cel puțin în spațiul public, căci la nivelul culiselor lucrurile sunt un pic mai calme.

În declarații, însă, USRPLUS este împins în defensivă și trebuie să reacționeze, iar deteriorarea relațiilor pare că se accentuează. Mai ales că de data asta a intervenit și președintele.

Ce fapte trebuie să consemnăm?

Există două planuri la care trebuie. să ne uităm în această zonă. Primul explică ieșirea președintelui împotriva lui Stelian Ion.

„Având în vedere de unde am pornit, pot să spun da, coaliția funcționează, dar nu funcționează perfect. Sunt multe lucruri care nu funcționează. Bunăoară, SIIJ nu a fost desființat. Chit că toată lumea s-a lăudat că așa va face, dar ministrul Justiției nu a găsit încă calea potrivită.”

Klaus iohannis

Domnul Iohannis nu putea fi mai ipocrit și politicianist decât atât. Să-i reproșezi lui Stelian Ion nedesființarea SIIJ este de-a dreptul o minciună. Acesta a depus o soluție încă din luna februarie, dar hotărârea aparține Parlamentului. Iar acolo este o opoziție violentă din partea UDMR

De altfel, ministrul justiției a mai furnizat soluții și în alte ședințe ale coaliției. Discuțiile se poartă de fapt între UDMR și USR, iar PNL nu vrea să-și asume nimic. Soluția PNL este amânarea chestiunii până la înlocuirea judecătorilor CCR, de anul viitor.

De ce a recurs domnul Iohannis la acest gest?

Nu am decât o interpretare. Dându-i un șoc coaliției, a vrut să mute atenția de pe un lucru mult mai important în aceste zile: modul în care puterea așteaptă valul patru al pandemiei. Iar alegerea făcută de președinte și de premier este de-a dreptul darwinistă: scapă cine poate.

De fapt marea dezbatere națională ar fi trebuit să se poarte în jurul vaccinărilor și a restricțiilor necesare ca să oprească boala. Și în jurul pregătirii pentru toamnă. Ar trebui să urmărim și câți bani în plus va primi Sănătatea la rectificare.

Președintele a anunțat că nu va exista o obligativitate a vaccinării, guvernul a ridicat restricțiile. În fapt, în România, statul a abandonat sănătatea publică și pregătește doar o linie de salvare a celor care vor ajunge în spital. Or, președintele nu a vrut să aibă această dezbatere națională în acest moment. Pentru că nici el, nici favoritul său nu pot ieși bine din treaba aceasta.

În ce privește chestiunea coaliției

Florin Cîțu are și un meci personal pe care vrea să-l câștige prin poziționare față de cel mai popular ministru al cabinetului. Meciul cu Drulă îl profilează și-n fața partidului pe care vrea să-l conducă, dar și în fața electoratului general. Pentru că nu excelează în mișcări politice și-n măsuri spectaculoase, domnul Cîțu se folosește popularitatea ministrului de la transporturi pentru a-și mări imaginea sa.

Nu va repeta o manevră de tipul Voiculescu pentru că sigur rămâne fără coaliție, or asta ar pune partidul într-o situație crâncenă și oamenii de acolo nu-l vor ierta.

Ce va face USRPLUS

La rându-i USRPLUS va fi nevoit să aibă poziționări din ce în ce mai dese precum cea a lui Cioloș prin care va pune la îndoială dorința de reformă a vechilor partide. Și nu este ca și cum nu ar avea dreptate. Nici președintele și nici PNL nu sunt campionii unor mari schimbări.

Acum nu, dar în termen de cel mult doi ani, USRPLUS va trebui să decidă dacă mai rămâne la guvernare. PNL îl împinge constant acolo și va trebui să calculeze ce are de făcut în perspectiva alegerilor. Mai ales când o parte dintre reformele importante nu vor fi realizate.

Țara fără dinți în gură

Recent, vicepreședinta CNAS, Adela Cojan, a făcut o declarație la care ar trebui să-ți clănțăne dinții în gură. Mă rog, dacă îi ai întregi. Ea arată că statul român a renunțat de ceva vreme să mai facă sănătate publică în stomatologie. Aici, scapă cine poate. Iar această alegere nu ne-a aparținut și trebuie schimbată.

Medicina dentară reprezintă încă cenușăreasa asistenței medicale din România din punct de vedere al finanțării: anul trecut, din total cheltuieli pentru asistența medicală în România din fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, medicina dentară a reprezentat doar 0,33%, în condițiile în care suntem pe ultimul loc în Europa la incidența cariilor dentare – 99%. Prioritatea de finanțare trebuie să reprezinte prevenția, drept care am înaintat către Ministerul Finantelor Publice o solicitare de suplimentare a bugetului pentru categoria 6-12 ani în acest sens. Asta deși finanțarea sectorului sanitar nu depășește 5,2% din PIB în România, față de media europeană, care e cuprinsă între 9-11%.

Adela Cojan, Vicepreședinte CNAS, la conferința PALMED, 21 iulie 2021

Pe șleau, asta înseamnă că un cabinet care are contract cu CNAS primește indiferent de prestație sau de orele muncite 1800 de lei pe lună. Cred că vă știți prețurile la stomatolog în orașele voastre. Firesc, banii se termină imediat, iar accesul este limitat. Asta are un efect devastator la nivelul populației.

Jumătate dintre noi nu merg la dentist, un sfert ajung mai rar de un an, iar două treimi dintre familii nu-și duc deloc copiii la o verificare periodică. Deși probleme cu dinții avem de la naștere până la adâncă bătrânețe. Mai exact 95 la sută dintre noi au măcar o problemă cu dantura de-a lungul timpului.

În România sunt aproape 16 mii de cabinete stomatologice, iar 95 la sută sunt private. Doar 4400 au contracte cu statul, dar din acestea doar un sfert sunt la țară. În fiecare an, Kantar face un studiu național care arată relația noastră cu stomatologul. Vă las mai jos câteva slide-uri care nu sunt plăcute.

Unde este de fapt problema

În România, am început o dezbatere legată de banii din asigurările publice de sănătate care ar trebui să urmeze sau nu pacientul în sistemul privat. Sunt multe voci care fac din asta o sperietoare și atrag atenția că sistemul public va avea de suferit sau că inegalitățile se vor accentua. Mai pe șleau, că doar cei cu bani vor avea acces la sănătate. Ceea ce este parțial adevărat, dar în același timp nedrept față de clasa mijlocie.

Ceea ce nu vă spun susținătorii acestor puncte de vedere este, însă, că rezultatul dependenței de stat îl vedem cu ochiul liber. Într-o ramură a medicinei în care profesioniștii pot lucra singuri sau în echipe mici, ei au ales să livreze calitate la standarde și costuri de piață și nu la cele impuse din pixul guvernamental. Iar România este una dintre țările care are clinici stomatologice moderne, profesioniști și aparatură de top.

Iar statul refuză să le plătească pacienților dreptul lor. Și aici nu vorbim de susținerea în totalitate așa cum o face pentru alte boli, ci măcar parțială. Adică să poți deconta parțial o lucrare stomatologică.

Nu mai spun că nu există investiții în clinici publice, nu există rețele de medici care să te ajute, nu există obligativitatea de a te prezenta la controale minimale preventive. Nu există o rețea de cabinete rurale. Există doar posibilitatea de a plăti atunci când te doare. Și totul ține de responsabilitatea ta. Acesta este rezultatul refuzului ca pacienții să fie asigurați și ajutați indiferent de locul în care aleg să se trateze.

Nu privatizarea este tema aici. În absența sistemelor publice, oamenii se organizează. Problema este refuzul finanțării și crearea de oportunități de vindecare pentru cea mai mare parte a populației

Câteva lucruri minime pe care statul ar putea să le facă

Propunerile au fost făcute în cadrul conferinței PALMED, patronatul cabinetelor și laboratoarelor din industria stoma.

