România în Direct din 5 februarie a fost inspirată de textul lui CTP de pe Facebook. Cel în care se întreabă dacă mai merită România să existe.
dl
Am rescris întrebarea. Am pus aceleași considerente și am întrebat dacă în atare condiții România merită apărată. Răspunsurile au fost jumătate și jumătate. Dar o emisiune de radio nu este un sondaj.
L-am rugat și pe domnul Popescu să răspundă la propria întrebare. Și mi-a spus tranșant: ”România nu este obligatoriu să existe. Oamenii, da. Dar țara în sine nu este obligatoriu. Poate să fie colonia cuiva. Românii au vocație de băștinași.” Răspunsul este mai lung și-l găsiți mai jos. Minutul 43.
În discuție, domnul Popescu m-a întrebat ce valori avem noi care să ne lege. N-am știut să răspund pe loc. Dar știu de ce mi-aș apăra țara. Dincolo de apărarea a ceea am muncit în ultimii 30 de ani. Dincolo de proprietate, de casă, de pământ, de familie.
Cred că este un lucru pe care îl putem lua în seamă. În ultimii ani am dobândit libertatea de a hotărî singuri. Fie că o facem bine sau prost. Dar negreșit, am ales și am votat în toate rândurile de unii singuri. Am construit o societate deschisă în care putem dezbate orice idei. Chiar dacă nu sunt cele mai mari salarii și nici cei mai buni politicieni. Dar o putem spune. Și de 30 de ani vorbim și hotărâm singuri. Și avem o democrație care funcționează. Iar asta am făcut-o noi. Dacă nici asta nu apărăm, atunci chiar nu ne rămâne mare lucru.
Am petrecut câteva zile de vacanță în Oman și am să vă fac o dare de seamă, în caz că vă bate gândul vreodată. Mai ales că este o țară arabă, musulmană și care nu intră pe hărțile noastre mentale. Nu are nici luxul și nici marketingul vecinilor din Dubai și Qatar. Are în schimb farmec, peisaje diverse și spectaculoase, tradiție, bun gust și toleranță față de străini.
Am venit în primul rând la invitația unor prieteni care locuiesc aici. Dragul de ei și dorința noastră de a ne vedea măcar o dată pe an a fost motivul principal. Asta mi-a dat posibilitatea să descopăr un loc care mi-a plăcut mult.
Omanul este cea mai sudică dintre țările arabe. La nord se învecinează cu Emiratele, la est cu complicatul Yemen, țară în care mai are de spus câte ceva. A fost imperiu și și-a întins dominația până în Zanzibar. De aici și o mare diversitate de populație. Este o țară foarte mare, întinsă, cu distanțe mari între orașele importante.
Țara este un sultanat, condusă de aceeași familie de aproape 300 de ani. Sultanul manevrează cu diplomație între triburile locale și asigură un acces la funcții mai multor facțiuni, dacă pot să zic așa. Nu este o democrație, ci o formă de monarhie constituțională. Diplomatic, stăpânesc alături de Iran strâmtoarea Urmuz, iar avantajul lor competițional este că au deschidere la Oceanul Indian în mai multe porturi. Au și petrol, evident.
O să fac o listă cu locuri de văzut, atracții, dar și cu lucruri care trebuie știute
Întâi de toate, luați în calcul că este o țară vastă. Așa că vă trebuie multe zile să vedeți lucruri importante. Și asta înseamnă și mașină. Drumurile sunt impecabile, autostrăzile, multe și cu câte cinci benzi. Puteți alege și curse aviatice interne.
Noi am stat în zona Muscat, capitala țării.
Orașul nu are mai mult de 1,5 milioane de locuitori, dar se întinde pe mai mulți kilometri, cam ca Ilfovul. Fără mașină sau fără taxi nu are rost să-ți faci treabă în el. Sistemul public de transport este ca și inexistent. Ca să vă faceți o idee, între două puncte pe care le vedeți în aceeași zi, în oraș, pot fi și 40 de km. Legătura între cartiere se face însă pe autostrăzi pe care se merge cu 120 km/h. Orașul este situat între munți și fiecare cartier este ca o insulă pe câte o vale.
