Constantin Cotimanis: „Am jucat rolul celui mai mare nenorocit din istoria noastră aproape contemporană”

Bebe Cotimanis este cea mai cunoscută voce din România. Amenințătoare, întunecată, profundă sau istorică, depinde de situație, vocea lui te călăuzește prin programul ProTV. Și o face de vreo 20 de ani. Dar când se întâmplă asta, ai mai puțină vreme să te gândești la actorul Constantin Cotimanis. Și la pasiunile sale. Ultima dată l-am văzut în „Între amin și chin,” un film despre fenomenul Pitești, care te lipește de scaun. Ce aveam să aflu este că, de fapt, în acest film, își întâlnește rădăcinile și o parte din istoria familiei de aromâni din care face parte. Așadar să începem de la voce  

Voiceover e o meserie pe care practic ați inventat-o în România. Până la Pro Tv aceasta nu exista. 

E o meserie pe care nu am stăpânit-o nici eu. Se pare că am fost primul care a intrat pe o televiziune cu voce, cu promo. Limba română nu se preta la așa ceva, punându-i-se în față niște voci de americani, de englezi, voci renumite. Era foarte greu să aranjezi limba română, să sune important pentru un lucru pe care îl ai de scos în evidență. Împreună cu Teodosiu am debutat la ProTV. Trebuia să facem niște promouri înainte să apară, să arunci postul în aer. Am reașezat felul de a vorbi pentru televiziune, în limba română. Prima a fost Esca care a avut un grad de pregătire ridicat la BBC. A trimis-o Sârbu înainte cu un an, iar ea a venit și a impus un soi de tipar preluat de alte televiziuni. Noi ne mândrim că am luat cei mai buni oameni din televiziunea română. Pe măsură ce oamenii au fost crescuți s-au răspândit la celelalte televiziuni. Așa se întâmplă că mă întâlnesc cu oameni pe care i-am pregătit pentru ProTV. Florin era foarte talentat, deci nu a durat decât vreo două ore pregătirea lui.

Aveați pregătire, ați știut ceva reguli?

Regulile mi le-am inventat. Le-am inventat și le-am răspândit. La un moment dat mi-a dat telefon amuzat Bogdan Vodă, colegul meu de la Nottara, soțul Clarei Vodă. Amândoi sunt actori la un post de televiziune. Mi-au spus: „Bebe, poți să vorbești? Se întâmplă ceva. A venit Repan să dea vocea Antenei 1, că vor ăștia să relanseze postul. S-a enervat la culme că ăștia i-au pus vocea ta și au spus că așa trebuie să sune”. Eu care îl respect pe Repi, care a fost un model de pronunție, o voce importantă în teatrul și în filmul românesc. Să îi pună vocea unui puști? S-a enervat și a plecat

Făceam promouri cu două zile înainte de lansare. M-am apucat într-un studio mic, pe o stradă lângă Obor, într-un fost cinematograf. Acolo era închiriat. Studioul în care înregistram era cam cât două toalete, puse cap la cap. Era o chestie cu niște cofraje de ouă. Așa era atunci. Am început să înregistrez, stând în picioare. Mona Segall și Cristi Rotar erau dincolo de ciclop. Din când în când mai trecea Sârbu să vadă cum merge treaba. Se uita și îmi făcea semn că e bine. Am început seara, pe la 8, 9 și am stat până la 2 noaptea. La un moment dat a apărut cu apă. M-a întrebat Mona Segall: „Bebe, ești bine? Ai obosit?”. I-am răspuns: „Mă dor picioarele!”. Am stat în picioare 4, 5 ore în fața microfonului. Apoi ne-am minunat toți: „Hai să îi dăm un scaun!”. Asta e o realizare a revoluției române. Eu nu mai făcusem asta. Mai făcusem o voce înainte de care sunt mândru, de care îmi amintesc cu plăcere: vocea lui Iisus din „Cartea cărților”.

Cotimanis pare un nume aromân. Care este istoria familiei?

Originile sunt mai mult macedoneşti. Familia e din satul Coasa, undeva prin Grecia, Larissa. Coasa sau Furca. Numele de familie a fost inițial Cotimani. În perioada în care te înregistrau la schimbul de populație din Cadrilater în partea cealaltă a Dobrogei, la Săcele era mai la repezeală. Au scăpat „s”-ul. Când am jucat în prima piesă, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic”, Bibanul m-a trecut pe afiș direct Cotimanis, fără să mă întrebe. Așa îl știa pe bunicul.

Bunicul a venit cu meseria pe care o avea în Cadrilater. Se vorbea puțin despre rude, fiindcă familia a trecut prin pușcărie și decideau să nu vorbească ca să nu spunem la școală. Am avut un unchi, Iancu, prefect de Caliacra. Bunicul era un om foarte priceput, era perceptor de taxe. Când ni s-a luat Cadrilaterul majoritatea am venit în zona asta unde era totul mai calm.

Nu mi-am păstrat rădăcinile. Mai am doar o mătușă, Țuți. Ea are copii, eu la rândul meu copii. În rest, ne-am cam pierdut.

După anii `40, unchiul Sandu a făcut pușcărie multă. Se vorbea foarte rar despre asta în familie. Tata a murit. Pe la 13 ani mai aveam grijă de bunicul, fiindcă îmbătrânise. Povestea: „Băi băiete, au ajuns golanii la putere… Dar să nu spui asta la școală”. Așa li se spunea, golani. Probabil asta a fost răzbunarea lui Iliescu când ne-a făcut golani fiindcă am stat în Piața Universității. Nu aveam cum să spun la școală, fiindcă nu discutam așa ceva. Nu eram foarte îndârjiți împotriva regimului, fiindcă eram tineri și alt regim nu cunoscuserăm până atunci. 

 „Între chin și amin”, filmul despre fenomenul Pitești, are la baza povestea unei familii de machedoni. E și o istorie personală la mijloc?

E greu să vorbesc despre chestia asta. Ana Blandiana i-a spus lui Toma: „Nu or să te lase să faci un film pe tema asta. Nu o să-ți dea nici un ban”. „Doamnă, sunt machedon, eu când îmi pun ceva în cap, fac!”. S-a apucat Toma de strâns bani de la macedoneni. A început să facă o listă. Macedonenii au început să doneze: Gigi Becali, Hagi. Kira Hagi joacă în film, chiar a debutat în film. Mai mulți au donat, dar fondurile principale au venit de la Toma. Toma a renunțat să mai facă o casă ca să aibă bani pentru film. Am fost puțin plătiți, dar am considerat că este o datorie. Toma mi-a spus: „Uite scenariul! Îl vei juca pe Ciumău, șeful închisorii de la Pitești”. „În nici un caz!”. El mi-a spus atunci: „Te rog, citește-l. L-am scris pentru tine! Mai gândește-te, te rog, ce datorii ai față de strămoși!”

Fenomenul Pitești ar trebui predat mai mult în școlile din România. Și ar trebui să vorbim mereu despre el. 

Rude torturându-și rudele. În filmul nostru e vorba despre un frate care își torturează fratele ca să-l scape. Nu era altă soluție.E un film dur, dar înălțător. Dacă ai răbdare și tărie, căci nu respiri pe timpul filmului. Toma mi-a spus că lumea se ducea la cinema, cu floricele, răcoritoare. Însă, de când începea filmul până la sfârșit nu puteai să bagi nimic în gură. Ieșeau și aruncau floricelele la coș. Nu mâncau! Nici nu ai cum să mănânci. Eu nu am băut apă. Am avut sticla de apă lângă mine. Văzusem filmul de nu știu câte ori. Nu poți să bei apă când cei de acolo nu aveau dreptul la apă. Să primești o cană de apă curată era o răsplată.

Rolul lui Bebe Cotimanis e unul dur. Pentru că întruchipează unul dintre cei mai mari criminali din istoria țării. 

Rolul celui mai mare nenorocit al istoriei românești aproape contemporane. La viața mea am jucat tot soiul de nenorociți, dar acesta e cel mai nenorocit. Am o plăcere nebună să îi las în fundul gol, să-i descopăr, să le fac o radiografie. Nu înveți din personajele pozitive. Pe un Făt-Frumos îl accepți, dar de învățat, înveți de la zmeu. Așa cred.

S-a filmat Jilava, în celule. (Am reușit să joc) având istoria unchiului în spate, având scenariul citit de mai multe ori, citind cărți despre fenomenul Pitești. Eu stau la Pitești. Sunt prieten cu cel care are grijă de muzeul închisorii. E o istorie aparte.

Fenomenul Pitești este păstrat în memoria noastră aproape printr-o întâmplare. Dincolo de istorisirile celor implicați, locul închisorii era sortit distrugerii. 

Axinte Gheorghe, om de afaceri, a primit aprobare să dărâme închisoarea și să construiască blocuri peste. Omul s-a apucat să construiască. A dărmat un zid, a făcut niște blocuri. Când a început să intre în partea cealaltă a dat de oase. Atunci s-a oprit, nu a mai construit. Omul de afaceri a devenit cel care răspunde de muzeul închisorii. Am fost cazat gratis, la Pitești, când am ajuns, într-un apartament superb, al lui. Are grijă de cei care au rămas în viață după fenomenul Pitești. Întâlnirile au loc o dată sau de două ori pe an. Oamenii dispar de la an la an. Tache Rodas este un om care a fost torturat ca nimeni altul. E de o veselie extraordinară. Am vorbit cu el. Tortură… Erau treziți de dimineața. Erau băgați sub pat când venea micul dejun. Asta era cam singura masă pe zi dacă nu erai cuminte. Stăteau sub pat. Ăștia veneau și le puneau castronul la gură. Nu aveau voie să îl atingă cu mâna. Nu aveau lingură, nimic. Mâncau din castronul acela niște tărâțe înmuiată în apă. Dietă, nu?! Li se dădea apoi un pahar cu apă, o dată pe zi. Erau bătuți, torturați. Trebuiau să renunțe la Dumnezeu și să declare câte și mai câte neadevăruri. Ei nu se interesau de ce e acasă: soră-ta e o curvă, taică-tău înjură în biserică și a violat pe nu știu cine. Oamenii nu scriau asta. Cei mai mulți. Parte din ei nu au rezistat și au scris neadevăruri. Parte din ele sunt scrise, scrijelite pe pereți. Nenorociții aveau pereți cu declarațiile lor. Un fel de tapet al renunțării la Dumnezeu. Dacă nu făceai asta pățeai ca Tache Rodas. Te călcau pe cap, te băteau la tălpi. Te lăsau iarna într-o celulă. Iarna. Închisoarea nu avea încălzire. Iarna era extrem de frig, iar vara te scoteau în curte când era arșița mai mare, numai să te țină la extreme. Mai primeau medicamente din când în când. Există un moment și în film când vrei să îi dai medicamentele și hrana ta celui care e pe moarte, iar el o refuză: „Oricum nu mai am mult”. În momentul acela îți cade lacrima brusc. Oameni lăsați în pielea goală în celulă.
Când unuia îi era mai frig se puneau unul peste altul. Făceau o movilă ca să-și încălzească corpurile. Cu furtunurile, din când în când, se mai băga apă și îi udau. Cum au rezistat? De ce? Cei mai mulți spun că l-au găsit pe Dumnezeu în închisoare. Ciumău spune: „Dumnezeu nu există, mă! Unde e Dumnezeul tău? Dacă ar fi, ar veni aici!”. „E aici! Ai să vezi că e aici!”. Mulți l-au descoperit în esența lui pe Dumnezeu. S-au descoperit pe ei. Dumnezeu e în noi, nu în altă parte. Se exprimă prin noi.

Ce simți când joci un astfel de rol?

Nu știu ce simt, îți spun sincer. Știu însă ce a simțit bunicul Kirei Hagi, din partea mamei. Când am fost la Constanța mi-a spus la premieră că și el a făcut pușcărie. Ani buni de pușcărie. Un constructor extraordinar. Mi-a spus: „Dacă aveam un pistol, trăgeam în ecran. V-am urât. Nu vă urăsc. V-am urât, nu vă urăsc!. Nopți la rând după ce ați sugrumat-o pe nepoată-mea, nopți la rând v-am visat, v-am urât.” Ne-am întâlnit, ne-am luat în brațe și mi-a mulțumit că l-am dat în gât pe nenorocitul acesta.

Nu l-am jucat strict pe acest torționar. Toma a adunat istorii de la vreo trei torționari, șefi de închisori: Jilava, Sighet, Pitești. I-a băgat pe toți, să-mi facă mie un bine.

