vedete

Roxana Ciuhulescu: ”Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil”

Roxana Ciuhulescu m-a convins să intru într-o mașină de off-road. Bine, nici nu prea aveam de ales. Mi-a spus că dintre toate competițiile de mașini aceasta este preferata ei. Îi place să stea cu orele pe dealuri, în atmosfera aceea de energie, urlete de motoare și de noroi pe care ți-o dă offroad-ul.

Și, apoi, cel mai tare o amuză când o văd șoferii la volanul unui camion, lucru care se întâmplă des. Îi plac și alte mașini, desigur, cu condiția să încapă în ele. Și aici începe o discuție complicată. Înălțimea și lungimea picioarelor i-au adus celebritatea. Dar i-au făcut tare complicată copilăria și adolescența. Încearcă să te împaci cu asta și apoi să adugi multă-multă muncă, mai mult decât alții ca să reușești. Dar asta îți dă curajul ca, mai apoi, să te sui în avioane militare, să pilotezi elicoptere sau să te scufunzi la mare adâncime. De aici începem. 

ProMotor rămâne reperul emisiunilor cu motoare din România. Cum o vezi acum?

Cred că emisiunile din ziua de azi s-au adaptat. Nu cred că va mai fi una ca ProMotor. Spun asta cu mândrie. 13 ani am prezentat această emisiune. Cred că aș fi prezentat-o și mai mult, însă la un moment dat am obosit. Am zis stop joc. Bine, mi-am dorit să fac și altceva, cum ar fi o emisiune de sport. Ce pot să spun însă, e că am fost trup și suflet pentru această emisiune. Formatul ei era ca an de an, prezentatorul să se schimbe. Ea fusese înființată în ʼ96, cu patru ani înainte să vin eu la Pro. A avut 4 prezentatori. Dan Bittman a fost primul sau al doilea prezentator, a mai fost Eugenia Șerban, Alexandra Dinu și Antal Putinică dacă nu mă înșel. Eu am preluat frâiele în 2000. Mă așteptam ca în 2001 să se schimbe pentru că știam că așa e formatul. Au mers mai departe cu mine, până în 2002 și la un moment dat m-am trezit că au trecut patru, cinci ani și am continuat. Mi-a plăcut foarte mult. Cred că e emisiunea care mi-a venit mănușă.

Apropo de mănuși, conduce numai cu mănuși

Ador mașinile. Am o mare notă de respect pentru mașini. Toate mașinile pe care le-am condus, le-am condus cu mănuși, ca o formă de respect. Protejez volanul, îmi protejez și mâinile. Mi se pare că dă o notă de eleganță. Am câteva filmulețe pe YouTube când conduc camioane cu mănuși. Mă întreabă lumea „de ce”? Probabil oamenii cred că mănușile sunt doar pentru mașini sport. Ei bine, nu. Eu conduc toate mașinile sau cel puțin toate mașinile care mi-au plăcut cu mănuși. Numai în mașină am trei perechi de mănuși. Acasă mai am încă cinci. Cu degete, fără degete, de vară, de iarnă. Tot timpul port mănuși. Și la rochie de seară port mănuși dacă sunt la volan. Nu mi se pare că trebuie să se potrivească mănușile cu ținuta pe care o port atunci, însă îmi aleg mereu mănușile care să se potrivească cu mașina.

M-am distrat odată. Am fost la un eveniment auto și am primit cadou o pereche de mănuși. Când am ajuns acasă, eram foarte bucuroasă. Le-am desfăcut și era doar o mănușă. M-am uitat, crezând că mi-a căzut prin casă. Unde e mănușa a doua? Era dintr-o piele foarte fină. Eram chiar iritată că nu am mănușa a doua. Era de fapt mănușă de golf. Foarte târziu m-am prins.

Am jucat golf, am cochetat. E un sport care nu prea s-a lipit de mine. Nu am avut răbdare.

Senzația din dreapta? Mai curând de frică. Nu poți scăpa de asta vreodată

Rolul copilotului nu e să conducă mașina, ci să ghideze pilotul pe drumul cel bun. E practic jumătate din echipaj și de cele mai mult ori, copilotul e mai important decât pilotul.

Senzația asta, de frică, o am de fiecare dată, mai ales când merg cu un pilot cu care nu am mai mers. Deși nu m-am dat pe mâna multor piloți, întotdeauna am mers numai cu cei mai buni, e un sentiment firesc. E normal să fii stresat în dreapta. Eu m-am obișnuit pentru că în 20 de ani am mers la n curse. Îmi place să fiu navigator, dar îmi place și postura de pilot, unde am eu frâiele. Au fost și situații în care mi-a fost frică. Efectiv m-am speriat, am pierdut rândul, nu mai știam unde sunt. M-am dat de exemplu doi ani cu George Grigorescu în Campionatul Național de Raliuri și am pierdut rândul la dictare. Mergea și foarte tare. Și-a dat seama că nu mai știam unde sunt și spunea: „Dreapta trei! Zi-mi dreapta trei legat cu stânga doi!”. Reușeam să mă regăsesc pe urmă pe roadbook, dar au fost și momente în care m-am pierdut complet. Când sunt distanțe foarte scurte: dreapta doi, legat cu stânga unu, dreapta doi lung”, cum dictează piloții, e foarte probabil să te pierzi.

Prima dată m-am dat la off-road, în 2001. Am fost la o cursă de anduranță, o cursă de noapte. Am luat stratul la 8 noaptea. Dacă nu greșesc m-am dat la Câmpina. Eram echipaj de două mașini. Pe la 4 dimineața am rămas în mocirlă. Ambele mașini s-au chinuit să trolieze. Am stat acolo vreo oră și jumătate, moment în care mi-am dat seama că nu mai am cu ce să ajut. M-am cățărat pe un deal, dădea soarele și am ațipit 15 minute. M-am trezit apoi și am plecat mai departe. Am terminat cursa undeva pe la ora 5 după masă. La 7 a fost festivitatea de premiere și am plecat. De asta ți-am spus și înainte de emisiune că sunt îndrăgostită de off-road pentru că este primul sport din categoria motorsport-ului pe care am deschis ochii.

Pasiunea pentru mașini nu a venit de la început. Roxana și-a dorit toată viața să facă handbal

Nu aveam o chestie cu aceste curse dinainte de TV. Mie mi-au plăcut dintotdeauna mașinile. Țin minte că prima oară când am pus mâna pe un volan aveam 3, 4 ani. Mă ținea bunicul pe genunchi și țineam de volan. Eram în parcarea din fața blocului și m-am îndrăgostit! Când am crescut am zis că atunci când fac 18 ani o să-mi iau carnetul. Mi-am luat carnetul, iar câțiva ani mai târziu mi-am luat toate categoriile și atestatele. Am tot alfabetul. Era pasiunea mea.

De atunci și până acum nu am mai întâlnit decât o femeie care să dețină toate categoriile, însă sunt destul de multe femei șoferi de camion. Chiar am întâlnit una acum doi ani de zile. A făcut școala. Își dorea foarte tare să lucreze în Germania alături de soțul ei. El primise un contract ca șofer de camion și a plecat după soțul ei. Și-a luat carnetul și acum lucrează împreună. În America sunt o grămadă de cupluri care lucrează pe camioane.

Eu zic că sunt destul de pricepută. Am multe filmulețe pe YouTube. Am condus și cu două remorci, nu doar cu una. Am fost la primul test în Franța. Pe vremea aia nu aveam și atestatele. Am urcat grăbită în camion. Întotdeauna la teste mergi cu instructorul în dreapta. M-a întrebat: „Și cartela tahograf?”. Eu m-am făcut că plouă. Știam ce este, dar am zis: „Am uitat-o acasă”. A spus că nu pot să merg cu încărcătură așa că am mers doar cu capul tractor. M-a motivat chestia asta, am ajuns în țară și mi-am luat atestatele, tocmai ca să pot să conduc și cu remorcă, și cu încărcătură. Am mers și cu 40 și cu 60 de tone. Îmi place!

Mașină sau camion?

E altceva. Îmi place puterea mașinii. Și volumul îmi place. Mă distrează foarte tare reacțiile șoferilor din trafic. Spre exemplu plec de pe șoseaua de centură. Până intri pe autostradă te întâlnești inevitabil cu o grămadă de camioane. Cască ochii și îmi fac semne: „Super!”. Mai vorbesc prin stație, dar nu zic niciodată cine sunt.

Cum a ajuns la ProMotor

În 2000 când am intrat la ProMotor aveam doar B-ul. În 2002 sau 2003 cred am luat și A-ul. Pe urmă au venit C-ul și D-ul pe care le-am făcut în paralel.

A fost un casting destul de mare. Am fost în jur de 40 de fete. Am rămas în finală 7, printre care Delia Matache, Nicoleta Luciu, Diana Munteanu, Gina Pistol și eu. Erau nume sonore la vremea aceea. Pe mine lumea mă știa de „femeia cu cele mai lungi picioare”. O jurnalistă a scris că „România are și ea Sklenarikova ei”, adică ei. Adriana Sklenarikova care este mai înaltă decât mine cu vreo 2 centimetri, o femeie superbă. De fel recunosc că mi-a plăcut comparația, mai ales că ea e un top model internațional de mare succes. Referitor la casting, nu mă așteptam sincer să mă voteze. Era cu votul publicului. Știam că lupt cu nume sonore. Pe vremea aia Delia era în N&D, Nicoleta Luciu care fusese Miss România, Gina Pistol la rândul ei o femeie frumoasă, de succes. De când am dat proba a durat o săptămână până când ne-au dat rezultatul. În săptămâna aceea spotul a intrat pe ProTV, iar lumea trebuia să ne voteze. Săptămâna următoare, producătorul trebuia să ne anunțe. Eu eram foarte relaxată fiindcă eram convinsă că nu o să iau acest casting. M-a sunat într-o joi, la prânz, să îmi spună: „Bună Roxana! Te-am sunat să-ți spun că ai fost aleasă pentru ProMotor”, moment în care eu ori nu am înțeles, ori nu am vrut să înțeleg. L-am întrebat: „Bine, păi și cine va prezenta?”. Urmează o pauză și îmi spune că de asta m-a sunat, să-mi spună că eu o să fiu următoarea prezentatoare. Nu înțelegeam, nu îmi venea să cred. L-am mai întrebat o dată și îmi spune: „Nu te supăra. Ești nebună? Eu te-am sunat să-ți spun că tu ești următoarea prezentatoare, că tu vei prezenta!”. Eram șocată. L-am întrebat dacă am înţeles bine și mi-a răspuns: „Da, ai înțeles bine. Ești ultima pe care am sunat-o din cele 7. Vei fi diseară la știri. O să te prezentăm țării, iar de săptămâna următoare tu vei prezenta emisiunea. Nu știam ce să fac. Să mă bucur? M-am speriat, îmi era frică. Nu știam dacă pot să gestionez. Oricum, eu la casting am ajuns împinsă de la spate de un om care lucra în media. Nu îmi doream, nu visam.

Începutul la ProMotor a fost mai greu de cât s-ar fi așteptat vreodată

În momentul acela lucram la agenția de impresariat a ProTV-ului și am fost împinsă de Cristi Rotaru. Lucram de puțină vreme. Aveam câteva luni de când lucram acolo. Dintr-o dată m-am trezit într-o lume care nu îmi aparținea și pe care nu mi-o dorisem. Nu știam dacă voi reuși să o gestionez. Îmi era frică. Am trecut de această perioadă. Țin minte că prima filmare am făcut-o la Salonul Auto de la Paris, în 2000. Pe vremea aceea erau 3 zile dedicate presei. Pentru mine au fost un coșmar. Când m-am întors în țară, în avion, era producătorul lângă mine. A văzut că sunt foarte tăcută și m-a întrebat dacă sunt bine, dacă sunt obosită. I-am spus că sunt și obosită, dar ideea principală e că atunci când ajung acasă merg să-mi dau demisia. În momentul ăla a explodat. „Ești nebună? După ce că ne chinuim de luni de zile? Am făcut castinguri peste castinguri. Ai intrat în finală, ai luat emisiunea”. Simțeam că nu aparțin locului. Întotdeauna mi-a fost frică de ridicol. Nu voiam să îngreunez mai mult echipa, dar a fost o chestie de timp, până m-am adaptat, până am învățat. Nu avusesem nicio tangență cu televiziunea cu excepția unei invitații la Mircea Badea și Teo, și încă o invitație la Florin Călinescu care m-a chemat la emisiune fiindcă eram cea mai înaltă handbalistă. Astea au fost singurele mele legături cu televiziunea. Nu găseam legătura. Mi-a fost foarte greu. Am muncit și foarte mult. Aveam o dicție îngrozitoare. Sârbu mi-a spus: „Ai la dispoziție trei luni să-ți îndrepți dicția. Dacă nu, out!”. Făceam 5 zile pe săptămâna dicție. Eram și sâsâită și ciuciuită, nu înțelegeai mai nimic. Am muncit și am reușit să-mi îndrept dicția. Am învățat foarte repede ce înseamnă o cameră, cum trebuie să lucrezi, care este echipa, ce și cum trebuie să spun, cum trebuie să mă îmbrac. De exemplu când am fost la Salonul Auto de la Paris nu știam că n-am voie să-mi lucească fața. Eram ca o oglindă. Mi-a zis Sârbu: „De acum trebuie să ai o trusă de machiaj. Dacă nu te machiază fetele în post, trebuie neapărat să ai mereu o pudră cu tine”. Am învățat o grămadă de lucruri.

Când ai o astfel de emisiune, viața te aduce în contact cu tot felul de celebrități

M-am dat cu David Coulthart. L-am cunoscut, pot să mă mândresc cu asta, pe Michael Schumacher. Am vrut să mă dau cu Alain Prost, dar nu am încăput în mașină. Era exact înainte de lansarea Daciei Duster, Dacia care lansase mai întâi un concept. Am fost invitată mai întâi în Franța la trofeul Andros. Am avut ocazia asta, de a mă da cu Alain Prost, cu Dacia Duster, conceptul, dar în momentul în care am vrut să intru în mașină, el fiind pregătit, echipat, la fel ca mine, am vrut să intru în mașină, dar nu îmi încăpeau picioarele. În spate erau două NOS-uri, iar scaunul era dat foarte mult în față. Era o distanță mică până la bord. Nu reușeam să intru. I-am spus că nu pot și mi-a fost extrem de ciudă. Mi-a venit să plâng de nervi că nu am reușit. Ar fi fost probabil singura ocazie în viața asta să mă dau cu un fost mare pilot de Formula 1, cu Alain Prost. Am făcut niște fotografii în schimb.

A contat înălțimea vreodată? Profesional, vorbesc

Am 1,92 înălțimea și 1,22 picioarele. Nu știu cât a contat, însă fiind mai atipică cred că mi-a adus avantaje, recunosc.

Să fii atât de înalt înseamnă că lumea te vede deodată. Și asta nu e tocmai bine când ești copil

Sunt avantaje, dar și dezavantaje. Cel mai greu îmi e cu hainele. Dacă la picior nu am nicio problemă, pentru că port doar 40, la haine e un chin, pentru că nu găsesc niciodată haine pe măsura mea. Fiind foarte înaltă am nevoie de pantaloni mai lungi, jachete, bluze, rochii. Cele mai multe dintre hainele mele sunt făcute la comandă. Dacă merg de exemplu în țări nordice mai găsesc, dar în România îmi e aproape imposibil.

Nu mi-a fost ușor să fiu înaltă. Am fost traumatizată de ceilalți când eram copil. Devenisem introvertită, eram foarte timidă, pentru că de mică am fost mult mai înaltă față de toți ceilalți. Când am intrat în clasa a IX-a deja aveam 1,92. Oamenii făceau glume pe seama mea, iar la vârsta aceea nu aveam nici maturitatea necesară. Ajunsesem să merg cocoșată ca să nu mai observe lumea că am 1,92. Am avut noroc cu sportul. Am făcut handbal de performanță, iar la echipă toate eram înalte. Până în momentul de față, eu nu cred că a fost vreo jucătoare mai înaltă decât mine în lotul național de handbal. Am jucat o perioadă scurtă pentru că m-am accidentat foarte rău și a trebuit să renunț la sportul de performanță.

Există însă și ceva câștigător în povestea asta cu înălțimea

Am stat oricum tot timpul în ultima bancă. Nu puteam să copiez niciodată, să îmi arunc privirea într-o fițuică. Am început să mă obișnuiesc cu atitudinea oamenilor. Pe vremea aceea nu aveam maturitatea pe care o am astăzi. Am fost foarte chinuită din punctul ăsta de vedere. Am trecut peste datorită echipei.

Când aveam 15 ani jumătate, 16, am fost la o prezentare de modă. O bună prietenă era model. O priveam ca pe o icoană, era foarte frumoasă. M-a invitat și am fost să o văd. Am ajuns ultima și am plecat prima, doar să nu mă observe cineva. Când am plecat am auzit pe cineva strigând: „Domnișoara de la ușă”. M-am făcut că nu văd și a strigat din nou. Mă gândeam: „ce oi fi făcut?”. M-am întors. Când m-am uitat, alerga o doamnă blondă spre mine. M-a întrebat câți ani am, am răspuns și îmi spune: „Paris scrie pe fruntea ta! Să mă cauți neapărat luni la Venus”. Era Zina Dumitrescu. Am căutat-o. Am luat un casting. Trebuia să merg să fac o ședință foto pentru un celebru creator, doar că mie mi-a plăcut prea mult handbalul. Nu am fost în stare să renunț la ce aveam acasă, pentru că urma un contract lung. Am mai cochetat cu ideea de modă, dar nu m-aș fi văzut făcând asta. Nici dacă aș da timpul înapoi nu aș fi spus da. Mi-aș fi dorit o carieră în sport. Cariera mea a fost curmată devreme, fiind atât de longilină, cu oase subțiri, mai fragilă… Nu eram făcută tocmai pentru handbal.

Roxana a visat handbal. Și acum vorbește cu pasiune de handbal și de viața ei ca sportivă

Îmi doream foarte tare să joc la vremea aceea la Hipobank Viena. M-am accidentat. Fusesem ultima oară într-un cantonament cu lotul național. Am venit acasă. Aveam timp de odihnă o săptămână. Eu nu am mai avut stare și m-am dus la Antilopa, echipa mea. Am jucat un meci amical, moment în care m-am accidentat. Toată cariera mea a fost curmată. Am suferit teribil. Nu mă vedeam făcând altceva. Ai mei au insistat și și-ar fi dorit să fac baschet, iar fratele meu a făcut hochei. Culmea e că mi-am dorit să fac volei. M-a păcălit un antrenor, a văzut câțiva copii și m-a luat din școală. M-am dus, mi-a plăcut și am rămas. E un sport foarte dur pentru femei. Pe fiica mea nu vreau să o dau la handbal. Face volei.

Când faci parte dintr-o familie de sportivi, privești altfel viața 

Cred că este o educație mai solidă. Din păcate tatăl meu s-a stins foarte devreme. Eu aveam 10 ani și el doar 37. Mama a încercat însă să ne transmită spiritul sportului și să ne canalizeze către sport.

Știi de ce nu am făcut baschet? Că îmi era frică să nu cresc prea mult. Aveam 13 ani și eram disperată pentru că aveam deja 1,80 aproape. Am crescut 14 centimetri într-o vară. I-am zis mamei că nu mai suport, că sunt prea înaltă și am rugat-o să mă ducă la medic, să-mi facă ceva, vreo injecție, numai să nu mai cresc. M-a dus la medic, mi-au făcut o radiografie la mână. Țin minte că era un medic ardelean. A venit și zice: „No, domnișoară, am o veste. O să mai crești vreo 14 centimetri”. Am început să plâng. „No, domnișoară, amuʼ de ce plângi, că femeile frumoase sunt alea care cresc, care-s foarte înalte”. A fost de coșmar ziua aia pentru mine, dar într-adevăr, fix 14 cm am mai crescut.

Și, desigur, la final, întrebarea aceea pe care o s-o primească tot timpul. Despre Playboy

Dacă aș putea să dau timpul înapoi nu aș mai face asta. În primul rând m-am păcălit cu fotografiile. Când mi le-au prezentat nu apăreau așa. Eu am văzut negativul. Când le-am văzut print, în revistă, am crezut că mor. Am avut 3 luni în care nu am ieșit din casă. Nu e o chestie cu care să mă mândresc și recunosc. Mi-a adus faimă, popularitate, mi-a adus și foarte mulți bani. Pe vremea aceea Playboy-ul plătea foarte bine. Mi-am luat un apartament din banii pe care i-am câștigat, asta pentru că am și știut să fiu cumpătată. Totuși astăzi, având doi copii, dacă m-ar întreba sau vor vedea revista, v-a trebui să dau o explicație. Nici eu nu m-am gândit pe termen îndelungat ce presupune. Nu aveam maturitatea pe care o am azi la vremea respectivă, am și fost împinsă de oamenii de lângă mine. Am primit și foarte multe amenințări atunci, imediat după revistă. Într-o dimineață am ieșit din scara blocului și pe tot asfaltul, mare, era scris: „Roxana, te doresc!”. Îmi era frică. Nu e o chestie cu care să mă mândresc, recunosc. Nu e ceva dramatic. Playboy e totuși o revistă ok, frumoasă. Nu este Hustler, e Playboy, dar cred că aș fi putut gestiona mai bine. M-am păcălit cu fotografiile. Nu aș fi fost de acord cu publicarea a cel puțin uneia dintre ele.

Cred că (fiica) cea mare a aflat deja, dar nu m-a întrebat nimic. Băiețelul e prea mic. Nu sunt pregătită (să vorbesc cu ei despre asta). Eu am să îi arăt fetei mele și părțile bune și părțile rele ale acestei acțiuni. La un moment dat, oricât de mult o să mă împotrivesc eu, ea va putea să le facă. Atunci trebuie să o sfătuiesc către ce îi este ei mai bine. Sunt consecințe pe termen lung, iar eu sunt cel mai bun exemplu pentru ea.

Andreea Raicu: ”Am renunțat pentru o vreme la Instagram”

Andreea Raicu este spectaculoasă și întoarce privirile peste tot unde merge. Și cu siguranță știe asta. Dar nu o mai interesează. Nu e vorba doar de obișnuință după mai bine de 20 de ani de când trăiește în ochii lumii practic. Pur și simplu, Andreea și-a reașezat viața. Răsfățată, norocoasă și avută întreaga viață, ea a spus ls un moment dat că nu mai are nevoie de astea.

Drept urmare a făcut ceva straniu în această țară în care televiziunea este o obsesie. A renunțat de tot pentru că nu o mai făce fericită. Arenunțat să mai apară în public, a renunțat cumpărăturile despre care spune că erau amețitoare. Nu a mai avut nevoie și a luat-o pe un alt drum. Singură cu ea însăși. Și apoi a ajuns să recunoască în public câteva lucruri pe care noi le ascundem: nefericire, depresie, o relație conflictuală cu părinții, drumuri care i-au complicat viața.

Ne-am întâlnit la câteva zile după ce s-a întors din vacanță.

Am fost în vacanță 10 zile în Mexic, în Los Cabos, pe Coasta de Vest și în Caraibe. Vacanțele mele trebuie să fie în locuri liniștite, departe, în care nu interacţionez cu foarte mulți oameni. Muncind enorm de mult și interacționând cu foarte mulți oameni, am nevoie să dau un shot down, să nu mă întâlnesc cu oameni, să nu fiu nevoită să fac conversație, să nu mă gândesc la absolut nimic. Să am o carte, să stau în fața Oceanului și să nu fac nimic.

E foarte natural. Eu am nevoie să stau în natură, am nevoie de lucruri simple care mă întorc la începuturi. În vacanță dorm mult, stau la soare, citesc, înot. Nu prea multe. Mai umblu, dar foarte puțin.

În Mexic în primul rând oamenii sunt extrem de veseli, light. Sunt ca o lumină! Apoi mâncarea și natura. Am stat într-un hotel destul de mic, unde erau ratoni, iguane, papagali, flamingo. Era și un crocodil, deși nu l-am văzut. Erai chiar în natură și asta mi-a plăcut mult. Nu prea beau alcool. Dacă e să beau, beau vin alb sau poate când ies, un pahar de gin.

Știu fotografiile din vacanța ei. Sunt studiate sunt atente, nu sunt lăsate tocmai la voia întâmplării. O tachinez și o întreb câte costume de baie a avut la ea. Frumusețea e o presiune?

Este unul dintre lucrurile cu care am putut să fac pace atunci când am făcut și pace cu mine. Era o presiune foarte mare pe care o puneam asupra mea, că trebuie să fiu mereu impecabilă, perfectă, cu părul aranjat. Am înțeles că nu sunt perfectă și că nu trebuie să fiu tot timpul ca scoasă din cutie, pentru că oamenii nu sunt așa. Oamenii au și momente în care părul nu arată impecabil, sunt obosiți, se îmbracă cu aceeași haină de două ori.

Încerc să introduc noțiunea de minimalism în mai multe zone din viața mea. Atunci când vine vorba de tehnologie, de haine, de lucruri, vreau să am cât mai puține, pentru că reușesc să fiu mai eficientă, iar lucrurile sunt mai simple.

O vedetă de calibrul ei are nevoie să trăiască prin Instagram și pe Facebook. Doar că acolo e o armată care trage de tine. Rezistă?

Cât am fost în vacanță am citit o carte a lui Cal Newport. Se numește „Digital minimalism” și vorbește despre influența pe care o are tehnologia asupra noastră și despre cum poți să â nu fii influențat așa de mult, cum să nu ajungi la anxietate, depresie și viața să nu-ți fie atât de mult marcată de tehnologie. Am încercat să nu mă mai las atât de mult influențată de tehnologie. Încerc să realizez că oricât de conștientă aș fi, căci am învățat asta, mă ia valul. E ușor să fii furat de tot ce se întâmplă pe Instagram, de tot ce vezi, de toată perfecțiunea, de toate viețile minunate. Chiar spuneam că atunci când văd poze frumoase cu oameni fericiți, în prima secundă, tendința mea subconștientă e că există și oameni foarte fericiți care nu au niciodată probleme. Asta e o prostie, nu există așa ceva! Chiar am scris un text pe blog despre asta. Nici Facebook-ul, nici Instagramul nu sunt cei mai buni prieteni ai mei. Prietenii cei mai buni sunt aceia cărora te deschizi, le povestești viața ta. Cunoștințelor alegi ce le spui. Nu vrei să-i faci martorii ai vieții tale până în cele mai mici detalii. Pentru mine cele două sunt niște cunoștințe cărora le dau ce simt eu nevoia să le dau.

Dacă stăm să ne gândim, când eram mici părinții noștri ne făceau fotografii. Ele erau doar în momentele frumoase. Nimeni nu se apuca să facă poze la înmormântări. În general se făceau poze la aniversări, la nunți, la botezuri, în momentele frumoase. Acum îmi e greu să cred că cineva ar pune poze cu lacrimile-n barbă și cu o tristețe înfiorătoare, pentru că dacă tu ești autentic trist, nu îți vine să-ți iei telefonul să-ți faci o poză. Încerc să mă uit cât mai puțin la viețile altora.

Așa că, la un moment dat și-a dezinstalat Instagramul

Citeam în cartea asta că „Y Generation” are procente foarte mari de depresie și anxietate față de generațiile anterioare. Cred că celelalte generații mergeau la cămine să locuiască, aveau dor de casă, lipsa interacțiunii cu familia sau multe alte motive. Acum depresia e generată de lipsa de încredere, fear of missing ouţ, faptul că nu reușești să faci tot. După ce am citit cartea asta în care se vorbește în prima parte despre cum poți să aduci valoare vieții tale și cum poți să te liniștești mai mult, îți spune ca 30 de zile să scoți aplicațiile care nu aduc valoare vieții tale. În mod evident, Facebook, Instagram, Twitter nu aduc niciun fel de valoare. Chiar dacă eu am foarte mult din munca mea bazată pe ele, nu îmi aduc valoare. Îmi aduc o parte bună din business.

O să fiu foarte sinceră. Când am venit din Mexic eram foarte obosită. Nu dormisem în avion, iar atunci când sunt obosită mă simt foarte dezechilibrată. Am nevoie să dorm. Am luat telefonul. Era sâmbătă după-amiază și eram acasă. Am început să mă uit. Toată lumea era la mare, la nu știu ce festival de muzică, la nu știu ce restaurant, iar eu eram acasă. Acest fear of missing out s-a accentuat atât de mult, eu venind din Mexic, dintr-un loc absolut superb. „Eu nu sunt acolo unde sunt toți oamenii ăștia!”. M-a frustrat atât de tare acest lucru de care eram atât de conștientă încât mi-am șters Instagramul de pe telefon. Două săptămâni am stat fără Instagram. A fost superb! Nu mă interesează. Dacă vreau să știu ce face cineva îl sun. Găsisem o formulă în care să punem postările printr-o aplicație, dar nu mai puteam pune niciun story. Mi-am stabilit atunci intervale de timp în care intru pe Instagram ca să postez și ca să răspund la mesaje. E vorba de disciplină și de felul în care tu alegi să fii. Când ai un program atât de aglomerat, în care toată lumea trage de tine, ai nevoie să fii disciplinat și să înveți ce e important pentru tine, care sunt prioritățile tale. Aceste două săptămâni în care nu am avut Instagram… Seara înainte să merg la culcare citeam. Dimineața aveam mai mult timp liber. Ajunsesem să vorbesc mult mai mult cu prietenii și să mă simt mai relaxată. Capul meu era mult mai liber. Nu mai aveam atât de multă informație stocată, informație care nu-mi folosea la nimic.

Andreea a fost singură la părinți. Copil care a avut tot ce-și dorește, dar și asupra căruia s-a pus o presiune uriașă pentru a reuși. Nu exista decât varianta de a face bine.

Pe mine dacă mă scoteau la școală și mi se punea: „Trebuie să faci exercițiul ăsta” și nu mi se explică de ce, nu-l făceam. Eu nu cred că lucrurile trebuie făcute pentru că trebuie. E nevoie de un scop pentru a face ceva. Dacă eram obligată să fac ceva, mă revoltam, mai ales acasă. Eram un copil destul de revoltat, în special față de tata. El era mult mai dur și avea o modalitate personală în care încerca să mă facă să fiu mai bună, să citesc mai mult, să iau note mai bune. Mă umilea foarte tare. Pe mine m-a făcut să fiu foarte revoltată pentru că nu înțelegeam cum cineva care este aproape de mine și care se presupune că mă iubește mă tratează așa. Așa știa el să facă, iar cei mai mulți oameni din generația lui făceau așa. Era extrem de sarcastic și de ironic. (M-a făcut să plâng) de multe ori. Nu numai că îi spuneam. Verbalizam într-un mod destul de agresiv după care aveam perioade în care nu mai vorbeam cu el. Mă scotea din sărite că nu avea deloc încredere în mine, nu-mi dădea deloc credit. Eu eram foarte preocupată de cum mă îmbrăcam. Îmi aducea mama tot felul de prostioare din străinătate, fiind însoțitoare de bord și mă schimbam de 100 de ori în rochițe. Era absolut bolnav de nervi întrebând ce o să se aleagă de mine, că o să ajung pe marginea străzii, măturătoare sau o să fie tot timpul nevoie de un bărbat care să aibă grijă de mine fiindcă eu sunt preocupată doar de cum arăt.

Așa că puștoaica rebelă a apărut în anii de liceu

Am vrut să plec (de acasă) când s-a terminat școala generală. Îmi aduc aminte că luasem premiu și venisem acasă. Mama mea ieșise la pensie și începea să stea acasă. Acasă mă aștepta meditatoarea de limba română să facem meditații pentru că dădeam treaptă. Mi s-a părut revoltător. Adică lasă-mi măcar o zi! Am făcut o criză de nervi și am spus că eu plec de acasă! Mama a venit după principiul: „Eu am venit acasă, eu o să mă ocup de tine și facem cum spun eu”. Am fost forate rea și m-am revoltat: „14 ani nu ai stat acasă și acum te-ai trezit să vii să-mi spui ce să fac?!”. Pentru ea a fost o suferință foarte mare că pleca. Avea o meserie absolut incredibilă pe vremea comunismului, fiindcă aveam de toate, dar pentru ea era sfâșietor de fiecare dată când trebuia să plece.

Există însă un punct de serenitate în amintirile ei. Momentele copilăriei în vacanțele la țară. Există o casă care o învăluia cu drag, iubire și natură. 

Locuiam în casă cu mama, tata și bunica. Mama și tata erau mult timp plecați. Mătușa și unchiul meu aveau o casă de vacanță la țară și pentru că noi fiind cu toții născuți în București, nu aveam pe nimeni la țară. Casa a venit ca o bucurie, pentru că petreceam vacanțele acolo. Unchiul meu, care fusese aviator, știa 7 limbi străine, era foarte creativ. În fiecare an vacanța avea o temă, iar noi ne pliam. De exemplu era „vară indiană” ca temă. Eu eram floare de lotus și eram cumva șefa tribului. Îmi făcuse acele coroane de pene sau corturi din material de parașută. Făceam tot felul de activități. Eram mulți verișori. Eram toți, unchiul meu care ieșise la pensie, sora lui și vreo 5 copii.

Facultatea fost și primul act de rebeliune. Nu a studiat acolo unde a vrut tatăl.

Eram răsfățată. Sunt singură la părinți. Erau foarte multe certuri între părinții mei pentru că vedeau educația mea în mod diferit. Mama, fiind foarte mult plecată încerca să compenseze asta cu multe cadouri. Mama a spus tot timpul: „Lasă copilul să facă ce vrea. Hai să vedem ce vrea, ce își dorește să facă, nu îi impunem noi.”. Tata considera că ei știu mai bine ce e mai bine pentru mine. A fost mereu acest conflict în care evident că eu cu mama câștigam.

Tata visa să fiu inginer electronist. La fizică nu eram pre bună, dar eram la matematică. Eram foarte tehnică. Cum se aducea un apărat la noi în casă știam exact ce trebuie să fac cu el. Dacă ții minte nu aveai voie să ai două telefoane în casă. Când venea controlul, având două, scoteam un telefon. Îl scoteam eu apoi știam cum să îl pun la loc. Tata mi-a zis că nu pot să dau la limbi străine pentru că voi ajunge la țară. Pe vremea respectivă dacă terminai te trimiteau profesor la țară. Mi-a spus să fac Politehnica. Eu am zis că nu pot să fac așa ceva.

Ah, după care a apărut moda. Un dezastru în familie. 

 (Moda a fost pentru el) o prostie. „Ai încurajat-o, uite ce se întâmplă!”, spunea. Moda nu știu dacă era neapărat o pasiune, cel puțin nu de a fi model. Am tot felul de poze din copilăria în care pozez. Am o poză cu niște vecine, cu care și acum sunt prietenă. Le țineam de mână și eram pozată, iar ele eram foarte timide. Cred că mi-a plăcut să pozez. Nu m-a gândit niciodată să fac asta pentru că la vremea respectivă nu exista această variantă.

Îmi aduc aminte că Cristi Crisbășan avea o revistă. Am mers la Liviu Ionescu care avea o agenție de modele. M-am dus la școală, dar nu pot spune că era ceva care să-mi placă. Nu aveam deloc încredere în mine. Mi se părea că sunt tare urâțică și că nu am ce să caut acolo. Și atunci când am câștigat „Look of the year” în România și a trebuit să merg la finala internațională în Coreea am rămas șocată.

Andreea povestește că ani de zile încrederea în sine i-a fost zdruncinată de relația pe care  avut-o cu tatăl său.

(Zdruncinarea încrederii a venit) de la tata în primul rând, dar și de la mama pentru că ideea de perfecțiune a fost foarte bine impregnată în fiecare celulă a mea.

Cu tata nu am reparat în viața reală situația. A murit când aveam 23 de ani și niciodată nu am reușit cumva să vorbim despre asta. A început să fie foarte mândru când am intrat în televiziune, dar pentru că era o persoană foarte introvertită nu a putut să-mi spună niciodată nimic. Momentele în care simțeam cu adevărat că mă iubește erau momentele în care eram bolnavă și el era singurul care voia să aibă grijă de mine. Atunci simțeam enorm de multă dragoste. După ce am început să lucrez în televiziune și nu mai era chiar o prostie ceea ce făceam, știu de la colegii lui că vorbea cu foarte multă mândrie. I se umezeau ochii când vorbea despre mine sau dacă mă vedea la televizor. Perfecționismul l-am luat de la mama. De la tata am luat presiunea și dorința de a demonstra că pot, lucru la care la un moment dat trebuie să renunți, pentru că nu poți trăi cu tine. Am muncit mult să nu fiu așa, pentru că la un moment dat eram. Eram foarte dismissive. Dacă cineva venea cu o greșeală evidentă sau dacă îmi spunea o prostie care nu are nicio legătură cu ce vorbim noi, îl împingeam într-un zid energetic astfel încât nu își dorea să mai fie în camera aia, prefera să țip la el sau orice altceva, doar să iasă din raza mea vizuală.

Renunțarea la televiziune a venit ca o surpriză pentru toată lumea. Doar că Andreea spune că se sufoca.

Ca să fac ceva e important să-mi placă. M-am maturizat și îmi doresc alte lucruri. Le spuneam prietenilor că urmează să plec din televiziune pentru că nu mai vreau, nu mai rezonez cu ceea ce fac, nu aduc niciun plus valoare telespectatorilor. Spuneam și citeam niște texte care nu aveau nicio legătură cu mine. Da, câștigam mulți bani, dar pentru ce? Lumea spunea că am înnebunit. Toată lumea se gândește că dacă ești celebru ești scutit de probleme, de boli. Dacă ești vedetă s-a rezolvat. Cred că decizia a venit firesc după transformarea pe care o avusesem în urma călătoriei în India. Mi-am dat seama care sunt lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am dat seama unde am bucurie, unde nu am. Când te duci la serviciu analizezi. Eu sunt fericit când fac asta sau nu? Îmi face plăcere? Simt în corp o bucurie? Nu simt, nu o fac. Făceam ceva care mi se părea fără sens.

Îmi lipsește atmosfera de echipă mare care lucrează sub presiune pentru live. Îmi lipsește energia din live, când tu ești sub control, trebuie să fii acolo și indiferent ce se întâmplă, 2 ore nu mai e nimic altceva.

Odată cu plecarea din televiziune avea să vadă că îi lipsește și educația financiară

Plecarea din televiziune m-a ajutat să devin mult mai responsabilă. Mi-a dat o lecție extraordinară pentru că eu provin dintr-o familie în care întotdeauna am avut. Un lucru pe care mi-ar fi plăcut să-l învăț ar fi fost disciplina financiară. Dacă aș fi pus deoparte 10% din tot cât am câștigat, probabil acum aș fi avut niște case… Eu mi-am cumpărat genți, pantofi și multe vacanțe. Atât am știut să fac la momentul respectiv.

La un moment dat depresiile sunt foarte scumpe. Cu cât golul este mai mare, cu atât simți nevoia să pui în el. Pentru că nu au bază, nu au fundație, ele se duc. Astea au fost lecțiile din care ar fi trebuit să învăț. Au fost momente în care lucrurile nu mai stăteau la fel. Atunci am început să învăț cât costă niște lucruri, cum să le plătesc. A fost o lecție absolut fantastică. Cumva mă bucur că s-a întâmplat asta pentru că am învățat să nu mai consum atât de mult. Noi suntem o planetă care consumăm atât de mult lucruri de care nu avem nevoie. Mergem să cumpărăm o sticlă de ulei și plecăm cu un coș întreg pe care în următoarele zile îl aruncăm. Cumpărăm o grămadă de haine de proastă calitate, doar ca să fim la modă, iar din ele folosim 10%.

Motivul plecării din tv era mult mai dânc. însă. Depresia este o boală despre care nu ezită să vorbească.

Depresia e un lucru despre care oamenii și în ziua de azi evită să vorbească. Când am făcut documentarul atât pentru voi, cât și pentru Pro, despre depresie am primit atât de multe mesaje. Oamenii spuneau că m-au văzut vorbind despre asta și că îmi mulțumesc, dar nu rosteau numele bolii. În primul rând nu mai ai nicio poftă de viață, nu mai ai energie, nu vrei să mai faci nimic, nu vrei să te mai ridici din pat. Nu îți mai aduce bucurie absolut nimic.

Jim Carrey cred că a spus la un moment dat ca își dorește ca toți oamenii care cred că banii îți aduc fericirea să îi aibă și să vadă cum e. Banii sunt foarte importanți și nu am să neg niciodată lucrul acesta. Îți dau libertatea să faci ceea ce îți dorești, dar banii nu îți aduc nici măcar fericire, nu-ți rezolvă problemele. Când tatăl meu a fost bolnav aș fi fost în stare să fac absolut orice. Aveam și cu ce, dar nu s-a putut, pentru că nu despre asta este vorba.

Am întrebat-o de ce nu a plecat din țară. Ar fi putut să o facă în mai multe momente. 

Am avut două momente. Fiind foarte legată de familia mea și de prieteni nu mi-am dorit să plec. Am avut o relație cu cineva care locuia în străinătate. Am zis să încerc. La momentul respectiv mi se oferise un show foarte important și am zis că vreau să-l fac, nu vreau să plec. Când îți dorești ceva, vine viața și îți spune: „Uite, ia de aici! Hai să vezi”. Îmi doream foarte tare să stau în California, să învăț mai multe lucruri, să am un stil de viață cât se poate de sănătos, să întâlnesc oameni cu aceleași pasiuni și valori. Acolo e patria trăitului sănătos. Existența mi-a organizat această situație. Am cunoscut mai mulți oameni acolo și am avut o relație cu cineva. Un an de zile am făcut cumva naveta între București și San Francisco. Când s-a pus problema să mă mut mi-am dat seama că nu pot să o fac, pentru că îmi lipsea familia, ceea ce făceam aici. Era o viața foarte diferită și îmi era dor de casă. Nu m-am gândit niciodată că rădăcinile sunt atât de importante. Pentru mine sunt și îmi e greu să mă duc în altă parte. Mi-ar plăcea să pot să am bază aici și să călătoresc cât de mult vreau.

Și, da, știu că vreți să aflați dacă mai are un iubit

M-am uitat matur la lucrul ăsta și am ales ce e mai bine pentru mine. Deși era o relație foarte frumoasă, el nu putea veni în România. Nici nu m-aș fi gândit. Dacă avea ce să facă în România, iar țara i-ar fi putut oferi ceva, poate. Era elvețian și locuia în San Francisco. Fusese curator de artă, iar apoi a lucrat la Adobe. Atunci când cariera ta se duce undeva și ai challenge-urile pe care le ai în carieră, iar oportunitățile sunt atât de mari, e greu să vii, să faci ceva undeva unde nu ai atât de multe provocări.

Foto: Facebook Andreea Raicu

 

 

Alexandru Tomescu. Anatomia unui Stradivarius

Dacă aveți un pic de noroc și de insistență îl puteți vedea pe Alexandru Tomescu în aceste zile cântând la Stradivarius. E luna pe care o dedică anual concertelor Stradivarius în România. Celebra vioară și celebrul violonist ajung în fața noastră într-un gest de reverență al unei comori. Sunt 12 ani de când Alexandru Tomescu face asta și o face cu un succes și o bucurie care sunt uriașe. 

Nu o să vorbim mult despre el astăzi, dar o să zăbovim îndelung asupra acestui miracol care e vioara Stradivarius. Și mai ales asupra legăturii dintre om și ea. L-am întrebat la început pe Alexandru Tomescu dacă e cel mai bun violonist român.

Sigur că dacă ar exista și în domeniul violoniștilor sau al muzicii, în general, un fel de clasament ATP cu puncte după fiecare concert mai câștigi, mai pierzi. Ai greșit ceva, ți se scad puncte. Poate lucrurile ar fi mai simple, adică ierarhiile ar fi cumva mai simple, dar în domeniul ăsta artistic totul este foarte subiectiv pentru că e greu să cuantifici ceva. Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, m-a emoționat, mi-au dat lacrimile. Cum le faci? Le calculezi la mililitri?

Totul este foarte, foarte subiectiv, într-adevăr. La urma urmei totul ține de felul în care rezonează fiecare ascultător cu omul care este pe scenă. Sunt unii care îl adorau pe Heifetz și alții care nu-l puteau suporta fiindcă li se părea un fel de robot, din cauză că nu dădea niciodată pe de lături. E o chestiune de afinitate spirituală cu omul care este pe scenă acolo. Contează felul în care el reușește să construiască acele punți de comunicare.

Cei mai mulți oameni de specialitate care au văzut această vioară spun că e minunată. Că e un Stradivarius frumos 

Mulți dintre experții din străinătate care au văzut vioara aceasta au fost șocați aproape aș putea spune. Impresionați! Țin minte reacția lutierului de la Paris, cel care l-a cunoscut și pe George Enescu și care s-a ocupat cam de toate viorile Stradivarius care au circulat în lume, în clipa în care am deschis cutia viorii în fața lui, nu-i spusesem nimic. Nici că e Stradivarius sau altceva. Ne cunoșteam de mai mulți ani și i-am zis: „Maestre, vreau să vă arăt această vioară!”. Țin minte și acum expresia feței lui. Nici măcar nu a atins-o, nu a scos-o din cutie, nu s-a uitat la etichetă. Nimic din toate acestea! Pur și simplu a văzut-o așa, de la distanță. Se întoarce spre mine cu un zâmbet larg pe toată fața și spune: „Vai, dar ce frumusețe!”. Următoarea întrebare a fost: „Dar cum de nu o știu?”. A ghicit anul construcției cu o bătaie de doi, trei ani. Perioada 1700-1705, dar cum de nu o cunosc. I-am explicat că din 1955 vioara Stradivarius Elder-Voicu este în posesia statului român

Ăsta e genul de subiect la care ar trebui să te faci mic, dar tocmai aici mă macină curiozitatea. Ce o face atât de specială?

Au trecut 12 ani (de când am vioara). E o întrebare simplă și imposibilă în același timp, pentru că la prima vedere tocmai. Nu este cum ar fi să ziceam o mașină scumpă sau un ceas scump care e făcut din altceva, din titaniu sau nu știu ce minereu care e adus de pe lună. Este făcută din aceleași esențe de lemn din care se fac și în ziua de astăzi viorile. La culoare, acele componente care teoretic ar fi disponibile și în ziua de astăzi, dar cu toate astea este diferită. Dacă vreți recrearea unei viori Stradivarius este un fel de potir al Sfântului Graal. Un fel de piatră filosofală pe care o tot caută lutierii de secole, deci nu de ieri de azi. De secole!

Sunt tot felul de povești, de legende. Unele mai romantice, altele mai trase de păr, dar cei care au văzut filmul „Vioara roșie”, poate sunt convinși că Stradivari folosea sângele soției lui ca să lăcuiască viorile. Sunt legende și legende. Ceea ce este însă adevărat este că Stradivari era un perfecționist. Pe lângă faptul că a construit viori care sunau și funcționau foarte bine ca instrumente, funcționarea lor era dublată de frumusețe. Erau obiecte de artă. Frumusețea stătea și în selecția materiilor prime. Un lemn de o frumusețe care te izbește și în ziua de astăzi. Există și această speculație foarte dragă românilor, că de fapt lemnul pe care îl folosea Stradivari ar fi putut proveni inclusiv din pădurile românești. E o speculație ce are cumva un fundament pe filiera turcească. Turcii aveau legături comerciale cu Veneția, de unde Stradivari s-ar fi putut aproviziona. Cert este că și în ziua de astăzi, în România, cresc copaci care oferă poate unul dintre cele mai bune lemne, cu cele mai ridicate calități de rezonanță.

Mâinile lui Alexandru Tomescu au îmbrățișat ași alte viori. Vede și aude diferențele la modul absolut. 

Este, dacă vreți, un cu totul  alt tip de instrument. Poate de aceea nu toți violoniștii se declară a fi confortabili cântând pe o vioară Stradivarius, pentru că în primul rând se spune că ele au o personalitate a lor. Adică trebuie să te apropii cu un anumit respect de vioara Stradivarius, fiindcă dacă vrei să îi impui stilul tău de cântat s-ar putea să nu funcționeze. Trebuie să existe această deschidere, această disponibilitate în a vedea exact cum funcționează vioara respectivă. Sunt instrumente pe care poți să le iei, bați cu pumnul în masă, vioara răspunde, nu are nicio limită și gata! Ei, la viorile Stradivarius e un pic altfel. Instrumentele vechi, italienești, în general, obțin un sunet mai mare, mai puternic dacă apeși mai puțin. De ce? E cumva de-a-ndoaselea. Trebuie să o lași să respire. În clipa în care apeși foarte mult ai strangulat-o.

Sunt variabile asemănătoare dacă vreți cu cele de care trebuie să țină cont să zicem un pilot de curse. Au de exemplu aceeași problemă: aderența. Piloții de curse au sute, mii de cai putere acolo și provocarea este tocmai aceasta: cum să facă să ajungă toți caii putere pe asfalt. Să-i transfere. În același fel și vioara Stradivarius depinde de niște resurse uriașe. Trebuie să știi cum să le accesezi. Să nu apeși prea tare și să învârți cauciucurile în gol

Exact în 2019 vioara împlinește 317 ani. Cât se va putea cânta la ea?

Este o întrebare legitimă, mai ales în 2019, când perspectiva de viață a obiectelor care ne înconjoară este de doi, trei, hai cinci ani, dacă e.  Dacă un telefon ar ține 10 ani, deja e un obiect de muzeu. Vioara Stradivarius a fost construită într-o altă epocă în care Stradivari nu era preocupat de câte viori va vinde el dacă nu se strică suficient de repede și le construia ca să funcționeze un timp nedefinit. Are evident niște părți, niște consumabile. Orice instrument de genul acesta are niște părți care se înlocuiesc periodic: corzi, căluș, tastieră. Diverse lucruri care nu țin de esența viorii, de cutia de rezonanță. Cutia de rezonanță este cea care dă naștere sunetului. Chiar am văzut viori Stradivarius care în urma diferitelor accidente sau a întâmplărilor au fost făcute din două, doar una. A rămas doar fața sau spatele și cu toate astea încă funcționau incredibil de bine.

Da, (e un fel de magie). Cum spuneam mai devreme, există toate aceste legende, aparente miracole. După părerea mea și a lutierului cu care lucrez de muli ani, Silvian Rusu, ar fi vorba mai degrabă de un întreg set de secrete. Un întreg set de lucruri de urmat, care atunci când ar fi toate puse împreună în acest jur ar funcționa impecabil. În ziua de astăzi, într-adevăr, putem reproduce la milimetru, la zecime de milimetru o vioară Stradivarius, dar e ceva ce nu putem reproduce. Nu putem găsi două bucăți de lemn identice și aici e cheia după părerea mea, cheia tuturor problemelor. Evident, lemnul este o materie organică. Nu sunt două bucăți care să semene una cu cealaltă. Stradivari își făcea aceste hărți de grosimi, căci fața și spatele unei viori nu au aceleași grosimi peste tot. Sunt niște hărți, locuri în care e mai groasă, mai subțire. Jongla cu aceste grosimi în funcție de fiecare bucată de lemn. Dacă noi copiem o vioară gata făcută pe o altă bucată de lemn care nu are nicio legătură cu cea de dinainte, rezultatul va fi corect din punct de vedere fizic, dar nu va funcționa așa cum trebuie. Stradivari trata fiecare bucată de lemn individual. Avea niște criterii de selecție de un fanatism uluitor, inclusiv în ziua de astăzi. Nu știu dacă e adevărat sau nu, dar știu că m-a impresionat când eram copil: povestea că atunci când Stradivari termina de construit o vioară, la vremea respectivă fiind un proces foarte laborios care dura mai multe luni de zile, o încerca. Știa să cânte la vioară. Dacă nu era mulțumit de rezultat o arunca pe foc. Vă dați seama poate câte capodopere s-au pierdut în felul acesta? Viorile Stradivarius pot fi foarte capricioase. O mulțime de reglaje de o finețe fantastică pot schimba radical sunetul unei viori.

Iar omul care mânuiește vioara asta istorică se joacă în fiecare zi făcând game. Adică cel mai simplu limbaj al muzicii. Doar că e repetat la infinit.

Este o chestiune de întreținere și de menținere a abilității de a cânta, exact în același fel în care Simona Halep face antrenamente în fiecare zi. Dacă vrea să se mențină în top, dacă vrea să fie în deplinătatea capacităților sale fizice și mai ales mentale, trebuie să se antreneze în fiecare zi.

Sigur, nu e vorba că le învăț, ci îmi resetez reperele. La vioară este o diferență comparativ cu pianul sau chitara care sunt instrumente unde sunetele sunt foarte clar delimitate. La chitară sunt acele praguri, ca un fel de clape la pian. La vioară în schimb, corzile sunt netede. Există o infinitate de posibilități de a nuanța sunetul, dar și de a da pe de lături. Toți marii violoniști, cei care vor să facă performanță la nivel maxim dedică pregătirii concertului între o oră și trei ore pe zi. Sunt convins că așa fac și atleții, sportivii de performanță. Înainte de a se apuca de antrenamentul de tenis își lucrează fiecare  mușchi pentru ca totul să funcționeze. Este dacă vreți aceeași meticulozitate pe care trebuie să o aibă un pilot de Formula 1 în clipa în care își pregătește mașina de concurs. Fiecare șurubel, fiecare sistem trebuie să funcționeze impecabil pentru ca în momentul de performanță să dai tot ce e mai bun din tine.

Nu m-am gândit niciodată că un violoniast poate să aibă aceleași probleme de sănătate ca un sportiv de performanță.

Fără bătături la mâna stângă, la mâna dreaptă, la gât nu se poate. Organismul se adaptează, e adevărat. Sunt niște deformări profesionale pe care medicii le recunosc imediat. Merg inclusiv până la dantură. Dentiștii care au mai lucrat cu violoniști recunosc deformările care se petrec inclusiv la nivelul dinților. Coloana vertebrală se deformează. Umărul stâng ajunge să fie mai dezvoltat decât umărul drept. O mulțime de lucruri care pot fi ținute sub control prin programe de gimnastică sau de înot. Nu puțini dintre violoniștii de succes s-au confruntat cu probleme de ordin fizic. Vengerov la un moment dat, chiar trecuse la dirijat pentru că nu mai suporta durerile de spate. Profesorul meu de la Dallas, din America, a trebuit să renunțe cu totul la cântatul la vioară din cauza contracturilor musculare care apăreau. Așadar, este o chestiune ce poate părea de fiță, dar nu e deloc.

Dacă vrei să poți funcționa pe termen lung, e important să-ți găsești acea naturalețe, acea relaxare a mișcărilor care să-ți permită să poți să practici lucrurile aceste 20, 30 de ani. Eu mă străduiesc. Cam ăsta e criteriul de funcționare și nu doar din punct de vedere al pregătirii fizice sau mentale, care este foarte, foarte importantă. Nu e vorba doar să te pregătești, să studiezi. Pregătesc concertul de Mendez, ok, studiez 4 ore pe zi și gata. Toate lucrurile trebuie să funcționeze acolo. Și partea fizică de care am amintit mai devreme, însă partea mentală, după părerea mea este crucială. Poate prea puțin pregătită. Evident, copiii învață cum funcționează, cum se ține arcușul, cum să cânte. În liceu, în Conservator, pe linia asta se merge. De partea psihologică, cum te vezi tu pe tine, în raport cu ceilalți, în raport cu lucrarea muzicală pe care o cânți, cum îți gestionezi tu emoțiile, un potențial eșec… Lucrurile astea sunt lăsate la latitudinea fiecăruia. Evident, fiecare își construiește principiul și sistemul său de funcționare, dar pot să vă spun că partea psihologică are o pondere foarte, foarte mare. Cel puțin 20%, 30%. Evident sunt foarte mulți oameni extrem de dotați, de talentați, dar care nu pot avea o carieră, o viață pe scenă din cauză că au acest trac. Te pregătești și când să intri pe scenă te cuprinde o spaimă de moarte, o înghețare, un fel de reacție.

Dar nu acesta este cel mai dificil lucru. Îl descoperiți la finalul interviului. 

 

         

Andra, superstarul obișnuit: ”Îmi place să spăl vase”

Când să înceapă interviul, Andra își cânta încetișor, ca pentru sine, Hallelujah. Așa faci mereu, o întreb. Știu deja că ea cântă tot timpul, că e natura ei. Știu că se exprimă ușor prin cântec și că așa-i vine bine să-și transmită sentimentele. Mi-e mai ușor uneori să cânt, decât să vorbesc! 

Sunt melodii care îmi dau o anumită liniște înainte de un interviu. Da, (e ceva asemănător cu o rugăciune). Uite, când urc în avion sau când intru într-un concert, acum în cadrul turneului sau oriunde concertez, spun un Tatăl nostru, fără să mă vadă nimeni. Chiar dacă îmi știu treaba, știu ce trebuie să cânt, am experiență de scenă de atâția ani… De fiecare dată cânți pentru alt public, iar emoția este pentru a nu dezamăgi. Zic: Doamne ajută-mă să fiu așa cum își doresc oamenii ăștia, să fiu la înălțimea așteptărilor. Îmi spun doar mie.

Andra e credincioasă. Își caută nădejdea și puterea cu ochii la Dumnezeu. 

Poate datorită lui Cătălin sunt și mai credincioasă. El este mai credincios decât mine. Merge mai des la biserică. El îmi spune: Hai să mergem la un părinte care ne e foarte drag să vorbim. Părintele Cristian care ne-a și botezat copiii de altfel, este duhovnicul nostru. Mergem acolo și ne dă liniștea de care avem nevoie. Ne spune chestii generale, pe care le spune tuturor, despre cum să-ți găsești liniștea și pacea într-o lume atât de nebună, într-o lume ca a noastră, de exemplu. O lume în care suntem mai toată ziua pe drumuri, cu tot felul de proiecte, cu oameni diferiți, unde întâlnești, așa cum mai zice el și ispite. Îți dă o liniște. Când plecăm de acolo amândoi suntem bucuroși că am putut să ajungem să vorbim cu el. 

Dincolo de voce, îmi dau seama pe parcursul interviului, că succesul Andrei constă în faptul că e foarte pământeană. Ea este mereu strălucitoare când o vezi la televizor sau pe scenă, dar în rest e un om obișnuit. Vedeta rămâne acolo pe scenă. Și la mall mă duc fără probleme. Pun blugii pe mine și o șapcă și nu mă gândesc că mă recunoaște lumea. Dar imaginea pe care mi-o pune în minte este Andra cea de acasă. Acolo unde gătește, spală vase și-i pune masa lui Cătălin. Dar voi doi, oameni așa bogați și celebri, nu aveți pe nimeni să facă asta?

„Dacă ar fi o cameră să fiu live pe Facebook tot timpul și să vedeți câte vase spăl… Avem mașină de spălat vase, dar nu știu dacă am folosit-o de trei ori. Mi se pare ireal. E mai veche ce e drept, dar spală în trei ore. Păi eu în trei ore spăl toată casa. Îmi și place să spăl vase. Mă duc undeva în vacanță, la o cabană cu niște prieteni și facem noi acolo mâncarea. Ceilalți gătesc, iar eu spăl vasele, deși îmi place să și gătesc. E bătaie pe vase. Vin niște finuțe de-ale mele: Nășică, mie nu-mi place să spăl vase și le spun: Lasă-mă pe mine să le spăl că mă simt prost. Eu fac de drag”

 „Foarte mult (mă relaxează). Și pe Cătălin la fel. Mergem undeva în vizită și suntem la niște prieteni unde ne permitem, să zic așa. Îl vezi pe Cătălin cum strânge. E foarte ordonat. Uite, apropo de asta. E și credincios, e și ordonat. E perfect. E omul care mă ajută și mă face să-mi doresc să fiu mai bună.”

Plăceri vinovate ai Andra? „Mănânc dulce, în schimb. Aș mânca toată ziua. Sunt dependentă. Vreau să scap cumva de dulcele ăsta și nu știu cum. Cumva când mănânc sunt atât de fericită, jur! Sunt fericită! Apropo, vin fanii pe unde merg la concerte, la radio și nu îmi mai aduc flori. Îmi aduc ciocolată. Am cutii, cutii, cutii de ciocolată. E plină casa de ciocolată. Serios! Pot să-mi deschid un magazin.”

În egală măsură, însă, Andra e bucătăreasă. 

După 3 zile de stat la (Sala) Palatului am venit acasă. N-am dormit în alea trei zile acasă. Trebuia să fac pauză vocală. Acasă e foarte greu să fac asta cu copiii. Nu pot să le vorbesc prin semne. Vineri a fost primul concert. Luni dimineață am venit acasă, dar primul lucru, deși am fost foarte obosită, a fost să fac  tot ce le plăcea copiilor sau tot ce voiam. Mama m-a întrebat: Iubita lui mami, dar nu ești obosită? Gătesc eu.” Și i-am zis: Nu, nu, vreau să recuperez cu copiii, să le fac ceva ce le place lor. Să mă ierte cumva că am lipsit astea trei zile. Fac brioșe, fac paste, fac un pește foarte bun cu creveți, cu unt, cu pesto, cu vin alb. Pun și ceapă verde și usturoi. Sincer nu am văzut rețeta asta pe undeva. Folosesc somon cu creveți sau pește alb, pentru că ăsta e peștele pe care îl mănâncă copiii. Depinde ce am prin casă, dar de obicei am somon. Am auzit că acum nu prea mai e ok și atunci am trecut pe doradă sau file, file de șalău. Pregătesc creveții, le pun un pic de sare, un pic de piper atât pe ei cât și pe pește. Îi pun la prăjit în ulei de măsline, foarte puțin, după care pun foarte mult unt. Depinde ce cantitate de creveți am. Nu au gust bun dacă nu pui unt. Adaug ceapa, usturoiul, pesto, chiar dacă îl faci tu sau dacă îl găsești gata făcut. Adaug și vin alb și smântână de gătit. Asta pe un pat de orez. Fierb orez. Am o oală electrică și nu se prinde pe fund. Fierbător de orez. Pun orezul și pun apoi sosul deasupra. Fosta noastră bonă, Rona, gătea această rețetă, dar punea foarte mult ghimbir. Eu, pentru că am limbă geografică nu prea pot să mănânc iute.

Andra e strâns legată de familia ei. Succesul l-au construit împreună. Acasă i-au spus: ”copilul de aur”, găina de aur” pentru că le-a îndeplinit toate visele. Familia Andrei nu a fost dintre cele cu dare de mână. 

Mama a avut o copilărie mai modestă, ca tot omul. Nu a avut un vis anume. Au plecat amândoi, și mama și tata. Țin minte că-mi spunea: Am avut un apartament în chirie cu o dormeză și o masă. Așa fericiți am fost! Uite, ușor, ușor, am muncit și am realizat asta și mai apoi împreună cu voi, am muncit toți. Ne-au învățat de mici să facem economie, să strângem, să evoluăm. Avea vise ca orice femeie când era tânără… Țin minte că îmi zicea că era cu bunica ei și s-a dus în Turda, la vreo 8 km. Nu vreau să mă gândesc prea mult că e sensibil subiectul. Avea bani doar de întoarcere. A trecut pe lângă o cofetărie și a văzut o prăjitură din spumă, cu căpșuni și a zis că mănâncă prăjitura asta, dar trebuie să meargă pe jos acasă. S-a dus 8 km pe jos. Tot felul de sacrificii din astea. Eu am zis că dacă pot, în viața asta, o să fac totul ca părinții mei, sau mama cel puțin, să nu mai aibă vreodată grija asta. Dacă ea vrea să-și cumpere o pereche de pantofi, eu îi fac pofta asta. E mama mea, este icoana mea. E omul care m-a învățat să fiu bună și să fiu la rândul meu o mamă așa cum a fost ea. Da. E o legătură foarte puternică. Nu mă face să plâng! Pentru mine e foarte sensibil subiectul ăsta, legat de mama, pentru că o iubesc foarte mult. E omul care ne-a ținut legați pe toţi, ne-a învățat să ne iubim, la rândul nostru să avem grijă de familiile noastre.”

„Sunt foarte apropiată și de tatăl meu cu care semăn foarte mult ca atitudine, personalitate. Sunt foarte puternică, la fel ca el. Cumva însă, sensibilitatea am luat-o de la mama, deși mama nu a fost ca tata. Tata a fost zi de zi cu mine. Mergeam cu trenul, ne-am chinuit ceva la începutul carierei mele. Duceam bani de acasă. Nu câștigam mare lucru. Aveam turneu cu trupa Andre, cu trupa Angels. Eram extrem de fericiți că facem și noi parte dintr-un turneu cu vedetele momentului. Erau în vogă Andre. Săreau copiii pe ele. Erau atât de iubite, de apreciate. Primul meu concert a fost la Timișoara în cadrul turneului. Eram atât de fericiți! Mă uitam la tata care era undeva la mașină și îi spuneam cumva din priviri: Tată, uite cum mă prind copiii ăștia și mă iubesc. Mă recunosc! Îmi rămân așa în cap imaginile fețelor lor văzându-mă fericită.”

Vă las pe voi să descoperiți mai departe cum își cresc Andra și Cătălin copiii. Și ce cred aceștia despre părinții lor celebri. Dar și mai mult despre cum se construiește un succes care acum ține de aproape 20 de ani. Și mai ales cum îi pun plumb în picioare sesiunile de autografe ”pentru că eu vreau să stau până la ultimul om.”

 

 

 

 

Acasă la armâni cu Elena Gheorghe

De ceva vreme îmi tot apăreau pe FB și Instagram imagini cu un dans sincron, în grup, de pe la nunțile din România. Muzica era pe jumătate de înțeles, pe jumătate nu, dar în mod clar că era ceva de aici, de la noi. E un amestec de Balcani și folclor, o notă care vine de ici și una de colo, de pe unde neamul ăsta își trage rădăcinile. 

E vorba de cântecele Elenei Gheorghe, frumoasa și roșcata cântăreață, care își reconstituie muzical originile în ultima vreme. Îmi spune la interviu că știe cu siguranță c-am înțeles tot ce cântă. De când a lansat Lună Albă și Ela îi tot scrie lumea. Și nu-mi scriu doar armânii, ci și românii. Citesc cu mare interes comentariile pentru că îți dai seama că voiam o părere clară a oamenilor despre piesa asta. Oamenii spuneau „Nu înțeleg nimic, dar de fapt înțeleg tot”. Asta e muzica!

Elena Gheorghe este pe jumătate armâncă. Și nu machidoancă. Insistă: ”E mai corect așa, armân decât machidon. Trebuie să se vadă că suntem și români. ”  Pe jumătate pentru că mama este româncă. Și acolo este o încălcare a tradiției. Toată lumea știa că armânii se căsătoresc între ei. ”Da, a fost destul de complicată situația asta în sensul în care părinții mei, tatăl este armân, iar mama este ardeleancă. Ei s-au iubit foarte mult. Foarte mult. Atât de mult încât au rupt oarecum tradiția prin această mare iubire, dar tot din această mare iubire au construit acasă la noi un fel de mix în aceste tradiții. Adică să fie și tradiție armânească și să fie și tradiția românească. Atunci noi am fost niște norocoși, fiindcă am luat și de colo și de colo și ne-am bucurat de ambele culturi.”

Mama a trebuit să învețe tradițile și limba atunci când a intrat în familia preotului Gheorghe. La toate astea a vegheat strict Dada, care era stâlpul familiei, adică mama tatălui. ”Chiar a fost un interviu pe care l-am citit zilele trecute, dat de către un doctor, care era armân și care spunea că dacă ar fi doar după comunitatea armânească, oamenii nu ar avea nevoie de azile. La noi, cel puțin în comunitatea noastră de armâni, bunicii, străbunicii sunt puși pe un piedestal. Sunt foarte, foarte importanți. Sunt respectați pentru că ei sunt stâlpii până când se duc în lumea cealaltă. Sunt tot felul de tradiții și tot felul de lucruri care conectează generația mare cu noua generație. În fiecare casă a românilor bunica sau străbunica sau străbunicul îi învață câte ceva pe cei mici. Părinții au înțeles lucrurile astea de foarte mult timp și atunci mi-a plăcut să aud chestia asta. ”

Dada a și pregătit-o direct pentru măritișul cu un bărbat din comunitate. 

”Dada care a suferit oarecum din pricina asta la începutul relației părinților… clar a fost afectată pentru că își dorea ca fiul ei să se căsătorească cu o armâncă, să ducă tradiția mai departe. De mică eu am crescut foarte mult timp la ei și îmi spunea: „Dadă tu trebuie să iei armân, trebuie să duci tradiția mai departe.” Așa am fost crescută. Când m-am făcut puțin mai mare avea tot felul de discuții cu comunitatea și „Uite”, îmi spunea, „uite, vezi că e un tip armân și așa mai departe. Vine dintr-o familie bună și este foarte inteligent. Face cursuri și specializare în…” și-mi prezenta.”

Eu eram îndrăgostită de Cornel deja de ceva timp. În primă fază oricum o lăsam pe ea să vorbească și să spună treaba asta. Atunci când i-am dat vestea că m-am îndrăgostit și că am un prieten îți dai seama că prima întrebare a fost dacă e armân. I-am spus că nu e armân, că e român și că nu poți să-i comanzi inimii tale să iubească pe cine trebuie să iubească. Nu te pui cu inima. Ea a fost destul de tristă când a auzit povestea și după ce l-a cunoscut pe Cornel mi-a spus că nici o sută de machedoni nu fac cât el. A fost atât de impresionată de cum se comporta, cum vorbea. Faptul că a văzut că mă iubește atât de tare i-a schimbat total percepția, iar eu am fost foarte șocată să aud asta pentru că îți dai seama, până la 17 ani îmi spunea în continuu că ea vrea să mă căsătoresc cu un armân.”

Nu-i vorbă că și proaspătul mire a trebuit să învețe tradițiile și limba armânească, odată intrat în casă. Oamenii te primesc, dar îți și cer să dai înapoi. Am întrebat-o ce face atât despecială această comunitate. Și i-am spus că noi din afară, vedem încăpățânarea dar și succesul pe care îl au Hagi, Halep și Becali. 

În primul și în primul rând comunitatea este foarte unită. Pentru că sunt foarte uniți fac foarte multe lucruri. Eu cred că de aici pleacă baza comunității armâne. Ei se ajută foarte tare între ei. Dacă cineva are nevoie de ceva deschide oricând ușa și e primit cu căldură și cu dragoste. Pe bune e făcută chestia asta. Familia este pe primul loc. Ambiția vine oarecum și din familie pentru că se transmite din generație în generație. Ei muncesc foarte, foarte mult. Nu vor să depindă oarecum de nimeni. Sunt oarecum independenți. Să fie lucrul lor și să nu se bazeze pe altceva. Au ambiția asta. Probabil de asta sunt și bine înstăriţi.”

Pe 23 mai, la Sala Palatului, Elena Gheorghe le va da înapoi ceva celor pe care-i consideră acasă. E vorba de un concert de muzică armânească cu piesele sale interpretate și reinterpretate de artiști cunoscuți ai comunității. 

”Este un concert pe care mi l-am dorit de foarte mult timp. Mi l-am dorit de când era Dada în viață. Nu am reușit atunci să-l fac, însă acest eveniment este în primul rând un omagiu pentru ea. E un eveniment unde am ținut neapărat să vină artiști importanți din comunitatea armenească pentru că vreau ca toate generațiile să se regăsească în acest eveniment. Vreau să nu fie nici limitat la comunitatea armenească. Vreau să se bucure și românii, să se bucure și armânii pentru că eu consider că muzica este un limbaj universal și nu trebuie să înțelegi neapărat toate versurile. Trebuie efectiv să simți. Am văzut foarte multe comentarii la „Luna albă” și am ales ca acest spectacol să se numească „Luna albă” tocmai pentru că a avut un succes pe care nu l-am gândit, nu l-am așteptat. Nici măcar nu am sperat efectiv să îl atingă.”

Nu vă zic mai mult. Trebuie să vedeți piesele și să ascultați interviul cu Elena Gheorghe. Și, da, o să aflați și ce gândește un tată preot despre odrasla sa, care s-a apucat de muzică latino și a pus pe ea cele mai sexy ținute cu putință. 

”Când am plecat de acasă, la 15 ani, dacă vreți să o spunem așa, tatăl meu mi-a pus în ghiozdan o responsabilitate colosală. Mi-a spus: „Tati, eu am încredere în tine. Ai grijă ce faci că eu am încredere în tine.” Pentru mine a fost cât 15 reguli. Trebuia să-mi impun eu limitele de bun simț și tot, pentru că el a spus că are încredere în mine și că trebuie să am grijă.”

Dar și cum a scăpat de denumirea de la Elena de la Mandinga. ”Mă striga lumea pe stradă Mandinga. M-am despărțit de ei cu bagajul ăsta care m-a dus la -20 în viață. Dar cu o experiență uriașă de scenă.” Cum a reușit?

Foto: Facebook Elena Gheorghe

 

Mărgineanu: ”Băi, dar niciodată nu e vina noastră?”

Mihai Mărgineanu a venit la interviu la Digi FM după ce filmase de la 6.30 în Las Fierbinți. Asta include și peste 100 de kilometri de condus. După interviu, Mihai era așteptat la Tuzla unde avea câteva ore de zbor. Un om care trăiește tot timpul în viteză. ”Trebuie să fii mincinos să spui că nu se fac bani din muzică. Sau depinde la ce te gândești când spui bani.” 

Mărgineanu e un om care a construit și reconstruit. E constructor de profesie. Vorbește cu pasiune de meseria sa și nu de ”ocupația” sa. A făcut rosturi speciale. ”Trebuie să fii bun să știi unde să tai casa.” Dar cel mai mult s-a reconstruit pe el. A făcut carieră în muzică târziu și pentru că și-a dorit foarte tare. Nu a vrut să renunțe la vise. De asta crede că totul stă în puterea noastră. ”Noi avem o greșeală de la imn, de când spunem că ne adânciră barbarii de tirani. Păi, ce? Niciodată nu e vina noastră?” Dacă aveți opt minute, vor fi bine folosite. Mai mult