vedete

Alexandru Tomescu. Anatomia unui Stradivarius

Dacă aveți un pic de noroc și de insistență îl puteți vedea pe Alexandru Tomescu în aceste zile cântând la Stradivarius. E luna pe care o dedică anual concertelor Stradivarius în România. Celebra vioară și celebrul violonist ajung în fața noastră într-un gest de reverență al unei comori. Sunt 12 ani de când Alexandru Tomescu face asta și o face cu un succes și o bucurie care sunt uriașe. 

Nu o să vorbim mult despre el astăzi, dar o să zăbovim îndelung asupra acestui miracol care e vioara Stradivarius. Și mai ales asupra legăturii dintre om și ea. L-am întrebat la început pe Alexandru Tomescu dacă e cel mai bun violonist român.

Sigur că dacă ar exista și în domeniul violoniștilor sau al muzicii, în general, un fel de clasament ATP cu puncte după fiecare concert mai câștigi, mai pierzi. Ai greșit ceva, ți se scad puncte. Poate lucrurile ar fi mai simple, adică ierarhiile ar fi cumva mai simple, dar în domeniul ăsta artistic totul este foarte subiectiv pentru că e greu să cuantifici ceva. Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, m-a emoționat, mi-au dat lacrimile. Cum le faci? Le calculezi la mililitri?

Totul este foarte, foarte subiectiv, într-adevăr. La urma urmei totul ține de felul în care rezonează fiecare ascultător cu omul care este pe scenă. Sunt unii care îl adorau pe Heifetz și alții care nu-l puteau suporta fiindcă li se părea un fel de robot, din cauză că nu dădea niciodată pe de lături. E o chestiune de afinitate spirituală cu omul care este pe scenă acolo. Contează felul în care el reușește să construiască acele punți de comunicare.

Cei mai mulți oameni de specialitate care au văzut această vioară spun că e minunată. Că e un Stradivarius frumos 

Mulți dintre experții din străinătate care au văzut vioara aceasta au fost șocați aproape aș putea spune. Impresionați! Țin minte reacția lutierului de la Paris, cel care l-a cunoscut și pe George Enescu și care s-a ocupat cam de toate viorile Stradivarius care au circulat în lume, în clipa în care am deschis cutia viorii în fața lui, nu-i spusesem nimic. Nici că e Stradivarius sau altceva. Ne cunoșteam de mai mulți ani și i-am zis: „Maestre, vreau să vă arăt această vioară!”. Țin minte și acum expresia feței lui. Nici măcar nu a atins-o, nu a scos-o din cutie, nu s-a uitat la etichetă. Nimic din toate acestea! Pur și simplu a văzut-o așa, de la distanță. Se întoarce spre mine cu un zâmbet larg pe toată fața și spune: „Vai, dar ce frumusețe!”. Următoarea întrebare a fost: „Dar cum de nu o știu?”. A ghicit anul construcției cu o bătaie de doi, trei ani. Perioada 1700-1705, dar cum de nu o cunosc. I-am explicat că din 1955 vioara Stradivarius Elder-Voicu este în posesia statului român

Ăsta e genul de subiect la care ar trebui să te faci mic, dar tocmai aici mă macină curiozitatea. Ce o face atât de specială?

Au trecut 12 ani (de când am vioara). E o întrebare simplă și imposibilă în același timp, pentru că la prima vedere tocmai. Nu este cum ar fi să ziceam o mașină scumpă sau un ceas scump care e făcut din altceva, din titaniu sau nu știu ce minereu care e adus de pe lună. Este făcută din aceleași esențe de lemn din care se fac și în ziua de astăzi viorile. La culoare, acele componente care teoretic ar fi disponibile și în ziua de astăzi, dar cu toate astea este diferită. Dacă vreți recrearea unei viori Stradivarius este un fel de potir al Sfântului Graal. Un fel de piatră filosofală pe care o tot caută lutierii de secole, deci nu de ieri de azi. De secole!