Punctul cel mai atractiv este Marea Moschee a sultanului Qabooz. Este nouă, contruită în anii 70 și vrea să rivalizeze cu marile moschei ale lumii. Are o suprafață imensă, poate găzdui până la 6000 de credincioși deodată. Grădinile și zonele accesorii sunt cât un oraș. În moschee, tavanul are 8 milioane de piese de mozaic, dar și un candelabru vienez cu cristale Swarovski de 8,5 tone. În plus, aici găsiți cel de al doilea cel mai mare covor din lume, țesut chiar pe loc, în moschee, de femei iraniene, timp de 1 an și jumătate.
Dar cel mai mult aici mi-au plăcut cele două culoare laterale din grădină care cuprind o istorie a mozaicului în lumea islamului. Sunt absolut spectaculoase. Nu ratați o discuție cu voluntarii de la Centrul de informare privind islamul. A fost o oră bine petrecută. Oamenii de acolo răspund chiar și la întrebări sensibile: căsătoriile poligame, lgbtq+, Sharia.
Fac o paranteză. Căsătoriile cu mai multe femei sunt permise în această țară, conform legilor locale. Femeile trebuie să aibă însă venituri și locuințe separate. Se fac contracte prenupțiale cu obligații clare. Țara se modernizează și în marile orașe în mod natural căsătoriile devin monogame. Femeile pot lucra, au funcții publice, unele chiar importante.
Muzeul Național și Muzeul ”Țăranului” (care se numește People Place) sunt obiective de văzut. Urmăriți mai ales detaliile și subtilitatea bijuteriilor. La fel, urmăriți asta și la muzeul al Zubair, care este unul al tradițiilor locale. Hainele sunt spectaculoase.
Îmi pare rău că am ratat galeria Aliei al Farsi, artistă contemporană de succes. Am fost la fabrica de parfumuri celebre Amouage. Puteți vedea și o istorie a acestor parfumuri, dar și procesul de fabricație. Este și un loc de cumpărături, evident. Pont: parfumurile sunt ceva mai ieftine decât în aeroport. Nu cu mult, dar contează. Este o țară scumpă.
Una lângă alta, în cartierul Muthra din Muscat găsiți bazarul – care aici se numește Souk, și piața de pește, care este un loc de vizitat în sine. Peste drum de ea este un restaurant de pește ieftin și bun. Orașul este înconjurat de plaje memorabile, alegeți oricare cu încredere.
Să mergem în afara Muscatului
Cel mai important punct apropiat de Muscat este canionul Jebel Sham. Cei care au fost la Marele Canion în America spun că cele două rivalizează. Nu și în materie de servicii turistice, dar locul este spectaculos. Și drumul până la el. Atenție, e preferabil oricând să ai o mașină cu tracțiune integrală. Prin munte, drumurile sunt pieptiș și există bucăți scurte neasfaltate (asta dacă vrei să vezi priveliști de-a dreptul impresionante).
Aproape de Jebel Sham este orașul Nizwa, renumit pentru fortul său străvechi. Este un muzeu chiar bun, care merită vizitat. În apropierea sa este și bazarul local. Acesta este o experiență în sine. Puteți negocia orice, evident. Omanezii sunt renumiți pentru argintul lor. E o idee mai ieftin ca în România, dar bijuteriile sunt, în multe cazuri, speciale.
Omanul este împânzit de morminte ale unor populații preislamice. Unele sunt vechi de mii de ani și trecute în patrimoniul UNESCO. Sunt vizitate de turiști, dar numărul lor este chiar mic. Accesul este dificil, pe măsură. Dacă alegeți să mergeți la ele, trebuie să vă faceți o documentare prealabilă bună de tot. Drumurile sunt dificile, de obicei la înălțime. Un alt motiv pentru care vă trebuie o mașină 4×4.
Noi am ajuns la mormintele-stup de la Al Ayn. Toată valea merită văzută, nu numai vestigiile. O să vă placă și drumul până acolo, dar și liniștea locului. Deoarece accesul la sit-ul arheologic este complet nemarcat, trebuie să luați din timp notițe despre modalitatea de acces. O să vedeți mormintele din drum, veghind întreaga vale, dar pentru a ajunge la ele, trebuie să treceți pe jos printre case sărăcăcioase și prin albia a două râuri secate, apoi să urcați o pantă plină de roci sfărâmate. Tot drumul per pedes: vreun kilometru în total, nu mult. Recomand cu căldură vizita spre după-amiază, când lumina aurie îmbracă magnific peretele de stâncă stratificat în felii clădite în milioane de ani. Sit-ul este magnific și pașnic. Nu este probabil să îl împărtășiți cu mulți alți turiști. În timpul vizitei noastre, ne-am intersectat la venire cu alți doi americani, care tocmai plecau și care ne-au și explicat traseul către necropolă. Nu există taxă de intrare, dar nici altfel de servicii oferite: informații, ghid ori orice altceva. Lângă vestigiile aflate pe culmea unui deal înconjurat de munți înalți de piatră la poalele cărora e o vale verde, fertilă, atipică Omanului, te simți conectat cu trecutul îndepărtat și cu prezentul, dar și, deopotrivă, te încearcă un sentiment că poți fi veriga ce leagă două lumi atât de diferite. Atâta pace am găsit acolo, ca niciunde.
Evident că, dacă veți vizita Omanul, o să vreți o experiență în deșert.
Opțiunile sunt nenumărate. În mai multe zone ale țării sunt mici stațiuni în deșert. Aveți acolo de la cazare de calitate, până la mici excursii pe dune, plimbări cu cămila, ieșiri off-road la răsărit sau la apus. În funcție de banii pe care ești dispus să-i dai, poți alege tot ce-ți trece prin cap. O zi în deșert pentru două persoane, cazare, mâncare, off-road te duce la 200 de Euro. V-am spus că nu e o țară ieftină.
Din ce în ce mai mulți români merg la Salalah. Aceasta este o stațiune în sudul țării, spre granița cu Yemen. Aici este un microclimat care oferă temperaturi rezonabile, chiar și în lunile de vară. Inclusiv foarte multă ploaie. Puteți merge acolo chiar și în lunile iunie-septembrie când restul țării este inabordabil. Temperaturi de 50 de grade sunt obișnuite, dar în Salalah pot fi și 30. Nu am fost, dar mi s-a spus că stațiunea merită vizitată.
Un alt punct de atracție sunt diversele oaze care au ape spectaculoase și locuri de relaxare. Alina a fost la Wadi Bani Khalid și spune că locul merită o zi întreagă. Pentru temerari, ar mai fi mult mai spectaculosul Wadi Shab, însă traseul acolo este dificil, implică chiar și o porțiune în care trebuie să înoți.
Cu mâncarea nu prea ai cum să dai greș. Se mănâncă bine cam peste tot.
Nu uitați că este o țară de pește, e un neam de navigatori, toată istoria lor au știut să exploateze oceanul. De la rechin, la doradă, la mahe, sau sheri, totul este bun. Creveții și calamarii impecabili. O să vă placă orice ați alege.
Am încercat și cămilă. Nu e rău, dar nici nu cazi pe spate. Laptele de cămilă e aproape la fel ca cel de vacă, dar nu mi-a plăcut întrutotul. Altfel, găsești toată bucătăria internațională, dar și produsele obișnuite ale globalizării. Există și Mac sau Burger King. O parte din locuitori boicotau Mac, din cauza situației din Gaza.
Dacă vrei să bei, aici e o problemă. Băutură este doar în restaurantele cu prețuri mari și la costuri pe măsură. Nu merită efortul. Poți să vii cu ceva băutură la tine, cam trei sticle de vin de om. Dar se poate trăi și fără.
Halwa este desertul local. Pronunțat ”halua”, iar nu ”halva”, cum ai crede că se citește. De altfel, nu are legătură cu halva pe acre o știți. E o pastă preparată din sirop de fructe, îngroșat cu amidon de porumb, tone de zahăr, curmale, fistic. O bombă dulce din care trebuie să gustați de câteva ori. În Souk-ul din Nitzwa există piața de dulciuri, unde puteți testa gratuit diverse tipuri de halwa. Atenție: Souk-ul și Piața de dulciuri se închid de la ora 12.00 la ora 16.00.
Câteva lucruri utile
Dacă vă luați bilete de avion din timp, le găsiți și la 450-500 de Euro, poate mai ieftin. Perioada de vizitare este octombrie-martie. După martie, nu o să rezistați de căldură. Excepție face Salalh, care beneficiază de un microclimat specific.
Nu trebuie viză, dar la aeroport așteptați-vă la cozi mari la intrare în aeroport.
Obligatoriu de luat cartelă de mobil locală. O găsiți și la aeroport, descărcați o aplicație, dar – atenție – nu o puteți încărca decât într-un birou al unei companii locale. La un mall sau la aeroport, cel mai bine. O mare parte dintre plățile internaționale nu pot fi efectuate online. Pur și simplu nu vă lasă să faceți top up.
