vedete

O istorie cu The Beatles și Traian Ungureanu

De fapt, ar trebui să scriu „o istorie de Traian Ungureanu”. Săptămâna asta Paul McCartney a împlinit 78 de ani și mi-am adus aminte că în urmă cu aproape 20 de ani, Traian a făcut o Arenă despre The Beatles. Acestea erau documentarele secției române a BBC, iar multe dintre ele erau niște bijuterii radiofonice, vă asigur.

Aceasta este mai curând un documentar-eseu, o explicație despre succesul perpetuu și care unește generații al celor de la The Beatles. Când BBC România a fost închis, am păstrat câteva dintre aceste documentare pe care să le arăt studenților de la jurnalism. Este un gen care nu s-a mai făcut în redacții ani buni, dar care acum învie sub denumirea de podcast. Așadar, aveți aici o bijuterie de podcast cu Traian Ungureanu.

Mi-am dat seama că nu numai studenții trebuie să asculte și să reasculte aceste documentare, așa că voi publica periodic, pe blog, câteva dintre ele, cu acordul autorilor, așa cum am procedat și cu Traian.

De fiecare dată când i-am dat play celui cu The Beatles, în sala de curs s-a făcut liniște. Azi am trăit ceva mai mult. I-am dat play în casă și a venit Vladimir, 14 ani. „Ce-i asta?” I-am explicat. A mormăit, s-a învârtit prin spatele scaunului meu. A mai stat ce-a mai stat și a dat să plece. Și făcea pași spre ușă. Și exact când pune piciorul pe prag, începe Penny Lane. Se aude un fragment, apoi Traian vine și descrie Liverpool-ul cu case de cărămidă cenușie și care a dat lumii două minuni. Una care e istoria fotbalului și cealaltă care a început istoria culturii pop.

Și atunci, pasul copilul s-a oprit în aer. Și corpul a făcut o rotație. A venit înapoi. „Cum adică?”. Și-a rămas așa pe canapea, vreme de 20 de minute cât durează minunea asta. Pentru că e o minune să vezi cum se descifrează misterul The Beatles. Și de ce milioane de oameni o să-i iubească. Și e bine pentru că se împletește cu talentul de povestitor al lui Traian, într-o imagine rară, rară de tot.

Așadar, conectați-vă la o boxă, dați tare, închideți ochii și călătoriți într-o lume fantastică. Copiii o să vină singuri.

Pentru generațiile mai tinere: Traian Ungureanu este un politician român, fost europarlamentar, dar a cărui profesie a fost jurnalismul. A fost unul dintre cei mai importanți jurnaliști români ai anilor 90 și o voce care a devenit celebră la BBC România. I-am fost coleg pentru prea scurt timp. Îl puteți citi în continuare în ziarul Adevărul unde semnează constant.

Photo by Mike from Pexels

Recomandare de serial: Hollywood întoarce istoria pe dos. Și pe tine.

Zilele astea ne-am uitat la Hollywood, un serial pe care Netflix îl promovează intens pentru că este o producție proprie. Filmul are șapte episoade pe care poți să le vezi în două-trei zile. Și e plin de actori de televiziune și teatru celebri sau foarte buni. Cred că mai toată lumea din film are un premiu Emmy sau un premiu Tony. O să-i vedeți printre alții pe Jim Parsons, Patti LuPone, Holland Taylor sau Dylan McDermott. 

Dar de ce vorbesc eu despre treaba asta, că nu prea am scris aici de așa ceva. Pentru că a doua zi după ce l-am terminat, eu și cu Alina am reînceput să vorbim despre ce am văzut. Și am discutat modul în care fost conceput și, mai ales, finalizat. Am discutat despre idee, despre licența artistică pe care și-au permis-o . Și dacă avea rost să facă așa ceva. Și mi-am dat seama că e genul de film care, deși aparent ușurel, te scoate din ale tale. Și că, deși e complet nerealist, te va pune să gândești. De asta am vrut să scriu câteva rânduri. 

Hollywood este o istorie alternativă a lumii filmului de la sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50. De ce alternativă? Pentru că e clar inspirat de Once Upon a Time in Hollywood, care a rescris istoria lui Polanski și a lui Sharon Tate. Și atunci filmul o ia pe cărarea asta foarte curajoasă. El prezintă începuturile a câtorva catorva actori celebri combinând realitatea cu fantezia și astea duc la o viziune utopică, încât la un moment dat te deranjează. Filmul începe ușurel cu câteva lucruri credibile. Oameni care fac orice ca să ajungă cineva la Hollywood, fie că sunt bărbați, fie că sunt femei. Trebuie să facă compromisuri de orice natură ca să ajungă acolo în vârf.

Asta înseamnă să se culce cu bărbați și femei deopotrivă, tranzacționând frumusețea lor, trebuie să facă față șantajului, să-și ascundă orientarea sexuală, să accepte roluri mizere pentru că sunt negri sau asiatici. A fi negru, asiatic sau homosexual în acea perioadă la Hollywood era de fapt un certificat care te împiedica să ajungi vedetă de adevăratelea. În ciuda capacității tale profesionale. Or mai toți eroii noștri se izbesc de asta. Iar în birourile producătorilor toate deciziile țin cont de bani, culoarea pielii și orientare sexuală. Și de presiunile pe care o societate segregată le face asupra lor. De exemplu, cinematografele din sudul Americii nu difuzează filme în care negrii au roluri principale. 

Până aici totul bine. Și ar fi ieșit un serial dramatic din acelea bune și foarte bune, dacă s-ar fi concentrat asupra dramelor pe care le trăiesc aspiranții la rolul de vedetă. Doar că autorii decid să facă cea mai curajoasă încercare cu putință. Să rescrie istoria, să o refacă în termenii gândirii liberale de azi, a acceptării unor drepturi și libertăți civile de către magnații de la Hollywood ca și cum ar fi anii 2000, nu 1940. 

De asta filmul din film rămâne cu un scenarist negru, are o actriță principală de culoare, e condus de o femei producător și se îndreaptă cu urale și huiduieli spre Oscaruri. Cele mai interesante sunt devierile personajelor, unde realitatea capătă un nou curs. Lucrul cel mai interesant i se întâmplă lui Rock Hudson, celebrul actor care și-a ascuns homosexualitatea până pe patul de moarte. Deși zvonuri au circulat în timpul vieții sale și de vreo două ori ziarele au avut tentative de a publica adevărul, agenții lui Hudson l-au protejat cu bani sau cu vânzarea altor povești. În seria Hollywood, Hudson devine un erou admițând în public că este gay.

Agentul său, Henry Wilson, unul dintre cele mai vicioase personaje ale anilor respectivi, deținătorul a zeci de secrete murdare, acolit mafiot, suferă și el o transformare în bine după etalarea tuturor viciilor sale. La fel o să vedem un prim scenarist de culoare care are succes uriaș, deși asta s-a întâmplat de abia în 2018. Două deformări și pentru Anna May Wong și Hattie McDaniel, primele vedete non-albe. Wong era chinezoaică, iar Hattie, interpreta lui Mammy din Pe aripile vântului, prima negresă câștigătoare a unui Oscar pentru rol secundar. Deși actrițe cu un talent uriaș, ambele au fost acceptate pe jumătate de lumea lor. Serialul de vi-l prezint le dă acceptarea totală. 

Finalul este atât de fericit și cumva siropos încât te scoate din ale tale. Dar e căutat așa și sunt lăsat atât de multe goluri în acest succes încât nu uiți că e o poveste. Și te forțează să te gândești. Întâi la modul în care societatea s-a transformat în 70 de ani. Și apoi la unde am fi fost dacă lumea ar fi fost mai tolerantă încă de acum două generații.  Filmul devine atât de bizar și îndepărtat de realitate că la un moment dat o să vociferezi și o să-ți arăți nemulțumirea. Pur și simplu coboară în utopie fără niciun fel de frâne. Or mintea noastră nu e obișnuită cu așa ceva. Drama și nemulțumirea sunt cele care ne-au împis în acceptarea unor idei liberale de-a lungul anilor. Or, aici construcția e tocmai pe dos. Dar cu atât mai eficientă.

În fine, pentru cine l-a văzut, vă mai las aici o mică dezbatere pe care am avut-o cu Alina. Actorii sunt buni și foarte buni în ce fac. Mi-a plăcut mult Samara Weaving și apoi Jim Parsons, căruia rolul de viciat, decadent și ticălos i se potrivește mănușă. Mie mi s-a părut credibil. Alina mi-a spus că în fiecare frază îl vede pe Sheldon. Eu nu am simțit-o decât pe alocuri. Dacă-l vedeți, să-mi spuneți ce gând v-ați făcut. 

 

Be brave, Andreea Părăluță!

Știți care a fost ultima oară când la un meci de fotbal din România au venit 56 de mii de oameni? Cel mai probabil asta s-a întâmplat pe fostul 23 August, pe vremea când avea gradene și nu locuri. Asta pentru că Arena Națională are 55 de mii de locuri. Întreb asta pentru a vă pune în context.

Spania deține recordul de prezență la un meci de campionat de fotbal feminin cu 56 de mii de oameni care s-au aflat în tribune. E un meci în care s-a jucat campionatul între Atletico de Madrid și Barcelona. Pe teren se afla și o româncă, Andreea Părăluță, portarul naționalei noastre. E considerată unul dintre cei mai buni portari ai lumii și acum joacă la o altă forță a fotbalului spaniol, Levante UD. 

Andreea ne-a fost ghid, mie și lui Andrei Tivilichi pe stadionul celor de la Levante. Și a avut vreme să stea un pic de vorbă ca să ne istorisească din viața unui sportiv profesionist. Unul crescut la noi, dar care și-a găsit împlinirea aici. De ce Be brave? Vedeți un pic mai jos!

Mulțumesc Ligii Spaniole de fotbal că ne-a falicitat această întâlnire

Constantin Cotimanis: „Am jucat rolul celui mai mare nenorocit din istoria noastră aproape contemporană”

Bebe Cotimanis este cea mai cunoscută voce din România. Amenințătoare, întunecată, profundă sau istorică, depinde de situație, vocea lui te călăuzește prin programul ProTV. Și o face de vreo 20 de ani. Dar când se întâmplă asta, ai mai puțină vreme să te gândești la actorul Constantin Cotimanis. Și la pasiunile sale. Ultima dată l-am văzut în „Între amin și chin,” un film despre fenomenul Pitești, care te lipește de scaun. Ce aveam să aflu este că, de fapt, în acest film, își întâlnește rădăcinile și o parte din istoria familiei de aromâni din care face parte. Așadar să începem de la voce  

Voiceover e o meserie pe care practic ați inventat-o în România. Până la Pro Tv aceasta nu exista. 

E o meserie pe care nu am stăpânit-o nici eu. Se pare că am fost primul care a intrat pe o televiziune cu voce, cu promo. Limba română nu se preta la așa ceva, punându-i-se în față niște voci de americani, de englezi, voci renumite. Era foarte greu să aranjezi limba română, să sune important pentru un lucru pe care îl ai de scos în evidență. Împreună cu Teodosiu am debutat la ProTV. Trebuia să facem niște promouri înainte să apară, să arunci postul în aer. Am reașezat felul de a vorbi pentru televiziune, în limba română. Prima a fost Esca care a avut un grad de pregătire ridicat la BBC. A trimis-o Sârbu înainte cu un an, iar ea a venit și a impus un soi de tipar preluat de alte televiziuni. Noi ne mândrim că am luat cei mai buni oameni din televiziunea română. Pe măsură ce oamenii au fost crescuți s-au răspândit la celelalte televiziuni. Așa se întâmplă că mă întâlnesc cu oameni pe care i-am pregătit pentru ProTV. Florin era foarte talentat, deci nu a durat decât vreo două ore pregătirea lui.

Aveați pregătire, ați știut ceva reguli?

Regulile mi le-am inventat. Le-am inventat și le-am răspândit. La un moment dat mi-a dat telefon amuzat Bogdan Vodă, colegul meu de la Nottara, soțul Clarei Vodă. Amândoi sunt actori la un post de televiziune. Mi-au spus: „Bebe, poți să vorbești? Se întâmplă ceva. A venit Repan să dea vocea Antenei 1, că vor ăștia să relanseze postul. S-a enervat la culme că ăștia i-au pus vocea ta și au spus că așa trebuie să sune”. Eu care îl respect pe Repi, care a fost un model de pronunție, o voce importantă în teatrul și în filmul românesc. Să îi pună vocea unui puști? S-a enervat și a plecat