Sunt tot felul de povești, de legende. Unele mai romantice, altele mai trase de păr, dar cei care au văzut filmul „Vioara roșie”, poate sunt convinși că Stradivari folosea sângele soției lui ca să lăcuiască viorile. Sunt legende și legende. Ceea ce este însă adevărat este că Stradivari era un perfecționist. Pe lângă faptul că a construit viori care sunau și funcționau foarte bine ca instrumente, funcționarea lor era dublată de frumusețe. Erau obiecte de artă. Frumusețea stătea și în selecția materiilor prime. Un lemn de o frumusețe care te izbește și în ziua de astăzi. Există și această speculație foarte dragă românilor, că de fapt lemnul pe care îl folosea Stradivari ar fi putut proveni inclusiv din pădurile românești. E o speculație ce are cumva un fundament pe filiera turcească. Turcii aveau legături comerciale cu Veneția, de unde Stradivari s-ar fi putut aproviziona. Cert este că și în ziua de astăzi, în România, cresc copaci care oferă poate unul dintre cele mai bune lemne, cu cele mai ridicate calități de rezonanță.

Mâinile lui Alexandru Tomescu au îmbrățișat ași alte viori. Vede și aude diferențele la modul absolut. 

Este, dacă vreți, un cu totul  alt tip de instrument. Poate de aceea nu toți violoniștii se declară a fi confortabili cântând pe o vioară Stradivarius, pentru că în primul rând se spune că ele au o personalitate a lor. Adică trebuie să te apropii cu un anumit respect de vioara Stradivarius, fiindcă dacă vrei să îi impui stilul tău de cântat s-ar putea să nu funcționeze. Trebuie să existe această deschidere, această disponibilitate în a vedea exact cum funcționează vioara respectivă. Sunt instrumente pe care poți să le iei, bați cu pumnul în masă, vioara răspunde, nu are nicio limită și gata! Ei, la viorile Stradivarius e un pic altfel. Instrumentele vechi, italienești, în general, obțin un sunet mai mare, mai puternic dacă apeși mai puțin. De ce? E cumva de-a-ndoaselea. Trebuie să o lași să respire. În clipa în care apeși foarte mult ai strangulat-o.

Sunt variabile asemănătoare dacă vreți cu cele de care trebuie să țină cont să zicem un pilot de curse. Au de exemplu aceeași problemă: aderența. Piloții de curse au sute, mii de cai putere acolo și provocarea este tocmai aceasta: cum să facă să ajungă toți caii putere pe asfalt. Să-i transfere. În același fel și vioara Stradivarius depinde de niște resurse uriașe. Trebuie să știi cum să le accesezi. Să nu apeși prea tare și să învârți cauciucurile în gol

Exact în 2019 vioara împlinește 317 ani. Cât se va putea cânta la ea?

Este o întrebare legitimă, mai ales în 2019, când perspectiva de viață a obiectelor care ne înconjoară este de doi, trei, hai cinci ani, dacă e.  Dacă un telefon ar ține 10 ani, deja e un obiect de muzeu. Vioara Stradivarius a fost construită într-o altă epocă în care Stradivari nu era preocupat de câte viori va vinde el dacă nu se strică suficient de repede și le construia ca să funcționeze un timp nedefinit. Are evident niște părți, niște consumabile. Orice instrument de genul acesta are niște părți care se înlocuiesc periodic: corzi, căluș, tastieră. Diverse lucruri care nu țin de esența viorii, de cutia de rezonanță. Cutia de rezonanță este cea care dă naștere sunetului. Chiar am văzut viori Stradivarius care în urma diferitelor accidente sau a întâmplărilor au fost făcute din două, doar una. A rămas doar fața sau spatele și cu toate astea încă funcționau incredibil de bine.

