Cum m-am apucat eu de recitit povești

La prima vedere Vlad Petreanu scrie frumos, ca un jurnalist bătrân. Ai zice că e un dinozaur (iartă-mă, Vlad, dar e de bine), din ăia bunii. De fapt, dacă te uiți cu atenție în jur, afli că în România încă nu se scrie în modul ăsta. Omul e înaintea vremurilor de pe aici. De abia se construiește o generație de tineri care învață să scrie de maniera asta. Am mai văzut câte ceva în textele de la Superscrieri. Vlad e mai vechi în breaslă, dar ca scriitură vine din generația asta mai tânără.

În plus, are și darul ăsta senzațional al marilor jurnaliști de a te păcăli. S-o fi dus el să vadă niște biblioteci și cum le schimbă ele viața oamenilor, dar de fapt îți pune în față niște povești de nici Andreea Marin cu Surprizele ei nu le dibuia pe vremuri.

Mie unul mi-au dat lacrimile de vreo două ori, citind despre copilul care și-a găsit fratele în pușcărie sau despre domnul Geană, care și-a pierdut 5 copii, plecați cu mama, ca să-i înlocuiască cu alți 5, ai femeii cu care s-a recăsătorit. Dacă nici asta nu e poveste, nimic nu mai e! E, fraților confrați, cam despre asta e jurnalismul ăsta narativ, că așa se cheamă în cărți. Poate vreun domn profesor de la jurnalism pune mâna pe textele astea, că-s de manual, frate!

[citat]Mai scriu în cartea asta niște oameni foarte talentați. Radu Paraschivescu e scriitor și asta se simte. Prea le trece prin filtru lui și le învârte și le dezvârte. Prea îi sunt dragi cărțile, ca asta să nu se simtă. Adică îi sunt mai dragi decât poveștile în sine. O fi ea mâna de jurnalist necesară, dar micile filigranuri pe la scriitori trebuie să treacă.[/citat]

Cătălin Ștefănescu m-a făcut să râd cu lacrimi cu Patroanea al lui. Așa poveste eu nu am mai auzit de ani, de la un jurnalist de radio pe care îl prețuiesc tare mult. Florin Bălănescu îl cheamă și o să vă povestesc mai târziu de el. Patroanea ăsta e așa o minune de om, că măcar pentru el merită să citiți ce se scrie aici.

Irina Păcurariu e riguroasă și are privire ageră. Cum i-o fi găsit ea pe oamenii ăia veniți de aiurea și pentru care România e de zece ori mai bună decât o vedem noi? Cum le-a adus poveștile și dramele din Africa natală, la suprafață? În fine , dacă i-am primit, îmi arată Irina, musai trebuie să ne gândim la ei, că de acum sunt ai noștri.

[citat]E mai mult decât o carte. Pentru mine e un semn că țara asta e normală și sănătoasă. Că dincolo de ororile pe care le vedem zilnic la tv sau siluirea apasată a tot ce înseamnă valoare sau respect, lucrurile bune s-au conservat.[/citat] Că există oameni frumoși și de treabă, care vor să muncească și să facă mai mult.  Le găsiți pe toate pe căutătoriidepovești.ro

Eu, cartea asta am primit-o din întâmplare. Oamenii care au construit blogul ăsta, Teo și Gabi m-au tras cu ei într-o seară la Biblioteca Națională. Nu fusesem niciodată în clădirea ei cea nouă. Și  mi-a tăiat răsuflarea. E …,  e altă lume. Cu spațiile ei largi și spectaculoase, cu un foaier în care se ținea un concert în acea seară, cu o bibliotecă virtuală, cu oameni calzi, cu o Românie pe care o vezi rar, m-a lăsat fără cuvinte. Cartea mi-a dăruit-o o fată tânără și energică, ca mai toate personajele acestei lumi care sigur ne va cuceri. Căci, până la urmă, binele învinge! Parcă așa se termină toate poveștile, nu-i așa?

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

2 comentarii la Cum m-am apucat eu de recitit povești

  1. Petreanu spune:

    Măi, măi, ce om de treabă 🙂

    1. Catalin Catalin spune:

      Da, măi! Acum ți-ai dat seama?:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *