vedete

Cabral:”Mi-am luat destulă bătaie pentru că sunt altfel”.

De Cabral am tras două luni ca să vină la emisiune. Și nu știam exact de ce nu-l prind. Dar el făcea cel mai important lucru din viețile noastre. Își lua timp doar pentru el. Se rupea de lumea noastră, de telefoane, de agitație și mai ales de presiunea timpului. Și nu făcea asta într-o vacanță obișnuită. La volanul unei mașini cu o rulotă a călătorit și s-a oprit unde a vrut. Nu l-a grăbit nimeni, s-a oprit să vadă timpul și oamenii. I-a avut pe cei dragi alături, a avut vreme. 

Și asta pentru că în restul timpului, Cabral muncește enorm. Emisiunea sa este înregistrată zilnic și durează zi-lumină. Dacă faci asta câteva săptămâni la rând ești frânt. Și asta nu este singura lui activitate. E doar una dintre ele. Oboseala, la nivelul acesta de muncă, este distructivă. Dar mai e ceva. Nivelul acesta de muncă arată și un nivel de succes. Iar succesul lui este atât de mare încât a schimbat și modul în care românii se uită la programele tv de după-masă. După ani buni în care au preferat emisiunile cu povești, în special cele din zone sărace, Cabral a mutat televiziunea spre familie și românii din clasa mijlocie. 

Dar este ceva mai important aici. Succesul lui este cu atât mai mare cu cât el este diferit. Și nu totdeauna acceptat cu totul. Faptul că e de culoare i-a asigurat o copilărie cu multe traume. Iar rezultatul este că, astăzi, Cabral, care este român sadea, ne spune că nu o să ne placă descrierea lui despre noi.  

Nu avem timp să ne cunoaștem. De asta te-am invitat azi. Să auzim poveștile oamenilor care reușesc deși nu pleacă cu o șansă egală

Foarte frumos! Să știi că nu e doar în România. Și afară oamenii judecă, și afară sunt răi, numai că afară au învățat cum să ascundă și îți trântesc două fraze politicoase și un zâmbet și ai impresia că e altfel. Nu e altfel. Așa suntem programați. Sună foarte frumos ce zici și așa e, nu mai avem timp de noi.

Știi cum e? Totul se vinde ca la circ. All glitter and shine. Pentru ca noi să fim rupți din stele, în general, trebuie să fie stelele. Atunci când ești în vârful unui chestii mediatice ești miezul, ești cineva, faci, dregi… De fapt ești un om al muncii, ai un salariu cu care îți faci niște treburi, un om care e mai cunoscut la scara lui de bloc, dar atât. Eu cred că ajungi să fii într-adevăr important în momentul în care începi să contezi fizic pentru oameni, atunci când reușești să faci lucruri pentru alți oameni, când schimbi mentalități care fac comportamentele oamenilor să se manifeste altfel. Atunci mi se pare că tu chiar ești cineva. O ardem foarte mult pe miştouri. S-a făcut mișto de Andreea Marin cu camionul. Încontinuu. Femeia, cum o fi ea, deși nu are nevoie de mine ca avocat, a făcut foarte multe pentru oameni. Atunci mi se pare că într-adevăr contezi. Când unuia căruia îi era foame nu îi mai e foame după ce te ocupi tu de viața lui sau când unuia căruia îi era frig nu o să îi mai fie frig după ce ai pus tu mâna acolo. Despre asta este vorba! De altfel, așa, suntem cu toții importanți. Suntem într-un concurs de ăsta e nebun: care are mașina mai scumpă, mașina mai mare. Stai să-ți arăt cheile să nu te roadă invidia. E o Honda Civic din 2001 cu rugină la aripile din spate. Este foarte bună mașina, e spectaculoasă. Mai am o autoutilitară, adică nu e vreo mașină fancy.

 E mișto să vezi cum oamenii se uită la tine și au impresia că au câștigat concursul, fiindcă e un concurs! Te uiți în stânga și ai concurs cu ăla din stânga. Te uiți în dreapta, ai concurs cu ăla din dreapta. În față, în spate, la fel. Vecinul de sus, vecinul de jos. Care are mașina mai mare, care are mașina mai frumoasă, care are casa mai nu știu cum, care și-a pus termopan. Tot concursul ăsta de fapt este zero, fiindcă tu pentru tine ai confortul pe care îl ai. Faptul că starea ta, confortul tău, bogăția ta, cum vrei tu să îi spui, e cumva mai cu moț decât a celuilalt nu te face să te simți mai bine dacă ești întreg la cap. Societatea ne-a tot împins în concursul ăsta. Atunci tu ai acum mașina asta și te gândești: de unde să mai tai pentru că merit și eu o altă mașină. O mașină mai nouă, dar nu neapărat mai bună. O mașină mai mare, dar nu neapărat mai utilă.

Vacanța de două luni are avantajele ei, dar și dezavantaje. Până la urmă trebuie să trăiești numai cu cei apropiați. 

Ori te omori, ori te lipești mai bine. E foarte simplu. Două luni în trei metri pătrați, te înjunghii.

Toate țările sunt frumoase când ești în vacanță. Nu trebuie să încasezi nimic, trebuie doar să cheltui. Nu ai nimic de făcut, ci ai doar probleme închipuite. Totul e frumos mai ales când îți faci puțin temele, dar în același timp nu ești sclavul programului. Noi plecăm pe un semihaos. Ne punem în mișcare și după ce suntem pe autostradă într-o direcție anume, a mea scoate tableta sau telefonul și spune: „Uite, asta ar fi interesant. Hai să mergem acolo”. Nu e o chestie nici programată strict, dar nici o chestie în care să dorim să demonstrăm ceva. E relaxare.

Cu copilul mic oricum e greu. Frumos, dar greu. De obicei ne organizăm. Dacă unul se ocupă de casă și de muncă, celălalt preia copilul. Sunt vorbite, dar nu sunt bătute în cuie. Cumva ne împărțim responsabilitățile și e pace. E greu fiindcă trebuie să ai un program cât de cât strict. Atunci trebuie să îți faci programul tău după programul lui.

Camper îi spune mașinii lui Cabral. Eu îi zic cu rulotă, dar nu e chiar așa. E de fapt o mașină ca o casă care îți oferă toate condițiile moderne de locuit.  

Cu cât ai mai multe dotări la el, cu atât viața ta e mai simplă. Cred că românii sunt unii dintre demenții care bagă foarte mulţi bani și le pregătesc foarte bine. Când intri într-un camper sau o rulotă a unui român o să vezi că omul are centrală de apă caldă pe gaze sau pe curent. Are încălzire pe diesel, dar și pe gaz. Are deasupra patului panouri solare, două baterii. Atunci tot ce înseamnă experiența asta e mult mai comod. Îți trebuie o mică îndemânare. S-a mai stricat una alta, dar a fost ok. Nu te grăbești nicăieri.

Cabral spune că rămâne în continuare un băiat de Berceni. E crescut acolo, trăiește acolo. Și el și Răzvan Fodor de care este foarte apropiat. 

Berceniul era mult mai rău înainte. Acum este un cartier normal, cu oameni normali care merg la muncă. Până acum ceva ani era o semijunglă. În primul rând ai avantajul că ești negru într-un cartier de albi. Eram trei negri în tot cartierul. Mai aveam un negru în Drumul Taberei, alți doi în Militari. Ne știam toți cu toți. Eram o mână de mulatri în tot orașul. Toată lumea din Berceni îi știa pe negrii din Berceni. Ai avantajul ăsta. Aveam și o mâncărime în tălpi să umblu prin cartier. Nu stăteam niciodată la scara noastră. Eram cu mai mulți băieți cu care hălăduiam prin tot cartierul știindu-ne cu toată lumea. Fără bătăi. Doar când era cazul să ne apărăm, dar nu aveam porniri violente. Așa i-am cunoscut pe toți de vârsta noastră. Ne știm toți cu toți. Ceilalți, frați mai mici, părinți ne știu și ei.

Când era puști stătea afară mereu. Azi își mai lasă copilul afară la joacă, în același cartier?

Nu las copilul afară din cauza traficului în primul rând. Aia o mare problemă, că nu avem trotuare. Trotuarele sunt pentru mașini acum și nu lași copilul să se joace în stradă când trec băieții cu mașina. Asta cu jucatul afară e gata. Am văzut din nou chestia asta în câteva cartiere rezidențiale, noi, care au între blocurile respectivele și un mic părculeț.

Mutatul din Berceni a fost vreodată o opțiune?

Ba da, ba da! Să știi că sunt prost de sincer. Am vrut să ne mutăm, dar nu ne-am permis. Aveam nevoie de spațiu pentru tot ce avem și ce ne permiteam noi nu era destul de mare, iar ce ne trebuia și ce ne plăcea nouă sau ce ne-ar fi plăcut nouă să fie al nostru era mult prea scump. Atunci am preferat să renovăm la noi și ne-am văzut de treaba noastră.

Am petrecut o zi două în străinătate la câteva evenimente. De fiecare dată când se făceau prezentările și Cabral spunea că este din România, ochii se lărgeau de uimire.

Nevastă-mea o ia razna. Ai văzut că eu când zic „Din România”, nici nu clipesc. Adică nu zic „Mă, din România, dar stai să-ți explic”. Eu zic: „Din România!” Mândru tot! Mândru ca un cocoș, din România! Ai văzut că oamenii fac ochii mari. „Sorry?” „Din România! Ce? Ce ai de comentat?” „Nu, nu, nu am vrut să zic nimic”.

Și aici apare întâmplarea cu David Coulthard. De fapt, eu sunt subiectul:)

El fiind ambasador vine la evenimente, dar poate să își aleagă un loc, să iau un loc, să stea de vorbă cu doi, trei de-ai lui și după aia pleacă. A fost un tip incredibil de simpatic. A rămas cu noi și chiar a făcut un tur de oameni să vadă cu cine mai stă la masă. Noi eram în balcon, exact lângă Domul din Milano. El a venit, a văzut Domul și impresionat fiind a întrebat dacă știe cineva la ce an a fost făcut. Atunci l-ați luat cu toții la bombardament cu informații de istorie. Tu ai început. După aia cine mai era cu noi. Fodor a continuat și el cu ceva. Am venit și eu cu ceva, și după vreo 10 minute în care noi am vorbit încontinuu și el era ca la ora de istorie a zis: „Ok, rămân cu ăștia, că știa sunt mișto!”.

La un moment dat îl vedem pe David că se schimbă la față. Omul îmi dă mie berea, îi dă lui Fodor altceva și plonjează, în genunchi, în fața lui Striblea al nostru, și se apucă să îi lege șireturile. Cătălin era blocat tot. Se uită în dreapta la mine, stânga la Fodor. „Bă, ăsta mă leagă la șireturi”. El și-a terminat treaba, s-a ridicat, și-a recuperat lucrurile și a continuat discuția, noi fiind toți trei: „Tati, domnul David Coulthard l-a legat la șireturi pe domnul Striblea.”

Familia lui Cabral este cea din România. Fără îndoială. A restabilit legătura și cu tatăl său natural. 

Tata e din Congo. Mama vine din Buzău. Îi zic tată acum doar ca să păstrăm discursul. De obicei îi zic Alex. Tată e Mircea care m-a crescut. Tatăl biologic a venit la studii, a cunoscut-o pe mama. A fost o poveste de dragoste foarte frumoasă. Ulterior s-a dus să ia pâine, când aveam eu vreo două săptămâni. Era coada mare și a rămas la pâine până am făcut eu vreo 11 ani. A venit, a stat vreo două, trei zile și a realizat că a uitat la coadă la pâine punga cu pâine. A plecat înapoi la Paris, fiindcă el acolo stă. Paris și Congo. Ne-am auzit la telefon când am făcut 28 de ani. Eu l-am sunat. Eram curios. L-am sunat fix de ziua mea. Eram în Brașov. L-am sunat. Mi-a răspuns: „Allo!”. „Bonjour! Bonjour! Mavé Monsieur Ibacka Alexandre”. „Au telephone.” Ah, parfait! Je suis Cabral”. „Oh, mon fils!”. Cred că în Congo am sunat atunci, nu în Paris. Peste vreo 3 secunde de muceală în telefon i-am zis: „Te sun mâine că mă ții și costă mult. Te sun mâine”. Bine. L-am sunat a doua zi. „Sunt Cabral”. „Aolo, fiul meu!”. Tot așa vreo 4 zile la rând. A șasea zi i-am zis același lucru, dar l-am sunat a opta zi. „Alo, da! Ai zis că mă suni ieri. De ce nu m-ai sunat?!”. Hai că am pierdut sincronizarea. E un om important în țara lui. În țara mea important a fost taică-miu, Mircea, al doilea soţ al maică-mii. El a fost un tată mai bun decât sunt eu tată pentru fiicele mele. Uneori m-am apropiat de modelul lui, alte ori nu. El e mult mai calculat. Arde cu o flacără foarte frumoasă, dar controlat. Eu sunt pe văpăi.

Copiii lui îi seamănă? Și cum se înțeleg cu el și cu bunicii?

Aia mare se duce singură, când vrea sufletul ei, nu mă mai bagă pe mine în seamă. Maică-mea vine și mai stă la noi, fiindcă e ceva mai mult spațiu, și stă cu pitica.Pentru cea mare sunt trecut la „blocați” în telefon, sunt cantitate neglijabilă, nu mă mai bagă în seamă, iar cea mică e prea mica. Cea mare e foarte puternică. Îmi seamănă foarte mult. E încăpăţânată, căpoasă. Îmi place foarte mult de fetele mele. Trebuie să ai răbdare. Fac un pas în spate. Îi fac față, dar în felul meu, nu în felul ei. Sunt două războaie purtate diferit. Sau același război, dar purtat diferit. Atunci câștigă amândouă părțile, dar totodată pierd. De abia aștept reconcilierea.

Copilăria unui puști de culoare în România, cu siguranță a fost complicată. 

Îmi aduc aminte că eram un copil cuminte, ascultător, perfect. La școală erau materii cu care nu mă înțelegeam deloc și materii cu care mă înțelegeam foarte bine. La mine au contat foarte mult profesorii. Uite, profesorul de istorie a fost primul care mi-a dat mindfuck. Până la el istoria era materia la care trebuia să țin tot minte. Atunci el a venit cu poveștile. De atunci am prins drag de istorie. Am citit atât de mult despre Verdun încât am vrut să merg acolo în vacanță.

Eu aveam impresia că eram un copil, deși departe de a fi model, nici pacoste. Dacă o auzi pe mama acum… „Nu mă mai înțelegeam cu tine! Nu voiai să faci nimic”. Îi povestește și lui nevastă-mea. E o luptă. Sunt efectiv șocat. Când vorbim și ajungem în zona aia, am ajuns să evit. Într-adevăr pierdeam cheile de la casă. Non-stop. Bun! Dar în rest?

Și aici vin întrebările grele. Ce fel de națiune suntem în relație cu cei care sunt diferiți?

Îți zic foarte clar. Acum, după ce ai noștri au rupt bariera comunismului și au văzut negri la televizor, e altceva. E ceva vreme de când pare că e ok să fii negru, ba unii dintre negri chiar sunt cool. Cel puțin mă uit la copiii de liceu și nu au nicio legătură cu copiii de liceu cu care am crescut eu. Pe vremea aia eram maimuță. Eu cred că a fost parte din educația mea. Noi suntem un ghem de bucăți de fericire, cu frustrări, cu traume. Acesta e omul în general. Probabil că traumele alea m-au modelat către omul la care am ajuns acum.

Îți iei bătaie fiindcă ești altfel. Ești altfel, iar atunci oamenii erau dresați, împinși să atace orice este altfel. Trebuia să fim cu toții la fel, iar eu încercam să fiu la fel. De atunci mi-am dezvoltat un mimetism foarte eficient. Dacă mă duci acum în China în afară de înălțime și de culoare în două săptămâni învăț să fac lucrurile cât mai aproape de ei și o să zică: „Băi, să știi că Li Cabral are ceva de chinez în el”. Atunci am dezvoltat un mimetism de care desigur, aveam nevoie. Pielea nu aveam cum să o schimb, fiindcă nu-s cameleon. Tot timpul se găsea câte un imbecil care să atace pe tema asta. Dacă intrau doi imbecili într-o încăpere sigur de mine se luau prima oară și după aia de altul că e gras, de alta că e ochelaristă.

Am avut noroc cu Mircea care este profesor de arte marțiale. Nu aveam deloc încredere în mine, fiindcă luasem bătaie în cartier și îmi era frică. De multe ori ajungeam acasă cu şuturi în fund. Eram negru, aveam un alt fel de păr în cap. Nu conta că vorbeam aceeași limbă.

Suntem rasiști? Interviul nostru are loc chiar în zilele în care Gabriela Firea a folosit în spațiul public expresia „bar de negri”.

Nu. Nu suntem mai rasiști sau mai puțin rasiști decât alții. Doamna Primar tocmai a spus într-o declarație „bar de negri”. Complet dezamăgitor. Știu cum e cu greul și cu vorbele, dar nu-ți permiți. Ai lucrat la o televiziune. Nu ai voie! Să stau să mă duc să fac plângeri la CNCD?! Nu ajută la nimic. Barurile de negri vin dintr-o istorie apropiată, anii `70-`80. E vorba de barurile în care nu intrau albii, pentru că negri nu erau acceptați în orice bar. Dacă mai pui mâna pe o carte, dacă mai vezi un film, o să înțelegi. Caută doamna Prima „Green Book”!

Nu am un bunic care a fost asuprit ca sclav. Am o experiență personală împotriva acestui lucru, am experiența personală a anilor de comunism. Nu are cum să nu te deranjeze când spune unul de exemplu: „România – jegoși”. Mai citești fel de fel de ziare. Mă apucă spumele. De nu știu câte ori le-am scris unor ziare de afară să scoată comentariile jignitoare la adresa românilor. Și la „Le Figaro” am scris. Nu este posibil să permiteți asemenea expresii față de o etnie sau față de o nație pe site-ul vostru. Nu e posibil! La fel cum am pretenția de la alții, așa am pretenția și de la noi. Nu veni să îmi zici „bar de negri”!

Eu nu vorbesc acum de doamna Primar. Pe mine m-a deranjat că o autoritate a statului face asta. Dacă omul de acasă zice „Bă, nu suport negrii!” e alegerea omului și i-o respect, însă atunci când ieși în spațiul public și urlii că nu-ți plac ăia e o acțiune greșită. În momentul respectiv tu devii agresor.

O rezolvi în timp, în ani, prin educație și explicații. Prin amenzi pentru unii funcționează.

Românul s-a schimbat foarte mult. Am fost crescuți de un sistem oribil care îți repetă aceleași lucruri toată viața, tu trebuie să dai dovadă de o putere foarte mare și de o clarviziune să știi că ăia mint. Îți povestesc ce am trăit în copilărie, dar fără ură. Nu o fac cu supărare. Puteam să plec. Am avut posibilitatea să plec, dar nu am vrut. Eu sunt român dacă mă întrebi. Nu trebuie să-mi dai tu sau să-mi dea altcineva voie să fiu român. Eu simt că sunt român!

Povestea mamei lui Cabral este tulburătoare. Mama unui copil de culoare a fost supusă tuturor judecăților. 