Da, (e un fel de magie). Cum spuneam mai devreme, există toate aceste legende, aparente miracole. După părerea mea și a lutierului cu care lucrez de muli ani, Silvian Rusu, ar fi vorba mai degrabă de un întreg set de secrete. Un întreg set de lucruri de urmat, care atunci când ar fi toate puse împreună în acest jur ar funcționa impecabil. În ziua de astăzi, într-adevăr, putem reproduce la milimetru, la zecime de milimetru o vioară Stradivarius, dar e ceva ce nu putem reproduce. Nu putem găsi două bucăți de lemn identice și aici e cheia după părerea mea, cheia tuturor problemelor. Evident, lemnul este o materie organică. Nu sunt două bucăți care să semene una cu cealaltă. Stradivari își făcea aceste hărți de grosimi, căci fața și spatele unei viori nu au aceleași grosimi peste tot. Sunt niște hărți, locuri în care e mai groasă, mai subțire. Jongla cu aceste grosimi în funcție de fiecare bucată de lemn. Dacă noi copiem o vioară gata făcută pe o altă bucată de lemn care nu are nicio legătură cu cea de dinainte, rezultatul va fi corect din punct de vedere fizic, dar nu va funcționa așa cum trebuie. Stradivari trata fiecare bucată de lemn individual. Avea niște criterii de selecție de un fanatism uluitor, inclusiv în ziua de astăzi. Nu știu dacă e adevărat sau nu, dar știu că m-a impresionat când eram copil: povestea că atunci când Stradivari termina de construit o vioară, la vremea respectivă fiind un proces foarte laborios care dura mai multe luni de zile, o încerca. Știa să cânte la vioară. Dacă nu era mulțumit de rezultat o arunca pe foc. Vă dați seama poate câte capodopere s-au pierdut în felul acesta? Viorile Stradivarius pot fi foarte capricioase. O mulțime de reglaje de o finețe fantastică pot schimba radical sunetul unei viori.

Iar omul care mânuiește vioara asta istorică se joacă în fiecare zi făcând game. Adică cel mai simplu limbaj al muzicii. Doar că e repetat la infinit.

Este o chestiune de întreținere și de menținere a abilității de a cânta, exact în același fel în care Simona Halep face antrenamente în fiecare zi. Dacă vrea să se mențină în top, dacă vrea să fie în deplinătatea capacităților sale fizice și mai ales mentale, trebuie să se antreneze în fiecare zi.

Sigur, nu e vorba că le învăț, ci îmi resetez reperele. La vioară este o diferență comparativ cu pianul sau chitara care sunt instrumente unde sunetele sunt foarte clar delimitate. La chitară sunt acele praguri, ca un fel de clape la pian. La vioară în schimb, corzile sunt netede. Există o infinitate de posibilități de a nuanța sunetul, dar și de a da pe de lături. Toți marii violoniști, cei care vor să facă performanță la nivel maxim dedică pregătirii concertului între o oră și trei ore pe zi. Sunt convins că așa fac și atleții, sportivii de performanță. Înainte de a se apuca de antrenamentul de tenis își lucrează fiecare  mușchi pentru ca totul să funcționeze. Este dacă vreți aceeași meticulozitate pe care trebuie să o aibă un pilot de Formula 1 în clipa în care își pregătește mașina de concurs. Fiecare șurubel, fiecare sistem trebuie să funcționeze impecabil pentru ca în momentul de performanță să dai tot ce e mai bun din tine.

Nu m-am gândit niciodată că un violoniast poate să aibă aceleași probleme de sănătate ca un sportiv de performanță.

Fără bătături la mâna stângă, la mâna dreaptă, la gât nu se poate. Organismul se adaptează, e adevărat. Sunt niște deformări profesionale pe care medicii le recunosc imediat. Merg inclusiv până la dantură. Dentiștii care au mai lucrat cu violoniști recunosc deformările care se petrec inclusiv la nivelul dinților. Coloana vertebrală se deformează. Umărul stâng ajunge să fie mai dezvoltat decât umărul drept. O mulțime de lucruri care pot fi ținute sub control prin programe de gimnastică sau de înot. Nu puțini dintre violoniștii de succes s-au confruntat cu probleme de ordin fizic. Vengerov la un moment dat, chiar trecuse la dirijat pentru că nu mai suporta durerile de spate. Profesorul meu de la Dallas, din America, a trebuit să renunțe cu totul la cântatul la vioară din cauza contracturilor musculare care apăreau. Așadar, este o chestiune ce poate părea de fiță, dar nu e deloc.

