povesti

Povești de radio. Lucruri importante, aruncate la gunoi

Cu ceva vreme în urmă am aflat cât costă o cheie nouă la mașina noastră. 12 milioane. Asta atunci când nu mai ai niciuna. Aveam două, dar pe una am pierdut-o, iar pe cealaltă am aruncat-o la gunoi. Am căutat-o în ghenă, pe lângă ghenă, dusă a fost. 

Dar povestea mea e mic copil pe lângă ce-am auzit la radio. De la aruncatul verighetei și al banilor până la aruncatul ierbii. Nu, nu aceea din curte. Cealaltă. Mulțumesc încă o dată pentru încrederea pe care oamenii ne-o acordă când ne povestesc toate astea.   

Un cadou neașteptat de Crăciun

Eu mi-am primit cadoul de Crăciun ceva mai devreme. Am trăit la radio una dintre acele întâmplări care te lasă cu gura căscată. Și încerci să cauți în memorie când ce și cum s-a întâmplat. Și îți dai seama că viața are atâtea nuanțe și momente pe care nu le prindem și nu le înțelegem. Și că vedem diferit atâtea lucruri, dar că simțim împreună. 

Pe femeia care vorbește mai jos nu am cunoscut-o până ieri. Nu ne-am întâlnit sau cel puțin eu nu știam asta. Și a intrat în direct la matinal cu mult noroc, dintre cele șase telefoane pe  care le aveam în linie. Pot doar să vă spun c-am stat apoi îndelung de vorbă cu ea. Se numește Ema, nu ne-am văzut decât o dată în viață, deși eu am uitat. Iar azi am aflat cu surprindere că suntem vecini la câteva sute de metri distanță. Ca să vă stârnesc mai mult interesul, o să vă spun doar că povestea are legătură cu copiii fiecăruia dintre noi. Și că al meu a marcat-o pe viață. Mai mult nu vă spun pentru că merită să auziți lucrurile așa cum s-au întâmplat. 

Știu doar că aseară, după toată povestea asta m-am uitat pe fotografii vechi să regăsesc copilul acela. 

Mergem mai departe

Două doamne stau de vorbă lângă mine. Una e în vârstă bine, in jur de 80. “Să știți că pentru mine trag.” Lucrează să-și repare o mână lovită. “Sunt singură. Uneori mi-e greu și cu două mâini, darămite cu una.”

Părul e alb complet, mișcările încete. “Să știți că eu nu mă opresc, am lucrat puțin azi.” “E destul pentru dvs,” i se spune. “Trebuie să mergeți acasă. Cine vă ia?”. Batrâna se încruntă. “Singură vin de la Obor.” “Singură?”, se întoarce toată sala.

Mai mult

Cum m-am apucat eu de recitit povești

La prima vedere Vlad Petreanu scrie frumos, ca un jurnalist bătrân. Ai zice că e un dinozaur (iartă-mă, Vlad, dar e de bine), din ăia bunii. De fapt, dacă te uiți cu atenție în jur, afli că în România încă nu se scrie în modul ăsta. Omul e înaintea vremurilor de pe aici. De abia se construiește o generație de tineri care învață să scrie de maniera asta. Am mai văzut câte ceva în textele de la Superscrieri. Vlad e mai vechi în breaslă, dar ca scriitură vine din generația asta mai tânără.

În plus, are și darul ăsta senzațional al marilor jurnaliști de a te păcăli. S-o fi dus el să vadă niște biblioteci și cum le schimbă ele viața oamenilor, dar de fapt îți pune în față niște povești de nici Andreea Marin cu Surprizele ei nu le dibuia pe vremuri.

Mai mult