Între chin și amin ar trebui băgat în școli la orele de istorie, să-l vadă copiii. Cei mici nu pot, pentru că e dur, dar liceenii trebuie să-l vadă. Nu are rost să predai în vorbe când ai filmul acesta, istoria contemporană a României. Nu ai cum să explici mai bine. Filmul nu îți arată decât vreo 30% din ororile petrecute. Nu ai timp de așa ceva și nici nu se pot arăta. Nu se pot arăta, dar ca idee dur prezentată, trebuie să intre. De ce să nu prezinți printr-un film? Dată fiind pregătirea profesorilor nici ei nu au fost contemporani cu fenomenul. Nu știu cum ai putea preda emoțional fenomenul, ca la teatru, să înțeleagă copilul ceva.

Apropo de anticomunism. Cum simțeați asta în anii lui Ceaușescu? V-ați educat așa sau ați primit o astfel de educație?

Meseria noastră nu poate fi făcută din afara conștiinței naționale sau a credinței în Dumnezeu. Teatrul fără Dumnezeu nu există! Cioran a stat cu Dumnezeu lângă el, l-a combătut, dar se raporta la Dumnezeu. Trebuie să te raportezi la ceva ca să poți trăi. Noi am trăit copilăria în comunism. Ea este frumoasă, deși nu în orice regim. Am avut o copilărie frumoasă. Ne-am născut în Ferentari, trăiam printre țigani, jucam fotbal cu ei. O minune de oameni. Nu știam că părinții fac un efort atât de mare să ne crească, pentru că și-au asumat responsabilitatea să aibă niște copii. Nu a fost greu, nu a fost ușor, a fost cum a fost!Ceva împotriva comuniștilor am avut când s-a înăsprit treaba, iar noi trebuia să ne cenzurăm în teatru, în film. Când cenzura ne împiedica să ne facem meseria. Teatrul era făcut numai din șopârle. Între Dumnezeu și noi stătea comunismul. Acesta trebuia dat la o parte ca să avem o vedere mai clară asupra lumii și vieții pe care o trăim. Băgam niște șopârle indiferent de ce jucam. Sandu Dabija spune: „Aproape nu mai vedem rostul să facem teatru că ne-a pierit dușmanul”. Nu ne-a pierit deloc. Și-a schimbat pielea și a devenit mai rău decât înainte fiindcă vine mascat.

Actoria a venit târziu. Mai întâi a fost vorba de construcții. 

După ce am terminat liceul de arhitectură, m-am îndrăgostit de meserie. Am fost prima promoție. Au încercat să aducă niște profesori de la Ion Mincu și să vadă câtă arhitectură poate înghiți un tânăr după clasa a VIII-a. Am făcut cinci ani la liceul de arhitectură. După ce am terminat am intrat la construcții, la seral. Mama creștea trei copii. Nu avea bani. Era croitoreasă de lux pentru multe vedete din muzica populară și nu numai. Aveam rate rămase de la tata pentru mobilă. Mama se chinuia, iar eu am simțit nevoia să muncesc. Am intrat la seral la construcții. Am stat 6 luni de zile, până când am dat de chimia materialelor de construcții. Nu țineam foarte mult, venind de pe șantier, să stau într-un șantier să muncesc toată viața. M-am mutat de acolo. În 1977, după cutremur, eram inspector de calitate la injectări în grinzi, cu rășini epoxidice. Se băgau niște rășini japoneze la început. Apoi Ceaușeasca a hotărât că le putem face și noi. La câtă chimie știa așa credea. Când am văzut că cele de la noi nu se întăreau în grinzi m-am retras și nu am mai semnat fișele alea de luare în primire pentru că nu era corect. M-am angajat apoi la Proiect București. Acolo am întâlnit arhitecți, constructori, proiectanți. Am lucrat la blocurile de pe Calea Moșilor. Desenam, proiectam, participam la soluții de proiectare. Blocurile erau prinse într-un catalog cu soluții tip. Am renunțat apoi și la Facultatea de Arhitectură pentru că rolul arhitectului nu era decât să pună niște culori pe un perete sau să agațe un panou. Suprafețe meschine până la a te încadra în 86 de metri cu 4 camere. Măreau casa scării, doar ca să micșoreze apartamentele. Am zis că arhitectura e frumoasă, dar nu la noi.

Și actoria?

A venit un prieten de la Proiect București. Mi-a spus că e o brigadă artistică cu un profesor tare mișto. Scopul era să mai fugim de muncă. M-am înscris că așa a vrut Dumnezeu. Așa am întâlnit un om minunat, pe Traian Aelenei, profesorul de teatru de la Școala Populară de Artă. O minune de om. Acolo m-am întâlnit cu Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Petrică Nicolae. Omul acesta mi-a spus că am talent, dar nu pe șleau. Ne prezentam la cursuri. Ne dădea câte o poezie. Cu foaia în față ne punea să o despicăm, să o recităm cum credem, să scoatem idei. Câștigam chestiile astea din logică, dintr-un talent pe care nu mi-l cunoscusem.

Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Dan Constantinescu s-au pregătit să dea la teatru. Eu nu aveam de gând. Dan Puric l-a anunțat pe Traian că nu dau. Nu erau telefoane mobile. El m-a rugat să-i fac plăcerea și să dau la teatru. Îmi era rușine. Ei erau foarte pregătiți. „Te rog eu mult de tot, fă-mi plăcerea asta, dacă tot am stat atâta timp împreună. Îți dă Dan Puric ce și cum. Învață cinci poezii”. „Dăm și la română, iar eu m-am desprins de literatura română de mult.” „Lasă că vorbim cu Dan Puric.”. M-a pregătit în două zile. Am dat la română. Nu eram chiar pe din afară total. Era eliminatorie. A urmat proba cu poezia. A fost o poezie scurtă a lui Nichita Stănescu. Cea mai scurtă. În comisie erau Olga Tudorache, Bibanul. El spune: „Atât?”. „Da.”. „Ajunge”. Am mai zis o baladă pe care o știam pe jumătate și m-a întrerupt la timp, o altă poezie foarte scurtă. Am trecut de proba asta. A venit improvizația. Nu știam ce e aia. Am luat 5,16, prima notă. Doborâtor, demoralizator. M-am prezentat și la monolog, tot la insistențele Aelenei. Mi-am făcut un monolog. Nu făcusem așa ceva în viața mea. La vreo trei zile primesc un telefon de la Dan Puric. Dialogul a fost așa: „Am intrat!” „Felicitări!” „Nu ai înțeles. Am intrat amândoi”.” Du-te băi de aici. Sunt 4 locuri!”. Rămăsesem 14, 15 pe loc după eliminări. Am plecat din Balta Albă, de la Ilioara, m-am urcat în mașina 313 și pentru prima oară în viața mea când am traversat la Rosetti am așteptat să se facă verde. Deveneam o valoare.

Când a fost momentul în care ați știut că veți face mereu asta

Petrică Vasilescu și Geta Angheluță mi-au fost profesori. A fost spectaculos. Nu știam despre ce e vorba. La a doua oră de actorie am lipsit. Jucau Steaua cu Dinamo, iar eu la așa ceva nu puteam lipsi. Am plecat direct la meci după muncă. Când am ajuns peste două zile la facultate se uitau colegii la mine: „Ce ai pățit, Bebe? De ce nu ai venit?”. „Nimic!”. A venit Petrică Vasilescu. Era un om tare grijuliu. Mirosea a om de la distanță, a om! „Ceva grav?”.” Nimic”, zic, „am fost la meci”. S-a uitat la Geta Angheluță vreo două minute. Tăcea toată clasa. Ei discutaseră. Ăsta are doar mama, cine știe ce s-o fi întâmplat, o fi murit, Doamne ferește. Mi-a zis: „Băi copile, sunt oameni care au dat de 10 ori! A câta oară ai dat Petrică (Panait)?”. „Am intrat a 11-a oară dom` profesor!”. „Îl vezi pe ăsta? De 11 ori, 11 ani la rând. Cred că trebuie să te retragi pentru că tu nu știi ce important e actorul și ce înseamnă el pe lumea asta”. Atunci am realizat despre ce este vorba și cât de importantă este instituția la care am ajuns și la care aveam să stau patru ani de zile.

 

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *