Nu cred că prezența în campanie a lui Rareș Mănescu îl face pe Mircea Geoană pro-rus. Se potrivește foarte bine la lipsa de explicații a candidatului pentru vizita la Moscova din 2009. Nu găsesc de-a lungul timpului, însă, în activitatea lui Geoană dovezi de susținere a Moscovei. Iar dacă este spion, pare unul bine camuflat. Deci nu aici mă uit.
Prezența lui Rareș Mănescu arată mai curând că domnul Geoană nu se poate dezbăra de personaje dubioase. De la Vanghelie, la Vântu și apoi la Rareș Mănescu, el are un magnet la astfel de personaje. Că nu le înțelege rolul sau că acestea știu să speculeze slăbiciunile sale este o dezbatere. Aș înclina spre cea de-a doua, dacă mă gândesc la casa de la RAPPS sau ceasurile lui Vanghelie. Iar asta trebuie pus în portretul său.
Ce mi se pare cu adevărat grav la acest episod este renunțarea la comportamentul democratic.
Domnul Geoană l-a acuzat pe jurnalistul Attila Biro de complicitate la tentativa de asasinat a fostului procuror șef al Bulgariei. Dacă este să-l asculți pe domnul Geoană, Biro a făcut asta de două ori. Afirmația a fost întărită și de purtătoarea sa de cuvânt, Alina Achim, la România în Direct
Afirmația nu este doar un fake news. Este o minciună sfruntată, brutală, puturoasă și distrugătoare de democrație. Biro este un jurnalist bun și cu anchete respectabile în spate. Dezvăluirile sale despre furtul banilor europeni din România și Bulgaria sunt solide. Un tabloid bulgar a folosit numele său în afacerea procurorului șef tocmai pentru a-i diminua credibilitatea. Nu numai că Biro nu are legătură cu asasinate, dar nu a fost suspect, anchetat sau măcar interogat pentru o astfel de infracțiune.
Domnul Geoană a reușit într-o singură propoziție să distrugă sute de pagini din cartea sa despre transformarea și drumul democratic al României. Declarații de tipul acesta nici măcar în Iran nu ar avea succes. O măgărie atât de mare încât te întrebi ce ar face președintele Geoană dacă ar apărea dezvăluiri despre el.
Adaug aici încă un lucru surprinzător spus de Alina Achim la România în Direct. Ea a chestionat credibilitatea dizidentului rus, Mihail Hodorkovski. Ceea ce este îndrituit, desigur. Doar că argumentul adus este că Hodorkovski este în viață. ”Spuneți dvs că Hodorkovski ar fi mai credibil dacă este mort?”, am întrebat-o. ”Cinic vorbind, așa se face în Rusia.”
Cu ani buni în urmă am văzut un film cu Keanu Reeves, care, într-o întâmplare de viață, ajunsese în casa unei familii a cărei afacere era o podgorie. Povestea spunea că într-una dintre nopțile cu temperaturi joase neașteptate toată suflarea lucrătorilor ieșea printre rândurile de vie și răspândea căldura unor focuri aprinse pe loc ca să scape lăstarii de îngheț.
Fix așa se întâmplă și în realitate, însă. Mi s-a povestit acest lucru la crama Domeniul Coroanei Segarcea pe care am vizitat-o alături de un grup de prieteni. Când vine înghețul, se fac focuri mari, tractoarele trag după ele diverse lucruri aprinse astfel încât fumul să învăluie via și să o încălzească.
Să ai grijă de vie e nu numai pasiune, ci și muncă multă. Plus o doză de noroc și adaptare. De exemplu, toți strugurii albi au fost culeși începând cu 6 august pentru prima dată în istorie. E secetă de șase ani în sudul României, apa se scoate de la adâncimi uriașe și căldură nebună nu înseamnă musai un vin bun. Viei îi place căldura, dar mai ales echilibrul. Sâmbătă a fost cod roșu de căldură, apoi, seara a venit o rupere de nori cu 30 de litri pe metru pătrat. Gazdele mi-au spus că nici nu știu ce să mai creadă și ce înseamnă asta pentru vinurile roșii.
Dacă vreți să știți anii buni la noi, iată-i: 2017, 2020, 2021, 2022. Etichetele cu anii aceștia au un plus de valoare.
La Domeniul Coroanei se fac vinuri de peste 100 de ani. Întâi de familia regală, care a și construit crama, apoi de comuniști, azi de familia Anghel. Sunt 17 soiuri. Prin lege, cele mai multe sunt clasic românești, căci suntem obligați să păstrăm vița cu fond genetic românesc. Dar între ele se strecoară și câteva soiuri care se adaptează la noi. Am băut și un Marselan, dar și un Viognier. Iar dintre cele vechi românești a fost salvată o Tămâioasă Roză. E adevărat, e demidulce, dar merită experiența.
Una peste alta, vinurile o să le descoperiți voi dacă aveți curiozitate. Inclusiv noul spumant Clipa, care are o personalitate bine conturată. Vă las câteva dintre fotografiile făcute de Alina. Mi-e drag vinul și-i apreciez pe oamenii care muncesc zilnic în povestea asta. E și un act de curaj, dar și o artă. Merită să te bucuri de ea.
Două vorbe despre vinul din gama Vardo. Asta înseamnă în limba romă căruță cu coviltir. Un semn de respect pentru toți romii care au lucrat aceste vii în ultima sută de ani. S-a întâmplat și în vremea regelui Carol, dar și în anii din urmă. Au fost mulți, serioși și muncitori și cu grijă mare față de viță. Și au fost mâna de lucru salvatoare în multele ocazii în care nu se mai găsesc muncitori români.
P.S. Nu este un text publicitar, ci doar câteva rânduri după ceea ce s-ar numi o „călătorie de presă.” Vedem un loc învățăm câte ceva, povestim despre oamenii de acolo și munca lor.
Luni a fost publicat raportul Expert Forum în urma proiectului Vot Corect. Nu a fost mare înghesuială de presă, dimpotrivă. Am remarcat o singură cameră tv, nu m-am prins cui aparține. Știri ample am găsit pe Europa Liberă și G4 Media. Cine ia bani de la partide nu a fost tehnic prezent. Am fost acolo, pun câteva concluzii ca să știți ce și cum s-a întâmplat.
Vot Corect a avut observatori în 1000 de secții, dar a studiat și datele finale. Așadar:
Problemele cauzate sunt datorate complexității rezultate din comasarea alegerilor și cantitatea uriașă de muncă a celor care au fost în secțiile de votare. Există suspiciuni rezonabile de încălcare a legislației.
În 24 la sută dintre secțiile observate au fost încălcări de procedură. În 3 la sută dintre secțiile observate există suspiciuni de fraudă.
În 40 la sută dintre secțiile de votare din România diferă numărul celor înregistrați că au votat față de numărul voturilor apărute pe procesele verbale din secții. În cele mai multe dintre ele, diferența este în jur de 1 la sută.
Un număr furnizat de Radu Mihaiu, primarul S2, arată că sunt astfel de diferențe în 97 dintre cele 202 secții de votare din S2. La S2, USR contestă în instanță rezultatul și cere renumărare. Aceasta a fost respinsă pe mai multe secții. Clotilde Armand invocă la rându-i că în jumătate dintre secții au fost modificate procesele verbale fără știința celor care au fost membri. Armand și Mihaiu nu au legătură cu raportul, au fost în sală ca spectatori care au luat cuvântul.
Birourile de circumscripții nu au vrut să corecteze rezultatele acolo unde au fost făcute plângeri. Majoritatea plângerilor au fost respinse pe motive de procedură. Nu există căi de atac la hotărârile Birourilor.
Cum este așezat astăzi sistemul, acesta duce la defavorizarea unor competitori electorali este una dintre concluziile rostite.
Fără a fi trecute în raport, din relatările unor observatori, a rezultat că filmările folosite în procesul electoral, cele de la numărare sau de la tabletă, nu sunt folosite în realitate. Birourile electorale și instanțele nu le solicită pentru rezolvarea unor situații. Unul dintre observatori, fost magistrat le-a numit o formă fără fond. Ele sunt șterse apoi în 30 de zile de la data alegerilor.
A fost fraudă sau nu?
I-am întrebat pe cei de la Expert Forum în aceste condiții cât de mare ar putea fi diferența dintre votul real și cel afișat. Nu pot răspunde cu certitudine la această întrebare. Dar spun că cea mai mare parte a procesului electoral este corectă.
Pot spune cu încredere că rezultatul la alegeri este corect? Unul dintre răspunsuri spune că ”asistăm mai curând la o stare de confuzie și că gravitatea constă în faptul că nu se poate spune cu certitudine că este rău sau că este bine.” Există, însă, un îndemn ca publicul să nu piardă încrederea în procesul electoral.
O chestiune legată de finanțare.
Aceasta a crescut spectaculos față de acum zece ani. Cea mai interesantă descoperire mi se pare la AUR. Acolo, mai mulți candidați de pe locuri neeligibile la alegerile europene au adus partidului bani din împrumuturi și de peste de 1,5 milioane de lei. Nu se știe public de unde au împrumutat banii. AEP știe, dar acest lucru este secret. Un candidat cu venituri de 25 de mii de lei pe an, a luat un împrumut de 2,5 milioane de lei, dar nu era pe loc eligibil.
Există o sumedenie de recomandări ale Expert Forum după aceste alegeri comasate.
În primul rând comasarea a fosat un exercițiu greșit care nu trebuie repetat. Cele trei weekend-uri consecutive de alegeri din toamnă vor aduce probleme noi și vor extenua pe membrii secțiilor de votare și cei din birourile electorale.
Ședințele birourilor electorale trebuie să devină publice. Acestea sunt azi secrete și nu este clar cum au loc judecățile de acolo.
Renumărarea ar trebui să fie o chestiune de principiu acolo unde lucrurile nu sunt clare. Nu neapărat în sensul de a rezolva o fraudă, ci de a fi cât mai aproape de adevărul votului. Dacă un candidat câștigă cu 100 de voturi și în realitate a câștigat cu 200, victoria sa este mai clară. Iar voturile oamenilor mai bine respectat. Aici găsiți și restul recomandărilor.