Dacă vrei să poți funcționa pe termen lung, e important să-ți găsești acea naturalețe, acea relaxare a mișcărilor care să-ți permită să poți să practici lucrurile aceste 20, 30 de ani. Eu mă străduiesc. Cam ăsta e criteriul de funcționare și nu doar din punct de vedere al pregătirii fizice sau mentale, care este foarte, foarte importantă. Nu e vorba doar să te pregătești, să studiezi. Pregătesc concertul de Mendez, ok, studiez 4 ore pe zi și gata. Toate lucrurile trebuie să funcționeze acolo. Și partea fizică de care am amintit mai devreme, însă partea mentală, după părerea mea este crucială. Poate prea puțin pregătită. Evident, copiii învață cum funcționează, cum se ține arcușul, cum să cânte. În liceu, în Conservator, pe linia asta se merge. De partea psihologică, cum te vezi tu pe tine, în raport cu ceilalți, în raport cu lucrarea muzicală pe care o cânți, cum îți gestionezi tu emoțiile, un potențial eșec… Lucrurile astea sunt lăsate la latitudinea fiecăruia. Evident, fiecare își construiește principiul și sistemul său de funcționare, dar pot să vă spun că partea psihologică are o pondere foarte, foarte mare. Cel puțin 20%, 30%. Evident sunt foarte mulți oameni extrem de dotați, de talentați, dar care nu pot avea o carieră, o viață pe scenă din cauză că au acest trac. Te pregătești și când să intri pe scenă te cuprinde o spaimă de moarte, o înghețare, un fel de reacție.

Dar nu acesta este cel mai dificil lucru. Îl descoperiți la finalul interviului. 

 

         

Andra, superstarul obișnuit: ”Îmi place să spăl vase”

Când să înceapă interviul, Andra își cânta încetișor, ca pentru sine, Hallelujah. Așa faci mereu, o întreb. Știu deja că ea cântă tot timpul, că e natura ei. Știu că se exprimă ușor prin cântec și că așa-i vine bine să-și transmită sentimentele. Mi-e mai ușor uneori să cânt, decât să vorbesc! 

Sunt melodii care îmi dau o anumită liniște înainte de un interviu. Da, (e ceva asemănător cu o rugăciune). Uite, când urc în avion sau când intru într-un concert, acum în cadrul turneului sau oriunde concertez, spun un Tatăl nostru, fără să mă vadă nimeni. Chiar dacă îmi știu treaba, știu ce trebuie să cânt, am experiență de scenă de atâția ani… De fiecare dată cânți pentru alt public, iar emoția este pentru a nu dezamăgi. Zic: Doamne ajută-mă să fiu așa cum își doresc oamenii ăștia, să fiu la înălțimea așteptărilor. Îmi spun doar mie.

Andra e credincioasă. Își caută nădejdea și puterea cu ochii la Dumnezeu. 

Poate datorită lui Cătălin sunt și mai credincioasă. El este mai credincios decât mine. Merge mai des la biserică. El îmi spune: Hai să mergem la un părinte care ne e foarte drag să vorbim. Părintele Cristian care ne-a și botezat copiii de altfel, este duhovnicul nostru. Mergem acolo și ne dă liniștea de care avem nevoie. Ne spune chestii generale, pe care le spune tuturor, despre cum să-ți găsești liniștea și pacea într-o lume atât de nebună, într-o lume ca a noastră, de exemplu. O lume în care suntem mai toată ziua pe drumuri, cu tot felul de proiecte, cu oameni diferiți, unde întâlnești, așa cum mai zice el și ispite. Îți dă o liniște. Când plecăm de acolo amândoi suntem bucuroși că am putut să ajungem să vorbim cu el. 

Dincolo de voce, îmi dau seama pe parcursul interviului, că succesul Andrei constă în faptul că e foarte pământeană. Ea este mereu strălucitoare când o vezi la televizor sau pe scenă, dar în rest e un om obișnuit. Vedeta rămâne acolo pe scenă. Și la mall mă duc fără probleme. Pun blugii pe mine și o șapcă și nu mă gândesc că mă recunoaște lumea. Dar imaginea pe care mi-o pune în minte este Andra cea de acasă. Acolo unde gătește, spală vase și-i pune masa lui Cătălin. Dar voi doi, oameni așa bogați și celebri, nu aveți pe nimeni să facă asta?

„Dacă ar fi o cameră să fiu live pe Facebook tot timpul și să vedeți câte vase spăl… Avem mașină de spălat vase, dar nu știu dacă am folosit-o de trei ori. Mi se pare ireal. E mai veche ce e drept, dar spală în trei ore. Păi eu în trei ore spăl toată casa. Îmi și place să spăl vase. Mă duc undeva în vacanță, la o cabană cu niște prieteni și facem noi acolo mâncarea. Ceilalți gătesc, iar eu spăl vasele, deși îmi place să și gătesc. E bătaie pe vase. Vin niște finuțe de-ale mele: Nășică, mie nu-mi place să spăl vase și le spun: Lasă-mă pe mine să le spăl că mă simt prost. Eu fac de drag”

 „Foarte mult (mă relaxează). Și pe Cătălin la fel. Mergem undeva în vizită și suntem la niște prieteni unde ne permitem, să zic așa. Îl vezi pe Cătălin cum strânge. E foarte ordonat. Uite, apropo de asta. E și credincios, e și ordonat. E perfect. E omul care mă ajută și mă face să-mi doresc să fiu mai bună.”

Plăceri vinovate ai Andra? „Mănânc dulce, în schimb. Aș mânca toată ziua. Sunt dependentă. Vreau să scap cumva de dulcele ăsta și nu știu cum. Cumva când mănânc sunt atât de fericită, jur! Sunt fericită! Apropo, vin fanii pe unde merg la concerte, la radio și nu îmi mai aduc flori. Îmi aduc ciocolată. Am cutii, cutii, cutii de ciocolată. E plină casa de ciocolată. Serios! Pot să-mi deschid un magazin.”

În egală măsură, însă, Andra e bucătăreasă. 

După 3 zile de stat la (Sala) Palatului am venit acasă. N-am dormit în alea trei zile acasă. Trebuia să fac pauză vocală. Acasă e foarte greu să fac asta cu copiii. Nu pot să le vorbesc prin semne. Vineri a fost primul concert. Luni dimineață am venit acasă, dar primul lucru, deși am fost foarte obosită, a fost să fac  tot ce le plăcea copiilor sau tot ce voiam. Mama m-a întrebat: Iubita lui mami, dar nu ești obosită? Gătesc eu.” Și i-am zis: Nu, nu, vreau să recuperez cu copiii, să le fac ceva ce le place lor. Să mă ierte cumva că am lipsit astea trei zile. Fac brioșe, fac paste, fac un pește foarte bun cu creveți, cu unt, cu pesto, cu vin alb. Pun și ceapă verde și usturoi. Sincer nu am văzut rețeta asta pe undeva. Folosesc somon cu creveți sau pește alb, pentru că ăsta e peștele pe care îl mănâncă copiii. Depinde ce am prin casă, dar de obicei am somon. Am auzit că acum nu prea mai e ok și atunci am trecut pe doradă sau file, file de șalău. Pregătesc creveții, le pun un pic de sare, un pic de piper atât pe ei cât și pe pește. Îi pun la prăjit în ulei de măsline, foarte puțin, după care pun foarte mult unt. Depinde ce cantitate de creveți am. Nu au gust bun dacă nu pui unt. Adaug ceapa, usturoiul, pesto, chiar dacă îl faci tu sau dacă îl găsești gata făcut. Adaug și vin alb și smântână de gătit. Asta pe un pat de orez. Fierb orez. Am o oală electrică și nu se prinde pe fund. Fierbător de orez. Pun orezul și pun apoi sosul deasupra. Fosta noastră bonă, Rona, gătea această rețetă, dar punea foarte mult ghimbir. Eu, pentru că am limbă geografică nu prea pot să mănânc iute.