Obligatoriu: vă instalați VPN înainte de sosirea în Oman. Toate aplicațiile de mesagerie au restricționată opțiunea apelurilor audio și video: nu o să puteți vorbi cu nimeni pe Whataspp nici de acolo, nici din țară, dacă nu aveți VPN. Nu am știut asta, pur și simplu nu am vorbit decât prin mesaje scrise în toată această perioadă.
Vă trebuie aplicație de taxi, este una singură Otaxi. Alegeți opțiunea cash de circulație, pentru că nu puteți face altfel plăți. Taxiuri sunt nenumărate. Nu luați din stradă. O să vă luați țepe la nesfârșit. Și țepe din alea grave cu prețul de șapte ori mai mare. S-a pățit. Dacă luați de pe stradă negociați la sânge, după ce verificați prețul real pe Otaxi.
La fel, negociați în bazar. Fără milă, căci nici ei nu au.
Protestul agricultorilor trebuie explicat, iar societatea are datoria să-l cântărească. Pentru că deși este presărat cu naționalism, el este un protest economic. Pe șleau, agricultorii vor acces la bani publici și limitarea cheltuielilor prin mecanisme de stat.
Care sunt cauzele
Agricultorii au pierderi mari față de anii trecuți, majoritatea cauzate de inflație și inundarea pieței mondiale cu grâu ucrainean și rusesc. La aceasta se adaugă un preț general al grânelor mult scăzut față de anii trecuți. De fapt, după o creștere accentuată în ultimii cinci ani, grâul s-a întors pe piețele internaționale la un preț din 2013.
Cum ar veni, până acum agricultorul român a mers doar în câștig și chiar cu câștiguri frumoase, ca acum prețul produsului să scadă imens tocmai când prețurile la carburanți, energie și alte lucruri necesare sunt la cel mai înalt nivel din istorie.
Prețul mic de la noi este o combinație de chestiuni locale și internaționale. În primul rând, în regiune, Rusia a pus mâna pe o sumedenie de cereale ucrainene pe care le aruncă pe piața mondială la preț de dumping. Chiar și sub prețul ucrainean. Ucraina, la rându-i, golește toate hambarele din nevoie de cash, dar și de teama războiului. Ucrainenii vând și-n pierdere de 40 de Euro la tona de grâu, cel puțin în 2023. De asta o cantitate uriașă de grâu inundă piața. Prețul este mic și în Statele Unite, dar și în emisferă sudică.
Pe plan local se mai întâmplă ceva. Grâul ucrainean este primit doar în tranzit, dar pentru că avem corupție și furt, o sumedenie din el intră la panificație și la ceilalți consumatori români. Și intră la un preț mai mic decât pot oferi agricultorii români. Mai ales că intră fără acte.
În plus, grâul ucrainean ia din piață resursa logistică, adică camioane, dar și vasele de transport. Inclusiv blochează portul Constanța și are prioritate la plecare. Asta înseamnă că românii au preț mic, dar și imposibilitate de vânzare. Chit că au grâu mai bun.
În concluzie, după o perioadă bună, piața i-a prins pe români complet nepregătiți. Cu costuri mari și prețuri mici, perspectiva lor este proastă.
Subvențiile, drept sau ajutor?
Să ne înțelegem. Aici nu protestează oameni săraci. Ce vedeți sunt patroni, dar nu dintre cei mai mari. Corporațiile agricole reușesc să se apere mai bine ca în orice criză de acest fel. Cei din stradă sunt fermieri mijlocii și mici. Ați remarcat însă tehnologia și pentru prima dată se vede că România are o agricultură puternică. Ne dăm seama după mașinăriile foarte scumpe. Asta înseamnă că de multă vreme primesc credite și au subvenții.
Și aici este una dintre chei. De exemplu, subvențiile agricole în România, în 2021 au fost de 1,9 miliarde de Euro de la Uniunea Europeană. La care se adaugă bani românești măcar de 300 de milioane. Numai pentru cereale și oleaginoase subvenția este de 500 de milioane de Euro. Banii aceștia publici investiți au adus la bugetul de stat 950 de milioane de Euro. Respectiv în grâu, Europa bagă un euro, ca România să scoată doi la buget. Și desigur să rămână profit la agricultori.