Posibilitatea de contestare a hotărârilor birourilor trebuie clarificată.
Termenele de contestare trebuie să curgă nu de la data votării, ci de la data încheierii procedurilor.
Și rețineți expresia unui locțiitor de președinte de secție. ”Toată lumea așteaptă ca alegerile să fie farmacie. Nu e farmacie, ci fabrică de cârnați. Trebie să plecați de la premisa că xin cauza oboselii și a tensiunii procesele verbale vor conține nereguli. De asta renumărarea trebuiesă fie regula, nu excepția. ”
Dacă este să socotim, avem o victorie cu o echipă teoretic mai bună, Ucraina. Două înfrângeri cu două echipe care ne sunt net superioare. Și un egal de care toată lumea avea nevoie cu o echipă similară cu Slovacia. Golaverajul ne este ușor defavorabil. Și toate astea într-o grupă din care toate echipele au plecat acasă.
Dar ca să poți progresa, trebuie să te uiți și la lucrurile pozitive. Și acestea există.
În primul rând avem un grup de jucători cu care putem merge mai departe. Iar grupul este mai valoros decât fiecare dintre individualitățile noastre, mai curând mediocre. Grupul acesta are legături emoționale și profesionale puternice. În următorii patru ani, se poate dezvolta, mai ales dacă de mai jos apare și o individualitate.
Pare că avem un proiect. Știm ce poate face și cum trebuie să facă această echipă mică. Și că încă se poate face mai mult cu acest grup. Pare că avem un drum.
Avem un public extraordinare care este alături de echipă și care îi dă o energie mare. Asta mai contribuie la ceva: la genul de atmosferă care face Naționala atrăgătoare și pentru copiii români născuți în alte părți de lume.
Dar dacă este să vorbim de performanță, aceasta nu o cântărim acum. Ea trebuie cântărită peste doi ani când ne putem califica la Mondial, acolo unde nu am mai fost din 1998. Intrarea în acest club ne poate spune dacă avem un sistem care funcționează, un sistem care este capabil să dea echipe performante. Iar cu adevărat performanță se poate socoti, la nivelul nostru, cu calificări succesive vreme de un deceniu. Poate cu o ieșire sau două din grupe.
Aici trebuie să fie miza și socoteala noastră. Deocamdată avem motive să fim optimiști și să felicităm această generație. Cel puțin eu nu am crezut, dar am sperat mereu că vor da tot ce pot mai bine. Și asta s-a întâmplat și este absolut în regulă. Domnilor, vă mulțumim pentru emoțiile frumoase. Vă sunt alături pe mai departe.
Final de FITS pentru mine. O săptămână în care am alergat între București și Sibiu. Se fac cinci ore, oricum ai da-o, nu ai cum să micșorezi timpul. Doar să mergi noaptea. Dar am pus în minte și-n inimă câteva experiențe importante. Vă povestesc acum.
“Așteptându-l pe Godot”, pus în scenă de Theodoros Terzopoulos, remarcabil regizor grec, la Teatrul Național Emilia Romagna are cea mai bună scenografie pe care poți să o vezi la piesa asta. O minune de construcție care împarte povestea în patru, într-un semn al crucii și care le dă posibilitatea personajelor să se intersecteze cu alter ego-ul și pe orizontală și verticală. Jocul actorilor a fost prea apăsat pentru mine, pe alocuri, dar piesa, fiind una cult, trebuie văzută ca să pui la încercare viziunea față de alte montări.
Mikhail Baryshnikov a adus la Sibiu un eseu cinematografic. Construit pe un ecran special și cu imagini realizate de o inteligență artificială, bănuiesc, filmul este realizat chiar de marele dansator și regizorul lui Jan Fabre. Păcatul lui este că Baryshnikov vrea să joace în loc să danseze. Or, aici este un dezechilibru. Cele câteva unduiri, mișcări de dans, îți arată pe loc de ce este cel mai mare din istorie, dar sunt puține. Povestea, însă, spusă după moartea personajului, este bună, solidă, are sens și te emoționează dacă stai să o vezi până la capăt. Sunetul și imaginile sunt speciale, vă vor plăcea.
Angela este o piesă specială realizată la compania Ultraworlds Production de regizoarea Susan Kennedy. Este genul de piesă care împarte lumea în două. E grea, complicată, densă și cu o căutat senzație de artificial. Este un proiect multimedia, cu o scenografie realizată pe ecrane uriașe de inteligențe artificiale și chiar cu sunetul procesat. Există un mic delay pe lavaliere sau poate chiar e un playback, nu am reușit să-mi dau seama. Dar este făcut special pentru că personajele sunt inteligențe artificiale care pe parcurs se multiplică și se umanizează. Ba chiar au și o religie. Sunt multe momente grele, am văzut oameni plecând din sală și am avut și eu destule nelămuriri. Am stat de vorbă cu Dragoș Vasile îndelung despre piesă, el i-a dat o tălmăcire formidabilă (poate o scrii, Dragoș). Una peste alta o pun în vârful a ceea ce-am văzut în acest weekend. Bună.
Basmele Grimm au fost cea mai mare bucurie a copiilor. Studenții de la Arte ai Universității din Surrey au cântat, au dansat, au povestit cu talent, au reașezat convenții și au trăit cu veselie. Au fost iubiți cu toate râsetele acelea minunate dintr-un teatru de copii.
Și mai e ceva. FITS are marele dar să bucure un oraș întreg. Faptul că a scos în stradă zeci de reprezentații, piese de teatru, circ, instalații, parade, dansatori, corul Madrigal, Clejanii, transformă localitate, îi dă culoare, diversitate și multă prietenie. Aerul acesta de sărbătoare este de fapt cel mai mare dar al unui festival care inițial a fost de teatru, dar acum este unul al poveștilor de viață. Ne vedem la anul.
În anul 2022, în România au fost acordate 8 milioane de zile de concediu medical la o populație lucrătoare de 6 milioane de oameni. Numărul de zile acordate pare atât de mare încât guvernul a zis că este necesară o verificare a modului în care s-au acordat. Dar, dacă te uiți la câte zile sunt pe cap de locuitor, atunci situația se schimbă. Ar rezulta că fiecare angajat din România a primit 1,3 zile de concediu medical într-un an.
Deodată, nu mai pare atât de mult și nici măcar implauzibil. Mai ales că, dacă leg aceste date de cele furnizate de Data Intelligence Unit de la Publicis Group, vom vedea că majoritatea românilor nici nu se gândesc că starea lor de sănătate este îngrijorătoare. Cei mai mulți dintre români nu sunt preocupați de starea lor de sănătate și nici de controale. 70 la sută cred că au o sănătate foarte bună. Două treimi nici nu se gândesc ca vreodată să facă analizele anuale.
De asta nu m-ar surprinde ca mulți dintre ei să aibă brusc nevoie de o zi de concediu medical.
Când vorbește despre concedii medicale, statul are un interes particular. Este vorba despre plata a 1,5 miliarde de lei, pe care-i datorează companiilor când un angajat solicită intrarea în concediu. La plata acestor bani au fost amânări și de aproape un an, dar o parte semnificativă au fost plătiți în luna octombrie 2023.
Mie mi se pare, însă, că nu relația statului cu concediile medicale este cea mai importantă. Un studiu PwC arată că pierderile suferite de firme din cauza concediilor medicale ajung până la 32,5 miliarde de lei. De fapt, dincolo de discuția legată de stat, cel mai mare interes ca să fie cât mai puține concedii medicale îl au chiar angajatorii. De fapt, fiecare angajat care pleacă de la locul de muncă o zi duce la o pierdere de 4000 de lei în medie. Este interesul companiilor să aibă cât mai puține astfel de zile.
De altfel, de acum 20 de ani, mai multe companii occidentale au început să schimbe abordarea în relația cu angajații. Aceștia au trecut prin programe de screening care vizau greutatea corporală și posibilitatea ca angajații să facă boli cardiovasculare, diabet sau să aibă probleme locomotorii. Tendința aceasta se manifestă de câțiva ani și în România. Și cred că are un dublu avantaj. Are grijă de sănătatea angajaților, dar și de bunul mers al companiei.
Viața și sănătatea sunt o responsabilitate individuală, dar prevenția și vindecarea sunt responsabilității colective. Suntem într-un stadiu de dezvoltare socială care ne obligă să avem grijă chiar și de cei care se îngrijesc mai puțin de ei. Asta pentru că pagubele suferite odată cu îmbolnăvirea unui om ne afectează pe toți.
De asta spun că o companie are responsabilitatea să ofere angajaților mijloace care să-i țină sănătoși, dar și angajații au responsabilitatea de a avea grijă de sănătatea lor. De exemplu, prin oferirea de abonamente medicale, companiile facilitează accesul angajaților la servicii medicale. Un abonat merge mai des la medic, în medie 3x mai mult ca un pacient neabonat. Rețeaua de Sănătate Regina Maria gestionează peste 850 de mii abonamente medicale. Abonamentele medicale se pot personaliza, companiile fiind preocupate să ofere angajaților pachete cât mai complexe, cu mai multe servicii medicale incluse -servicii de psihoterapie și stomatologie. În completarea abonamentelor medicale, companiile pot implementa programe de screening pentru angajați chiar la locul de muncă. Conform rețelei de sănătate, există pacienți adulți care nu au făcut niciodată în viață o ecografie.
Câte screening-uri poate face un abonat într-un an?
Screening-urile reprezintă investigații de prevenție și pot fi făcute anual sau în funcție de recomandările medicului. Abonamentele medicale Regina Maria includ peste 90% dintre investigațiile recomandate de medic anual și, în funcție de tipul acestora, anumite screening-uri.
Când spunem screening, care este pachetul de analize exact?
În funcție de boala pentru care este realizată procedura de screening, există anumite tipuri de teste sau anumite analize imagistice care sunt recomandate fiecărui pacient. De exemplu, în cazul cancerului de sân sunt recomandate ecografii sau mamografii. O detaliere a analizelor de screening este disponibilă aici
Alături de teste de screening, abonamentele medicale includ peste 90% dintre investigațiile recomandate de medic anual.
Cum funcționează screening-ul în relația dintre companii?
Programele de screening sunt stabilite împreună cu companiile, în funcție de nevoile specifice ale angajaților lor. Etapele procesului includ, astfel, stabilirea nevoii pe care o are compania, propunerea unui plan personalizat, organizarea campaniei și desfășurarea programului chiar la locul de muncă al angajaților, prin intermediul caravanelor Regina Maria.
Este o facilitate oferită de Regina Maria pentru companiile partenere?
Programele de screening reprezintă servicii pe care companiile aleg să le ofere angajaților completând alte beneficii medicale: abonamentele medicale.
Un astfel de program de screening este realizat de la un anumit tip de pachet în sus?
Nu există un ”prag” sau un pachet de pornire – o companie poate discuta despre oferirea unui serviciu de screening pentru angajați împreună cu REGINA MARIA indiferent de forma parteneriatelor desfășurate anterior. Mai multe detalii poți solicita aici
Cât timp durează astfel de campanii ?
Un program de screening dezvoltat de o companie alături de REGINA MARIA include un timing specific, stabilit de la bun început. Angajații au la dispoziție o anumită perioadă de înscriere, în funcție de detaliile stabilite, iar apoi sunt programate consultațiile propriu-zise, care au loc, de obicei, în cadrul caravanei REGINA MARIA, care se deplasează la sediile companiilor.
Eu zic că este nu numai o veste bună, ci, în mare măsură, și o obligație, dacă ești angajator. Pentru că astăzi nu mai există doar responsabilitate individuală. În materie de sănătate cred în abordări colective.
În primul rând pentru că împreună putem să avem grijă și de viața celor mai slabi sau dezinteresați. Poți evita boli grave și câștiga ani de viață pentru angajați. Iar asta este vital.
Apoi pentru că este cel mai ieftin pentru toată lumea: cetățean, companie și stat. Sună cinic, poate, dacă vorbești în termeni de bani, dar este o realitate de care trebuie să te preocupi. În plus, poți evita ca un om realmente bun să fie pierdut pentru companie și pentru societate.
De asta, campaniile de screening implementate de companii pentru angajați sunt cea mai simplă cale de a face bine.
Compania de teatru a lui Tim Robbins are un program în penitenciare. Lucrează cu deținuții, pe care-i învață teatru, în ideea unei integrări mai bune. ”La un moment dat au venit la mine doi deținuți. Unul de culoare, altul mexican. Mi-au spus că în urmă cu câteva săptămânia au fost anunțați de șefii de clan că urmează o bătăie între cele două grupuri. Asta este de neevitat, nu te poți sustrage. Așa că, atunci când a început caftul, pe viață și pe moarte, cei doi s-au căutat în bătaie și au jucat teatru. Adică s-au făcut că se bat. Pentru că se știau de la lecțiile de teatru, au avut empatie.”
Tim Robbins a spus la conferința de la Sibiu că teatrul este o cale spre iubire. Și că, de fapt, aceasta este calea pe care ar trebui să o urmăm cu toții, indiferent de bula în care ne aflăm. ”Suntem manevrați de o tehnologie care ne face să ne urâm. De fapt, mașinăriile astea ne împing să ne urâm. Uitați-vă în țara mea, 80 de milioane îl votează pe Trump, iar 80 de milioane îl votează pe Biden. Cum aș putea eu să urăsc 80 de milioane de oameni.”
Fără să știu, el ne-a prezentat astfel teza piesei ”Afrodita și eliberarea lumii”, jucată de compania sa de teatru din Los Angeles. Piesa a avut premiera mondială la FITS și este povestea unui grup de oameni, membrii unui cor, despărțiți de săptămânile de carantină forțată. De acasă, de unii singuri, nu mai pot face muzică. Și tot atunci se instalează dușmănia și ura între ei. Unii cred în măsurile guvernului de a-i izola pentru salvarea celor slabi, alții spun că nu sunt necesare.
De aici, piesa capătă însă alte nuanțe. Folosind fragmente din ideologia conservatoare, dar și ceva umbre ale progresismului, Robbins construiește un mesaj direct al supremației individului și voinței sale în fața comunității și guvernelor. Un mesaj în care libertatea individuală primează în fața organizării comune. ”Nedreptatea și moartea vor fi mereu prezente în lume”, ni se spune la un moment dat. Așa că rupeți lanțurile și întoarceți-vă la ceea ce vă place să faceți, mai ales că asta înseamnă să vă puteți iubi în liniște și pace. Înseamnă că vă puteți îmbrățișa familia, partenerii, iubiții, că puteți simți fiori și emoția libertății.
Dacă nu-ți place mesajul acesta, o să fii expus vreme de două ore în cap la o idee care o să te scoată din ale tale. Și despre care cred că o să scoată Hollywood-ul din ale lui bine de tot. Până la urmă arta trebuie să te pună la încercare și să te oblige să-i asculți pe alții. Chit că nici eu nu mă pot împăca cu ideea că moartea și nedreptatea nu pot fi învinse. Dacă azi, cu resursele societăților noastre, nu putem rezolva aceste lucruri și lăsăm doar natura și instinctul să-și urmeze cursul, la ce bun să mai progresăm?
Este o experiență piesa asta, totuși. Și e complet diferită față de Europa. Nu are nuanțe, subtilități, cum facem noi aici. E direct în fața ta și fie o accepți, fie pleci, cum am mai văzut oameni. Eu am vrut să aflu.
Mi-au plăcut actorii buni. Și foarte frumoși. Cei mai frumoși pe care i-am văzut până acum. Probabil că în Los Angeles nici nu se poate altfel. Muzica bună, scenografia minimală, dar însoțită de proiecții.
Piesa a fost primită cu un val de aplauze și entuziasm din partea publicului.
Cartea lui Ștefan Liiceanu, „Un atlas al corupției. România, 20 de ani de hoție” este de-a dreptul un document științific. Dincolo de povestea corupției noastre, a anecdoticii firești unei asemenea cărți, rămân, datele, cifrele și concluziile rezultate de aici. Cred că Ștefan Liiceanu este unul dintre puținii cetățeni români care a citit rapoartele anuale ale DNA din scoarță în scoarță, a scos date statistice de acolo, le-a coroborat cu legi și acte de voință politică pentru a ne arăta ce este și ce nu este mit în lupta anticorupție.
Și pentru asta a pornit de la zero, cu explicarea termenului, a pus întrebările esențiale și a tras concluziile clare. De exemplu, România pierde anual 15 miliarde de Euro doar din corupție. Sau marea amnistie dată de CCR plus Parlament ne-a costat pe fiecare dintre noi 340 de Euro.
Șefii DNA sunt dublu plătiți față de șefii unor state occidentale, în raport cu salariul mediu din economiile respective. Și, da, voința politică de a răspunde fenomenului corupției a încetat în mare măsură. Măsurat.
Cât despre atitudinea noastră legată de corupție, trebuie să citiți studiul cu cele 17 mii de portofele. Dureros pentru societatea noastră, mai ales pătura sa administrativă.
Cred că este o carte obligatorie pentru cine lucrează în spațiul public și în administrație.
”Oprește un pic camera… Pauză…” Ianis Hagi se ridică din scaun cu lacrimi în ochi și ecranul se întunecă. ”Mulți spun că mi-am ratat cariera…” Denis Alibec se uită în gol și admite. ”Dacă e nevoie să curgă sânge, să curgă sânge!” Edi Iordănescu strigă peste tot vestiarul și apoi bate în mese.
Secvențele de mai sus sunt din filmul În Inima Naționalei, care prezintă calificarea la Euro din Germania cu imagini unice din vestiarul echipei și interviuri în exclusivitate. Am pus trailerul mai demult aici și unii dintre voi au fost emoționați, alții au criticat. Firesc. Filmul a avut premiera de gală în seara asta și de săptămâna viitoare e în cinematografe.
Merită să-l vedeți. Din mai multe motive.
O dată pentru că este povestea spusă din partea cealaltă. Și pentru că prezintă punctul de vedere al unui grup de oameni care a trecut printr-un blocaj psihic. Au trăit o traumă și au dreptul să povestească. Nu cred că există generație mai urâtă de public în istoria fotbalului nostru. I-am desființat ca fotbaliști, dar și ca oameni. Și acum merită ascultați.
Edi Iordănescu este un foarte bun motivator, care înțelege că în vestiar e nevoie de cuvinte simple, clare și puternice. Filmul are o sumedenie de imagini din vestiar dinaintea partidelor și este o intrare în intimitatea echipei, așa cum nu am mai văzut niciodată.
Băieții aceștia sunt un grup. Adversitatea pe care au simțit-o de la societate în atât de multe rânduri i-a unit. Și asta se simte în fiecare minut de film. De la ”băiețelile” de vestiar până la momentele grele.
Marea realizare a filmului regizat de Remus Achim, dincolo de nodul în gât pe care o să-l simțiți în permanență, este dată de interviurile cu jucătorii. Sunt cele mai sincere momente pe care le-am văzut în ultimii ani la sportivii noștri. Și zidul acela al cuvintelor cu ”facem și dregem” chiar este greu de spart. Remus Achim mi-a spus c-a stat de vorbă cu fiecare din ei între 4 și 6 ore ca să ajungă acolo. Că a închis camera de mai multe ori și le-a spus că trebuie să aibă încredere, că a luat-o de la capăt până i-a făcut să se deschidă.
Așa o să-l auzi pe Ianis vorbind despre ce înseamnă să fii fiul lui Hagi. ”Eu m-am născut cu presiunea asta.” Și ochii i se înlăcrimează și înghite în se și filmarea se oprește. Și se oprește din nou când vorbește despre accidentarea care l-a ținut afară din teren un an. ”Mie mi-a luat cea mai mare bucurie a vieții. Oprește, oprește…”
Așa o să-l auzi pe Alibec că lui nu i-a ieșit cariera. Și admite că s-a irosit. ”Au fost multe… Și când am plecat de la Inter…”
Așa o să vezi că Mihăilă are umor mult. ”După gol îi făceam un semn prietenei mele… Mă rog, fostei, că nu o mai am… Prietenei și câinelui… Câinele îl mai am. A rămas cu mine”. Apropo, am trăit mereu cu impresia că Mihăilă s-a accidentat după golul doi cu Elveția, când s-a suit pe gardul cu suporteri. De fapt, el s-a accidentat în sprint, a făcut ruptură musculară, dar nu s-a oprit nicio secundă spre poartă.
Și o să fiți curioși ce spune Pușcaș. Mult hulitul Pușcaș, vorbind despre cariera sa, care are suișuri, coborâșuri și ascensiuni, dar parcă nu e niciodată acolo.
Cred că era un film necesar. Pentru că orice poveste are mai multe fațete. Nu mai multe adevăruri, dar mai multe fețe. Și pentru că ea o să trezească bucurie pentru ”România care a uitat să se bucure.”
Vă dau și un pont. Genericul de final este montat pe piesa Tot mai sus de Marius Moga și Guess Who. O să descoperiți câteva personaje fascinante din staff-ul echipei naționale. Inclusiv bucătarul Andrei Voica, autorul unui moment de excepție.
Mulți dintre acești băieți sunt de la țară. Aflu asta din poveștile lor. E o notă cu atât mai spectaculoasă și mai importantă pentru noi. O dată pentru că arată ce bazin formidabil irosim în România. Și – doi – pentru că mulți au fost siliți să renunțe la educație sau nu au primit cea mai bună educație posibilă. Să obțină respect, victorii și să vorbească liber despre asta este mare lucru.
O notă bună pentru ce înseamnă sistem la noi, îmi atrage atenția prietenul Lorand Balint cu care am colaborat la Out of the Box. Ca să faci un astfel de film îți trebuie ideea, echipamentul, banii, procedurile și, mai ales, oamenii cu care să-l faci. Ideea vine de acum patru ani, filmări există și de atunci, aparatul de marketing și de promovare lucrează de luni bune să facă produsul final. Asta înseamnă că aici ne și pricepem la ceva.
E un film pozitiv. Asta și-a propus, asta face. Nu este documentar, nu este anchetă, ci promovarea unui grup care și-a câștigat respectul. Mi-ar fi plăcut să văd și pauza meciului cu Elveția. Nu e pusă în film din rațiuni tehnice, înțeleg. Una peste alta, menirea lui este să ne dea un pic de speranță înainte de Euro. Ce-o mai fi și acolo, vom vedea. Va mai avea Iordănescu noroc? A răspuns și la întrebarea asta. Dacă spune drept sau nu, puteți stabili voi până la urmă.
De anul acesta avem un nou obicei în familie. Deși sunt dintre cei care pun apa în termos sau sticle când pleacă de acasă, încă avem mult plastic pe care trebuie să-l trimitem la reciclare. La noi în sat, ani buni am lăsat plasticul la poartă, pentru că joia vine o mașină de la primărie care-l ia. De cele mai multe ori nu mai avea ce lua, pentru că dispărea peste noapte.
Acum procedăm așa. Plasticul mic merge la RetuRO, plasticul mare merge la sac, la mașina primăriei. O vă povestesc din experiența noastră. Apoi vă dau câteva date de la RetuRO ca să înțelegeți unde suntem.
Cum a funcționat RetuRO pentru mine
Noi am dus pet-uri mici, cu capacitate de până în 3 litri, exclusiv plastic, la supermarketurile din sat. Toate cele pe care le-am vizitat au instalat RVM.
Nu toate recipientele sunt eligibile SGR. Urmăriți semnul de pe ambalaje! Sunt diverse ambalaje de băuturi care, probabil, sunt făcute cu multe luni înainte, dar încep să întâlnesc din ce în ce mai des recipiente marcate. Important. Vedeți și ce formă au ambalajele alea că sunt sticle care pot bloca presa. Mi-a plăcut că o rețea de magazine a pus poze cu ce poți să pui sau nu în aparat.
De obicei, punem plasticul marcat în portbagaj la mașină și îl predăm la supermarket când avem treabă acolo. Nu am mers special pentru asta. În câteva rânduri, am evitat predarea pentru că era coadă de câte 3-4 oameni. Ce m-a bucurat este că am văzut mulți copii. Pentru că primesc un ban de buzunar, dar și învață ceva.
Într-una dintre seri, coșurile aparatului erau pline și nu mai primeau pet-uri. Drept urmare, lumea lăsase sticlele alături de aparat în ideea că le va lua cineva. Asta m-a bucurat și m-a mirat. O dată pentru că oamenii au vrut să recicleze și nu au aruncat pe stradă sau cine știe unde. M-am mirat pentru că eu nu aș fi lăsat banii din mână. Eu am dus plasticul meu înapoi la mașină și l-am păstrat. Știu că 50 de bani nu-s o avere, dar sunt banii mei și la o sută de sticle aș pierde 50 de lei. Deci nu mai lăsați sticla acolo, că vă iau alții banii.