Făceam promouri cu două zile înainte de lansare. M-am apucat într-un studio mic, pe o stradă lângă Obor, într-un fost cinematograf. Acolo era închiriat. Studioul în care înregistram era cam cât două toalete, puse cap la cap. Era o chestie cu niște cofraje de ouă. Așa era atunci. Am început să înregistrez, stând în picioare. Mona Segall și Cristi Rotar erau dincolo de ciclop. Din când în când mai trecea Sârbu să vadă cum merge treaba. Se uita și îmi făcea semn că e bine. Am început seara, pe la 8, 9 și am stat până la 2 noaptea. La un moment dat a apărut cu apă. M-a întrebat Mona Segall: „Bebe, ești bine? Ai obosit?”. I-am răspuns: „Mă dor picioarele!”. Am stat în picioare 4, 5 ore în fața microfonului. Apoi ne-am minunat toți: „Hai să îi dăm un scaun!”. Asta e o realizare a revoluției române. Eu nu mai făcusem asta. Mai făcusem o voce înainte de care sunt mândru, de care îmi amintesc cu plăcere: vocea lui Iisus din „Cartea cărților”.

Cotimanis pare un nume aromân. Care este istoria familiei?

Originile sunt mai mult macedoneşti. Familia e din satul Coasa, undeva prin Grecia, Larissa. Coasa sau Furca. Numele de familie a fost inițial Cotimani. În perioada în care te înregistrau la schimbul de populație din Cadrilater în partea cealaltă a Dobrogei, la Săcele era mai la repezeală. Au scăpat „s”-ul. Când am jucat în prima piesă, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic”, Bibanul m-a trecut pe afiș direct Cotimanis, fără să mă întrebe. Așa îl știa pe bunicul.

Bunicul a venit cu meseria pe care o avea în Cadrilater. Se vorbea puțin despre rude, fiindcă familia a trecut prin pușcărie și decideau să nu vorbească ca să nu spunem la școală. Am avut un unchi, Iancu, prefect de Caliacra. Bunicul era un om foarte priceput, era perceptor de taxe. Când ni s-a luat Cadrilaterul majoritatea am venit în zona asta unde era totul mai calm.

Nu mi-am păstrat rădăcinile. Mai am doar o mătușă, Țuți. Ea are copii, eu la rândul meu copii. În rest, ne-am cam pierdut.

După anii `40, unchiul Sandu a făcut pușcărie multă. Se vorbea foarte rar despre asta în familie. Tata a murit. Pe la 13 ani mai aveam grijă de bunicul, fiindcă îmbătrânise. Povestea: „Băi băiete, au ajuns golanii la putere… Dar să nu spui asta la școală”. Așa li se spunea, golani. Probabil asta a fost răzbunarea lui Iliescu când ne-a făcut golani fiindcă am stat în Piața Universității. Nu aveam cum să spun la școală, fiindcă nu discutam așa ceva. Nu eram foarte îndârjiți împotriva regimului, fiindcă eram tineri și alt regim nu cunoscuserăm până atunci. 

 „Între chin și amin”, filmul despre fenomenul Pitești, are la baza povestea unei familii de machedoni. E și o istorie personală la mijloc?

E greu să vorbesc despre chestia asta. Ana Blandiana i-a spus lui Toma: „Nu or să te lase să faci un film pe tema asta. Nu o să-ți dea nici un ban”. „Doamnă, sunt machedon, eu când îmi pun ceva în cap, fac!”. S-a apucat Toma de strâns bani de la macedoneni. A început să facă o listă. Macedonenii au început să doneze: Gigi Becali, Hagi. Kira Hagi joacă în film, chiar a debutat în film. Mai mulți au donat, dar fondurile principale au venit de la Toma. Toma a renunțat să mai facă o casă ca să aibă bani pentru film. Am fost puțin plătiți, dar am considerat că este o datorie. Toma mi-a spus: „Uite scenariul! Îl vei juca pe Ciumău, șeful închisorii de la Pitești”. „În nici un caz!”. El mi-a spus atunci: „Te rog, citește-l. L-am scris pentru tine! Mai gândește-te, te rog, ce datorii ai față de strămoși!”

Fenomenul Pitești ar trebui predat mai mult în școlile din România. Și ar trebui să vorbim mereu despre el. 

Rude torturându-și rudele. În filmul nostru e vorba despre un frate care își torturează fratele ca să-l scape. Nu era altă soluție.E un film dur, dar înălțător. Dacă ai răbdare și tărie, căci nu respiri pe timpul filmului. Toma mi-a spus că lumea se ducea la cinema, cu floricele, răcoritoare. Însă, de când începea filmul până la sfârșit nu puteai să bagi nimic în gură. Ieșeau și aruncau floricelele la coș. Nu mâncau! Nici nu ai cum să mănânci. Eu nu am băut apă. Am avut sticla de apă lângă mine. Văzusem filmul de nu știu câte ori. Nu poți să bei apă când cei de acolo nu aveau dreptul la apă. Să primești o cană de apă curată era o răsplată.

Rolul lui Bebe Cotimanis e unul dur. Pentru că întruchipează unul dintre cei mai mari criminali din istoria țării. 

Rolul celui mai mare nenorocit al istoriei românești aproape contemporane. La viața mea am jucat tot soiul de nenorociți, dar acesta e cel mai nenorocit. Am o plăcere nebună să îi las în fundul gol, să-i descopăr, să le fac o radiografie. Nu înveți din personajele pozitive. Pe un Făt-Frumos îl accepți, dar de învățat, înveți de la zmeu. Așa cred.

S-a filmat Jilava, în celule. (Am reușit să joc) având istoria unchiului în spate, având scenariul citit de mai multe ori, citind cărți despre fenomenul Pitești. Eu stau la Pitești. Sunt prieten cu cel care are grijă de muzeul închisorii. E o istorie aparte.

Fenomenul Pitești este păstrat în memoria noastră aproape printr-o întâmplare. Dincolo de istorisirile celor implicați, locul închisorii era sortit distrugerii. 

Axinte Gheorghe, om de afaceri, a primit aprobare să dărâme închisoarea și să construiască blocuri peste. Omul s-a apucat să construiască. A dărmat un zid, a făcut niște blocuri. Când a început să intre în partea cealaltă a dat de oase. Atunci s-a oprit, nu a mai construit. Omul de afaceri a devenit cel care răspunde de muzeul închisorii. Am fost cazat gratis, la Pitești, când am ajuns, într-un apartament superb, al lui. Are grijă de cei care au rămas în viață după fenomenul Pitești. Întâlnirile au loc o dată sau de două ori pe an. Oamenii dispar de la an la an. Tache Rodas este un om care a fost torturat ca nimeni altul. E de o veselie extraordinară. Am vorbit cu el. Tortură… Erau treziți de dimineața. Erau băgați sub pat când venea micul dejun. Asta era cam singura masă pe zi dacă nu erai cuminte. Stăteau sub pat. Ăștia veneau și le puneau castronul la gură. Nu aveau voie să îl atingă cu mâna. Nu aveau lingură, nimic. Mâncau din castronul acela niște tărâțe înmuiată în apă. Dietă, nu?! Li se dădea apoi un pahar cu apă, o dată pe zi. Erau bătuți, torturați. Trebuiau să renunțe la Dumnezeu și să declare câte și mai câte neadevăruri. Ei nu se interesau de ce e acasă: soră-ta e o curvă, taică-tău înjură în biserică și a violat pe nu știu cine. Oamenii nu scriau asta. Cei mai mulți. Parte din ei nu au rezistat și au scris neadevăruri. Parte din ele sunt scrise, scrijelite pe pereți. Nenorociții aveau pereți cu declarațiile lor. Un fel de tapet al renunțării la Dumnezeu. Dacă nu făceai asta pățeai ca Tache Rodas. Te călcau pe cap, te băteau la tălpi. Te lăsau iarna într-o celulă. Iarna. Închisoarea nu avea încălzire. Iarna era extrem de frig, iar vara te scoteau în curte când era arșița mai mare, numai să te țină la extreme. Mai primeau medicamente din când în când. Există un moment și în film când vrei să îi dai medicamentele și hrana ta celui care e pe moarte, iar el o refuză: „Oricum nu mai am mult”. În momentul acela îți cade lacrima brusc. Oameni lăsați în pielea goală în celulă.
Când unuia îi era mai frig se puneau unul peste altul. Făceau o movilă ca să-și încălzească corpurile. Cu furtunurile, din când în când, se mai băga apă și îi udau. Cum au rezistat? De ce? Cei mai mulți spun că l-au găsit pe Dumnezeu în închisoare. Ciumău spune: „Dumnezeu nu există, mă! Unde e Dumnezeul tău? Dacă ar fi, ar veni aici!”. „E aici! Ai să vezi că e aici!”. Mulți l-au descoperit în esența lui pe Dumnezeu. S-au descoperit pe ei. Dumnezeu e în noi, nu în altă parte. Se exprimă prin noi.

Ce simți când joci un astfel de rol?

Nu știu ce simt, îți spun sincer. Știu însă ce a simțit bunicul Kirei Hagi, din partea mamei. Când am fost la Constanța mi-a spus la premieră că și el a făcut pușcărie. Ani buni de pușcărie. Un constructor extraordinar. Mi-a spus: „Dacă aveam un pistol, trăgeam în ecran. V-am urât. Nu vă urăsc. V-am urât, nu vă urăsc!. Nopți la rând după ce ați sugrumat-o pe nepoată-mea, nopți la rând v-am visat, v-am urât.” Ne-am întâlnit, ne-am luat în brațe și mi-a mulțumit că l-am dat în gât pe nenorocitul acesta.

Nu l-am jucat strict pe acest torționar. Toma a adunat istorii de la vreo trei torționari, șefi de închisori: Jilava, Sighet, Pitești. I-a băgat pe toți, să-mi facă mie un bine.

Între chin și amin ar trebui băgat în școli la orele de istorie, să-l vadă copiii. Cei mici nu pot, pentru că e dur, dar liceenii trebuie să-l vadă. Nu are rost să predai în vorbe când ai filmul acesta, istoria contemporană a României. Nu ai cum să explici mai bine. Filmul nu îți arată decât vreo 30% din ororile petrecute. Nu ai timp de așa ceva și nici nu se pot arăta. Nu se pot arăta, dar ca idee dur prezentată, trebuie să intre. De ce să nu prezinți printr-un film? Dată fiind pregătirea profesorilor nici ei nu au fost contemporani cu fenomenul. Nu știu cum ai putea preda emoțional fenomenul, ca la teatru, să înțeleagă copilul ceva.

Apropo de anticomunism. Cum simțeați asta în anii lui Ceaușescu? V-ați educat așa sau ați primit o astfel de educație?

Meseria noastră nu poate fi făcută din afara conștiinței naționale sau a credinței în Dumnezeu. Teatrul fără Dumnezeu nu există! Cioran a stat cu Dumnezeu lângă el, l-a combătut, dar se raporta la Dumnezeu. Trebuie să te raportezi la ceva ca să poți trăi. Noi am trăit copilăria în comunism. Ea este frumoasă, deși nu în orice regim. Am avut o copilărie frumoasă. Ne-am născut în Ferentari, trăiam printre țigani, jucam fotbal cu ei. O minune de oameni. Nu știam că părinții fac un efort atât de mare să ne crească, pentru că și-au asumat responsabilitatea să aibă niște copii. Nu a fost greu, nu a fost ușor, a fost cum a fost!Ceva împotriva comuniștilor am avut când s-a înăsprit treaba, iar noi trebuia să ne cenzurăm în teatru, în film. Când cenzura ne împiedica să ne facem meseria. Teatrul era făcut numai din șopârle. Între Dumnezeu și noi stătea comunismul. Acesta trebuia dat la o parte ca să avem o vedere mai clară asupra lumii și vieții pe care o trăim. Băgam niște șopârle indiferent de ce jucam. Sandu Dabija spune: „Aproape nu mai vedem rostul să facem teatru că ne-a pierit dușmanul”. Nu ne-a pierit deloc. Și-a schimbat pielea și a devenit mai rău decât înainte fiindcă vine mascat.

Actoria a venit târziu. Mai întâi a fost vorba de construcții. 