România ia cea de-a șasea sumă ca mărime dintre subvențiile europene. Laolaltă cu ce mai dă România, subvențiile vin ceva mai mult de 220 de Euro, dar suma este sub media europeană de 259 de Euro. Pentru chestiunea ucraineană, UE a venit cu un fond de ajutor de 100 de milioane de Euro pentru mai multe state din Est și Europa Centrală.
Sistemul de subvenții al Europei are însă un defect. Oricât s-a încercat ponderarea, banii cei mai mulți merg la producătorii mari. De fapt, ei pot lua și la 80 la sută din fondurile alocate de UE.
Este necesară o observație aici. Sistemul de subvenții european, dar și cel național a construit o mentalitate care a transformat subvenția dintr-un ajutor într-un drept. Tehnic, facem agricultură cu bani de la bugete, o considerăm industrie de securitate și o sumedenie de ramuri probabil sunt necompetitive.
De aici recursul fermierilor nu la mecanisme de piață și nici la credite mai ușoare, ci la bani de stat și mecanisme publice care să le oprească cheltuielile. Or întrebarea pe care trebuie să și-o pună publicul este până unde trebuie să meargă banii de la bugete. Trebuie să-i salvezi pe toți? Câte industrii primesc miliarde de euro de la stat ca să facă profit?
De exemplu, ministerul agriculturii tocmai s-a angajat să plătească câte 100 de euro pentru fiecare hectar afectat în toamna anului trecut. Plus 100 de euro pentru vite, porci și păsări, cu un calcul care se numește UVM- Unitate de vită mare. În total, peste 60 de milioane de Euro dintr-o semnătură
Ce vor protestatarii?
Câteva dintre lucrurile ieșite din ședințele de negocieri arată că-și doresc orice. De câteva ori s-au și certat între ei. Dincolo de subvenția mărită, s-a cerut o scutire de impozite sau reducerea lor cu 50 la sută. De asemenea, neplata CASS atât pentru că cât și pentru IT (da,ciudat). Se dorește înlăturarea accizelor la motorina folosită pe câmp.
Adăugați aici înlăturarea e-factură, înlăturarea e-transport și a altor mecanisme de control. Plus posibiliratea ca transportatorii să încarce dincolo de normele legale în vigoare.
Acestor lucruri se alătură amânarea plății ratelor la bănci, dar și limitarea prețului RCA. Cel puțin aceste două măsuri intră în contradicție cu mediul privat. Cine suportă paguba băncilor? Și cum se echilibrează sistemul de asigurări? Cineva va plăti banii care nu se adună.
O paranteză aici. Un director de companie din transporturi mi-a sugerat să le cerem protestatarilor RCA valabile acum pentru că în industrie se practică mersul fără asigurare. De asemenea, este cunoscut nivelul de fentare a legii și de corupție, care duce bani puțini la stat.
O seamă de revendicări sunt atât de strigătoare la cer încât te întrebi de ce au ajuns acolo și de ce fel de profesioniști din domeniu avem parte. Iar răspunsul evident este că între protestatari există un segment important care nu cunoaște mecanismele economice și statale care ne țin în echilibru și funcționare.
Este clar că aceste chestiuni economice se mixează cu o sumedenie de teme naționaliste și conspiraționiste pentru că o parte dintre acești oameni trăiesc în acest mediu. Asta trebuie să ne arate cum funcționează o parte importantă din România și cât de fragile sunt mecanismele sociale care ne țin împreună.
În privința formei de protest, diferența față de ceilalți cetățeni care țintesc bani publici este că agricultorii au mașini. Drept urmare, cum ar veni, restul cetățenilor suntem și blocați și cu banii luați.
Până una alta plătim pentru populism, incompetență și corupție. PSD și PNL se bucură de grâul ucrainean care micșorează inflația. Și ignoră controale care ar putea pune în legalitate toată schema. În plus, tot segmentul nou de taxe este pus în capul antreprenorilor mici și mijlocii care ajung la limita răbdării.
Drept urmare, un protest economic se transformă într-unul social, ba chiar cu revendicări politice.
Nenorocirea de la Ferma Dacilor pare să fi fost construită cu sârguință și precizie. Potrivit relatărilor, locul nu are niciun document care să-I permită funcționarea. Nici măcar încercările de intrare în legalitate nu au avut succes, atât de prost a fost făcută documentația de-a lungul timpului.
În schimb autorii dezastrului au știu să construiască altceva: rețeaua putredă care să acopere incapacitatea de funcționare. Primari, consilieri locali, autorități județene, nimeni nu a putut sau nu a vrut să aplice legea. Probabil, o ciorbă și o cazare s-a găsit pentru toată lumea. Nu a contat că nu sunt acte, treaba merge și așa. Și ca toată lumea să fie sigură că lucrurile merg ca unse s-a aplicat și discountul de autoritate, vezi contractul cu polițiștii.
Peste toată putreziciunea s-a presărat praful de naționalisam și de patriotism absolut necesare în astfel de situații. Aici lucrează un român de-ai noștri, om bun care vrea mai binele țării.
Este o rețetă pe care o știm deja de la Crevedia sau Odorheiul Secuiesc. Patroni șmecheri care încalcă reguli cu ajutorul statului. Doar că aici am o observație.
Statul înseamnă oameni. Iar oamenii noștri, buni români, nu respectă reguli. Nu este ca și cum trăim într-o societate în care doar funcționarii de la stat nu respectă reguli. Ei o fac împreună cu semenii noștri. Cu mulți dintre ei, uneori cei mai mulți. Căci, iată, la Ferma Dacilor nu s-a găsit nimeni care să spună nu: politicieni, angajați, funcționari publici.
Tare mi-e teamă că nu este o chestiune de stat, ci una de societate. Și că statul se vede cel mai bine pentru că de la el aștepți control și îndrumare. Dimpotrivă, oamenii de la stat se uită la greșeală, o încurajează și închid ochii pentru o ciorbă. Dar asta pentru că de prea multă vreme, prea multă lume a greșit alături de ei.
Concluzia acestei noi tragedii impune două tipuri de concluzii. Sau de rezoluții, dacă vreți.
Afacerile românești trebuie să devină mai mult decât o mașină de făcut bani cu rice preț. Este obligatoriu să intre într-o zonă de civilizație în care respectul față de client să însemne și aplicarea legii. Asta implică și control de stat, dincolo de faza pe ciorbă.
Al doilea lucru este în strânsă legătură cu primul, dar ne privește pe toți individual. Iar dacă este ceva ce puteți face mai bine anul acesta, este lucrul simplu de mai jos.
Să-ți faci treaba la locul de muncă astfel încât să nu omori pe copiii altuia. În speranța că nici alții nu-I vor omorî pe ai tăi. Până când nu înțelegem asta, nu ne facem bine.
Lorand Balint și Cătălin Striblea găsesc un mod de a vedea progresul societății rememorând o parte dintre lucrurile din anii 80 care astăzi ar fi imposibile. Sunt acțiuni care amintesc de o societe abrutizată și care lăsa loc violențelor. Și nu vorbim doar de societate românească, ci și de tarele lumii vestice pe care românii o vedeau perfectă.
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
Lorand Balint și Cătălin Striblea dezbat una dintre întrebările importante ale omenirii: se pot schimba oamenii ca urmare a experiențelor lor? Multă lume spune că oamenii nu se schimbă niciodată, dar de fapt nu este așa. Tema apare și în romanul “O viață măruntă” de Hanya Yanagihara și de aici pornesc cei doi în discuția lor.
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
Un studiu realizat de Compania McCann arată rolul pe care cetățenii unor țări îl atribuie poporului lor în Europa. Cătălin Striblea și Lorand Balint descoperă fără surprindere că românii cred despre ei că sunt victime. Iar țările foste imperii se consideră lideri, deși nu este chiar așa. De ce se întâmplă asta?
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
Naționala României s-a calificat la Campionatul European de fotbal. Cătălin Striblea și Lorand Balint analizează victoria și arată cât de improbabilă era aceasta, cu ajutorul statisticilor. Practic, România nu avea datele unei calificări, niciunul dintre jucătorii săi neintrând în top 1000 al jucătorilor de fotbal
Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.
La noi, în București, s-a făcut o bandă specială de autobuz între piața care are Monumentul Crucea Secolului și Piața de la Aviatorilor. Este ceva mai bine de un kilometru acolo, dar din cauza sistemului de semafoare, așteptarea ajunge uneori la 13-14 minute.
Banda este atipică. Nu e prima de la bordură, ci a patra. Adică este pe mijloc. Motivul ține probabil de traseul autobuzelor care vor face stânga spre Dorobanților. Banda este foarte bine semnalizată. Nu ai cum să ratezi ce scrie acolo și anume că accesul este doar pentru transportul public. Asta înseamnă autobuze, taxiuri și ride-sharing, cel mult. Este imposibil să nu vezi asta, dar ce trebuie să te pună pe gânduri este faptul că e mai liberă la oră de vârf, când pe celelalte trei se află sute de mașini.
Asta pentru că în general lumea respectă semnalizarea. Dar cât am așteptat eu la semafor, 9 minute, nu mai puțin de 33 de mașini au ales să meargă pe interzis. 33 plus o motocicletă. A fost și un autobuz. Dintre cele 33, una singură era taxi. Nu știu cât ride-sharing a fost, dar nu cred că prea multe. Unele mașini erau dintre cele foarte scumpe, iar în multe altele erau șoferi singuri.
Cum ar veni, primul rezultat al noii benzi este că a devenit banda de șmecher. Toată lumea care se grăbea a ignorat sutele de mașini care stăteau regulamentar și le-au luat-o înainte. Nu mașini de stat, nu cele cu girofar, ci cetățeni care nu au puterea de a sta la un loc cu toată lumea.
Sentimentul de nedreptate este atât de mare încât îți vine să intri și tu pe aceeași bandă. Am sperat că la capătul intersecției să se afle Poliția și să ia zeci de carnete. Nu era sau poate a fost. În orice caz, acțiunea părea fără urmări.
Cu ani în urmă, la Londra, într-un loc similar l-am întrebat pe un coleg de ce nimeni nu încalcă regula. Mi-a spus că din cauza amenzilor uriașe. Dar eu cred că este mai mult de atât. Cred că mulți oameni au o fibră greșită în România. Că de ani de zile sunt învățați către rău că nici nu mai realizează consecințele acțiunilor lor.
De asta, dincolo de amenzi, ar trebui soluții mai dfeștepte la neregulile astea. Poate veniți voi cu unele.
Asta s-a întâmplat miercuri și am scris joi. Vineri am trecut din nou pe acolo. În 9 minute doar patru mașini au încălcat regula. Care o fi explicația?
Marți seară, la meciul dintre România și Elveția, câțiva spectatori au avut o seară proastă. Mă rog, mai proastă decât spectatorii care s-au bucurat de meci și mai ales de rezultat. Dar cum ai putea să ai o seară proastă într-un astfel de moment? Cazul acestor spectatori este ceva mai special, un pic mai complicat și este menit să-i pună pe gânduri. Pe ei și pe noi.
Așadar, câteva zeci de spectatori au stat pe scaune de stadion modificate în mod voit Scaunele erau făcute în așa fel încât să le dea un disconfort în zona dorsală și pelviană. Este ca și cum ai sta pe un mic dâmb care vreme de două ore îți intră în șezut și te presează. Te face să te întorci de pe o parte pe alta, să cauți poziția potrivită și să te întrebi ce o fi în neregulă. Până la urmă te obișnuiești, te adaptezi, și uiți.
Dar poate ar fi bine să-ți pui o întrebare. De ce azi statul pe scaun a fost mai incomod? Mă deranjează ceva? E ceva în neregulă cu sănătatea mea? Nu neapărat, dar ar putea să fie. Acest disconfort din zona șezutului este de fapt unul dintre rarele semne ale cancerului de prostată. Da, prieteni, cancerul de prostată nu are semne decât când este prea târziu. Și până atunci, ar fi bine să ne înarmăm cu date, cunoștințe și idei care să ne păzească.
Așadar, să purtăm în public discuția aceea pe care noi, bărbații, o purtăm râzând pe la colțuri. Ce știm, așadar, în hlizeala noastră?
Știm că-s necazuri când e o problemă cu presiunea. De aici și urarea pe care ne-o facem în drum spre baie: “să ai presiune!”. Lipsa ei este un semn clar că ceva este în neregulă. Doar că nu e musai de la cancer. Mai sunt și alte cauze.
Mai știm că este tare neplăcut la celebrul tușeu. Ne povestim cu haz, după, despre experiența și glumele doctorului care face constatarea cu pricina. Momentul ni se pare ridicol, haios, dar când se aduce berea poate fi trecut la întâmplările nostime ale vieții. Acum e mai rar, de când sunt atât de multe aparate de imagistică. Dar sunt medici care te verifică musai așa.
Și dacă zâmbiți acum, hai să ne oprim un pic.
Pentru că, de fapt, noi și conaționalii noștri nu știm foarte multe despre prostată, darămite despre cancer. Un studiu efectuat recent pe un eșantion de 788 de bărbați români ne arată că deși 9 din 10 bărbați români declară că știu ce este prostata, doar 80% dintre ei știu sigur că femeile nu au prostată. Conform aceluiași studiu,74 % dintre bărbații români nu știu cum se stabilește diagnosticul cancerului de prostată.
E de ajuns? Stați să mai vedeți.
Aproximativ jumătate dintre respondenți știu cum arată prostata (42%) și care este
funcția principală a acesteia (51%). 75% dintre respondenți cunosc faptul că medicul urolog este cel care diagnostichează un posibil cancer de prostată.
Și cred că este și firesc așa. Pentru că, vă aduceți aminte, cancerul de prostată nu are multe simptome, iar cele care apar sunt ignorate cu succes. În plus, cancerul apare la o vârstă la care mulți ne însingurăm, ni se pare firesc să ne îmbolnăvim. Ce să mai aștepți la peste 60 de ani?
Dar dacă nu trebuie să fie musai așa?
Viața trebuie să fie bună în orice moment. De asta vă povestesc despre ceea ce și pentru mine a fost în mare o noutate, dar mai ales o necunoscută. Am auzit de existența unui test de sânge care poate identifica posibilitatea unei astfel de boli. Testul se numește PSA și este cea mai simplă verificare a apariției bolii. Tehnic, în analiza sângelui apar indicatori care ar putea să te pună pe gânduri. Este un produs care funcționează de 40 de ani în lumea medicală
De fapt, testul este cunoscut de mai puțin de o treime dintre bărbații din România. 73 la sută nu au auzit niciodată de testul PSA. Iar de făcut și l-au făcut doar 3 din 10. Asta nu este vina nimănui și nu este nicio dramă. Suntem în proces de învățare împreună. Dacă ai ajuns până aici citind acest articol, de acum vei ști: dacă vrei să afli care-i treaba cu prostata, poți solicita un astfel de test PSA când îți faci analizele anuale de sânge.
Cum funcționează testul PSA?
În modul cel mai banal cu putință. Când ți se ia sânge pentru alte investigații, o parte din el va fi pus într-o fiolă separată. După câteva zile, rezultatul îți va indica apariția sau nu a unor markeri. Dacă aceștia apar, poate este timpul să faci analize suplimentare și să începi să te gândești dacă nu cumva ai avut un disconfort în ultima vreme. Cel mai bine să faci toate acestea cu ajutorul unui urolog, adică doctorul care se ocupă de aparatul genital masculin. Da, fac precizarea asta pentru că nu toată lumea știe denumirea.
Testul este de găsit la cele mai multe laboratoare de analize, iar medicul urolog vă poate spune clar unde să mergeți. Da, vine însoțit de un cost suplimentar, accesibil însă, dar până la urmă plătești pentru sănătatea ta. Și atenție, nu depistează doar cancer, testul poate arăta și alte probleme ale prostatei. De asta zic, vorbește cu medicul de familie
Cât de precis este un astfel de test?
Este un indicator precis însoțit de alte informații. Nivelul proteinei respective variază în timp, dar ce este cert este că în cazul apariției cancerului, proteina respectivă crește cu viteză. Astfel, dacă între două teste mărirea e considerabilă este timpul să te gândești că ar fi ceva în neregulă. Dacă ai și disconfort sau lipsă de presiune, mergi la doctor! Nu toată lumea care face un test PSA are nevoie și de biopsie, însă de asta studiați și simptomele sau faceți teste consecutive. Mai ales că testul PSA identifică cancerul în cazul a 80 la sută dintre bărbați, deci rata de detecție este foarte mare.
Cel mai eficient este să privești această analiză ca una obișnuită. Așa cum faci analize pentru ficat, include și acest mic indicator pentru prostată. O faci tot pentru tine.
Și, da, dacă te simți precum spectatorii de la meciul cu Elveția – nu la scor mă refer – poate ar fi bine să iei în considerare acest test. În fine, zic eu, cel mai bine ca data viitoare când faci analize, cere și un PSA. O să fii mai bine pregătit. Și poate mai voios la următorul meci.
Acest articol a fost scris pentru campania de informare „Care-i treaba cu prostata?”, inițiată de Janssen România și susținută de FABC (Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer), Societatea Națională de Medicina Familiei, Asociația Română de Urologie, Societatea Națională de Oncologie Medicală din România și Societatea Română de Radioterapie și Oncologie Medicală.