  • Decontarea parțială a serviciilor medicale
  • Decontare TVA
  • Campanii de informare și control preventiv

Dacă vrei să vorbești de inegalitate în sănătate, de aici se poate porni. În același timp, ceea ce vedem aici este abandonarea rolului statului în sănătate și mai ales o contribuție la scăderea stării de sănătate a populației. Articolul acesta nu are o concluzie. Poate doar o firavă speranță că putem să ne recăpătăm un drept. Dar pentru asta este nevoie întâi să discutăm de toate părțile.

Photo by Karolina Grabowska from Pexels

Grecia, pe continent. Ce ne-a plăcut și ce este de văzut

Anul acesta am hotărât să mergem în Grecia, dar pe continent. Ideea a fost să ajungem cu mașina ca să limităm cât mai mult contactele cu alte persoane. Și ne-am dorit să ajungem în Peloponez, zona istorică cea mai încărcată, probabil, din întreaga Grecie.

Asta înseamnă, în cazul nostru, drum de două zile cu escală la Salonic, dar și o ședere de trei zile în Atena. După care am coborât și mai la sud, în zona Nafplio-Tolo, stațiuni unde în general merg localnici. O să vă zic ce și cum am văzut frumos, dacă aveți nevoie de idei.

Salonicul nu am putut să-l vedem decât la suprafață.

Nu am avut vreme de muzee sau alte frumuseți, așa c-am bătut la pas zona centrală. Foarte bune restaurantele în care merg în special grecii. Noi am fost la Three Pigs și la cele din jurul său. Un pic piperate, nu taverne, cu mare atenție la servire și la detalii. Cum se zicea pe vremuri în Cațavencu, merită dacă ești în ziua de salariu.

Atena a fost cea mai plăcută surpriză pentru mine. Mai ales prin faptul că orașul este complet umbrit de miile de copaci de pe străzi. Cred că asta face temperaturile de 40 de grade suportabile. Mai este o poveste, în special în Plaka, unde grecii lasă ușile de la marile magazine deschise, iar aerul condiționat răcește inclusiv strada. Plaka rămâne oricum o atracție, chiar și cu mai puțini oameni sau poate chiar de aceea.

Despre Acropole nu vă spun mare lucru pentru că știți. E destul e aglomerat chiar și-n pandemie. Recomand să mergeți cu o oră înainte de închidere că altfel ard toate pietrele. Există o aplicație de cumpărat bilete, dar nici supervizorii de la poartă nu au știut să ne arate cum funcționează.

Cel mai mult mi-a plăcut la Galeriile Goulandris. Familia aceasta a lăsat guvernului elen o uriașă colecție de impresioniști, tablouri pe care le-a cumpărat de la începutul anilor 1900. Basil Goulandris a fost armator, președintele Asociației Armatorilor Greci din Statele Unite. Cu averea sa uriașă a cumpărat cam tot ce vă puteți închipui de la van Gogh la Picasso. Chagall, Degas, Renoir, Toulouse-Lautrec, Pollock, Rodin, El Greco sunt de găsit într-un muzeu fantastic. Fără îndoială este de neratat.

EMST, adică Muzeul de Artă Contemporană îl recomand pentru că eu nu ratez muzeele de acest fel. Muzeul este bun, are lucruri care te intrigă. Și, la data venirii noastre, exista și o expoziție de artă africană Ubuntu.

Am avut vreme să mergem către Delphi într-una din zile. Din Atena este drum de aproximativ 90 de minute. Dacă este foarte cald, nu recomand. Urcușul este greu, nu ai unde să te adăpostești de soare. Dar locul este spectaculos. Pentru că e lume mai puțină, o să găsiți parcare mai ușor. Altfel, complicat.

Tolo și Nafplio sunt două stațiuni la sud de Atena, cât se poate de diferite una de alta.

Nafplio este o fostă capitală a Greciei, cu o zonă de oraș vechi foarte frumoasă. Străzi înguste ca în Italia, pavaj de piatră, sute de restaurante și magazine strânse unele într-altele, cele mai frumoase flori pe care le-am văzut în Grecia. Portul este încântător și o serie de restaurante te așteptă chiar pe chei. Este unul dintre locurile europene clasice. În partea aceasta de oraș nu prea ai unde circula cu mașina. De asta există o parcare uriașă chiar în centru și de acolo iei un taxi până în apropierea hotelului.

Tolo este un fel de Eforie, dar care arată cam ca în 2000. E plin de hoteluri, terase și, cu cât urci mai sus pe munte, vei avea o priveliște minunată. Ce are Tolo și nu are Nafplio? Plajă cu Nisip. Și este clar: la Tolo vii să mănânci, să stai la soare și să nu prea faci nimic.

De aici, însă, ai ocazia să te îndrepți către câteva minuni ale Greciei Antice, care sunt foarte aproape.

La nici jumătate de oră este cetatea Micene. Locul este bine conservat, ușor accesibil și o să vă întâmpine cu celebra poartă cu lei care se afla pe coperta cărții de istorie din clasa a V-a. Muzeul întrece orice așteptări. Delicatețea și fragilitatea artelor vechi elene te vor minuna. Vasele sunt absolut frumoase ca și podoabele feminine.

De la Micene o să ajungi repede la Corint și la cetatea sa din vârful muntelui. Iarăși este loc pentru curajoși. Se urcă mult, pe un drum de piatră nearanjată. Dacă e și cald o să vă fie greu. Dar ce vreți să vedeți cu adevărat este muzeul cetății, care se află în oraș. Rămășițele epocii romane sunt impresionante și bine păstrate.

De la muzeul din Corint, ai drum de o oră, pe coastă, către teatrul din Epidaurus. Și azi acesta poate găzdui 15 mii de spectatori în amfiteatrul său. Și este una dintre minunile lumii antice în care s-a jucat teatru vreme de 600 de ani. Din mijlocul scenei, poți șopti și te va auzi întreaga arena. Este un loc care-ți va da fiori.

Mai am o idee care o să vă placă. Dar rezervați-vă o zi! Din Tolo sau Nafplio puteți să mergeți către Porto Cheli, stațiunea grecilor cu adevărat bogați. O să vă întâmpine zeci de iahturi, proprietăți cu ziduri înalte și restaurante foarte bune. Dar ce o să vă placă foarte tare sunt cele două drumuri pe care poți ajunge acolo. Unul trece muntele, altul se strecoară pe o coastă. Pe oriunde ați merge, peisajele sunt senzaționale.

Fotografiile sunt ale Alinkăi

O să vă placă și această zonă

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #6

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Samba şi peripeţii la Parintins

Ceva nu-i în regulă. Samba, samba la volum maxim. E un concert sau ce? Şi cine se uită la mine prin fereastra de la cabină?

Cam aşa m-am trezit sâmbătă. Lucrurile trebuiau lămurite rapid. Tânărul curios e doar un vecin de pe o barcă alaturată, ceea ce înseamnă ca suntem într-un port. Ce e însă cu petrecerea? De pe punte observ că nu e petrecere, ci difuzorul din curtea unei biserici, care transmite un radio religios în loc de slujbă. Iar omul meu nu era singur, ci însoţit de vreo câteva sute, care veneau în oraş cu bărcile „autobuz”.

Aşa ne-a primit Parintins, probabil cel mai cunoscut oraş din Amazon, graţie festivalului folcloric care are loc aici în fiecare an. Căpitanul a mers toata noaptea, astfel încât dimineaţa să fim în oraş. Micul dejun l-am luat pe ritmuri de samba, întrerupte după fiecare melodie de câte o scurtă predică.

Parintins e de fapt un oraş muzical. Parcă nicăieri în Brazilia nu se ascultă atâta muzică cu ferestrele deschise. Aproape din fiecare casă, bar, magazin se auzea câte o melodie. Chiar şi un Michael Jackson (Thriller) la un moment dat. Unul dintre magazine a angajat un cântăreţ, care încearcă să atragă lumea de pe stradă înăuntru.

Peste tot se vopsea, se aranja, se repara, se făcea curat. Mai e doar o lună până la marele festival, care va aduce sute de mii de turişti în zonă, într-un oraş care are doar 100 de mii de locuitori.

Festivalul boilor

Aş fi vrut să spun tauri, dar asta e situaţia. Nu e vorba de tauri ci de doi boi: Garantido si Caprichoso. Garantido inseamna ceva de genul „cu siguranţă valoros”, iar Caprichoso nu are nevoie de traducere. Ei au devenit simbolul oraşului şi reprezintă două tabere uriaşe, care se înscriu într-o luptă de trei zile, pe care o pregătesc un an întreg.

Concursul constă în realizarea unei parade, ca la Rio. Câştigă cine face cele mai frumoase care alegorice, cine are cele mai frumoase si mai bune dansatoare, cine e mai spectaculos. Se dau note pe diverse categorii şi apoi o notă generală. Pentru asta sunt aduşi juraţi din întreaga Brazilie.

Tot ca la Rio, şi aici e ca la fotbal: oraşul se împarte în două. Unii sunt caprichoso, de culoare albastră, iar ceilalţi – garantido, roşii. Și teritoriul este marcat de steaguri. Chiar lângă port se află şcoala Caprichoso, cu un uriaş steag albastru, iar în partea cealaltă de oraş Garantido are un steag roşu. Ambele sunt ridicate pe stâlpi de aproximativ 20 de metri înălţime.

Rivalitatea e atât de mare încât, vrând să vizităm şcoala Garantido, colegii mei cu tricouri albastre au fost sfătuiţi să le scoată. Din păcate, şcoala s-a închis până să fi ajuns noi.

Parada ţine trei zile şi două nopţi. Tot oraşul se adună în arena special construită pentru acest eveniment și care are 35 de mii de locuri. La poartă se află o cobră, semn că boii-simbol sunt bine păziţi.

Mulţi dintre cei veniţi din afară se înscriu într-o echipă sau în alta. Este, de fapt, principala sursă de venit pentru locuitorii oraşului. Locurile de muncă sunt foarte puţine, multă lume vrea să plece de aici. Unii chiar ne-au spus ca de-abia aşteaptă culturile de soia, ca să aibă ce munci. Şi, pentru prima oară, am văzut afişe pe maşini care îndemnau organizaţia Greenpeace să-şi ia tălpăşiţa. Oamenii vor să muncească şi să câştige.

De câştigat, deocamdată se câştigă din suveniruri. Mărgele, brăţări, un piranha pus într-un soi de ceară. În schimb, nu găseşti nicăieri măşti, ca la magazinele din alte părţi ale lumii. Una peste alta, am primit de la un magazin de suveniruri tricouri gratuite, pentru că i-am vizitat. Câte un tricou pentru toată lumea. E-adevărat, cu sigla firmei. La unul dintre magazine, deasupra tuturor preţurilor scria „Credem în Dumnezeu”.

Nume…

Am făcut turul oraşului într-un triciclu, un soi de ricşă locală, împinsă de un biciclist. Numai ca partea din faţă e mai curând un cărucior cu care se transportă la noi diverse obiecte. Meserie grea, mai ales dacă trebuie să duci doi oameni.

Şi cel care ne-a dus pe noi vrea să plece, la o mină de aluminiu dintr-un stat vecin. Nu-i ajung banii decât în perioada de festival. Îl cheamă Uanderjohn, care ar veni din englezescul Wonder John: Ion Minune.

Nu trebuie să vă mire. Lumea mai săracă din Brazilia are obiceiul să-şi boteze copiii după filmele americane. De exemplu, pe bucătarul nostru îl cheamă Washington. E un nume atât de popular încât îl poartă numeroşi brazilieni. Există însă cazuri în care se folosesc nume de parfumuri. Sau de medicamente, cum ar fi Caffeaspirina, care e un energizant local. Cele mai populare rămân totuşi binecunoscutele Joao, Maria si Antonio.

Carnavalul nostru exclusiv

Probabil că asta se poate întâmpla doar în Brazilia. Spre 10 seara căpitanul a întors brusc vaporul din drum. S-a apropiat de unul dintre maluri, unde o altă barcă îi ceruse ajutor. Cei de acolo rămăseseră fără benzină. Aşa că echipajul nostru a umplut rapid două butoaie, pe care le-a dat celor rămaşi în pană. Barca era în drum către Parintins, dar oamenii au rămas fără combustibil.

Vaporul în pană arăta ca una dintre zecile de bărci de lemn din Amazon. Cu două punţi, scorojit, înghesuit, el adăpostea câteva zeci de oameni. Pe acoperişul punţii superioare două fete îşi pregătiseră paturile pentru culcare. Lumea nu părea însă foarte preocupată că avea să-şi petreacă noaptea în
mijlocul pustietăţii. Ba chiar erau destule zâmbete. Iar după cinci minute de
sporovăială de pe-o punte pe alta, parcă eram prieteni de-o viaţă. Întâmplarea face ca cei pe care i-am scos din necaz să fie o formaţie de muzică şi dansuri populare, Banda Gemido. Nu le-a trebuit mult să-şi intre în mână.

După cinci minute s-au adunat cu toţii pe puntea din spate şi au inceput concertul, iar fetele s-au apucat de dansat. Samba, poate nu ca la marile şcoli, dar trăită din plin, oricum. Totul pe un spaţiu de doar 5 metri pătraţi. Aşa că am avut parte de o petrecere de 30 de minute cu cele mai populare cântece braziliene. Au fost şi câteva la cerere.

Colegii noştri de la secţiile braziliană şi portugheză au ştiut ce să aleagă. O tobă şi un acordeon au acompaniat un cor de fete şi băieţi, cărora li s-au alăturat cunoscătorii de portugheză de pe vapor.

O să pun pe aceasta pagină şi înregistrarea, ca să auziţi cum a fost. Trebuie sa ignoraţi însă zgomotul motoarelor, caci marinarii nu au mai avut răbdare.

Sper să putem alătura şi unul dintre cântecele lor. Ne-au dat două discuri înainte de a ne despărţi, în urale.

Colegii de la secţia indiană sunt probabil sunt cei mai fericiţi, pentru că au prins toată povestea în direct. Ei au plecat spre Parintins, noi spre …

Final neasteptat

Mai există o parte a acestui text, dar o s-o citiţi zilele următoare. Chiar înainte de-a transmite, aproape de miezul nopţii, a trebuit sa modific câte ceva. Vaporul a lovit un banc de nisip. Toată lumea se află pe punte. Nu am cum să ştiu dacă lovitura a fost puternică, dar am simţit cum vasul se ridică brusc. Apoi ne-am oprit.

Colegii mei spun că am fost norocoşi. Sau că avem un căpitan foarte priceput. Am lovit bancul perpendicular, astfel încât vaporul nu s-a înclinat în nicio parte. A fost coborâtă barca mică, pentru ca echipajul să poată verifica adâncimea apei. În orice caz, eram destul de aproape de mal. Ca să ne scoată din zonă, căpitanul a încercat – fără succes – să dea înapoi, cu motoarele amabalate la maximum.

S-au cerut informaţii de la controlorii de navigaţie, dar din cauză că nu am putut preciza poziţia exactă nu ne-au putut ajuta. Ni s-a cerut însă să ne oprim chiar dacă reuşim să scoatem vasul de pe banc. Probabil pentru a verifica dacă sunt probleme. După o jumătate de oră, vaporul a fost scos de pe banc cu ajutorul bărcii de salvare, care l-a împins dintr-o parte.

Încet-încet am ieşit din zona cu probleme. Recunosc, mi se cam înmuiaseră genunchii. Ni s-a explicat că am navigat aproape de mal din motive de siguranţă. Amazonul e foarte larg şi marinarii se tem să meargă pe mijlocul fluviului, ca să nu se rătăcească, neavând puncte de reper. Se merge mai aproape de mal, pe câteva trasee bine ştiute. Numai că fluviul îşi modificase cursul, aşa cum se mai întâmplă aici. Unde mai pui că apa era mai scăzută – un mic reflux. În cele din urmă am ieşit în larg şi acum căutam un adăpost, pentru că nu vom continua călătoria în noaptea asta.

Vă ţin la curent.

Aici este episodul cinci din această serie

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!