Andra e strâns legată de familia ei. Succesul l-au construit împreună. Acasă i-au spus: ”copilul de aur”, găina de aur” pentru că le-a îndeplinit toate visele. Familia Andrei nu a fost dintre cele cu dare de mână. 

Mama a avut o copilărie mai modestă, ca tot omul. Nu a avut un vis anume. Au plecat amândoi, și mama și tata. Țin minte că-mi spunea: Am avut un apartament în chirie cu o dormeză și o masă. Așa fericiți am fost! Uite, ușor, ușor, am muncit și am realizat asta și mai apoi împreună cu voi, am muncit toți. Ne-au învățat de mici să facem economie, să strângem, să evoluăm. Avea vise ca orice femeie când era tânără… Țin minte că îmi zicea că era cu bunica ei și s-a dus în Turda, la vreo 8 km. Nu vreau să mă gândesc prea mult că e sensibil subiectul. Avea bani doar de întoarcere. A trecut pe lângă o cofetărie și a văzut o prăjitură din spumă, cu căpșuni și a zis că mănâncă prăjitura asta, dar trebuie să meargă pe jos acasă. S-a dus 8 km pe jos. Tot felul de sacrificii din astea. Eu am zis că dacă pot, în viața asta, o să fac totul ca părinții mei, sau mama cel puțin, să nu mai aibă vreodată grija asta. Dacă ea vrea să-și cumpere o pereche de pantofi, eu îi fac pofta asta. E mama mea, este icoana mea. E omul care m-a învățat să fiu bună și să fiu la rândul meu o mamă așa cum a fost ea. Da. E o legătură foarte puternică. Nu mă face să plâng! Pentru mine e foarte sensibil subiectul ăsta, legat de mama, pentru că o iubesc foarte mult. E omul care ne-a ținut legați pe toţi, ne-a învățat să ne iubim, la rândul nostru să avem grijă de familiile noastre.”

„Sunt foarte apropiată și de tatăl meu cu care semăn foarte mult ca atitudine, personalitate. Sunt foarte puternică, la fel ca el. Cumva însă, sensibilitatea am luat-o de la mama, deși mama nu a fost ca tata. Tata a fost zi de zi cu mine. Mergeam cu trenul, ne-am chinuit ceva la începutul carierei mele. Duceam bani de acasă. Nu câștigam mare lucru. Aveam turneu cu trupa Andre, cu trupa Angels. Eram extrem de fericiți că facem și noi parte dintr-un turneu cu vedetele momentului. Erau în vogă Andre. Săreau copiii pe ele. Erau atât de iubite, de apreciate. Primul meu concert a fost la Timișoara în cadrul turneului. Eram atât de fericiți! Mă uitam la tata care era undeva la mașină și îi spuneam cumva din priviri: Tată, uite cum mă prind copiii ăștia și mă iubesc. Mă recunosc! Îmi rămân așa în cap imaginile fețelor lor văzându-mă fericită.”

Vă las pe voi să descoperiți mai departe cum își cresc Andra și Cătălin copiii. Și ce cred aceștia despre părinții lor celebri. Dar și mai mult despre cum se construiește un succes care acum ține de aproape 20 de ani. Și mai ales cum îi pun plumb în picioare sesiunile de autografe ”pentru că eu vreau să stau până la ultimul om.”

 

 

 

 

Acasă la armâni cu Elena Gheorghe

De ceva vreme îmi tot apăreau pe FB și Instagram imagini cu un dans sincron, în grup, de pe la nunțile din România. Muzica era pe jumătate de înțeles, pe jumătate nu, dar în mod clar că era ceva de aici, de la noi. E un amestec de Balcani și folclor, o notă care vine de ici și una de colo, de pe unde neamul ăsta își trage rădăcinile. 

E vorba de cântecele Elenei Gheorghe, frumoasa și roșcata cântăreață, care își reconstituie muzical originile în ultima vreme. Îmi spune la interviu că știe cu siguranță c-am înțeles tot ce cântă. De când a lansat Lună Albă și Ela îi tot scrie lumea. Și nu-mi scriu doar armânii, ci și românii. Citesc cu mare interes comentariile pentru că îți dai seama că voiam o părere clară a oamenilor despre piesa asta. Oamenii spuneau „Nu înțeleg nimic, dar de fapt înțeleg tot”. Asta e muzica!

Elena Gheorghe este pe jumătate armâncă. Și nu machidoancă. Insistă: ”E mai corect așa, armân decât machidon. Trebuie să se vadă că suntem și români. ”  Pe jumătate pentru că mama este româncă. Și acolo este o încălcare a tradiției. Toată lumea știa că armânii se căsătoresc între ei. ”Da, a fost destul de complicată situația asta în sensul în care părinții mei, tatăl este armân, iar mama este ardeleancă. Ei s-au iubit foarte mult. Foarte mult. Atât de mult încât au rupt oarecum tradiția prin această mare iubire, dar tot din această mare iubire au construit acasă la noi un fel de mix în aceste tradiții. Adică să fie și tradiție armânească și să fie și tradiția românească. Atunci noi am fost niște norocoși, fiindcă am luat și de colo și de colo și ne-am bucurat de ambele culturi.”

Mama a trebuit să învețe tradițile și limba atunci când a intrat în familia preotului Gheorghe. La toate astea a vegheat strict Dada, care era stâlpul familiei, adică mama tatălui. ”Chiar a fost un interviu pe care l-am citit zilele trecute, dat de către un doctor, care era armân și care spunea că dacă ar fi doar după comunitatea armânească, oamenii nu ar avea nevoie de azile. La noi, cel puțin în comunitatea noastră de armâni, bunicii, străbunicii sunt puși pe un piedestal. Sunt foarte, foarte importanți. Sunt respectați pentru că ei sunt stâlpii până când se duc în lumea cealaltă. Sunt tot felul de tradiții și tot felul de lucruri care conectează generația mare cu noua generație. În fiecare casă a românilor bunica sau străbunica sau străbunicul îi învață câte ceva pe cei mici. Părinții au înțeles lucrurile astea de foarte mult timp și atunci mi-a plăcut să aud chestia asta. ”

Dada a și pregătit-o direct pentru măritișul cu un bărbat din comunitate. 

”Dada care a suferit oarecum din pricina asta la începutul relației părinților… clar a fost afectată pentru că își dorea ca fiul ei să se căsătorească cu o armâncă, să ducă tradiția mai departe. De mică eu am crescut foarte mult timp la ei și îmi spunea: „Dadă tu trebuie să iei armân, trebuie să duci tradiția mai departe.” Așa am fost crescută. Când m-am făcut puțin mai mare avea tot felul de discuții cu comunitatea și „Uite”, îmi spunea, „uite, vezi că e un tip armân și așa mai departe. Vine dintr-o familie bună și este foarte inteligent. Face cursuri și specializare în…” și-mi prezenta.”

Eu eram îndrăgostită de Cornel deja de ceva timp. În primă fază oricum o lăsam pe ea să vorbească și să spună treaba asta. Atunci când i-am dat vestea că m-am îndrăgostit și că am un prieten îți dai seama că prima întrebare a fost dacă e armân. I-am spus că nu e armân, că e român și că nu poți să-i comanzi inimii tale să iubească pe cine trebuie să iubească. Nu te pui cu inima. Ea a fost destul de tristă când a auzit povestea și după ce l-a cunoscut pe Cornel mi-a spus că nici o sută de machedoni nu fac cât el. A fost atât de impresionată de cum se comporta, cum vorbea. Faptul că a văzut că mă iubește atât de tare i-a schimbat total percepția, iar eu am fost foarte șocată să aud asta pentru că îți dai seama, până la 17 ani îmi spunea în continuu că ea vrea să mă căsătoresc cu un armân.”

Nu-i vorbă că și proaspătul mire a trebuit să învețe tradițiile și limba armânească, odată intrat în casă. Oamenii te primesc, dar îți și cer să dai înapoi. Am întrebat-o ce face atât despecială această comunitate. Și i-am spus că noi din afară, vedem încăpățânarea dar și succesul pe care îl au Hagi, Halep și Becali. 

În primul și în primul rând comunitatea este foarte unită. Pentru că sunt foarte uniți fac foarte multe lucruri. Eu cred că de aici pleacă baza comunității armâne. Ei se ajută foarte tare între ei. Dacă cineva are nevoie de ceva deschide oricând ușa și e primit cu căldură și cu dragoste. Pe bune e făcută chestia asta. Familia este pe primul loc. Ambiția vine oarecum și din familie pentru că se transmite din generație în generație. Ei muncesc foarte, foarte mult. Nu vor să depindă oarecum de nimeni. Sunt oarecum independenți. Să fie lucrul lor și să nu se bazeze pe altceva. Au ambiția asta. Probabil de asta sunt și bine înstăriţi.”

Pe 23 mai, la Sala Palatului, Elena Gheorghe le va da înapoi ceva celor pe care-i consideră acasă. E vorba de un concert de muzică armânească cu piesele sale interpretate și reinterpretate de artiști cunoscuți ai comunității. 

”Este un concert pe care mi l-am dorit de foarte mult timp. Mi l-am dorit de când era Dada în viață. Nu am reușit atunci să-l fac, însă acest eveniment este în primul rând un omagiu pentru ea. E un eveniment unde am ținut neapărat să vină artiști importanți din comunitatea armenească pentru că vreau ca toate generațiile să se regăsească în acest eveniment. Vreau să nu fie nici limitat la comunitatea armenească. Vreau să se bucure și românii, să se bucure și armânii pentru că eu consider că muzica este un limbaj universal și nu trebuie să înțelegi neapărat toate versurile. Trebuie efectiv să simți. Am văzut foarte multe comentarii la „Luna albă” și am ales ca acest spectacol să se numească „Luna albă” tocmai pentru că a avut un succes pe care nu l-am gândit, nu l-am așteptat. Nici măcar nu am sperat efectiv să îl atingă.”

Nu vă zic mai mult. Trebuie să vedeți piesele și să ascultați interviul cu Elena Gheorghe. Și, da, o să aflați și ce gândește un tată preot despre odrasla sa, care s-a apucat de muzică latino și a pus pe ea cele mai sexy ținute cu putință. 

”Când am plecat de acasă, la 15 ani, dacă vreți să o spunem așa, tatăl meu mi-a pus în ghiozdan o responsabilitate colosală. Mi-a spus: „Tati, eu am încredere în tine. Ai grijă ce faci că eu am încredere în tine.” Pentru mine a fost cât 15 reguli. Trebuia să-mi impun eu limitele de bun simț și tot, pentru că el a spus că are încredere în mine și că trebuie să am grijă.”

Dar și cum a scăpat de denumirea de la Elena de la Mandinga. ”Mă striga lumea pe stradă Mandinga. M-am despărțit de ei cu bagajul ăsta care m-a dus la -20 în viață. Dar cu o experiență uriașă de scenă.” Cum a reușit?

Foto: Facebook Elena Gheorghe

 

Mărgineanu: ”Băi, dar niciodată nu e vina noastră?”

Mihai Mărgineanu a venit la interviu la Digi FM după ce filmase de la 6.30 în Las Fierbinți. Asta include și peste 100 de kilometri de condus. După interviu, Mihai era așteptat la Tuzla unde avea câteva ore de zbor. Un om care trăiește tot timpul în viteză. ”Trebuie să fii mincinos să spui că nu se fac bani din muzică. Sau depinde la ce te gândești când spui bani.” 

Mărgineanu e un om care a construit și reconstruit. E constructor de profesie. Vorbește cu pasiune de meseria sa și nu de ”ocupația” sa. A făcut rosturi speciale. ”Trebuie să fii bun să știi unde să tai casa.” Dar cel mai mult s-a reconstruit pe el. A făcut carieră în muzică târziu și pentru că și-a dorit foarte tare. Nu a vrut să renunțe la vise. De asta crede că totul stă în puterea noastră. ”Noi avem o greșeală de la imn, de când spunem că ne adânciră barbarii de tirani. Păi, ce? Niciodată nu e vina noastră?” Dacă aveți opt minute, vor fi bine folosite. Mai mult