Maică-mea a avut mult de suferit. Mama a avut dosar „din cauza” bunicului, preotul Neculai Drogeanu. Era, din ce am înțeles, un preot foarte apropiat de comunitate. L-am cunoscut, dar eram foarte mic. Mama a terminat a doua în promoția ei la ASE. S-a angajat apoi la BRC. S-a mai și îndrăgostit de Alexandru. Au dat-o afară din BRC, Banca Română de Comerț Exterior, și au angajat-o la ITACIUVMR, o întreprindere de utilaje grele. Au zburat-o fără drept de apel, dar tot răul spre bine, fiindcă acolo l-a cunoscut pe Mircea. După Revoluție s-a reangajat la BCR. A făcut o carieră în banking și a ieșit la pensie pe un post bun, cu foarte mult respect din partea colegilor, fiindcă a fost o profesionistă.

Cabral înseamnă televiziune în ultimii 20 de ani. Televiziune de succes 

Am auzit teoria: „Ești la televizor pentru că ești negru”. Cu siguranță la casting a contat faptul că eram negru și eram mai exotic. Părea exotic să ai un negru la televizor care vorbește perfect limba română. Am ajuns la Antena 1 să prezint o emisiune despre mașini. Atunci aveam o Dacie Break, vișinie, vai de mama ei, și dacă lucrăm la emisiune puteam să conduc și eu alte mașini.

Probabil atunci m-au luat și pentru treaba asta. Nu aveam dicție foarte bună, frumusețe pe standardul european nu aveam, dar după aia să zici că rămâi la televizor 21 de ani doar pentru că ești negru… Nu te ajută bibilica. Televiziunea este un mediu atât de concurențial… Nu își permite nimeni să te țină doar pentru că ești diferit. Hai să îl ținem și maimuțoi să dăm culoare prostului. Dacă nu îți faci treaba du-te tati acasă, nu mai avem nevoie de tine!

În Africa ai ajuns? La familia din partea tatălui natural?

Da, am fost. Nu mă omor. Toată Africa ar fi fost spectaculoasă dacă nu ar fi fost luată în sclavie de tot ce a însemnat Europa. Atunci când aud Franța, Olanda, Anglia, Spania că ridică tonul către țările Est Europene, mai ales către români, cum s-a întâmplat de atâtea ori, „băi vedeți cu drepturile omului”… Cel mai mare masacru din Africa l-a făcut regele Belgiei. Hai să vedem ce a făcut Spania prin lume în toate cuceririle sale, ce a făcut Olanda în Africa de Sud până acum. Din punctul meu de vedere când vine vorba de drepturile omului și de bun simț: mucles! În România, așa cum am fost, nu am deranjat decât foarte rar și atunci doar când am fost nevoiți.

Africa mi se pare foarte tristă. Vezi cât de mult au tras de acolo națiunile puternice, cuceritorii. În Africa de Sud șoferul pe care îl aveam angajat la „Sunt celebru, scoate-mă de aici” a mers să o ia pe Andreea de la aeroport. A rugat-o să stea în spate. Când mergeau pe un drum național sau când depășeau alte mașini, o rugau să se așeze pe banchetă să nu se vadă. Nu e normal ca o albă să meargă cu un negru în mașină, singură. 2017, nu `54! Asta e Africa de Sud.

Cabral are un văr care joacă în NBA. Cu Succes. Serge Ibacka este campion NBA.

Din partea tatălui suntem 7 frați din 4 mame.

Una dintre mame a trăit în Spania. Serge a făcut baschet în Spania și apoi a mers către America și a intrat în NBA. E un jucător foarte bun de altfel. M-am cunoscut cu frații și surorile mele la 33 de ani. I-am invitat de gura neveste-mii la nuntă. Pentru mine sunt niște străini. Sora mea, Artemis din România, e familie. Mai sunt prietenii de aici care sunt parte din familie. Ceilalți, chiar dacă avem același sânge, sunt niște străini. La fel și cu Serge. Nu caut prietenie doar pentru că e în NBA și face 22 de milioane pe an.

Chiar în zilele în care vorbim, Cabral strânge lucruri într-o dubă pentru a le duce la o familie de oameni săraci. 

Avem un microbuz de 9 locuri cu care facem evenimente, mai ales excursii și tabere pentru copiii de la orfelinate, cămine sau din familii cu probleme financiare mari. Chestii mici. Nu salvăm lumea, dar încercăm să ajutăm.

Am citit de curând despre o familie. Au trecut printr-un episod catastrofal acum ceva ani. Doamne ferește! Nu vreau să povestesc, că e viața oamenilor. Acum, din nou, le-a luat casa foc. Tocmai făcuseră rate, au strâns banii și-au renovat casa și când a fost casa gata s-au trezit cu ea în flăcări. Au rămas efectiv cu chiloții de pe ei și atât! Am văzut apelul făcut de o domnișoară pe Facebook pentru ei. Aveau nevoie de bani. De bani m-am ocupat eu. Mai aveau nevoie de haine pentru ei și pentru copilul de 11 luni, scutece. Am zis așa: „Eu mă duc la muncă. Trebuie să fiu la filmare. Las duba asta aici, parcată în Berceni. E descuiată. Cine are pe acasă ceva din lista asta sau vrea să cumpere și să aducă, puneți în dubă. Primul val de comentarii a fost: „Prostule, o să îți fure duba!” Toată ziua m-am gândit la dubă, dar nu am avut pe nimeni în cartier să verifice. Îmi creșteau așteptările. „Sigur e plină. O să găsesc pachete pe lângă dubă”. Pe la vreo 9 seara am primit o poză. Duba era plină. Bucurie, bucurie. Am ajuns acasă și am încuiat duba. Pe la vreo 9 și jumătate mă sună oamenii din parcarea locului în care am lăsat duba și mi-au zis că sunt persoane lângă dubă. Le-am spus să pună în fața dubei.

 Mai târziu m-a sunat un alt prieten. Băiatul mi-a spus că sunt câțiva oameni care iau lucruri din dubă și le pun la ei în mașină și am mers acolo. Oamenii au venit să descarce lucrurile în dubă. Când au văzut că duba-i plină, au deschis-o și au umplut mașinile lor ca să elibereze duba, astfel încât oamenii care au venit după aia să aibă unde să le pună. M-au așteptat acolo. M-am dus la familia asta din Fierbinți-Târg și ei au venit cu mașina lor. Erau duba și alte două mașini pline cu lucruri. Impresionant! Asta pentru că românii sunt răi, românii sunt egoiști. Nu sunt! Nu sunt! Dacă îi dai ocazia unui român să te ajute de foarte multe ori el te va ajuta!

 

Joseph Hadad: „Nu a fost ușor pentru mine să țin și restaurantul și bucătăria, dar și casa și copiii.”

Nu cred să fi văzut pe cineva vorbind cu mai multă pasiune despre mâncare ca Joseph Hadad. Vorba colegilor mei, dacă îți vorbea despre o ceapă, simțeai cum îți lasă gura apă. Nu mai zic despre momentele când aduce la un loc mirodeniile. Despre combinațiile de mâncăruri, despre aromele aduse la un loc. Dar mai ales despre energia pe care o transmite peste tot. Joseph trăiește pentru meseria sa. Fiecare moment în care pune mâna pe ustensile este unul de fericire. Unul în care dăruiește și le arată tuturor o parte din el. 

De fapt, meseria sa și pasiunea sa sunt câte un dar pentru noi. Antrenat de mic să lucreze la capacitate maximă, pregătit și școlit în marile bucătării ale lumii, Joseph a ales la un moment dat să deschidă drumuri. S-a mutat în România pentru că aici, nimeni, de zeci de ani, nu mai făcuse ce făcea el. Era primul. Viața l-a încercat din greu, dar salvare a găsit-o tot în ceea ce face. Și cu asta va merge mai departe. Iar pe drumul acesta învățăm împreună ce înseamnă marea bucătărie a lumii.  Și hai să începem de la ceea ce este un minus al nostru. Noi, românii, nu prea ne pricepem la mirodenii. 

Românii nu cunosc cultura mirodeniilor. Sunt prea aromate. În câțiva ani de zile, însă, au învățat cum să mănânce. Mă bucură asta!

Care este mâncarea preferată a unui bucătar celebru?

Toată viața mea am mâncat pește. Toată săptămâna mănânc pește, doar în weekend mănânc alte feluri de carne. Pește și salate aș putea mânca zilnic. Păstrăvul românesc e foarte bun. Somon, dar nu foarte mult. Lup de mare, doradă. Macroul cu ceapă la cuptor cu ulei de măsline e extraordinar. Aici în România am învățat cum se face macroul prăjit cu mălai. Macrou file. Sare, piper și lămâie. Se lasă câteva minute. Se pune pe mălai și e prăjit.

Mâncarea românească e o minune pentru cei care vin din afară. Un om cu gusturile antrenate cum o vede, însă?

E o mâncare grasă, dar gustoasă. Ostropelul de pui îmi place foarte mult. Are multe influențe din nordul Africii. Am mâncat prima oară sarmale cu varză murată. Nu știam ce e varza murată. Noi în Israel mâncăm pe falafel. Mama a făcut sarmale cu varză dulce. Ies foarte bune. Trebuie să încercați! Vița de vie e și în Turcia și în Grecia, dar cu varză murată, nu mai văzusem. M-a surprins. A fost ciudat. Cum e murată de 6, 7 luni de zile într-un butoi și are un miros atât de neplăcut. Miroase de la 30 de metri. Am învățat că dacă o pui 2, 3 ore în apă rece se duce tot mirosul.

Prima dată am mâncat ostropel de pui cu mămăligă. Nu știam ce e mămăliga. E o mâncare simplă, sănătoasă. Noi, bucătarii gândim mereu cum să adaptăm un produs pentru săraci pentru vedete. Eu fac mălai cu trufe la mine la restaurant. E cireașa de pe tort.

Venirea în România la mijlocul anilor 90 trebuie să fi fost o aventură pentru oricine. De ce alege un chef celebru în țara sa să facă un astfel de pas într-o țară în care nu găseai mai nimic? 

Am avut o cunoștință în Israel care a făcut un contrat cu Casa Vernescu. A fost acolo prima nuntă: un om din Australia căsătorit cu o româncă. Prietenul meu mi-a spus că a luat o clădire istorică, de peste  195 de ani, e autentică, la fel ca un palat din Versailles. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost: „Unde e România pe hartă?”. Auzisem, dar nu știam. Era la 5 ani după Revoluție. Mi-a cumpărat biletul și am venit în România să gătesc pentru trei zile. Când am ajuns la Otopeni am văzut numai soldați. Nu știam unde sunt. Am plecat cu mașina pe străzi. Nu era lumină prea multă. Am zis că nu știu unde sunt. Când am intrat în Casa Vernescu și m-am uitat pe tavan nu îmi venea să cred. Era genial! Mi se face și acum pielea de găină când îmi amintesc.

La nuntă au fost 120 de persoane. A fost un succes. Ingredientele nu erau. Le-au cumpărat din Ungaria. Toate erau scumpe. M-am întors în Israel. La scurt timp m-a sunat. „Nu vrei să facem aici un restaurant? Cel mai bun din România! Nu sunt multe restaurante la ora actuală. Las totul în mâinile tale. Ce spui tu, așa facem!”. I-am spus soției. Nu știam ce să fac, să las cel mai bun hotel din Israel, poziția mea de executive chef. În Israel era în top. Nu exista altceva peste el. M-am gândit bine și am hotărât să fac altceva. Am ales să aduc ceva internațional în România. Fără acordul soției nu plecam. Băiatul meu avea trei ani, iar fata un an. Am hotărât să încerc un an de zile doar eu. Aveam 36 de ani, aveam forță de muncă. A fost o provocare pentru mine.

Copiii cum s-au împăcat cu România?

Băiatul cel mare are două nume. Dor David. Dor e nume românesc. La noi este „viitor”. Dor David e numele tatălui soției mele. Daniela e tot românesc, dar e și în Biblia noastră. Pe fetița de 14 ani o cheamă Lipaz. Lipaz Perah Hadad. Lipaz e „braț de aur”. Perah este floare. Dor a venit în România când avea 5 ani. Daniela avea 3 ani. Deci după doi ani au venit toți.

Soția mea a murit de 11 ani. Pe 16 decembrie 2008 a murit de cancer, iar eu i-am crescut singur. O să-ți spun un lucru foarte important. Înainte nu eram religios. Făceam cât puteam. Când a murit soția mea, Lipaz avea 3 ani și jumătate, iar Dor 16 ani. El era la vârsta la care avea nevoie de mama. Daniela avea 11 ani. Erau mici. Nu am știut cum să mă adaptez. Plecam de dimineața până seara atunci când copiii erau deja în pat la culcare. M-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Dacă tu nu o să fii cu picioarele pe Pământ, puternic, nu se poate!”. I-am mulțumit Lui Dumnezeu pentru ce am și am realizat că trebuie să merg mai departe fiindcă cei mici au nevoie de mine. Dacă eu aș fi căzut cine știe, poate copiii o luau pe alte căi. Am reușit să-mi fac o carieră și mi-au mers toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Am crescut trei copiii minunați cu o cultură dezvoltată. Mă respectă și respectă toți oamenii din jur. Nu a fost ușor pentru mine să țin și restaurantul, bucătăria, casa, copiii.

Care este mâncarea preferată a copiilor? Ce știu ei că face tata când este singur acasă cu ei?

Acasă fac un mix. Sunt inimioare de pui, ficăței, pulpă fără piele. Le toc pe toate, pun ceapă, condimente și orez. E o mâncare de casă, gătită, nu ceva de restaurant. Le plac chiftelele de vită, împreună cu carne de curcan. A rămas tradiție în familie de la soție și de la părinți. Soția gătea. Nu exista grătar prea mult. Totul se fierbea, făceam sosuri, puneam condimente, iarbă aromată, coriandru, pătrunjel, cimbru, salvie. Cu asta am trăit noi, iar lor asta le place, mâncarea gătită, așa cum era când eram mici. Mereu vor chiftele de pui. Orice mâncare gătită este perfectă dacă e gătită cu drag, dacă pui suflet în ea. Nu contează ce e. Dacă respecți asta, totul o să iasă bine.

Joseph Hadad și-a pierdut soția în floarea vieții.

M-am simțit vinovat. Bucătăria este o meserie foarte grea. Am muncit de la 9 dimineața în fiecare zi. Când veneam seara la ora 11, 12 seara nu mai știam ce se întâmplă acasă. Am fost foarte prins de iubirea față de meserie. Când soția s-a îmbolnăvit de cancer la sân nu am știut. Am deschis ochii într-o vară din întâmplare. Era foarte cald acasă. Mi-a spus să deschid aerul condiționat. La ora 12 noaptea când a mers la somn purta un sutien. Era o femeie solidă, avea 1, 75, dar era puternică. Am întrebat-o de ce poartă sutienul. Mi-a spus că o doare sânul stâng. Avea ceva roșu. A spus că merge la doctor. Ziua următoare am plecat la muncă. Am fost ca un prost! Prost! A spus că nu e nimic, dar are ceva emoții. I-au spus că e o infecție după nașterea lui Lipaz. A luat antibiotice. După câteva zile nu era nicio schimbare. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bune, soția lui Cristi Borcea. I-am spus: „Mihaela, am nevoie de un doctor.”. M-a ajutat. Am găsit un doctor și s-a uitat la ea. I-a spus: „Ești grav!”. A fost pe loc. A diagnosticat-o cu cancer. I-au făcut analize. La prânz eu deja eram în Otopeni, plecam în Israel. Am lăsat menajera acasă. Am mers la spital acolo unde i-au făcut biopsia. Am stat câteva zile cu soția acolo să așteptăm rezultatele. Momentele astea nu o să le uit în viața mea! Le țin până la groapă. Soția mea a mers până la toaletă iar doctorița m-a întrebat: „Domnul Hadad, câți copii aveți?”. Atunci am înțeles.

Nu știam ce se întâmplă. A suferit extrem de mult timp de trei ani. M-am rugat la Dumnezeu să o ia la El, să închidă ochii, fiindcă a suferit foarte mult. Și ea și copiii. Numai injecțiile o ajutau să se liniștească. Avea 42 de ani, era foarte tânără.

Mâncarea ei preferată, fie că venea la restaurant, fie că făceam mâncare acasă, era o mâncare cu năut și grâu. Pui carne de vită, ceapă, cartofi dulci, albi, normali. Se lasă de vineri seara, de la ora șase, până sâmbătă la ora unu. E o mâncare marocană veche de peste o mie de ani.

Mâncarea israeliană ce are al ei și doar al ei?

Mâncarea israeliană nu există în lume. În Israel trăiesc palestinieii. Mâncarea vine din Maroc, din Grecia, România, din toate colțurile lumii. Mâncarea nu e specific israeliană. Humusul este arăbesc. Năutul este marocan. Lintea este tunisiană, marocană, nordul Africii. Noi am luat toate ingredientele astea și am inventat mâncarea israeliană.

Îi aduc aminte de borcanul cu mirodenii al Jamilei. Pe coasta nordică a Africii, fiecare casă are gustul ei făcut din mai multe mirodenii. 

Jamila are dreptate. Și la restaurant și acasă am acel borcan. Se cheamă Ras el Hanout. Se face cu 24 de ingrediente, dar eu fac cu 18. Restul nu le găsești nici în Israel, nici în România. Doar în Maroc. Condimentul acesta merge și la pește și la carne. Orice mâncare ai găti pui o linguriță din acest condiment. Vorbind despre asta deja simt mirosul.

Prima rețetă? Clătitele

Prima rețetă pe care am învățat-o la școală a fost la 15 ani jumătate. Bucătarul șef a zis că învățăm să facem clătite. Era foarte dur. Când intra în bucătărie toți tremuram. Așa era vremea atunci. „Aveți făină, ou, lapte. Atenție mare! Facem împreună. Cine rupe o clătită o mănâncă”. Am mâncat cel mai mult. Am mâncat vreo 30 de clătite atunci. Trebuie să înveți să fii atent la detalii. Detaliul face diferența. Clătita se face subțire, transparentă.

Îmi place să pun în clătite ciuperci proaspete, puțină rață afumată, multă ceapă uscată, ceapă verde, cimbru, rozmarin, salvie. Se amestecă și pui în clătită. O pui apoi în tigaie cu puțin ulei de măsline. Exteriorul este crocant, iar ce e înăuntru e moale.

Clătitele dulci le fac cu brânză de vaci, puține stafide, coajă de lămâie, vanilie. E ca o plăcintă de brânză. Ar trebui să iasă ca o budincă. Pentru aluat pui făină, ou și lapte. Se mestecă foarte bine. Aluatul nu trebuie să fie tare. Când îl pui în tigaie el trebuie să curgă singur. Focul trebuie să fie mic, iar aluatul trebuie să rămână ca o cârpă udă, nu crocant.

Alte restaurante sunt obligatorii pentru orice chef. Intră în ele cu un ochi critic?

Mănânc în restaurante doar când plec în străinătate, în Franța, în Dubai. Sunt multe restaurante bune atât în București cât și prin alte locuri, cum ar fi Transilvania. Oricum, niciodată când merg în alte restaurante nu fac figuri. Dacă nu au ieșit pastele bine, nu spun nimic. Nu merg să îi evaluez.

Street food a încercat?

Îmi fac fish & chips, puse în ziar, dar mănânc rar. Îmi plac cele făcute din pește alb, dar cele mai bune sunt făcute din cod. Cea mai bună perioadă de pescuit e în ianuarie

Dar shaorma adevărată cum e?

Când plec în Israel să o vizitez pe mama e primul lucru pe care îl fac. Merg la niște prieteni unde e foarte bună. Și acasă o poți face foarte bună. Se iau pulpe de pui, dar se scoate pielea. Se taie carnea în cuburi mici. Iei o tigaie și pui niște ceapă la călit în ulei de măsline. Ai carnea, niște pulpe de pui, sare, piper, puțină curcuma. Iei lipia. Lași iaurtul separat. Tahini cu apă rece și usturoi. Îl pui din abundență pe lipie și pui compoziția. Apoi o rulezi. Puteți să o faceți acasă. Nu trebuie să mâncăm doar pe stradă.

 

Teo: ”Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept.”

Într-o miercuri seară am mers să văd noul show al lui Teo ”Ăsta-i stand-up?” la Club 99. Am stat un pic de vorbă înainte. Nu știu dacă a stat să-și numere vreodată spectacolele, dar, cu siguranță, Teo are câteva mii. De asta își știe publicul foarte bine. Și cred că și-l selectează. Nu este interesat ca toată lumea să vină să-l vadă. Are și fler și experiență. Îmi spune de câțiva băieți care sigur o să-i facă necazuri în timpul show-ului. ”Îmi place lumea care vine la un spectacol, nu la distracție.” E stand-up, dar până la urmă este un act artistic. E o înlănțuire de talent, muncă, efort, imaginație și, da, transpirație. 

Show-ul ține cam o oră. La finalul ei, e transfigurat. Efortul se citește prin toți porii. E tras la față, mai brunet, și îmi pare că e chiar mai slab. Toată energia care a plecat dinspre el se simte. Spectacolul e un succes. Lumea îl primește cu urale. Dar sunt sigur că nu e pe gustul tuturor. Nu toată lumea visează la un spectacol în care se spun lucruri nasoale despre noi și tarele noastre. Despre cum gândim, cum iubim, cum ne războim, despre obsesiile noastre ca nație. Și-i spun că este curajos în comparație cu colegii care aleg subiecte mai facile. Cineva îmi spune că el este ”cel deștept”.  

Nu mă stresează atât de tare comparația. Este ideea că în România nu e un lucru bun (să fii deștept). Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept. Am și o bucată în show în care spun că românii sunt poporul care spune: „Bine că ești tu deștept” ca pe un reproş. Noi nu credem că cineva poate să fie. Nu ești, te dai deștept. Tu ești tot prost, dar ai pretenții. Se strânge puțin carnea pe mine când zic: „Ah, am mai pierdut un spectator”: În general în comedie e foarte deștept să vii de jos în sus. Sunt mulți oameni în comedie care au avut o abordare de deasupra. George Carlin e unul dintre ei. În momentul în care te poziționezi ca fiind cel mai prost din sală comedia, glumele sunt de genul: „Dar eu nu înțeleg care e faza, că văd că se întâmplă și eu nu pricep.”. Carlin era dintre puținii care zicea: „Hai că vă spun eu cum stă treaba: asta se întâmplă asta se întâmplă”. E foarte greu să vii de deasupra și e foarte puțin profitabil. Nu spunem despre un om că e deștept, spune că e cel mai puțin prost.

Mă întreb câtă lume știe că în realitate îl cheamă Claudiu

Doar familia îmi spune Claudiu. Mihai nu-mi spune nimeni. E un nume nou-nouț. A fost ținut de un bătrânel într-un garaj în Germania.

Are umor, un club și un restaurant. 

I-am dat soției ocazia să se exprime prin gastronomie, nu mi-am făcut un restaurant. E afacerea de care are ea grijă și face o treabă extrem de bună. Noi ne-am asociat cu un om care are această cârciumă. Ea are grijă de bucătărie, face meniul. Face o treabă extraordinară pentru că face cu foarte multă dragoste preparate românești, nu reinterpretate. Am prins un pic de boală pe termenul ăsta. Îmi provoacă ceva alergie de la televizor. Se tot folosea la toate concursurile de gătit. E foarte bine să îmbunătățești un produs, să-l schimbi, dar era o inflație de reinterpretare. Oamenii făceau sarmale, le zdrobeau cu o furculiță și le reinterpretau. Nu, e tot o sarma, dar ai zdrobit-o. Nu ai reinterpretat nimic.

Care e mâncarea preferată de la ea?

Are o budică de mălai, e o cremă de mămăligă să-i zic așa. Este sărată, nu e prăjitură.

De aici a apărut și conceptul Food for my man

Este un # pe care ea îl folosește de când s-a apucat de gătit și care mă enervează crunt. Mă scoate din minți. Rare ori am o reacție mai nasoală. Când ne-am cunoscut nu gătea. Eu găteam. Mie îmi plăcea și îmi place în continuare. Văzându-mă pe mine că iubesc să gătesc a zis că va încerca. Îl iubesc pe omul ăsta, stăm împreună, lui îi place, de ce să nu fac și eu chestia asta. S-a apucat și ea să gătească. Curbele s-au inversat total. Eu am început să nu mai gătesc, iar ea a explodat. A descoperit că îi place foarte mult, să învețe, să inventeze. De multe ori când mă întorceam din țară, ea mă aștepta cu mâncare. Tot timpul folosea #foodformyman. Vine bărbatul din deplasare și îl așteaptă femeia cu masa pusă.

Mă scoate din sărite pentru că de vreo 3 ani, de când s-a apucat să gătească mai mult în mediul profesional nu mai gătește acasă, dar folosește acest # pentru niște lucruri absolut minunate de care eu nu mă ating. Mă râcâie pe suflet pentru că știu că era pentru mine.

Nu e deloc geloasă, dar e amuzant că atunci când gem fiindcă îmi dă ceva foarte bun de mâncare face: „Hei, hei, hei”.

Nu sunt gurmand. E o diferență între gurmand și gurmet. Gurmand înseamnă să mănânci și a patra shaorma, gurmet înseamnă să mănânci o shaorma cu sos de tarhon și cu carne de curcan.

Pe mine mă amuză că de fiecare dată când comand gazpacho, chelnerii fiind traumatizați de românii care se poartă în felul lor aparte cu ei, aud „să știți că e rece”. Oamenii se așteaptă ca supele, ciorbele să fie fierbinți.

Show-ul său de la Sala Palatului, Aia e, a avut ca temă ”boala pe homosexuali, țigani sau unguri”. Azi îl vedeți pe youtube. 

A fost filmat anul trecut, la sfârșitul anului trecut. Unele au fost filmate înainte de referendum, altele după. Îmi pare rău că a durat atât de mult post producția. Ar fi fost bine să apară puțin mai repede, cât era încă proaspăt subiectul în mintea oamenilor. Nu e curajos. Când vine vorba de toate subiectele abordate, despre cum relaționează majoritatea legat de gay, de unguri, de romani și așa mai departe, am încercat, și cred că am reușit, să merg într-o zonă de centru. Nu vreau nici să bucur pe toată lumea nici să deranjez pe toată lumea. Sunt puțin progresist în abordare. Sunt sensomarxist: aș vrea să aibă toată lumea sens.

Sunt puține subiecte în care cineva are toată dreptatea. Un subiect în care nu există dreptate de împărţit între cel puțin două părți, nu cred că este interesant. Un subiect în care dreptatea este 100% alocată nu este efectiv discutat. Subiectele care nu sunt deloc controversate sau nu sunt deloc împărțite, nu sunt niciodată interesante. Nu văd niciun curaj în a aborda un asemenea subiect.

Am abordat subiecte de genul (relația cu soția) acum câțiva ani. Nu mă consider superior că nu o mai fac. Zic doar că m-am plictisit de zona aia. Nu zic că nu e o zonă bună, o zonă de subiecte ușoare, digerabile, în care oamenii se regăsesc foarte ușor.

Am încercat să țin materialul într-o zonă care nu e fățiș partizană sau violent părtinitoare. Am încercat să-l fac echilibrat. A fost foarte interesant că la unul din show-uri am vorbit cu niște rromi destul de în vârstă, serioși. La un moment dat cel mai bătrân de la masă a zis: „Am râs, mi-a plăcut. Când te-ai apucat să zici de țigani să știi că ai fost în pericol puțin pentru că nu știam unde o să te duci. Până la sfârșit mi-a plăcut. Să știi că te-ai jucat cu focul acolo”. Erau niște oameni mai serioși. Mi se pare interesant pentru mine. Apreciez că apreciezi chestia asta, dar nu o să mă scald în aprecierea asta. Știu de ce o fac.

Partea cu ungurii face sala să se cutremure de râs, doar că unii râd încrâncenat

Mi-au spus oamenii după show că există comunități de unguri în Moldova. Le spune ceangăi. Am răspuns la comentarii: „Vă mulțumesc mult că mi-ați spus de ceangăi, dar vă dați seama că nu mă refeream la ei”. Când moldovenii spun: „Ai naibii unguri!”, nu se referă nici ei la ceangăi.

Eram acum mulți ani de zile când făceam show-uri în Iași și s-a întâmplat exact așa. A țipat un hușean din sală. Râdeam cu Victor. Am fost la Suceava, iar la masa de lângă noi trei cetățeni, din Suceava, discutau exact despre asta. Era cu câteva zile înainte să dau drumul la Special pe YouTube. Ei, din Suceava, discutau cum nu se mai poate cu ungurii. Exact ce spuneam. Fuseseră ei la o conferință națională a firmei la care lucrau. Veniseră oameni din toată țara. Oameni au zis: „Ai dracu, la cursuri se chinuiau să vorbească română, dar în pauză, numai maghiară”.

Cred că românii au o problemă cu toleranța. Cred că suntem un popor care nu a fost expus la adevărata sursă a toleranței: înțelegerea. La noi se opune rezistență la ideea de toleranță. Atâta timp cât nu ai legătură directă, uman, personal, unu la unu, cu tot felul de grupuri marginalizate, nu-ți dai seama că sunt tot oameni. E foarte ușor să cazi în teoria asta a celuilalt. Sunt sute de mii de ani de evoluție în noi. Tot ce e străin de grupul meu e un pericol. Atunci când ai asta de sute de mii de ani în tine, de lucrul ăsta nu poți să treci decât atunci când acel grup nu mai e un străin, ai o legătură personală. Aveam o vorbă: Românii sunt rasiști. Ei spun că nu au nimic cu negri. Acum doi sau trei ani a venit o prietenă din Canada împreună cu o altă prietenă de culoare. Am mers douăzeci de minute pe stradă. După vreo 10 minute mi-a zis: „Se uită oamenii urât după mine. Voi aveți o problemă cu negrii aici?”. A început să mă uit la felul în care se uită oamenii și i-am spus: „Nu e ură. E curiozitate!”. Ea avea dreptate să judece reacția așa pentru că într-o țară unde sunt foarte mulți negri dacă te uiți așa după un om e semn de agresiune. La noi e doar forma. Numai la suprafaţa părea agresiune. La bază oamenii erau curioși.

Dacă te duci și vorbești la Târgu Mureș o să vezi că oamenii nu au boală pe toți ungurii, ci pe anumiți unguri.

S-a dus să cumpere pâine de la maghiari, dar s-a ales doar cu covrigei

E 100% adevărat. M-am dus în brutărie în Târgu Mureș să verific dacă îmi dau pâine. „Brutăria Covaci”. E în mod ironic pe bulevardul 1 Decembrie. E o problemă, nu zic că nu s-a întâmplat niciodată, dar de foarte multe ori, românii care pățesc asta sunt mai puțini decât se spune. Am vorbit cu mulți oameni cărora li s-a întâmplat. În cazurile în care li se întâmplă în mai puțin dintr-un sfert de cazuri e vorba de rea voință. Nu am auzit povestea asta în Oradea, Arad sau Satu Mare. De obicei se întâmplă în Harghita și Covasna. Se întâmplă rar ca vânzătoarea să zică în mintea ei: „Eu nu o să-i vând ăstuia nimic pentru că e român”. De cele mai multe ori nu vorbește română. Oamenii nu cred că ea nu știe să vorbească română, ci că e din rea voință.

Aia e” e un show care mie mi-a mers la inimă

„Merge și așa”. Mai e și o altă observație. Mai e un alt grad de resemnare, mult mai mare: „Asta a fost”. „E” implică un prezent. Încă mai avem ce să facem. „A fost”, deja s-a încheiat. Resemnare cu precizie. Nu ai ce să-i mai faci, dar știi exact care e problema.

Eu mă judec fiindcă discut lucrurile astea fără să fiu calificat. Noi, comedianții, observăm și analizăm. Poate Vintilă Mihăilescu ar fi potrivit să răspundă la întrebarea asta. E o chestie care ține de antropologie, sociologie. Eu îl admir extraordinar de mult. În meseria noastră e greu să nu admiri un om care trăiește din a observa și diseca societatea, fiindcă noi asta face. Ideea e că nu știu să îți spun. Nu am instrumentele de cunoaştere.

Mi se pare că ne schimbăm, iar schimbarea e simplist să o vezi în bine sau în rău. Schimbarea e simultan în bine și rău. Mi se pare ciudat că oamenii vor un răspuns clar. Vor să simtă clar. Se fac sondaje. Mergem în direcția bună sau nu? Dacă 100 de ani mergem în direcția greșită nu cumva greșit e ce considerăm noi bun? E ciudat. Apoi oamenii au nevoia de ordonare a Universului, de simplificare. E bine sau nu e bine? E și bine, dar nici nu e bine. În afară de o creștere economică pe care o simți clar, și spui că e mai bine, restul e foarte interpretabil. Ține mult de ceea ce alegi tu să vezi, de ce trăiești tu, nu altul. Diferența pe care o văd eu foarte clar este că față de acum 20 de ani, de când eram eu în liceu s-a schimbat valoarea percepută a educației. Drastic. A scăzut foarte mult importanța acordată educației formale. Nu există alb și negru. Spun doar că eu simt că în momentul de față dacă mergi în licee și întrebi: „Cât de important e faptul că tu faci liceul ăsta?”, vor fi mai puțini oameni decât acum 20 de ani care zic „E important că fac liceul ăsta, e important că merg la școală”. S-a schimbat sistemul de valori oricât ne-am plânge. Oamenii zic că în rău. Pe de altă parte zic mereu că s-a schimbat în rău. E o discuție fără sfârșit. Nu știu cine impune modelele și valorile astea și de ce se prostește lumea. Vreau doar să spun că e clar că s-au schimbat modelele și valorile. Sunt total rupte de tot ce înseamnă educație. Pe vremea mea exista foarte clar modelul omului de succes care a învățat. Acum există mai puțin. A apărut modelul antreprenorului care pe vremea mea nu exista. Antreprenoriatul ăsta în România poate foarte ușor să fie curat sau nu. Și pe Becali poți să-l vezi ca pe un antreprenor.

Teo urăște anii de facultate, dar, cumva, liceul i-a plăcut. 

Am disprețuit mult facultatea pentru că în liceu am văzut ce înseamnă un model de învățământ în care ești apreciat ca om, ca individ, dacă vrei. Liceul pe care l-am făcut eu e în continuare un liceu deosebit. „Colegiul Național Bilingv George Coșbuc”. În continuare e un liceu altfel. De ceva timp nu am mai fost în liceu, dar cred că vreo 10 ani după ce am terminat am mai fost pe acolo. Am avut întâlniri cu elevii, m-am întâlnit cu profesorii. Profesorii au organizat întâlniri. În perioada aia se mândreau.

Cum se adună ideile din spectacole

De data asta chiar le atac activ. Asta mă distrează. Nu știu dacă e curaj sau confort. Vorbesc despre bacterii, incest la bacterii. Din pas în pas am ajuns la incest la bacterii. Am pornit de la o chestie văzută pe o sticlă de Domestos. Scria că omoară 99,9% dintre bacterii. Aia a fost sămânța. Mi s-a părut interesant. Ce se întâmplă. Am ajuns așa la incestul bacterii și la cât de grav e consumul inutil de antibiotice în România. România e pe locul doi în Europa după Spania.

 Era ceva grav dacă venea de-a gata. Era ceva ce trebuia psihanalizat. Am făcut show-ul ăsta la Iași și Brașov, două dintre orașele mele de suflet pe lângă Cluj, Constanța și Timișoara. Acolo mă înțeleg cel mai bine cu publicul.

Faceți-mi și mie o glumă, domnul Teo!

O glumă se dezvoltă. Fiecare om are alt proces. Eu am niște semințe. Eu îmi notez numai o sămânță care ori devine o glumă scurtă, ori îmi dau seama că nu merge, nu are rost, o abandonez o vreme și se poate întâmpla ca peste trei ani să revină, să-și găsească locul într-o altă construcție, ori crește foarte mult. Am bucăți de 10 minute care au plecat de la două propoziții scrise în telefon. Eu în telefon scriu numai miezul. În momentul în care ceva mi se pare amuzant, văd un contrast, un paradox, o chestie care e trecută cu vederea, dar care e acolo, o notez. Notez doar sămânța. Pe scenă transmit ideea aia în cuvintele care îmi vin pe scenă. Mi-am dat seama că e o diferență mare între cuvintele pe care le aleg când scriu și celelalte. Se întâmplă lucruri diferite de la un spectacol la altul, până când gluma se așează, se întărește, până își găsește forma cea mai bună.

Nu am scrise decât draft-urile. Am notate observații. Oamenii nu suportă oamenii care o duc bine în mod cinstit căci atunci nu mai au nicio scuză că o duc prost. E o observați făcută sigur la români. Dacă nu ești antreprenor pe bune sau dacă faci bani mai mulți decât media în mod cinstit, în mod legal, aia deranjează. De aia se știu oamenii care fac bani în mod ilegal apreciați atât de mult, pentru că oferă un sentiment de confort. Dacă tu furi, ești băiat deștept, faci combinații, ești foarte bogat, oamenii au scuza asta: „Eu nu am banii lui, dar eu sunt cinstit. Măcar nu fur”. „Ăla e mai bogat decât mine, dar a făcut niște lucruri pe care eu nu sunt dispus să le fac, fiindcă eu sunt genul de om curat, integru, cinstit.” Dacă tu nu ai furat și ai făcut bani, înseamnă că a greșit el undeva. Putea să facă și el ceva să aibă banii tăi, dar nu a putut. De asta cred că antreprenoriatul la noi o să aibă niște probleme. Are legătură și cu mutarea valorilor de pe educație. Nu mai apreciem faptul că cineva a făcut sau a construit o afacere. Nu mai e apreciată chestia asta. Are legătură cu faptul că în ultimii 30 de ani clar s-a adâncit inegalitatea între oameni. Foarte mult din nostalgia oamenilor despre comunism e aberantă. Dacă stai și râcâi o să descoperi sub suprafața ei nostalgia pentru egalitate sau pentru lipsa inechității de fapt. Muream de foame, dar muream toți. Așteptai 6 ani să îți vină mașina, dar aveam toți Dacie. Ce e foarte interesant apropo de comunism e că nimeni nu avea nimic, dar toată lumea se descurca. Nu e ciudat că erau magazinele goale, dar nu murea nimeni de foame? E foarte ciudat. Cred că de acolo se trage aplecarea românilor către economia neagră și către combinații. Are rădăcini în comunism.