A doua zi aparatul mergea. Oamenii de la magazin mi-au spus că și-ar dori ca mașina de colectare să vină mai des. Din discuție, însă, mi-am dat seama că cei de la magazin au o muncă în plus și că le pare o corvoadă suplimentară.
În două situații, aparatul s-a blocat. Am citit povestea asta și pe Facebook. O dată s-a reparat singur după ce am mai învârtit sticlele pe acolo. Altă dată, blocat a rămas și a trebuit să vină un lucrător. Dar s-a reparat. Soluții există.
Pe voucher scrie numele rețelei în care se află magazinul unde ați dus la reciclat. Eu am folosit bonurile doar în magazinele unde am dus ambalajele. Este mai la îndemână. Voucherul poate fi folosit însă în toată rețeaua respectivă, fie că faci cumpărături sau vrei numerarul înapoi.
Una peste alta, experiența mea este pozitivă. Mai ales pentru că sistemul funcționează doar de trei luni. Este clar că apar probleme, este loc de îmbunătățire și de mai bine. Vor fi mai multe mașini și mai multe centre de numărare și sortare în anii următori. Cred că sistemul este bun pentru societate și că trebuie să muncim noi toți ca să-l avem. E o șansă să ne ținem țara curată.
Ce înseamnă SGR pentru noi toți
Argumentele pozitive le vedem și în datele mari. Și o să vă spun câteva dintre cele pe care compania care administrează sistemul, RetuRO, le-a făcut publice.
În primul rând, încetul cu încetul, pe piață apar din ce în ce mai multe ambalaje marcate cu logo-ul „Ambalaj cu garanție”. De exemplu, în februarie au intrat pe piață de 7 ori mai multe ambalaje față de prima lună a programului – am ajuns la 290 de milioane, față de 42 de milioane în decembrie. În total, în aceste prime 3 luni, intraseră în piață peste 500 de milioane de ambalaje.
Câte dintre acestea au fost returnate? În primele 4 luni de funcționare a sistemului, consumatorii români au returnat peste 100 de milioane de ambalaje SGR. Volumul de ambalaje colectate a crescut în fiecare lună de la implementarea sistemului, de la 30.000 de ambalaje în decembrie 2023 la peste 20 de milioane în februarie și aproximativ 80 de milioane în luna martie. Dar ce ne arată calculul acesta? Că fiecare român a reciclat în medie câte 2-3 ambalaje de persoană. Și că este loc de mai bine.
Eu am și o doză de mirare aici. Evident, nu te poți aștepta ca rata de colectare să ajungă la cote înalte din prima lună. Dar fiecare ambalaj care nu este returnat la punctele de colectare înseamnă o pierdere financiară pentru fiecare cumpărător. Am reciclat 5 la sută din ambalaje. Restul înseamnă 237 de milioane de lei pe care i-am cheltuit, dar nu i-am recuperat însă. Evident, și acesta este un lucru care se învață. Dar dacă schimbăm perspectiva și ne raportăm la începutul programului, vedem clar pași semnificativi în direcția cea bună.
Mai sunt câteva semne bune
În primul rând că, de la începutul anului, rata de colectare prin SGR a crescut de 700 de ori (de la 31.000 la 21 de milioane de ambalaje. Adică în fiecare zi mai mulți oameni au venit la RVM-uri. Spun asta pentru că RVM-urile au strâns 99% din recipiente.
Până acum au intrat în sistem 67 la sută dintre comercianții din România. 37,5 la sută dintre ei pot implementa SGR și organiza puncte de colectare. Este și o perioadă în care toată lumea testează cele mai eficiente sisteme interne ca să poată oferi un serviciu de calitate.
Micii comercianți au mai multe probleme la implementare, dar și aici se găsesc soluții. Unii dintre ei încearcă o variantă scurtă de colectare, adică transportă ei ambalajele la RVM sau fac strângere manuală ad-hoc. Pentru mulți dintre ei problema este legată de spațiu.
Dar, încă o dată, suntem la patru luni de la începerea programului. Și dincolo de aceste obstacole faptul că cei mai mulți comercianți din România s-au înscris în sistem este un succes. Asta înseamnă că oamenii înțeleg importanța și avantajele momentului. Cred că este conștientizarea unui pas uriaș spre o țară mai civilizată.
În prezent, există 3 centre logistice deschise, la Bonțida, în județul Cluj, la Giarmata, în județul Timiș, și în județul Brașov, iar în următoarele 3 luni RetuRO pregătește deschiderea centrelor din Ilfov, Bacău, Prahova și Dolj. Aceste trei centre regionale pot procesa, cumulat, peste 1,7 miliarde de ambalaje anual, de peste trei ori mai mult decât totalul ambalajelor SGR introduse pe piață până în prezent.
Una peste alta, am început să ne mișcăm. Da, e puțin mai complicat la început, până când ne obișnuim cu noul sistem, dar important este că principiul e bun și că funcționează și la alții. În câteva luni de acum încolo, o să învățăm și mai mult.