 

Busu:”Încerc să-i conving pe toți tinerii să nu fumeze niciodată”

Busu o ia mai încet astăzi, după infarct. Televiziunea și teatrul sunt marile sale pasiuni, dar acum ar alege doar teatru. Ani buni a trăit cu accelerația la podea. Noaptea teatru, apoi, la prima oră televiziune. Adăugați măcar două pachete de țigări. Cele mai mari pasiuni trăite cu intensitate. Asta putea să-l piardă. Azi și-a înțeles lecția și o spune mai departe. Mai întâi, însă, drumul de la cocserie la luminile Pro Tv.   

Cocseria este punctul de plecare în viața de adult a lui Busu.

Cocseria a fost un moment important în viața mea pentru că am cunoscut oameni senzaționali acolo, niște colegi foarte buni. Oameni de Hunedoara, cum le zic eu, care sunt într-adevăr niște meseriași până la urmă.

Eram în biroul inginerului-șef al cocseriei. A venit la un moment dat un maistru. Era bătrân, la vreo 60 de ani. Lucra acolo de vreo 40 de ani. Inginerul-șef l-a întrebat: „Nea Costică, ce facem că nu ne-au venit vapoarele cu cărbune din Argentina?” Nea Costică a zis: „Aolo, n-au venit?! Fii atent cum facem! Punem 17% cărbune din Ucraina, punem 26% cărbune de la ruși, 18% din Valea Jiului și restul din Irlanda de Nord.”. Omul știa pe procente de cărbune trebuie să pună ca să facă cocs. Unii cărbuni au ardere mai puternică, alții sunt caloric altfel. Sunt diferite aceste calități ale cărbunelui. Omul ăsta știa exact câte procente!

Munca în cocserie este, probabil, ceva de refuzat pentru generațiile actuale.

Muncă destul de grea în cocserie. Dacă stai să te gândești că se aruncă cărbune în cuptor cu lopata e destul de greu. Un schimb durează opt ore. Se lucra și pe schimburi. Eu nu am lucrat pe schimburi, ci am fost norocos, am lucrat doar dimineața. Plecam pe la 5:30 dimineața de acasă. Ajungeam la 7 să pontez la cocserie, ea fiind sus, în vârful dealului, departe de poarta combinatului. Am lucrat puțin acolo fiindcă după aceea m-au detașat la sindicat. De la sindicat m-au detașat la atelierul de pictură al sindicatului care scria lozinci.

Chiar dacă era un mediu muncitoresc, sentimentul anti-comunist era destul de puternic

Pe combinat erau niște litere mari de 6 metri și scria: „Ceaușescu și poporul”. Din greșeală sau voit, nu știu, au scris: „Ceaușescu și popoul”, chestie care a rămas vreo 3 luni pe combinat. Se vedea din tot orașul, din absolut tot orașul, din orice unghi. Ei omiseseră să scrie o literă. S-a reparat această chestie. Nu știu dacă au fost dați sau nu oamenii afară. S-a rezolvat, nu s-a vorbit prea mult despre asta.

Au fost probleme mari. În 1986 a fost chiar o revoltă cunoscută în zonă, la Hunedoara. Chiar în perioada în care a fost și la Brașov. Au vrut să îl dea jos pe directorul combinatului pentru că oamenii nu aveau ce să mănânce. Au făcut o revoltă în care toți cei 38.000 de angajați au venit la lucru, dar nu au lucrat. Au făcut o grevă. Nu a vrut nimeni să pună mâna pe nimic. Au venit toți, dar au stat acolo fără să facă treabă. În urma acestei revolte, în galantarele alimentarelor din Hunedoara a apărut carnea. S-au băgat vită și pui la greu.

Viața într-un oraș monoindustrial ar trebui să fie studiu de caz pentru ce-am trăit în comunism

Nu se trăia atât de rău. În tinerețe știi cum e: gagici, baruri, te duci să bei un coniac, te întâlnești cu o fată, umbli pe străzi, te duci în discotecă seara, mai vine și Dică Manivelă cu toporul și te ferești pe la vreo toaletă ca să nu dai nas în nas cu el. Era destul de palpitant ca să zic așa. Aveam și Cincișul aproape, la vreo 6 kilometri. Puteai să te duci vara, făceai o baie în lac, stăteai pe terasa „Casei Albe” de acolo. Nu era chiar atât de rău. Hunedoara are pe deal o pădure senzațională în care puteai să te duci să te pierzi o vreme, cu cineva sau fără cineva, nu avea importanță. Mai e și zona castelului Huniazilor, o zonă superbă unde poți să-ți faci de cap. Era frumos într-un fel. Viața asta era legată foarte tare de oameni, de prieteni. Altfel nu rezistai. Dacă nu te întâlneai cu prietenii era nenorocire. Puteai să te uiți în ochii oamenilor. Puteai să te duci, așa cum făceam eu, la CineClub-ul de la Clubul Siderurgistul să faci un film de animație cu Coco, prietenul cel mai bun. Puteai să mergi tot cu Coco să faci un spectacol de muzică, poezie și diaporamă pe care să-l prezinți oamenilor din Hunedoara. Am avut un spectacol care în 1985 a făcut mare vâlvă. Nu era un spectacol comun, era împotriva lui Ceaușescu. Din 400 de texte am selectat 12 sau 14 texte. Coco, Gabi Covaci, prietenul meu cel mai bun din Hunedoara, care a intrat odată cu mine la arte plastice, a făcut 1200 de diapozitive. Le prezentam pe un ecran. Erau și despre război, despre Vietnam, despre comunism, Ceaușescu, nenorocire, frig. Despre toate relele care existau pe lume. Era deschis, nu pe bază de șopârle. A fost un mic scandal. Au fost acolo și oameni de la partid, dar nu au făcut scandal. Asta vreau să spun. E totuși o diferență între ce crede lumea că s-a întâmplat și ce a fost cu adevărat. Până la urmă o mare parte dintre acești comuniști care conduceau frâiele partidului erau oameni și trăiau în aceeași mizerie. Și ei aveau aceleași probleme: nu aveau căldură, nu aveau curent. Trăiau în același oraș, în aceleași condiții.

Se lua curentul, dar nu prea des. La Hunedoara însă nu s-a luat niciodată căldura. Acolo, sistemul de încălzire era gândit senzațional. Apa cu care se răceau cajele în care se făcea oțelul era încălzită la 140 de grade. Intra în sistemul de circulație al orașului, se ducea în vârf la ultimul etaj al apartamentelor și de acolo prin cădere se răcea apa. Toată lumea avea apă caldă și căldură în permanență.

Teatru și uzină. Astăzi pare de neînțeles. Atunci, așa se întâmpla. 

Aveam pasiunea artistică pe care mi-a insuflat-o tata. Era regizorul trupei de teatru popular de acolo. A fost și directorul Clubului Siderurgistul, director la Casa de Cultură. El făcea teatru cu o trupă de teatru foarte bine articulată, cu actori foarte pasionați, tot din combinat. Erau niște oameni ai orașului care veneau și făceau teatru de amatori. El m-a băgat în trupa asta la 7 ani, atunci când am jucat în primul spectacol. Acolo s-a plantat microbul.

Nu știu dacă a văzut talent pentru că în clasa I trebuia să zic o poezie la serbare și m-am încurcat îngrozitor și am ieșit plângând de pe scenă. Am ieșit, am plecat brusc pentru că uitasem tot. Poate el a vrut să-mi omoare spaima, nu știu. M-a distribuit în spectacolul ăla la 7, 8 ani.

Printre lecțiile rapide pe care le-a învățat de acasă este că rolul trebuie reținut în context

Țin minte în mare parte replicile din piese. Nu aș spune că țin minte chiar tot, dar dacă mă uit pe textul ăla și îl reiau, imediat îmi aduc aminte. Cred că e un antrenament. Aici e un proces destul de simplu dacă știi să îl faci. Procesul e de a învăța textul în funcție de situații. Nu se învață pur și simplu, căci așa în câteva zile l-ai uitat. Dacă te pui în situația personajului și înveți textul în situația respectivă, cu tot ce implică: mișcare, replica partenerului, atunci reții totul foarte ușor. Textul e un pretext. El nici nu există de fapt. Eu pot să zic „DA” în nenumărate feluri, în funcție de situația care se naște acolo.

Intri ușor în roluri?

Sunt muncite. Unele să zicem că îmi ies mai ușor. De exemplu cel pe care îl fac în „Weekend comedy” mi-a fost ușor pentru că eu sunt ciufut de felul meu, cum zice nevastă-mea. La fel e și personajul: ciufut, rău, neplăcut. Nu mi-a fost foarte greu. Cu alte personaje însă, e mai complicat. Trebuie șlefuite. Trebuie umblat la resorturi emoționale mai puternice. Primul rol făcut după pauza de 12 ani pe care am avut-o a fost greu. Nu mai găseam resorturile emoționale în mine. Trebuia să mi le amintesc. Regizorul m-a lăsat în supa mea. Îmi mai dădea din când în când sfaturi: „Aici vreau să-ți amintești de mama ta sau de ceva care te-a făcut să plângi pe dinăuntru. Făceam chestia asta și treptat, treptat, în vreo 3, 4 luni am ajuns unde trebuie. E foarte greu, însă.â

E o meserie în care nu trebuie să te oprești, să faci pauză. Nu e o meserie pe care să o faci ca mersul pe bicicletă. Nu e așa. După 12 ani de pauză e greu să revii cumva. Sigur, cu puțină muncă și pasiune, se poate.

Tabieturi înainte de spectacol?

Tabiet, încărcare, la mine nu există. La mine e în interior. E conținut tot. Poate doar să stau eu cu mine câteva minute, să mă concentrez, dar nu e un tabiet. E un avantaj. Știu că Victor Rebenciuc are și el avantajul ăsta, că intră în scenă fără pregătire prea multă. Emoții, da! Dacă nu ai emoții nici nu poți juca. Emoțiile constructive, astea despre care vorbim, te ajută să ai acea emoție pe scenă care se vede în ochii tăi din sală și pe care o vrea spectatorul. Emoția actorului se transmite către spectator. Spectatorul de asta vine la teatru, pentru această emoție nemijlocită pe care o simte din partea actorului. Altfel mă uitam la televizor și vedeam o chestie fără emoție. Acolo nu ai emoții de tipul ăsta. Emoțiile se crează acolo altfel. Se crează prin întâmplare, prin situație, nu neapărat prin ce îți transmite actorul nemijlocit. Mergi la teatru să-l vezi pe ăla suferind pe scenă.

Simți reacțiile sălii. Se simt. Vine valul energetic. Dacă nu merge bine într-o seară, nu tragi mai mult decât trebuie. O lași așa cum a căzut, ca să zici așa. Nu te duci dincolo. Nu trebuie făcut mai mult. Înseamnă că publicul de acolo nu rezonează cu tine, asta e tot.

Busu se bucură astăzi de teatrul independent

Se datorează în mare parte și teatrului independent. În mare măsură, teatrul independent din care fac parte, a adus un suflu nou și un nou gen de abordare al spectacolelor, dar și al genului de texte. În sfârșit se fac niște texte simple, normale, americane, comedii. Nu neapărat comedii, dar se fac acele texte pe care publicul le vrea, le dorește. Lumea vine. A fost o perioadă după ʼ90 în care teatrul a spus mult prea mult, adică având libertatea să spună orice, a spus chiar orice, deși nu era cazul. Din cauza asta s-au mai îndepărtat oamenii de teatru. Goliciuni, vulgarități, porcarii, strigăte. A venit apoi perioada mai rea în care teatrul a intrat în competiție cu televiziunea, prin ʼ97, ʼ98. Nu au câștigat pentru că nu aveau cum. Televiziunea e televiziune, teatrul aduce altă emoții

Diferența dintre publicul din București și publicul din provincie

Orașele care au teatre în general sunt ceva mai selective într-un fel. Dacă mă duc la Timișoara nu pot să mă duc cu orice text sau spectacol, ci cu unul pe măsura acestui oraș. În general nu am dat greș. Am avut spectacole foarte bune cu care am mers la Timișoara, Cluj, Iași, Arad, Craiova, Constanța, Tulcea, Galați, Bacău. Am mers în toată țara. În aceste orașe trebuie să ai spectacole pe măsura orașului. Există și orașe mai mici, care nu au teatre și în care teatrele vin ceva mai greu. Ei se duc să vadă orice. Nici acolo nu îți poți permite să te duci cu orice porcării pentru că publicul ăla a doua oară nu mai vine. Ăla a văzut o dată pentru că era curios. A doua oară zice: „Ce, iarăși vii cu un lampadar și două scaune?! Nu e frumos, vino cu un produs”.

Să faci facultate de teatru în anii 80 era o performanță în sine

Am intrat la facultate după 5 încercări. Erau 386 pe loc. Era posibil ca în cazul meu să se fi făcut o greșeală când am intrat. Atât de mare era concurența asta încât nu ești sigur niciodată că te-au luat pentru că erai foarte bun. Sunt nuanțe. Pe mine m-au băgat la facultatea de teatru Octavian Cotescu și cu Olga Tudorache. Ei mi-au ascultat monologul și povestirea și mi-au dat 10. Monologul era Petru Rareș care vorbea cu copacii din pădure. Fiecare copac era pentru el un domnitor care l-a trădat în luptă. Era nebun deja. A fost un monolog greu pentru că Petru Rareș era nebun și trebuia să am doar câteva mici puseuri de nebunie. Lucrând cu Ovidiu Iuliu Moldovan la acest monolog, el mi-a spus: „Uite ce am pățit eu: la Dreptate în lanțuri trebuia să joc un nebun. M-am dus la un prieten medic, care avea un ospiciu. Medicul m-a lăsat în birou la el și mi-a spus să stau cu domnul Popescu de vorbă până se întoarce. Domnul Popescu era într-un halat. A început să îmi spună despre filmele mele, despre cât de mult mă apreciază, despre spectacolele în care m-a văzut. Mai apoi a început să spună: „Când eram eu deportat în Sfânta Elena…”. Ovidiu Iuliu Moldovan a înțepenit. Ăla era nebun. Era un chiriaș al acelui azil de nebuni cu care îl lăsase medicul ca să înțeleagă ce înseamnă nebun: ești perfect normal până ai un puseu. La mine puseul de nebunie venea după ce îi ziceam: „Zapolia, tu nu trebuia să mă părăsești în luptă. Aoleu, ăștia sunt păduchi călugărești. Ia uite ce drăguți sunt!”. Ăsta era singurul moment de nebunie. Am înțeles ce înseamnă nebunia datorită lui. Am jucat acel monolog în fața comisiei care a fost foarte impresionată din moment ce mi-a dat 10.

La improvizație am fost cu Bibanul care m-a luat și în clasă la el. Patru ani am fost sub mese. Nu se putea. Era senzațional. Când explica ce ai de făcut în piesă era plin de glume. Îți zicea: „Dragă, în teatru, trebuie să te miri, că dacă nu te miri, nu ai rezolvat nimic. Uite, vine doamna Berlogea acum. Intră în clasă la noi, iar eu sunt cu doamna Cucu de istoria teatrului românesc și teatrului universal, pe catedră. Eu sunt deasupra ei. Doamna Berlogea ce face? Nu se miră? Ba da, se miră! Bineînțeles că se miră, deși eu îi scot o țeapă din deget doamnei Cucu, că are o țeapă în deget. Nu îi fac altceva, dar ea se miră.”. Numai situații nebănuite. Teatrul antic e ca Beoing-ul. „Boeing-ul trebuie să își ia pământ ca să aterizeze. Aterizează pe pământ și își ia pământ. Nu poți să faci ca la teatrul normal. La teatrul antic se prelungește starea și vorba. „Aaaaa, ooooh, Zeeeeeuuuus! Nu poți să faci: „Bă, Zeus, hai încoa!”. Nu poți, că e teatru antic. Asta era ce explica el la clasă.

Cum s-a produs, însă, transferul în televiziune. 

Televiziunea a luat locul teatrului pentru că simțeam că în teatru nu prea mai am treabă. Eu aveam multe spectacole la „Ion Creangă”, jucam mult. Nu era asta o problemă. Treptat însă am simțit că pot face mai multe lucruri în televiziune în momentul ăla. Teatrul nu era într-un moment foarte bun. În anii ăia, ʼ99, 2000 nu era ok. Era exact ce spun eu: intra în competiție cu televiziunea și încerca să facă imagine. Prea multă imagine. Chestii pe care eu nu le învățasem în școală. Învățasem teatrul de relație, nu de imagine și nu mă interesa. Televiziunea tocmai se deschidea, începeau show-urile mari. Atunci am renunțat la teatru, m-am axat pe televiziune, am făcut Bingo. După ce s-a terminat cu Bingo nu mai aveam de lucru și mi-am luat concediu fără plată. A venit Mona Segall și m-a întrebat: „Nu vrei tu să faci meteo până îți găsim ceva?”. Am zis hai să fac. Prima senzație a fost de pară aș fi în aceeași oală cu acea fată care a plecat în America mai târziu, care punea soarele pe hartă, cu magneți. Mă simțeam ca ea. Era ok că era drăguță, era mică, era ok să facă chestiile alea.

 Nu mi-am dat seama (că aia era rubrica pe care o vedea toată lumea). Ideea este că la început, când aveam rubrica, făceam numai weekend. Aveam niște promo-uri pe care le inventam eu, împreună cu producătorul de la meteo. Făceam numai tâmpenii. Mă îmbrăcam în albastru și mă punea pe croma. Îmi apăreau numai capul și mânuțele. Mă supradimensiona, iar harta rămânea mică undeva. Erau niște prosteli, dar au avut un impact asupra mea. Aici, la creier, mie mi-au făcut bine. Aveam senzația că pot să spun niște lucruri și pot să le fac liber. Mi-au dat libertatea asta. A venit apoi programul de știri cu Dedu, Olivia Steer, Neti și așa mai departe. Programul ăla de știri a început în studioul vechi din clădirea veche a Pro, după care s-a mutat în studioul nou. În studioul vechi era un program de două ore, de la 7 la 9, mă duceam, făceam meteo de câteva ori în dimineața respectivă. Mai târziu ne-am mutat în studioul nou, ăsta în care facem și acum. Mihai Dedu mi-a dat o problemă de rezolvat dimineața. Până la sfârșitul programului de știri i-am rezolvat problema și i-am dat răspunsul. În aceeași zi i-am spus: „Măi, Mihai, tu mi-ai dat o problemă. De mâine eu îți dau în fiecare zi o problemă.” Așa a rămas. În fiecare zi, începând din acea primă zi, i-am dat o problemă de perspicacitate. Unele erau nasoale, nu avea cum să le rezolve, însă aveam mulți telespectatori care trimiteau răspunsuri, ba pe net, ba prin scrisori.

Televiziune și teatru la un loc te duc în pragul bolii.

Mă duceam până la Petroșani cu spectacolul de exemplu. Aveam două spectacole, iar dimineața la 5 eram în București. La 6 eram în direct. Nu apucam să dorm nicio secundă. Oboseala asta acumulată împreună cu cele trei pachete de Camel pe care le-am fumat de-a lungul a 37 de ani, 40 cât am fumat, m-au adus în această situație. Anul trecut pe 6 noiembrie am avut un infarct după un spectacol la Craiova. Am făcut infarct, ce să mai. Nu mă laud cu asta ca unii. „Stai să vezi ce infarct am făcut! Stai să vezi câte stenturi am eu, ce glumești?!”. Eu nu mă laud cu asta, dimpotrivă, mi se pare oribil că am trecut prin asta, dar fără să mă resimt acum foarte tare.

Bogdan Talașman este cel care l-a salvat

Bogdan Talașman a fost salvatorul meu practic. El a fost primul care s-a repezit peste mine și mi-a făcut resuscitare cum a știut el. Mi-a rupt câteva coaste, dar mi-a trimis oxigen la creier. Așa am reușit să nu am niciun fel de sechele. Nu am!

Înainte de infarct a avut simptome?

Mă cam durea în coșul pieptului. Mi-a fost și cam rău de câteva ori, dar nu am băgat în seamă. Am zis: „Eh, ce poate să fie? De la țigări”

După infarct a devenit un nefumător convins

Poate să încerc să îi conving pe toți tinerii care ar fi tentați să nu fumeze. Să nu fumeze niciodată. Eu m-am lăsat definitiv și nu am mai pus țigară în gură de atunci. Dacă poți cumva să reziști acestei tentații și să nu pui țigara în gură de la început, las-o frate, nu o pune, pentru că e nenorocire țigara.

Astăzi o iau mai ușor. Nu mai sunt chiar așa. Mă duc la repetiții, mă duc la spectacole când am spectacole. Fac și televiziunea seara, dar nu mai fac pe eroul.

Iar acum, pe liniște, teatru sau TV?

Teatrul. Acum, în momentul ăsta, mă binedispune mai tare teatrul. În televiziune am ajuns într-un fel de rutină, de aia probabil că prefer acum teatrul.

 

 

Roxana Ciuhulescu: ”Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil”

Roxana Ciuhulescu m-a convins să intru într-o mașină de off-road. Bine, nici nu prea aveam de ales. Mi-a spus că dintre toate competițiile de mașini aceasta este preferata ei. Îi place să stea cu orele pe dealuri, în atmosfera aceea de energie, urlete de motoare și de noroi pe care ți-o dă offroad-ul.

Și, apoi, cel mai tare o amuză când o văd șoferii la volanul unui camion, lucru care se întâmplă des. Îi plac și alte mașini, desigur, cu condiția să încapă în ele. Și aici începe o discuție complicată. Înălțimea și lungimea picioarelor i-au adus celebritatea. Dar i-au făcut tare complicată copilăria și adolescența. Încearcă să te împaci cu asta și apoi să adugi multă-multă muncă, mai mult decât alții ca să reușești. Dar asta îți dă curajul ca, mai apoi, să te sui în avioane militare, să pilotezi elicoptere sau să te scufunzi la mare adâncime. De aici începem. 

ProMotor rămâne reperul emisiunilor cu motoare din România. Cum o vezi acum?

Cred că emisiunile din ziua de azi s-au adaptat. Nu cred că va mai fi una ca ProMotor. Spun asta cu mândrie. 13 ani am prezentat această emisiune. Cred că aș fi prezentat-o și mai mult, însă la un moment dat am obosit. Am zis stop joc. Bine, mi-am dorit să fac și altceva, cum ar fi o emisiune de sport. Ce pot să spun însă, e că am fost trup și suflet pentru această emisiune. Formatul ei era ca an de an, prezentatorul să se schimbe. Ea fusese înființată în ʼ96, cu patru ani înainte să vin eu la Pro. A avut 4 prezentatori. Dan Bittman a fost primul sau al doilea prezentator, a mai fost Eugenia Șerban, Alexandra Dinu și Antal Putinică dacă nu mă înșel. Eu am preluat frâiele în 2000. Mă așteptam ca în 2001 să se schimbe pentru că știam că așa e formatul. Au mers mai departe cu mine, până în 2002 și la un moment dat m-am trezit că au trecut patru, cinci ani și am continuat. Mi-a plăcut foarte mult. Cred că e emisiunea care mi-a venit mănușă.

Apropo de mănuși, conduce numai cu mănuși

Ador mașinile. Am o mare notă de respect pentru mașini. Toate mașinile pe care le-am condus, le-am condus cu mănuși, ca o formă de respect. Protejez volanul, îmi protejez și mâinile. Mi se pare că dă o notă de eleganță. Am câteva filmulețe pe YouTube când conduc camioane cu mănuși. Mă întreabă lumea „de ce”? Probabil oamenii cred că mănușile sunt doar pentru mașini sport. Ei bine, nu. Eu conduc toate mașinile sau cel puțin toate mașinile care mi-au plăcut cu mănuși. Numai în mașină am trei perechi de mănuși. Acasă mai am încă cinci. Cu degete, fără degete, de vară, de iarnă. Tot timpul port mănuși. Și la rochie de seară port mănuși dacă sunt la volan. Nu mi se pare că trebuie să se potrivească mănușile cu ținuta pe care o port atunci, însă îmi aleg mereu mănușile care să se potrivească cu mașina.

M-am distrat odată. Am fost la un eveniment auto și am primit cadou o pereche de mănuși. Când am ajuns acasă, eram foarte bucuroasă. Le-am desfăcut și era doar o mănușă. M-am uitat, crezând că mi-a căzut prin casă. Unde e mănușa a doua? Era dintr-o piele foarte fină. Eram chiar iritată că nu am mănușa a doua. Era de fapt mănușă de golf. Foarte târziu m-am prins.

Am jucat golf, am cochetat. E un sport care nu prea s-a lipit de mine. Nu am avut răbdare.

Senzația din dreapta? Mai curând de frică. Nu poți scăpa de asta vreodată

Rolul copilotului nu e să conducă mașina, ci să ghideze pilotul pe drumul cel bun. E practic jumătate din echipaj și de cele mai mult ori, copilotul e mai important decât pilotul.

Senzația asta, de frică, o am de fiecare dată, mai ales când merg cu un pilot cu care nu am mai mers. Deși nu m-am dat pe mâna multor piloți, întotdeauna am mers numai cu cei mai buni, e un sentiment firesc. E normal să fii stresat în dreapta. Eu m-am obișnuit pentru că în 20 de ani am mers la n curse. Îmi place să fiu navigator, dar îmi place și postura de pilot, unde am eu frâiele. Au fost și situații în care mi-a fost frică. Efectiv m-am speriat, am pierdut rândul, nu mai știam unde sunt. M-am dat de exemplu doi ani cu George Grigorescu în Campionatul Național de Raliuri și am pierdut rândul la dictare. Mergea și foarte tare. Și-a dat seama că nu mai știam unde sunt și spunea: „Dreapta trei! Zi-mi dreapta trei legat cu stânga doi!”. Reușeam să mă regăsesc pe urmă pe roadbook, dar au fost și momente în care m-am pierdut complet. Când sunt distanțe foarte scurte: dreapta doi, legat cu stânga unu, dreapta doi lung”, cum dictează piloții, e foarte probabil să te pierzi.

Prima dată m-am dat la off-road, în 2001. Am fost la o cursă de anduranță, o cursă de noapte. Am luat stratul la 8 noaptea. Dacă nu greșesc m-am dat la Câmpina. Eram echipaj de două mașini. Pe la 4 dimineața am rămas în mocirlă. Ambele mașini s-au chinuit să trolieze. Am stat acolo vreo oră și jumătate, moment în care mi-am dat seama că nu mai am cu ce să ajut. M-am cățărat pe un deal, dădea soarele și am ațipit 15 minute. M-am trezit apoi și am plecat mai departe. Am terminat cursa undeva pe la ora 5 după masă. La 7 a fost festivitatea de premiere și am plecat. De asta ți-am spus și înainte de emisiune că sunt îndrăgostită de off-road pentru că este primul sport din categoria motorsport-ului pe care am deschis ochii.

Pasiunea pentru mașini nu a venit de la început. Roxana și-a dorit toată viața să facă handbal

Nu aveam o chestie cu aceste curse dinainte de TV. Mie mi-au plăcut dintotdeauna mașinile. Țin minte că prima oară când am pus mâna pe un volan aveam 3, 4 ani. Mă ținea bunicul pe genunchi și țineam de volan. Eram în parcarea din fața blocului și m-am îndrăgostit! Când am crescut am zis că atunci când fac 18 ani o să-mi iau carnetul. Mi-am luat carnetul, iar câțiva ani mai târziu mi-am luat toate categoriile și atestatele. Am tot alfabetul. Era pasiunea mea.

De atunci și până acum nu am mai întâlnit decât o femeie care să dețină toate categoriile, însă sunt destul de multe femei șoferi de camion. Chiar am întâlnit una acum doi ani de zile. A făcut școala. Își dorea foarte tare să lucreze în Germania alături de soțul ei. El primise un contract ca șofer de camion și a plecat după soțul ei. Și-a luat carnetul și acum lucrează împreună. În America sunt o grămadă de cupluri care lucrează pe camioane.

Eu zic că sunt destul de pricepută. Am multe filmulețe pe YouTube. Am condus și cu două remorci, nu doar cu una. Am fost la primul test în Franța. Pe vremea aia nu aveam și atestatele. Am urcat grăbită în camion. Întotdeauna la teste mergi cu instructorul în dreapta. M-a întrebat: „Și cartela tahograf?”. Eu m-am făcut că plouă. Știam ce este, dar am zis: „Am uitat-o acasă”. A spus că nu pot să merg cu încărcătură așa că am mers doar cu capul tractor. M-a motivat chestia asta, am ajuns în țară și mi-am luat atestatele, tocmai ca să pot să conduc și cu remorcă, și cu încărcătură. Am mers și cu 40 și cu 60 de tone. Îmi place!

Mașină sau camion?

E altceva. Îmi place puterea mașinii. Și volumul îmi place. Mă distrează foarte tare reacțiile șoferilor din trafic. Spre exemplu plec de pe șoseaua de centură. Până intri pe autostradă te întâlnești inevitabil cu o grămadă de camioane. Cască ochii și îmi fac semne: „Super!”. Mai vorbesc prin stație, dar nu zic niciodată cine sunt.

Cum a ajuns la ProMotor

În 2000 când am intrat la ProMotor aveam doar B-ul. În 2002 sau 2003 cred am luat și A-ul. Pe urmă au venit C-ul și D-ul pe care le-am făcut în paralel.

A fost un casting destul de mare. Am fost în jur de 40 de fete. Am rămas în finală 7, printre care Delia Matache, Nicoleta Luciu, Diana Munteanu, Gina Pistol și eu. Erau nume sonore la vremea aceea. Pe mine lumea mă știa de „femeia cu cele mai lungi picioare”. O jurnalistă a scris că „România are și ea Sklenarikova ei”, adică ei. Adriana Sklenarikova care este mai înaltă decât mine cu vreo 2 centimetri, o femeie superbă. De fel recunosc că mi-a plăcut comparația, mai ales că ea e un top model internațional de mare succes. Referitor la casting, nu mă așteptam sincer să mă voteze. Era cu votul publicului. Știam că lupt cu nume sonore. Pe vremea aia Delia era în N&D, Nicoleta Luciu care fusese Miss România, Gina Pistol la rândul ei o femeie frumoasă, de succes. De când am dat proba a durat o săptămână până când ne-au dat rezultatul. În săptămâna aceea spotul a intrat pe ProTV, iar lumea trebuia să ne voteze. Săptămâna următoare, producătorul trebuia să ne anunțe. Eu eram foarte relaxată fiindcă eram convinsă că nu o să iau acest casting. M-a sunat într-o joi, la prânz, să îmi spună: „Bună Roxana! Te-am sunat să-ți spun că ai fost aleasă pentru ProMotor”, moment în care eu ori nu am înțeles, ori nu am vrut să înțeleg. L-am întrebat: „Bine, păi și cine va prezenta?”. Urmează o pauză și îmi spune că de asta m-a sunat, să-mi spună că eu o să fiu următoarea prezentatoare. Nu înțelegeam, nu îmi venea să cred. L-am mai întrebat o dată și îmi spune: „Nu te supăra. Ești nebună? Eu te-am sunat să-ți spun că tu ești următoarea prezentatoare, că tu vei prezenta!”. Eram șocată. L-am întrebat dacă am înţeles bine și mi-a răspuns: „Da, ai înțeles bine. Ești ultima pe care am sunat-o din cele 7. Vei fi diseară la știri. O să te prezentăm țării, iar de săptămâna următoare tu vei prezenta emisiunea. Nu știam ce să fac. Să mă bucur? M-am speriat, îmi era frică. Nu știam dacă pot să gestionez. Oricum, eu la casting am ajuns împinsă de la spate de un om care lucra în media. Nu îmi doream, nu visam.

Începutul la ProMotor a fost mai greu de cât s-ar fi așteptat vreodată

În momentul acela lucram la agenția de impresariat a ProTV-ului și am fost împinsă de Cristi Rotaru. Lucram de puțină vreme. Aveam câteva luni de când lucram acolo. Dintr-o dată m-am trezit într-o lume care nu îmi aparținea și pe care nu mi-o dorisem. Nu știam dacă voi reuși să o gestionez. Îmi era frică. Am trecut de această perioadă. Țin minte că prima filmare am făcut-o la Salonul Auto de la Paris, în 2000. Pe vremea aceea erau 3 zile dedicate presei. Pentru mine au fost un coșmar. Când m-am întors în țară, în avion, era producătorul lângă mine. A văzut că sunt foarte tăcută și m-a întrebat dacă sunt bine, dacă sunt obosită. I-am spus că sunt și obosită, dar ideea principală e că atunci când ajung acasă merg să-mi dau demisia. În momentul ăla a explodat. „Ești nebună? După ce că ne chinuim de luni de zile? Am făcut castinguri peste castinguri. Ai intrat în finală, ai luat emisiunea”. Simțeam că nu aparțin locului. Întotdeauna mi-a fost frică de ridicol. Nu voiam să îngreunez mai mult echipa, dar a fost o chestie de timp, până m-am adaptat, până am învățat. Nu avusesem nicio tangență cu televiziunea cu excepția unei invitații la Mircea Badea și Teo, și încă o invitație la Florin Călinescu care m-a chemat la emisiune fiindcă eram cea mai înaltă handbalistă. Astea au fost singurele mele legături cu televiziunea. Nu găseam legătura. Mi-a fost foarte greu. Am muncit și foarte mult. Aveam o dicție îngrozitoare. Sârbu mi-a spus: „Ai la dispoziție trei luni să-ți îndrepți dicția. Dacă nu, out!”. Făceam 5 zile pe săptămâna dicție. Eram și sâsâită și ciuciuită, nu înțelegeai mai nimic. Am muncit și am reușit să-mi îndrept dicția. Am învățat foarte repede ce înseamnă o cameră, cum trebuie să lucrezi, care este echipa, ce și cum trebuie să spun, cum trebuie să mă îmbrac. De exemplu când am fost la Salonul Auto de la Paris nu știam că n-am voie să-mi lucească fața. Eram ca o oglindă. Mi-a zis Sârbu: „De acum trebuie să ai o trusă de machiaj. Dacă nu te machiază fetele în post, trebuie neapărat să ai mereu o pudră cu tine”. Am învățat o grămadă de lucruri.

Când ai o astfel de emisiune, viața te aduce în contact cu tot felul de celebrități

M-am dat cu David Coulthart. L-am cunoscut, pot să mă mândresc cu asta, pe Michael Schumacher. Am vrut să mă dau cu Alain Prost, dar nu am încăput în mașină. Era exact înainte de lansarea Daciei Duster, Dacia care lansase mai întâi un concept. Am fost invitată mai întâi în Franța la trofeul Andros. Am avut ocazia asta, de a mă da cu Alain Prost, cu Dacia Duster, conceptul, dar în momentul în care am vrut să intru în mașină, el fiind pregătit, echipat, la fel ca mine, am vrut să intru în mașină, dar nu îmi încăpeau picioarele. În spate erau două NOS-uri, iar scaunul era dat foarte mult în față. Era o distanță mică până la bord. Nu reușeam să intru. I-am spus că nu pot și mi-a fost extrem de ciudă. Mi-a venit să plâng de nervi că nu am reușit. Ar fi fost probabil singura ocazie în viața asta să mă dau cu un fost mare pilot de Formula 1, cu Alain Prost. Am făcut niște fotografii în schimb.

A contat înălțimea vreodată? Profesional, vorbesc

Am 1,92 înălțimea și 1,22 picioarele. Nu știu cât a contat, însă fiind mai atipică cred că mi-a adus avantaje, recunosc.

Să fii atât de înalt înseamnă că lumea te vede deodată. Și asta nu e tocmai bine când ești copil

Sunt avantaje, dar și dezavantaje. Cel mai greu îmi e cu hainele. Dacă la picior nu am nicio problemă, pentru că port doar 40, la haine e un chin, pentru că nu găsesc niciodată haine pe măsura mea. Fiind foarte înaltă am nevoie de pantaloni mai lungi, jachete, bluze, rochii. Cele mai multe dintre hainele mele sunt făcute la comandă. Dacă merg de exemplu în țări nordice mai găsesc, dar în România îmi e aproape imposibil.

Nu mi-a fost ușor să fiu înaltă. Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil. Devenisem introvertită, eram foarte timidă, pentru că de mică am fost mult mai înaltă față de toți ceilalți. Când am intrat în clasa a IX-a deja aveam 1,92. Oamenii făceau glume pe seama mea, iar la vârsta aceea nu aveam nici maturitatea necesară. Ajunsesem să merg cocoșată ca să nu mai observe lumea că am 1,92. Am avut noroc cu sportul. Am făcut handbal de performanță, iar la echipă toate eram înalte. Până în momentul de față, eu nu cred că a fost vreo jucătoare mai înaltă decât mine în lotul național de handbal. Am jucat o perioadă scurtă pentru că m-am accidentat foarte rău și a trebuit să renunț la sportul de performanță.

Există însă și ceva câștigător în povestea asta cu înălțimea

Am stat oricum tot timpul în ultima bancă. Nu puteam să copiez niciodată, să îmi arunc privirea într-o fițuică. Am început să mă obișnuiesc cu atitudinea oamenilor. Pe vremea aceea nu aveam maturitatea pe care o am astăzi. Am fost foarte chinuită din punctul ăsta de vedere. Am trecut peste datorită echipei.

Când aveam 15 ani jumătate, 16, am fost la o prezentare de modă. O bună prietenă era model. O priveam ca pe o icoană, era foarte frumoasă. M-a invitat și am fost să o văd. Am ajuns ultima și am plecat prima, doar să nu mă observe cineva. Când am plecat am auzit pe cineva strigând: „Domnișoara de la ușă”. M-am făcut că nu văd și a strigat din nou. Mă gândeam: „ce oi fi făcut?”. M-am întors. Când m-am uitat, alerga o doamnă blondă spre mine. M-a întrebat câți ani am, am răspuns și îmi spune: „Paris scrie pe fruntea ta! Să mă cauți neapărat luni la Venus”. Era Zina Dumitrescu. Am căutat-o. Am luat un casting. Trebuia să merg să fac o ședință foto pentru un celebru creator, doar că mie mi-a plăcut prea mult handbalul. Nu am fost în stare să renunț la ce aveam acasă, pentru că urma un contract lung. Am mai cochetat cu ideea de modă, dar nu m-aș fi văzut făcând asta. Nici dacă aș da timpul înapoi nu aș fi spus da. Mi-aș fi dorit o carieră în sport. Cariera mea a fost curmată devreme, fiind atât de longilină, cu oase subțiri, mai fragilă… Nu eram făcută tocmai pentru handbal.

Roxana a visat handbal. Și acum vorbește cu pasiune de handbal și de viața ei ca sportivă

Îmi doream foarte tare să joc la vremea aceea la Hipobank Viena. M-am accidentat. Fusesem ultima oară într-un cantonament cu lotul național. Am venit acasă. Aveam timp de odihnă o săptămână. Eu nu am mai avut stare și m-am dus la Antilopa, echipa mea. Am jucat un meci amical, moment în care m-am accidentat. Toată cariera mea a fost curmată. Am suferit teribil. Nu mă vedeam făcând altceva. Ai mei au insistat și și-ar fi dorit să fac baschet, iar fratele meu a făcut hochei. Culmea e că mi-am dorit să fac volei. M-a păcălit un antrenor, a văzut câțiva copii și m-a luat din școală. M-am dus, mi-a plăcut și am rămas. E un sport foarte dur pentru femei. Pe fiica mea nu vreau să o dau la handbal. Face volei.

Când faci parte dintr-o familie de sportivi, privești altfel viața 

Cred că este o educație mai solidă. Din păcate tatăl meu s-a stins foarte devreme. Eu aveam 10 ani și el doar 37. Mama a încercat însă să ne transmită spiritul sportului și să ne canalizeze către sport.

Știi de ce nu am făcut baschet? Că îmi era frică să nu cresc prea mult. Aveam 13 ani și eram disperată pentru că aveam deja 1,80 aproape. Am crescut 14 centimetri într-o vară. I-am zis mamei că nu mai suport, că sunt prea înaltă și am rugat-o să mă ducă la medic, să-mi facă ceva, vreo injecție, numai să nu mai cresc. M-a dus la medic, mi-au făcut o radiografie la mână. Țin minte că era un medic ardelean. A venit și zice: „No, domnișoară, am o veste. O să mai crești vreo 14 centimetri”. Am început să plâng. „No, domnișoară, amuʼ de ce plângi, că femeile frumoase sunt alea care cresc, care-s foarte înalte”. A fost de coșmar ziua aia pentru mine, dar într-adevăr, fix 14 cm am mai crescut.

Și, desigur, la final, întrebarea aceea pe care o s-o primească tot timpul. Despre Playboy

Dacă aș putea să dau timpul înapoi nu aș mai face asta. În primul rând m-am păcălit cu fotografiile. Când mi le-au prezentat nu apăreau așa. Eu am văzut negativul. Când le-am văzut print, în revistă, am crezut că mor. Am avut 3 luni în care nu am ieșit din casă. Nu e o chestie cu care să mă mândresc și recunosc. Mi-a adus faimă, popularitate, mi-a adus și foarte mulți bani. Pe vremea aceea Playboy-ul plătea foarte bine. Mi-am luat un apartament din banii pe care i-am câștigat, asta pentru că am și știut să fiu cumpătată. Totuși astăzi, având doi copii, dacă m-ar întreba sau vor vedea revista, v-a trebui să dau o explicație. Nici eu nu m-am gândit pe termen îndelungat ce presupune. Nu aveam maturitatea pe care o am azi la vremea respectivă, am și fost împinsă de oamenii de lângă mine. Am primit și foarte multe amenințări atunci, imediat după revistă. Într-o dimineață am ieșit din scara blocului și pe tot asfaltul, mare, era scris: „Roxana, te doresc!”. Îmi era frică. Nu e o chestie cu care să mă mândresc, recunosc. Nu e ceva dramatic. Playboy e totuși o revistă ok, frumoasă. Nu este Hustler, e Playboy, dar cred că aș fi putut gestiona mai bine. M-am păcălit cu fotografiile. Nu aș fi fost de acord cu publicarea a cel puțin uneia dintre ele.

Cred că (fiica) cea mare a aflat deja, dar nu m-a întrebat nimic. Băiețelul e prea mic. Nu sunt pregătită (să vorbesc cu ei despre asta). Eu am să îi arăt fetei mele și părțile bune și părțile rele ale acestei acțiuni. La un moment dat, oricât de mult o să mă împotrivesc eu, ea va putea să le facă. Atunci trebuie să o sfătuiesc către ce îi este ei mai bine. Sunt consecințe pe termen lung, iar eu sunt cel mai bun exemplu pentru ea.

Andreea Raicu: ”Am renunțat pentru o vreme la Instagram”

Andreea Raicu este spectaculoasă și întoarce privirile peste tot unde merge. Și cu siguranță știe asta. Dar nu o mai interesează. Nu e vorba doar de obișnuință după mai bine de 20 de ani de când trăiește în ochii lumii practic. Pur și simplu, Andreea și-a reașezat viața. Răsfățată, norocoasă și avută întreaga viață, ea a spus ls un moment dat că nu mai are nevoie de astea.

Drept urmare a făcut ceva straniu în această țară în care televiziunea este o obsesie. A renunțat de tot pentru că nu o mai făce fericită. Arenunțat să mai apară în public, a renunțat cumpărăturile despre care spune că erau amețitoare. Nu a mai avut nevoie și a luat-o pe un alt drum. Singură cu ea însăși. Și apoi a ajuns să recunoască în public câteva lucruri pe care noi le ascundem: nefericire, depresie, o relație conflictuală cu părinții, drumuri care i-au complicat viața.

Ne-am întâlnit la câteva zile după ce s-a întors din vacanță.

Am fost în vacanță 10 zile în Mexic, în Los Cabos, pe Coasta de Vest și în Caraibe. Vacanțele mele trebuie să fie în locuri liniștite, departe, în care nu interacţionez cu foarte mulți oameni. Muncind enorm de mult și interacționând cu foarte mulți oameni, am nevoie să dau un shot down, să nu mă întâlnesc cu oameni, să nu fiu nevoită să fac conversație, să nu mă gândesc la absolut nimic. Să am o carte, să stau în fața Oceanului și să nu fac nimic.

E foarte natural. Eu am nevoie să stau în natură, am nevoie de lucruri simple care mă întorc la începuturi. În vacanță dorm mult, stau la soare, citesc, înot. Nu prea multe. Mai umblu, dar foarte puțin.

În Mexic în primul rând oamenii sunt extrem de veseli, light. Sunt ca o lumină! Apoi mâncarea și natura. Am stat într-un hotel destul de mic, unde erau ratoni, iguane, papagali, flamingo. Era și un crocodil, deși nu l-am văzut. Erai chiar în natură și asta mi-a plăcut mult. Nu prea beau alcool. Dacă e să beau, beau vin alb sau poate când ies, un pahar de gin.

Știu fotografiile din vacanța ei. Sunt studiate sunt atente, nu sunt lăsate tocmai la voia întâmplării. O tachinez și o întreb câte costume de baie a avut la ea. Frumusețea e o presiune?

Este unul dintre lucrurile cu care am putut să fac pace atunci când am făcut și pace cu mine. Era o presiune foarte mare pe care o puneam asupra mea, că trebuie să fiu mereu impecabilă, perfectă, cu părul aranjat. Am înțeles că nu sunt perfectă și că nu trebuie să fiu tot timpul ca scoasă din cutie, pentru că oamenii nu sunt așa. Oamenii au și momente în care părul nu arată impecabil, sunt obosiți, se îmbracă cu aceeași haină de două ori.

Încerc să introduc noțiunea de minimalism în mai multe zone din viața mea. Atunci când vine vorba de tehnologie, de haine, de lucruri, vreau să am cât mai puține, pentru că reușesc să fiu mai eficientă, iar lucrurile sunt mai simple.

O vedetă de calibrul ei are nevoie să trăiască prin Instagram și pe Facebook. Doar că acolo e o armată care trage de tine. Rezistă?

Cât am fost în vacanță am citit o carte a lui Cal Newport. Se numește „Digital minimalism” și vorbește despre influența pe care o are tehnologia asupra noastră și despre cum poți să â nu fii influențat așa de mult, cum să nu ajungi la anxietate, depresie și viața să nu-ți fie atât de mult marcată de tehnologie. Am încercat să nu mă mai las atât de mult influențată de tehnologie. Încerc să realizez că oricât de conștientă aș fi, căci am învățat asta, mă ia valul. E ușor să fii furat de tot ce se întâmplă pe Instagram, de tot ce vezi, de toată perfecțiunea, de toate viețile minunate. Chiar spuneam că atunci când văd poze frumoase cu oameni fericiți, în prima secundă, tendința mea subconștientă e că există și oameni foarte fericiți care nu au niciodată probleme. Asta e o prostie, nu există așa ceva! Chiar am scris un text pe blog despre asta. Nici Facebook-ul, nici Instagramul nu sunt cei mai buni prieteni ai mei. Prietenii cei mai buni sunt aceia cărora te deschizi, le povestești viața ta. Cunoștințelor alegi ce le spui. Nu vrei să-i faci martorii ai vieții tale până în cele mai mici detalii. Pentru mine cele două sunt niște cunoștințe cărora le dau ce simt eu nevoia să le dau.

Dacă stăm să ne gândim, când eram mici părinții noștri ne făceau fotografii. Ele erau doar în momentele frumoase. Nimeni nu se apuca să facă poze la înmormântări. În general se făceau poze la aniversări, la nunți, la botezuri, în momentele frumoase. Acum îmi e greu să cred că cineva ar pune poze cu lacrimile-n barbă și cu o tristețe înfiorătoare, pentru că dacă tu ești autentic trist, nu îți vine să-ți iei telefonul să-ți faci o poză. Încerc să mă uit cât mai puțin la viețile altora.

Așa că, la un moment dat și-a dezinstalat Instagramul

Citeam în cartea asta că „Y Generation” are procente foarte mari de depresie și anxietate față de generațiile anterioare. Cred că celelalte generații mergeau la cămine să locuiască, aveau dor de casă, lipsa interacțiunii cu familia sau multe alte motive. Acum depresia e generată de lipsa de încredere, fear of missing ouţ, faptul că nu reușești să faci tot. După ce am citit cartea asta în care se vorbește în prima parte despre cum poți să aduci valoare vieții tale și cum poți să te liniștești mai mult, îți spune ca 30 de zile să scoți aplicațiile care nu aduc valoare vieții tale. În mod evident, Facebook, Instagram, Twitter nu aduc niciun fel de valoare. Chiar dacă eu am foarte mult din munca mea bazată pe ele, nu îmi aduc valoare. Îmi aduc o parte bună din business.

O să fiu foarte sinceră. Când am venit din Mexic eram foarte obosită. Nu dormisem în avion, iar atunci când sunt obosită mă simt foarte dezechilibrată. Am nevoie să dorm. Am luat telefonul. Era sâmbătă după-amiază și eram acasă. Am început să mă uit. Toată lumea era la mare, la nu știu ce festival de muzică, la nu știu ce restaurant, iar eu eram acasă. Acest fear of missing out s-a accentuat atât de mult, eu venind din Mexic, dintr-un loc absolut superb. „Eu nu sunt acolo unde sunt toți oamenii ăștia!”. M-a frustrat atât de tare acest lucru de care eram atât de conștientă încât mi-am șters Instagramul de pe telefon. Două săptămâni am stat fără Instagram. A fost superb! Nu mă interesează. Dacă vreau să știu ce face cineva îl sun. Găsisem o formulă în care să punem postările printr-o aplicație, dar nu mai puteam pune niciun story. Mi-am stabilit atunci intervale de timp în care intru pe Instagram ca să postez și ca să răspund la mesaje. E vorba de disciplină și de felul în care tu alegi să fii. Când ai un program atât de aglomerat, în care toată lumea trage de tine, ai nevoie să fii disciplinat și să înveți ce e important pentru tine, care sunt prioritățile tale. Aceste două săptămâni în care nu am avut Instagram… Seara înainte să merg la culcare citeam. Dimineața aveam mai mult timp liber. Ajunsesem să vorbesc mult mai mult cu prietenii și să mă simt mai relaxată. Capul meu era mult mai liber. Nu mai aveam atât de multă informație stocată, informație care nu-mi folosea la nimic.

Andreea a fost singură la părinți. Copil care a avut tot ce-și dorește, dar și asupra căruia s-a pus o presiune uriașă pentru a reuși. Nu exista decât varianta de a face bine.

Pe mine dacă mă scoteau la școală și mi se punea: „Trebuie să faci exercițiul ăsta” și nu mi se explică de ce, nu-l făceam. Eu nu cred că lucrurile trebuie făcute pentru că trebuie. E nevoie de un scop pentru a face ceva. Dacă eram obligată să fac ceva, mă revoltam, mai ales acasă. Eram un copil destul de revoltat, în special față de tata. El era mult mai dur și avea o modalitate personală în care încerca să mă facă să fiu mai bună, să citesc mai mult, să iau note mai bune. Mă umilea foarte tare. Pe mine m-a făcut să fiu foarte revoltată pentru că nu înțelegeam cum cineva care este aproape de mine și care se presupune că mă iubește mă tratează așa. Așa știa el să facă, iar cei mai mulți oameni din generația lui făceau așa. Era extrem de sarcastic și de ironic. (M-a făcut să plâng) de multe ori. Nu numai că îi spuneam. Verbalizam într-un mod destul de agresiv după care aveam perioade în care nu mai vorbeam cu el. Mă scotea din sărite că nu avea deloc încredere în mine, nu-mi dădea deloc credit. Eu eram foarte preocupată de cum mă îmbrăcam. Îmi aducea mama tot felul de prostioare din străinătate, fiind însoțitoare de bord și mă schimbam de 100 de ori în rochițe. Era absolut bolnav de nervi întrebând ce o să se aleagă de mine, că o să ajung pe marginea străzii, măturătoare sau o să fie tot timpul nevoie de un bărbat care să aibă grijă de mine fiindcă eu sunt preocupată doar de cum arăt.

Așa că puștoaica rebelă a apărut în anii de liceu

Am vrut să plec (de acasă) când s-a terminat școala generală. Îmi aduc aminte că luasem premiu și venisem acasă. Mama mea ieșise la pensie și începea să stea acasă. Acasă mă aștepta meditatoarea de limba română să facem meditații pentru că dădeam treaptă. Mi s-a părut revoltător. Adică lasă-mi măcar o zi! Am făcut o criză de nervi și am spus că eu plec de acasă! Mama a venit după principiul: „Eu am venit acasă, eu o să mă ocup de tine și facem cum spun eu”. Am fost forate rea și m-am revoltat: „14 ani nu ai stat acasă și acum te-ai trezit să vii să-mi spui ce să fac?!”. Pentru ea a fost o suferință foarte mare că pleca. Avea o meserie absolut incredibilă pe vremea comunismului, fiindcă aveam de toate, dar pentru ea era sfâșietor de fiecare dată când trebuia să plece.

Există însă un punct de serenitate în amintirile ei. Momentele copilăriei în vacanțele la țară. Există o casă care o învăluia cu drag, iubire și natură. 

Locuiam în casă cu mama, tata și bunica. Mama și tata erau mult timp plecați. Mătușa și unchiul meu aveau o casă de vacanță la țară și pentru că noi fiind cu toții născuți în București, nu aveam pe nimeni la țară. Casa a venit ca o bucurie, pentru că petreceam vacanțele acolo. Unchiul meu, care fusese aviator, știa 7 limbi străine, era foarte creativ. În fiecare an vacanța avea o temă, iar noi ne pliam. De exemplu era „vară indiană” ca temă. Eu eram floare de lotus și eram cumva șefa tribului. Îmi făcuse acele coroane de pene sau corturi din material de parașută. Făceam tot felul de activități. Eram mulți verișori. Eram toți, unchiul meu care ieșise la pensie, sora lui și vreo 5 copii.

Facultatea fost și primul act de rebeliune. Nu a studiat acolo unde a vrut tatăl.

Eram răsfățată. Sunt singură la părinți. Erau foarte multe certuri între părinții mei pentru că vedeau educația mea în mod diferit. Mama, fiind foarte mult plecată încerca să compenseze asta cu multe cadouri. Mama a spus tot timpul: „Lasă copilul să facă ce vrea. Hai să vedem ce vrea, ce își dorește să facă, nu îi impunem noi.”. Tata considera că ei știu mai bine ce e mai bine pentru mine. A fost mereu acest conflict în care evident că eu cu mama câștigam.

Tata visa să fiu inginer electronist. La fizică nu eram pre bună, dar eram la matematică. Eram foarte tehnică. Cum se aducea un apărat la noi în casă știam exact ce trebuie să fac cu el. Dacă ții minte nu aveai voie să ai două telefoane în casă. Când venea controlul, având două, scoteam un telefon. Îl scoteam eu apoi știam cum să îl pun la loc. Tata mi-a zis că nu pot să dau la limbi străine pentru că voi ajunge la țară. Pe vremea respectivă dacă terminai te trimiteau profesor la țară. Mi-a spus să fac Politehnica. Eu am zis că nu pot să fac așa ceva.

Ah, după care a apărut moda. Un dezastru în familie. 

 (Moda a fost pentru el) o prostie. „Ai încurajat-o, uite ce se întâmplă!”, spunea. Moda nu știu dacă era neapărat o pasiune, cel puțin nu de a fi model. Am tot felul de poze din copilăria în care pozez. Am o poză cu niște vecine, cu care și acum sunt prietenă. Le țineam de mână și eram pozată, iar ele eram foarte timide. Cred că mi-a plăcut să pozez. Nu m-a gândit niciodată să fac asta pentru că la vremea respectivă nu exista această variantă.

Îmi aduc aminte că Cristi Crisbășan avea o revistă. Am mers la Liviu Ionescu care avea o agenție de modele. M-am dus la școală, dar nu pot spune că era ceva care să-mi placă. Nu aveam deloc încredere în mine. Mi se părea că sunt tare urâțică și că nu am ce să caut acolo. Și atunci când am câștigat „Look of the year” în România și a trebuit să merg la finala internațională în Coreea am rămas șocată.

Andreea povestește că ani de zile încrederea în sine i-a fost zdruncinată de relația pe care  avut-o cu tatăl său.

(Zdruncinarea încrederii a venit) de la tata în primul rând, dar și de la mama pentru că ideea de perfecțiune a fost foarte bine impregnată în fiecare celulă a mea.

Cu tata nu am reparat în viața reală situația. A murit când aveam 23 de ani și niciodată nu am reușit cumva să vorbim despre asta. A început să fie foarte mândru când am intrat în televiziune, dar pentru că era o persoană foarte introvertită nu a putut să-mi spună niciodată nimic. Momentele în care simțeam cu adevărat că mă iubește erau momentele în care eram bolnavă și el era singurul care voia să aibă grijă de mine. Atunci simțeam enorm de multă dragoste. După ce am început să lucrez în televiziune și nu mai era chiar o prostie ceea ce făceam, știu de la colegii lui că vorbea cu foarte multă mândrie. I se umezeau ochii când vorbea despre mine sau dacă mă vedea la televizor. Perfecționismul l-am luat de la mama. De la tata am luat presiunea și dorința de a demonstra că pot, lucru la care la un moment dat trebuie să renunți, pentru că nu poți trăi cu tine. Am muncit mult să nu fiu așa, pentru că la un moment dat eram. Eram foarte dismissive. Dacă cineva venea cu o greșeală evidentă sau dacă îmi spunea o prostie care nu are nicio legătură cu ce vorbim noi, îl împingeam într-un zid energetic astfel încât nu își dorea să mai fie în camera aia, prefera să țip la el sau orice altceva, doar să iasă din raza mea vizuală.

Renunțarea la televiziune a venit ca o surpriză pentru toată lumea. Doar că Andreea spune că se sufoca.

Ca să fac ceva e important să-mi placă. M-am maturizat și îmi doresc alte lucruri. Le spuneam prietenilor că urmează să plec din televiziune pentru că nu mai vreau, nu mai rezonez cu ceea ce fac, nu aduc niciun plus valoare telespectatorilor. Spuneam și citeam niște texte care nu aveau nicio legătură cu mine. Da, câștigam mulți bani, dar pentru ce? Lumea spunea că am înnebunit. Toată lumea se gândește că dacă ești celebru ești scutit de probleme, de boli. Dacă ești vedetă s-a rezolvat. Cred că decizia a venit firesc după transformarea pe care o avusesem în urma călătoriei în India. Mi-am dat seama care sunt lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am dat seama unde am bucurie, unde nu am. Când te duci la serviciu analizezi. Eu sunt fericit când fac asta sau nu? Îmi face plăcere? Simt în corp o bucurie? Nu simt, nu o fac. Făceam ceva care mi se părea fără sens.

Îmi lipsește atmosfera de echipă mare care lucrează sub presiune pentru live. Îmi lipsește energia din live, când tu ești sub control, trebuie să fii acolo și indiferent ce se întâmplă, 2 ore nu mai e nimic altceva.

Odată cu plecarea din televiziune avea să vadă că îi lipsește și educația financiară

Plecarea din televiziune m-a ajutat să devin mult mai responsabilă. Mi-a dat o lecție extraordinară pentru că eu provin dintr-o familie în care întotdeauna am avut. Un lucru pe care mi-ar fi plăcut să-l învăț ar fi fost disciplina financiară. Dacă aș fi pus deoparte 10% din tot cât am câștigat, probabil acum aș fi avut niște case… Eu mi-am cumpărat genți, pantofi și multe vacanțe. Atât am știut să fac la momentul respectiv.

La un moment dat depresiile sunt foarte scumpe. Cu cât golul este mai mare, cu atât simți nevoia să pui în el. Pentru că nu au bază, nu au fundație, ele se duc. Astea au fost lecțiile din care ar fi trebuit să învăț. Au fost momente în care lucrurile nu mai stăteau la fel. Atunci am început să învăț cât costă niște lucruri, cum să le plătesc. A fost o lecție absolut fantastică. Cumva mă bucur că s-a întâmplat asta pentru că am învățat să nu mai consum atât de mult. Noi suntem o planetă care consumăm atât de mult lucruri de care nu avem nevoie. Mergem să cumpărăm o sticlă de ulei și plecăm cu un coș întreg pe care în următoarele zile îl aruncăm. Cumpărăm o grămadă de haine de proastă calitate, doar ca să fim la modă, iar din ele folosim 10%.

Motivul plecării din tv era mult mai dânc. însă. Depresia este o boală despre care nu ezită să vorbească.

Depresia e un lucru despre care oamenii și în ziua de azi evită să vorbească. Când am făcut documentarul atât pentru voi, cât și pentru Pro, despre depresie am primit atât de multe mesaje. Oamenii spuneau că m-au văzut vorbind despre asta și că îmi mulțumesc, dar nu rosteau numele bolii. În primul rând nu mai ai nicio poftă de viață, nu mai ai energie, nu vrei să mai faci nimic, nu vrei să te mai ridici din pat. Nu îți mai aduce bucurie absolut nimic.

Jim Carrey cred că a spus la un moment dat ca își dorește ca toți oamenii care cred că banii îți aduc fericirea să îi aibă și să vadă cum e. Banii sunt foarte importanți și nu am să neg niciodată lucrul acesta. Îți dau libertatea să faci ceea ce îți dorești, dar banii nu îți aduc nici măcar fericire, nu-ți rezolvă problemele. Când tatăl meu a fost bolnav aș fi fost în stare să fac absolut orice. Aveam și cu ce, dar nu s-a putut, pentru că nu despre asta este vorba.

Am întrebat-o de ce nu a plecat din țară. Ar fi putut să o facă în mai multe momente. 

Am avut două momente. Fiind foarte legată de familia mea și de prieteni nu mi-am dorit să plec. Am avut o relație cu cineva care locuia în străinătate. Am zis să încerc. La momentul respectiv mi se oferise un show foarte important și am zis că vreau să-l fac, nu vreau să plec. Când îți dorești ceva, vine viața și îți spune: „Uite, ia de aici! Hai să vezi”. Îmi doream foarte tare să stau în California, să învăț mai multe lucruri, să am un stil de viață cât se poate de sănătos, să întâlnesc oameni cu aceleași pasiuni și valori. Acolo e patria trăitului sănătos. Existența mi-a organizat această situație. Am cunoscut mai mulți oameni acolo și am avut o relație cu cineva. Un an de zile am făcut cumva naveta între București și San Francisco. Când s-a pus problema să mă mut mi-am dat seama că nu pot să o fac, pentru că îmi lipsea familia, ceea ce făceam aici. Era o viața foarte diferită și îmi era dor de casă. Nu m-am gândit niciodată că rădăcinile sunt atât de importante. Pentru mine sunt și îmi e greu să mă duc în altă parte. Mi-ar plăcea să pot să am bază aici și să călătoresc cât de mult vreau.

Și, da, știu că vreți să aflați dacă mai are un iubit

M-am uitat matur la lucrul ăsta și am ales ce e mai bine pentru mine. Deși era o relație foarte frumoasă, el nu putea veni în România. Nici nu m-aș fi gândit. Dacă avea ce să facă în România, iar țara i-ar fi putut oferi ceva, poate. Era elvețian și locuia în San Francisco. Fusese curator de artă, iar apoi a lucrat la Adobe. Atunci când cariera ta se duce undeva și ai challenge-urile pe care le ai în carieră, iar oportunitățile sunt atât de mari, e greu să vii, să faci ceva undeva unde nu ai atât de multe provocări.

Foto: Facebook Andreea Raicu

 

 

Alexandru Tomescu. Anatomia unui Stradivarius

Dacă aveți un pic de noroc și de insistență îl puteți vedea pe Alexandru Tomescu în aceste zile cântând la Stradivarius. E luna pe care o dedică anual concertelor Stradivarius în România. Celebra vioară și celebrul violonist ajung în fața noastră într-un gest de reverență al unei comori. Sunt 12 ani de când Alexandru Tomescu face asta și o face cu un succes și o bucurie care sunt uriașe. 

Nu o să vorbim mult despre el astăzi, dar o să zăbovim îndelung asupra acestui miracol care e vioara Stradivarius. Și mai ales asupra legăturii dintre om și ea. L-am întrebat la început pe Alexandru Tomescu dacă e cel mai bun violonist român.

Sigur că dacă ar exista și în domeniul violoniștilor sau al muzicii, în general, un fel de clasament ATP cu puncte după fiecare concert mai câștigi, mai pierzi. Ai greșit ceva, ți se scad puncte. Poate lucrurile ar fi mai simple, adică ierarhiile ar fi cumva mai simple, dar în domeniul ăsta artistic totul este foarte subiectiv pentru că e greu să cuantifici ceva. Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, m-a emoționat, mi-au dat lacrimile. Cum le faci? Le calculezi la mililitri?

Totul este foarte, foarte subiectiv, într-adevăr. La urma urmei totul ține de felul în care rezonează fiecare ascultător cu omul care este pe scenă. Sunt unii care îl adorau pe Heifetz și alții care nu-l puteau suporta fiindcă li se părea un fel de robot, din cauză că nu dădea niciodată pe de lături. E o chestiune de afinitate spirituală cu omul care este pe scenă acolo. Contează felul în care el reușește să construiască acele punți de comunicare.

Cei mai mulți oameni de specialitate care au văzut această vioară spun că e minunată. Că e un Stradivarius frumos 

Mulți dintre experții din străinătate care au văzut vioara aceasta au fost șocați aproape aș putea spune. Impresionați! Țin minte reacția lutierului de la Paris, cel care l-a cunoscut și pe George Enescu și care s-a ocupat cam de toate viorile Stradivarius care au circulat în lume, în clipa în care am deschis cutia viorii în fața lui, nu-i spusesem nimic. Nici că e Stradivarius sau altceva. Ne cunoșteam de mai mulți ani și i-am zis: „Maestre, vreau să vă arăt această vioară!”. Țin minte și acum expresia feței lui. Nici măcar nu a atins-o, nu a scos-o din cutie, nu s-a uitat la etichetă. Nimic din toate acestea! Pur și simplu a văzut-o așa, de la distanță. Se întoarce spre mine cu un zâmbet larg pe toată fața și spune: „Vai, dar ce frumusețe!”. Următoarea întrebare a fost: „Dar cum de nu o știu?”. A ghicit anul construcției cu o bătaie de doi, trei ani. Perioada 1700-1705, dar cum de nu o cunosc. I-am explicat că din 1955 vioara Stradivarius Elder-Voicu este în posesia statului român

Ăsta e genul de subiect la care ar trebui să te faci mic, dar tocmai aici mă macină curiozitatea. Ce o face atât de specială?

Au trecut 12 ani (de când am vioara). E o întrebare simplă și imposibilă în același timp, pentru că la prima vedere tocmai. Nu este cum ar fi să ziceam o mașină scumpă sau un ceas scump care e făcut din altceva, din titaniu sau nu știu ce minereu care e adus de pe lună. Este făcută din aceleași esențe de lemn din care se fac și în ziua de astăzi viorile. La culoare, acele componente care teoretic ar fi disponibile și în ziua de astăzi, dar cu toate astea este diferită. Dacă vreți recrearea unei viori Stradivarius este un fel de potir al Sfântului Graal. Un fel de piatră filosofală pe care o tot caută lutierii de secole, deci nu de ieri de azi. De secole!

Sunt tot felul de povești, de legende. Unele mai romantice, altele mai trase de păr, dar cei care au văzut filmul „Vioara roșie”, poate sunt convinși că Stradivari folosea sângele soției lui ca să lăcuiască viorile. Sunt legende și legende. Ceea ce este însă adevărat este că Stradivari era un perfecționist. Pe lângă faptul că a construit viori care sunau și funcționau foarte bine ca instrumente, funcționarea lor era dublată de frumusețe. Erau obiecte de artă. Frumusețea stătea și în selecția materiilor prime. Un lemn de o frumusețe care te izbește și în ziua de astăzi. Există și această speculație foarte dragă românilor, că de fapt lemnul pe care îl folosea Stradivari ar fi putut proveni inclusiv din pădurile românești. E o speculație ce are cumva un fundament pe filiera turcească. Turcii aveau legături comerciale cu Veneția, de unde Stradivari s-ar fi putut aproviziona. Cert este că și în ziua de astăzi, în România, cresc copaci care oferă poate unul dintre cele mai bune lemne, cu cele mai ridicate calități de rezonanță.

Mâinile lui Alexandru Tomescu au îmbrățișat ași alte viori. Vede și aude diferențele la modul absolut. 

Este, dacă vreți, un cu totul  alt tip de instrument. Poate de aceea nu toți violoniștii se declară a fi confortabili cântând pe o vioară Stradivarius, pentru că în primul rând se spune că ele au o personalitate a lor. Adică trebuie să te apropii cu un anumit respect de vioara Stradivarius, fiindcă dacă vrei să îi impui stilul tău de cântat s-ar putea să nu funcționeze. Trebuie să existe această deschidere, această disponibilitate în a vedea exact cum funcționează vioara respectivă. Sunt instrumente pe care poți să le iei, bați cu pumnul în masă, vioara răspunde, nu are nicio limită și gata! Ei, la viorile Stradivarius e un pic altfel. Instrumentele vechi, italienești, în general, obțin un sunet mai mare, mai puternic dacă apeși mai puțin. De ce? E cumva de-a-ndoaselea. Trebuie să o lași să respire. În clipa în care apeși foarte mult ai strangulat-o.

Sunt variabile asemănătoare dacă vreți cu cele de care trebuie să țină cont să zicem un pilot de curse. Au de exemplu aceeași problemă: aderența. Piloții de curse au sute, mii de cai putere acolo și provocarea este tocmai aceasta: cum să facă să ajungă toți caii putere pe asfalt. Să-i transfere. În același fel și vioara Stradivarius depinde de niște resurse uriașe. Trebuie să știi cum să le accesezi. Să nu apeși prea tare și să învârți cauciucurile în gol

Exact în 2019 vioara împlinește 317 ani. Cât se va putea cânta la ea?

Este o întrebare legitimă, mai ales în 2019, când perspectiva de viață a obiectelor care ne înconjoară este de doi, trei, hai cinci ani, dacă e.  Dacă un telefon ar ține 10 ani, deja e un obiect de muzeu. Vioara Stradivarius a fost construită într-o altă epocă în care Stradivari nu era preocupat de câte viori va vinde el dacă nu se strică suficient de repede și le construia ca să funcționeze un timp nedefinit. Are evident niște părți, niște consumabile. Orice instrument de genul acesta are niște părți care se înlocuiesc periodic: corzi, căluș, tastieră. Diverse lucruri care nu țin de esența viorii, de cutia de rezonanță. Cutia de rezonanță este cea care dă naștere sunetului. Chiar am văzut viori Stradivarius care în urma diferitelor accidente sau a întâmplărilor au fost făcute din două, doar una. A rămas doar fața sau spatele și cu toate astea încă funcționau incredibil de bine.

Da, (e un fel de magie). Cum spuneam mai devreme, există toate aceste legende, aparente miracole. După părerea mea și a lutierului cu care lucrez de muli ani, Silvian Rusu, ar fi vorba mai degrabă de un întreg set de secrete. Un întreg set de lucruri de urmat, care atunci când ar fi toate puse împreună în acest jur ar funcționa impecabil. În ziua de astăzi, într-adevăr, putem reproduce la milimetru, la zecime de milimetru o vioară Stradivarius, dar e ceva ce nu putem reproduce. Nu putem găsi două bucăți de lemn identice și aici e cheia după părerea mea, cheia tuturor problemelor. Evident, lemnul este o materie organică. Nu sunt două bucăți care să semene una cu cealaltă. Stradivari își făcea aceste hărți de grosimi, căci fața și spatele unei viori nu au aceleași grosimi peste tot. Sunt niște hărți, locuri în care e mai groasă, mai subțire. Jongla cu aceste grosimi în funcție de fiecare bucată de lemn. Dacă noi copiem o vioară gata făcută pe o altă bucată de lemn care nu are nicio legătură cu cea de dinainte, rezultatul va fi corect din punct de vedere fizic, dar nu va funcționa așa cum trebuie. Stradivari trata fiecare bucată de lemn individual. Avea niște criterii de selecție de un fanatism uluitor, inclusiv în ziua de astăzi. Nu știu dacă e adevărat sau nu, dar știu că m-a impresionat când eram copil: povestea că atunci când Stradivari termina de construit o vioară, la vremea respectivă fiind un proces foarte laborios care dura mai multe luni de zile, o încerca. Știa să cânte la vioară. Dacă nu era mulțumit de rezultat o arunca pe foc. Vă dați seama poate câte capodopere s-au pierdut în felul acesta? Viorile Stradivarius pot fi foarte capricioase. O mulțime de reglaje de o finețe fantastică pot schimba radical sunetul unei viori.

Iar omul care mânuiește vioara asta istorică se joacă în fiecare zi făcând game. Adică cel mai simplu limbaj al muzicii. Doar că e repetat la infinit.

Este o chestiune de întreținere și de menținere a abilității de a cânta, exact în același fel în care Simona Halep face antrenamente în fiecare zi. Dacă vrea să se mențină în top, dacă vrea să fie în deplinătatea capacităților sale fizice și mai ales mentale, trebuie să se antreneze în fiecare zi.

Sigur, nu e vorba că le învăț, ci îmi resetez reperele. La vioară este o diferență comparativ cu pianul sau chitara care sunt instrumente unde sunetele sunt foarte clar delimitate. La chitară sunt acele praguri, ca un fel de clape la pian. La vioară în schimb, corzile sunt netede. Există o infinitate de posibilități de a nuanța sunetul, dar și de a da pe de lături. Toți marii violoniști, cei care vor să facă performanță la nivel maxim dedică pregătirii concertului între o oră și trei ore pe zi. Sunt convins că așa fac și atleții, sportivii de performanță. Înainte de a se apuca de antrenamentul de tenis își lucrează fiecare  mușchi pentru ca totul să funcționeze. Este dacă vreți aceeași meticulozitate pe care trebuie să o aibă un pilot de Formula 1 în clipa în care își pregătește mașina de concurs. Fiecare șurubel, fiecare sistem trebuie să funcționeze impecabil pentru ca în momentul de performanță să dai tot ce e mai bun din tine.

Nu m-am gândit niciodată că un violoniast poate să aibă aceleași probleme de sănătate ca un sportiv de performanță.

Fără bătături la mâna stângă, la mâna dreaptă, la gât nu se poate. Organismul se adaptează, e adevărat. Sunt niște deformări profesionale pe care medicii le recunosc imediat. Merg inclusiv până la dantură. Dentiștii care au mai lucrat cu violoniști recunosc deformările care se petrec inclusiv la nivelul dinților. Coloana vertebrală se deformează. Umărul stâng ajunge să fie mai dezvoltat decât umărul drept. O mulțime de lucruri care pot fi ținute sub control prin programe de gimnastică sau de înot. Nu puțini dintre violoniștii de succes s-au confruntat cu probleme de ordin fizic. Vengerov la un moment dat, chiar trecuse la dirijat pentru că nu mai suporta durerile de spate. Profesorul meu de la Dallas, din America, a trebuit să renunțe cu totul la cântatul la vioară din cauza contracturilor musculare care apăreau. Așadar, este o chestiune ce poate părea de fiță, dar nu e deloc.

Dacă vrei să poți funcționa pe termen lung, e important să-ți găsești acea naturalețe, acea relaxare a mișcărilor care să-ți permită să poți să practici lucrurile aceste 20, 30 de ani. Eu mă străduiesc. Cam ăsta e criteriul de funcționare și nu doar din punct de vedere al pregătirii fizice sau mentale, care este foarte, foarte importantă. Nu e vorba doar să te pregătești, să studiezi. Pregătesc concertul de Mendez, ok, studiez 4 ore pe zi și gata. Toate lucrurile trebuie să funcționeze acolo. Și partea fizică de care am amintit mai devreme, însă partea mentală, după părerea mea este crucială. Poate prea puțin pregătită. Evident, copiii învață cum funcționează, cum se ține arcușul, cum să cânte. În liceu, în Conservator, pe linia asta se merge. De partea psihologică, cum te vezi tu pe tine, în raport cu ceilalți, în raport cu lucrarea muzicală pe care o cânți, cum îți gestionezi tu emoțiile, un potențial eșec… Lucrurile astea sunt lăsate la latitudinea fiecăruia. Evident, fiecare își construiește principiul și sistemul său de funcționare, dar pot să vă spun că partea psihologică are o pondere foarte, foarte mare. Cel puțin 20%, 30%. Evident sunt foarte mulți oameni extrem de dotați, de talentați, dar care nu pot avea o carieră, o viață pe scenă din cauză că au acest trac. Te pregătești și când să intri pe scenă te cuprinde o spaimă de moarte, o înghețare, un fel de reacție.

Dar nu acesta este cel mai dificil lucru. Îl descoperiți la finalul interviului. 

 

         

Andra, superstarul obișnuit: ”Îmi place să spăl vase”

Când să înceapă interviul, Andra își cânta încetișor, ca pentru sine, Hallelujah. Așa faci mereu, o întreb. Știu deja că ea cântă tot timpul, că e natura ei. Știu că se exprimă ușor prin cântec și că așa-i vine bine să-și transmită sentimentele. Mi-e mai ușor uneori să cânt, decât să vorbesc! 

Sunt melodii care îmi dau o anumită liniște înainte de un interviu. Da, (e ceva asemănător cu o rugăciune). Uite, când urc în avion sau când intru într-un concert, acum în cadrul turneului sau oriunde concertez, spun un Tatăl nostru, fără să mă vadă nimeni. Chiar dacă îmi știu treaba, știu ce trebuie să cânt, am experiență de scenă de atâția ani… De fiecare dată cânți pentru alt public, iar emoția este pentru a nu dezamăgi. Zic: Doamne ajută-mă să fiu așa cum își doresc oamenii ăștia, să fiu la înălțimea așteptărilor. Îmi spun doar mie.

Andra e credincioasă. Își caută nădejdea și puterea cu ochii la Dumnezeu. 

Poate datorită lui Cătălin sunt și mai credincioasă. El este mai credincios decât mine. Merge mai des la biserică. El îmi spune: Hai să mergem la un părinte care ne e foarte drag să vorbim. Părintele Cristian care ne-a și botezat copiii de altfel, este duhovnicul nostru. Mergem acolo și ne dă liniștea de care avem nevoie. Ne spune chestii generale, pe care le spune tuturor, despre cum să-ți găsești liniștea și pacea într-o lume atât de nebună, într-o lume ca a noastră, de exemplu. O lume în care suntem mai toată ziua pe drumuri, cu tot felul de proiecte, cu oameni diferiți, unde întâlnești, așa cum mai zice el și ispite. Îți dă o liniște. Când plecăm de acolo amândoi suntem bucuroși că am putut să ajungem să vorbim cu el. 

Dincolo de voce, îmi dau seama pe parcursul interviului, că succesul Andrei constă în faptul că e foarte pământeană. Ea este mereu strălucitoare când o vezi la televizor sau pe scenă, dar în rest e un om obișnuit. Vedeta rămâne acolo pe scenă. Și la mall mă duc fără probleme. Pun blugii pe mine și o șapcă și nu mă gândesc că mă recunoaște lumea. Dar imaginea pe care mi-o pune în minte este Andra cea de acasă. Acolo unde gătește, spală vase și-i pune masa lui Cătălin. Dar voi doi, oameni așa bogați și celebri, nu aveți pe nimeni să facă asta?

„Dacă ar fi o cameră să fiu live pe Facebook tot timpul și să vedeți câte vase spăl… Avem mașină de spălat vase, dar nu știu dacă am folosit-o de trei ori. Mi se pare ireal. E mai veche ce e drept, dar spală în trei ore. Păi eu în trei ore spăl toată casa. Îmi și place să spăl vase. Mă duc undeva în vacanță, la o cabană cu niște prieteni și facem noi acolo mâncarea. Ceilalți gătesc, iar eu spăl vasele, deși îmi place să și gătesc. E bătaie pe vase. Vin niște finuțe de-ale mele: Nășică, mie nu-mi place să spăl vase și le spun: Lasă-mă pe mine să le spăl că mă simt prost. Eu fac de drag”

 „Foarte mult (mă relaxează). Și pe Cătălin la fel. Mergem undeva în vizită și suntem la niște prieteni unde ne permitem, să zic așa. Îl vezi pe Cătălin cum strânge. E foarte ordonat. Uite, apropo de asta. E și credincios, e și ordonat. E perfect. E omul care mă ajută și mă face să-mi doresc să fiu mai bună.”

Plăceri vinovate ai Andra? „Mănânc dulce, în schimb. Aș mânca toată ziua. Sunt dependentă. Vreau să scap cumva de dulcele ăsta și nu știu cum. Cumva când mănânc sunt atât de fericită, jur! Sunt fericită! Apropo, vin fanii pe unde merg la concerte, la radio și nu îmi mai aduc flori. Îmi aduc ciocolată. Am cutii, cutii, cutii de ciocolată. E plină casa de ciocolată. Serios! Pot să-mi deschid un magazin.”

În egală măsură, însă, Andra e bucătăreasă. 

După 3 zile de stat la (Sala) Palatului am venit acasă. N-am dormit în alea trei zile acasă. Trebuia să fac pauză vocală. Acasă e foarte greu să fac asta cu copiii. Nu pot să le vorbesc prin semne. Vineri a fost primul concert. Luni dimineață am venit acasă, dar primul lucru, deși am fost foarte obosită, a fost să fac  tot ce le plăcea copiilor sau tot ce voiam. Mama m-a întrebat: Iubita lui mami, dar nu ești obosită? Gătesc eu.” Și i-am zis: Nu, nu, vreau să recuperez cu copiii, să le fac ceva ce le place lor. Să mă ierte cumva că am lipsit astea trei zile. Fac brioșe, fac paste, fac un pește foarte bun cu creveți, cu unt, cu pesto, cu vin alb. Pun și ceapă verde și usturoi. Sincer nu am văzut rețeta asta pe undeva. Folosesc somon cu creveți sau pește alb, pentru că ăsta e peștele pe care îl mănâncă copiii. Depinde ce am prin casă, dar de obicei am somon. Am auzit că acum nu prea mai e ok și atunci am trecut pe doradă sau file, file de șalău. Pregătesc creveții, le pun un pic de sare, un pic de piper atât pe ei cât și pe pește. Îi pun la prăjit în ulei de măsline, foarte puțin, după care pun foarte mult unt. Depinde ce cantitate de creveți am. Nu au gust bun dacă nu pui unt. Adaug ceapa, usturoiul, pesto, chiar dacă îl faci tu sau dacă îl găsești gata făcut. Adaug și vin alb și smântână de gătit. Asta pe un pat de orez. Fierb orez. Am o oală electrică și nu se prinde pe fund. Fierbător de orez. Pun orezul și pun apoi sosul deasupra. Fosta noastră bonă, Rona, gătea această rețetă, dar punea foarte mult ghimbir. Eu, pentru că am limbă geografică nu prea pot să mănânc iute.

Andra e strâns legată de familia ei. Succesul l-au construit împreună. Acasă i-au spus: ”copilul de aur”, găina de aur” pentru că le-a îndeplinit toate visele. Familia Andrei nu a fost dintre cele cu dare de mână. 

Mama a avut o copilărie mai modestă, ca tot omul. Nu a avut un vis anume. Au plecat amândoi, și mama și tata. Țin minte că-mi spunea: Am avut un apartament în chirie cu o dormeză și o masă. Așa fericiți am fost! Uite, ușor, ușor, am muncit și am realizat asta și mai apoi împreună cu voi, am muncit toți. Ne-au învățat de mici să facem economie, să strângem, să evoluăm. Avea vise ca orice femeie când era tânără… Țin minte că îmi zicea că era cu bunica ei și s-a dus în Turda, la vreo 8 km. Nu vreau să mă gândesc prea mult că e sensibil subiectul. Avea bani doar de întoarcere. A trecut pe lângă o cofetărie și a văzut o prăjitură din spumă, cu căpșuni și a zis că mănâncă prăjitura asta, dar trebuie să meargă pe jos acasă. S-a dus 8 km pe jos. Tot felul de sacrificii din astea. Eu am zis că dacă pot, în viața asta, o să fac totul ca părinții mei, sau mama cel puțin, să nu mai aibă vreodată grija asta. Dacă ea vrea să-și cumpere o pereche de pantofi, eu îi fac pofta asta. E mama mea, este icoana mea. E omul care m-a învățat să fiu bună și să fiu la rândul meu o mamă așa cum a fost ea. Da. E o legătură foarte puternică. Nu mă face să plâng! Pentru mine e foarte sensibil subiectul ăsta, legat de mama, pentru că o iubesc foarte mult. E omul care ne-a ținut legați pe toţi, ne-a învățat să ne iubim, la rândul nostru să avem grijă de familiile noastre.”

„Sunt foarte apropiată și de tatăl meu cu care semăn foarte mult ca atitudine, personalitate. Sunt foarte puternică, la fel ca el. Cumva însă, sensibilitatea am luat-o de la mama, deși mama nu a fost ca tata. Tata a fost zi de zi cu mine. Mergeam cu trenul, ne-am chinuit ceva la începutul carierei mele. Duceam bani de acasă. Nu câștigam mare lucru. Aveam turneu cu trupa Andre, cu trupa Angels. Eram extrem de fericiți că facem și noi parte dintr-un turneu cu vedetele momentului. Erau în vogă Andre. Săreau copiii pe ele. Erau atât de iubite, de apreciate. Primul meu concert a fost la Timișoara în cadrul turneului. Eram atât de fericiți! Mă uitam la tata care era undeva la mașină și îi spuneam cumva din priviri: Tată, uite cum mă prind copiii ăștia și mă iubesc. Mă recunosc! Îmi rămân așa în cap imaginile fețelor lor văzându-mă fericită.”

Vă las pe voi să descoperiți mai departe cum își cresc Andra și Cătălin copiii. Și ce cred aceștia despre părinții lor celebri. Dar și mai mult despre cum se construiește un succes care acum ține de aproape 20 de ani. Și mai ales cum îi pun plumb în picioare sesiunile de autografe ”pentru că eu vreau să stau până la ultimul om.”

 

 

 

 

Acasă la armâni cu Elena Gheorghe

De ceva vreme îmi tot apăreau pe FB și Instagram imagini cu un dans sincron, în grup, de pe la nunțile din România. Muzica era pe jumătate de înțeles, pe jumătate nu, dar în mod clar că era ceva de aici, de la noi. E un amestec de Balcani și folclor, o notă care vine de ici și una de colo, de pe unde neamul ăsta își trage rădăcinile. 

E vorba de cântecele Elenei Gheorghe, frumoasa și roșcata cântăreață, care își reconstituie muzical originile în ultima vreme. Îmi spune la interviu că știe cu siguranță c-am înțeles tot ce cântă. De când a lansat Lună Albă și Ela îi tot scrie lumea. Și nu-mi scriu doar armânii, ci și românii. Citesc cu mare interes comentariile pentru că îți dai seama că voiam o părere clară a oamenilor despre piesa asta. Oamenii spuneau „Nu înțeleg nimic, dar de fapt înțeleg tot”. Asta e muzica!

Elena Gheorghe este pe jumătate armâncă. Și nu machidoancă. Insistă: ”E mai corect așa, armân decât machidon. Trebuie să se vadă că suntem și români. ”  Pe jumătate pentru că mama este româncă. Și acolo este o încălcare a tradiției. Toată lumea știa că armânii se căsătoresc între ei. ”Da, a fost destul de complicată situația asta în sensul în care părinții mei, tatăl este armân, iar mama este ardeleancă. Ei s-au iubit foarte mult. Foarte mult. Atât de mult încât au rupt oarecum tradiția prin această mare iubire, dar tot din această mare iubire au construit acasă la noi un fel de mix în aceste tradiții. Adică să fie și tradiție armânească și să fie și tradiția românească. Atunci noi am fost niște norocoși, fiindcă am luat și de colo și de colo și ne-am bucurat de ambele culturi.”

Mama a trebuit să învețe tradițile și limba atunci când a intrat în familia preotului Gheorghe. La toate astea a vegheat strict Dada, care era stâlpul familiei, adică mama tatălui. ”Chiar a fost un interviu pe care l-am citit zilele trecute, dat de către un doctor, care era armân și care spunea că dacă ar fi doar după comunitatea armânească, oamenii nu ar avea nevoie de azile. La noi, cel puțin în comunitatea noastră de armâni, bunicii, străbunicii sunt puși pe un piedestal. Sunt foarte, foarte importanți. Sunt respectați pentru că ei sunt stâlpii până când se duc în lumea cealaltă. Sunt tot felul de tradiții și tot felul de lucruri care conectează generația mare cu noua generație. În fiecare casă a românilor bunica sau străbunica sau străbunicul îi învață câte ceva pe cei mici. Părinții au înțeles lucrurile astea de foarte mult timp și atunci mi-a plăcut să aud chestia asta. ”

Dada a și pregătit-o direct pentru măritișul cu un bărbat din comunitate. 

”Dada care a suferit oarecum din pricina asta la începutul relației părinților… clar a fost afectată pentru că își dorea ca fiul ei să se căsătorească cu o armâncă, să ducă tradiția mai departe. De mică eu am crescut foarte mult timp la ei și îmi spunea: „Dadă tu trebuie să iei armân, trebuie să duci tradiția mai departe.” Așa am fost crescută. Când m-am făcut puțin mai mare avea tot felul de discuții cu comunitatea și „Uite”, îmi spunea, „uite, vezi că e un tip armân și așa mai departe. Vine dintr-o familie bună și este foarte inteligent. Face cursuri și specializare în…” și-mi prezenta.”

Eu eram îndrăgostită de Cornel deja de ceva timp. În primă fază oricum o lăsam pe ea să vorbească și să spună treaba asta. Atunci când i-am dat vestea că m-am îndrăgostit și că am un prieten îți dai seama că prima întrebare a fost dacă e armân. I-am spus că nu e armân, că e român și că nu poți să-i comanzi inimii tale să iubească pe cine trebuie să iubească. Nu te pui cu inima. Ea a fost destul de tristă când a auzit povestea și după ce l-a cunoscut pe Cornel mi-a spus că nici o sută de machedoni nu fac cât el. A fost atât de impresionată de cum se comporta, cum vorbea. Faptul că a văzut că mă iubește atât de tare i-a schimbat total percepția, iar eu am fost foarte șocată să aud asta pentru că îți dai seama, până la 17 ani îmi spunea în continuu că ea vrea să mă căsătoresc cu un armân.”

Nu-i vorbă că și proaspătul mire a trebuit să învețe tradițiile și limba armânească, odată intrat în casă. Oamenii te primesc, dar îți și cer să dai înapoi. Am întrebat-o ce face atât despecială această comunitate. Și i-am spus că noi din afară, vedem încăpățânarea dar și succesul pe care îl au Hagi, Halep și Becali. 

În primul și în primul rând comunitatea este foarte unită. Pentru că sunt foarte uniți fac foarte multe lucruri. Eu cred că de aici pleacă baza comunității armâne. Ei se ajută foarte tare între ei. Dacă cineva are nevoie de ceva deschide oricând ușa și e primit cu căldură și cu dragoste. Pe bune e făcută chestia asta. Familia este pe primul loc. Ambiția vine oarecum și din familie pentru că se transmite din generație în generație. Ei muncesc foarte, foarte mult. Nu vor să depindă oarecum de nimeni. Sunt oarecum independenți. Să fie lucrul lor și să nu se bazeze pe altceva. Au ambiția asta. Probabil de asta sunt și bine înstăriţi.”

Pe 23 mai, la Sala Palatului, Elena Gheorghe le va da înapoi ceva celor pe care-i consideră acasă. E vorba de un concert de muzică armânească cu piesele sale interpretate și reinterpretate de artiști cunoscuți ai comunității. 

”Este un concert pe care mi l-am dorit de foarte mult timp. Mi l-am dorit de când era Dada în viață. Nu am reușit atunci să-l fac, însă acest eveniment este în primul rând un omagiu pentru ea. E un eveniment unde am ținut neapărat să vină artiști importanți din comunitatea armenească pentru că vreau ca toate generațiile să se regăsească în acest eveniment. Vreau să nu fie nici limitat la comunitatea armenească. Vreau să se bucure și românii, să se bucure și armânii pentru că eu consider că muzica este un limbaj universal și nu trebuie să înțelegi neapărat toate versurile. Trebuie efectiv să simți. Am văzut foarte multe comentarii la „Luna albă” și am ales ca acest spectacol să se numească „Luna albă” tocmai pentru că a avut un succes pe care nu l-am gândit, nu l-am așteptat. Nici măcar nu am sperat efectiv să îl atingă.”

Nu vă zic mai mult. Trebuie să vedeți piesele și să ascultați interviul cu Elena Gheorghe. Și, da, o să aflați și ce gândește un tată preot despre odrasla sa, care s-a apucat de muzică latino și a pus pe ea cele mai sexy ținute cu putință. 

”Când am plecat de acasă, la 15 ani, dacă vreți să o spunem așa, tatăl meu mi-a pus în ghiozdan o responsabilitate colosală. Mi-a spus: „Tati, eu am încredere în tine. Ai grijă ce faci că eu am încredere în tine.” Pentru mine a fost cât 15 reguli. Trebuia să-mi impun eu limitele de bun simț și tot, pentru că el a spus că are încredere în mine și că trebuie să am grijă.”

Dar și cum a scăpat de denumirea de la Elena de la Mandinga. ”Mă striga lumea pe stradă Mandinga. M-am despărțit de ei cu bagajul ăsta care m-a dus la -20 în viață. Dar cu o experiență uriașă de scenă.” Cum a reușit?

Foto: Facebook Elena Gheorghe

 

Mărgineanu: ”Băi, dar niciodată nu e vina noastră?”

Mihai Mărgineanu a venit la interviu la Digi FM după ce filmase de la 6.30 în Las Fierbinți. Asta include și peste 100 de kilometri de condus. După interviu, Mihai era așteptat la Tuzla unde avea câteva ore de zbor. Un om care trăiește tot timpul în viteză. ”Trebuie să fii mincinos să spui că nu se fac bani din muzică. Sau depinde la ce te gândești când spui bani.” 

Mărgineanu e un om care a construit și reconstruit. E constructor de profesie. Vorbește cu pasiune de meseria sa și nu de ”ocupația” sa. A făcut rosturi speciale. ”Trebuie să fii bun să știi unde să tai casa.” Dar cel mai mult s-a reconstruit pe el. A făcut carieră în muzică târziu și pentru că și-a dorit foarte tare. Nu a vrut să renunțe la vise. De asta crede că totul stă în puterea noastră. ”Noi avem o greșeală de la imn, de când spunem că ne adânciră barbarii de tirani. Păi, ce? Niciodată nu e vina noastră?” Dacă aveți opt minute, vor fi bine folosite. Mai mult