După ce am terminat liceul de arhitectură, m-am îndrăgostit de meserie. Am fost prima promoție. Au încercat să aducă niște profesori de la Ion Mincu și să vadă câtă arhitectură poate înghiți un tânăr după clasa a VIII-a. Am făcut cinci ani la liceul de arhitectură. După ce am terminat am intrat la construcții, la seral. Mama creștea trei copii. Nu avea bani. Era croitoreasă de lux pentru multe vedete din muzica populară și nu numai. Aveam rate rămase de la tata pentru mobilă. Mama se chinuia, iar eu am simțit nevoia să muncesc. Am intrat la seral la construcții. Am stat 6 luni de zile, până când am dat de chimia materialelor de construcții. Nu țineam foarte mult, venind de pe șantier, să stau într-un șantier să muncesc toată viața. M-am mutat de acolo. În 1977, după cutremur, eram inspector de calitate la injectări în grinzi, cu rășini epoxidice. Se băgau niște rășini japoneze la început. Apoi Ceaușeasca a hotărât că le putem face și noi. La câtă chimie știa așa credea. Când am văzut că cele de la noi nu se întăreau în grinzi m-am retras și nu am mai semnat fișele alea de luare în primire pentru că nu era corect. M-am angajat apoi la Proiect București. Acolo am întâlnit arhitecți, constructori, proiectanți. Am lucrat la blocurile de pe Calea Moșilor. Desenam, proiectam, participam la soluții de proiectare. Blocurile erau prinse într-un catalog cu soluții tip. Am renunțat apoi și la Facultatea de Arhitectură pentru că rolul arhitectului nu era decât să pună niște culori pe un perete sau să agațe un panou. Suprafețe meschine până la a te încadra în 86 de metri cu 4 camere. Măreau casa scării, doar ca să micșoreze apartamentele. Am zis că arhitectura e frumoasă, dar nu la noi.

Și actoria?

A venit un prieten de la Proiect București. Mi-a spus că e o brigadă artistică cu un profesor tare mișto. Scopul era să mai fugim de muncă. M-am înscris că așa a vrut Dumnezeu. Așa am întâlnit un om minunat, pe Traian Aelenei, profesorul de teatru de la Școala Populară de Artă. O minune de om. Acolo m-am întâlnit cu Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Petrică Nicolae. Omul acesta mi-a spus că am talent, dar nu pe șleau. Ne prezentam la cursuri. Ne dădea câte o poezie. Cu foaia în față ne punea să o despicăm, să o recităm cum credem, să scoatem idei. Câștigam chestiile astea din logică, dintr-un talent pe care nu mi-l cunoscusem.

Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Dan Constantinescu s-au pregătit să dea la teatru. Eu nu aveam de gând. Dan Puric l-a anunțat pe Traian că nu dau. Nu erau telefoane mobile. El m-a rugat să-i fac plăcerea și să dau la teatru. Îmi era rușine. Ei erau foarte pregătiți. „Te rog eu mult de tot, fă-mi plăcerea asta, dacă tot am stat atâta timp împreună. Îți dă Dan Puric ce și cum. Învață cinci poezii”. „Dăm și la română, iar eu m-am desprins de literatura română de mult.” „Lasă că vorbim cu Dan Puric.”. M-a pregătit în două zile. Am dat la română. Nu eram chiar pe din afară total. Era eliminatorie. A urmat proba cu poezia. A fost o poezie scurtă a lui Nichita Stănescu. Cea mai scurtă. În comisie erau Olga Tudorache, Bibanul. El spune: „Atât?”. „Da.”. „Ajunge”. Am mai zis o baladă pe care o știam pe jumătate și m-a întrerupt la timp, o altă poezie foarte scurtă. Am trecut de proba asta. A venit improvizația. Nu știam ce e aia. Am luat 5,16, prima notă. Doborâtor, demoralizator. M-am prezentat și la monolog, tot la insistențele Aelenei. Mi-am făcut un monolog. Nu făcusem așa ceva în viața mea. La vreo trei zile primesc un telefon de la Dan Puric. Dialogul a fost așa: „Am intrat!” „Felicitări!” „Nu ai înțeles. Am intrat amândoi”.” Du-te băi de aici. Sunt 4 locuri!”. Rămăsesem 14, 15 pe loc după eliminări. Am plecat din Balta Albă, de la Ilioara, m-am urcat în mașina 313 și pentru prima oară în viața mea când am traversat la Rosetti am așteptat să se facă verde. Deveneam o valoare.

Când a fost momentul în care ați știut că veți face mereu asta

Petrică Vasilescu și Geta Angheluță mi-au fost profesori. A fost spectaculos. Nu știam despre ce e vorba. La a doua oră de actorie am lipsit. Jucau Steaua cu Dinamo, iar eu la așa ceva nu puteam lipsi. Am plecat direct la meci după muncă. Când am ajuns peste două zile la facultate se uitau colegii la mine: „Ce ai pățit, Bebe? De ce nu ai venit?”. „Nimic!”. A venit Petrică Vasilescu. Era un om tare grijuliu. Mirosea a om de la distanță, a om! „Ceva grav?”.” Nimic”, zic, „am fost la meci”. S-a uitat la Geta Angheluță vreo două minute. Tăcea toată clasa. Ei discutaseră. Ăsta are doar mama, cine știe ce s-o fi întâmplat, o fi murit, Doamne ferește. Mi-a zis: „Băi copile, sunt oameni care au dat de 10 ori! A câta oară ai dat Petrică (Panait)?”. „Am intrat a 11-a oară dom` profesor!”. „Îl vezi pe ăsta? De 11 ori, 11 ani la rând. Cred că trebuie să te retragi pentru că tu nu știi ce important e actorul și ce înseamnă el pe lumea asta”. Atunci am realizat despre ce este vorba și cât de importantă este instituția la care am ajuns și la care aveam să stau patru ani de zile.

 

Irina Rimes și Brâncuși. Cum i-am îmbolnăvit pe amândoi

În povestea asta cu Irina Rimes și Brâncuși am ratat cam toate țintele importante. Noi, ca societate. Am avut vreme să ne împărțim între cât de „varză” este fata sau cât de potrivită este alegerea. În rest, totul a fost tăcere, cum spune titlul unui film. O să spun eu două-trei chestiuni. Și apoi, la final, o poveste cu Irina. 

Întâi de toate,  ar fi bine să știți că fiecare zi de 19 februarie este sărbătoare națională. De ce? Așa zice o lege din 2015. Ar fi ideal să ne dea și liber în ideea asta, dar nu e cazul. E o sărbătoare în logica ăstora moderne de care ne tot dă Parlamentul României. Se împlinesc 144 de ani de la nașterea lui Brâncuși.

Cu ocazia asta, miercuri, se întâmplă niște lucruri prin București. Adică, la ora 19, la Muzeul Național de Artă o să fie o proiecție a unei holograme uriașe. E un fel de spectacol de lumină cu operele lui Brâncuși. Cred că va arăta fain. Tot în ziua de miercuri, la MNAR, se fac tururi ghidate gratuite în galeria cu cele mai multe opere de Brâncuși. La ora 14, la 16 și la 19.30.

Iar la Târgu Jiu va fi inaugurat un muzeu/casă memorială. E, de fapt, Muzeul Național Constantin Brâncuși. O să fie în casa Barbu Gănescu acolo unde a Brâncuși a locuit câtă vreme a făcut Coloana. Tot aici va fi o expoziție de fotografie cu câteva zeci de lucrări venite de la Paris și care vor arăta imagini din atelierul său. 

Al doilea lucru important. Ne-am oțărât așa tare peRimes ca și cum suntem o nație de exegeți în opere de artă. Am făcut recent o dezbatere la Digi FM din care a rezultat că, dacă s-ar tăia niște ore de la școală, desenul și muzica ar fi primele. Dacă aveți curiozitatea să vă duceți la MNAR o să vedeți că rupem de cultură și că e muzeul e plin. Și că ne sperie de fiecare dată când vorbește cineva altfel despre treburile astea. La noi trebuie să vină unul la cravată, să zică ceva de neînțeles și atunci se cheamă c-am făcut treabă. Dacă treaba iese din cadru, e nasol. 

Treaba e că, azi, Irina Rimes e mainstream, iar Brâncuși nu, în materie de cunoștințe generale. Așa s-a așezat lumea. Brâncuși nu e predat la școală și nici nu are cont de Insta. Dar dacă Rimes îl pune acolo, sigur îl va ști mai multă lume. Poate ceva se va mișca. Bref, într-o țară a cărei ultimă preocupare este o lecție de desen sau muzică, faptul că cineva vorbește fără mare siguranță despre Brâncuși nu e o dramă. Dimpotrivă, avem ocazia să ne spunem câteva lucruri. Poate mizeria care ne înconjoară, casele bizare, lipsa de orânduială se datorează și lipsei unui bun simț estetic. Nu ne-ar astrica ceva mai multă educație. 

Trei la mână. Când ministrul Gheorghiu a fost numit la Cultură, având doar experiența unui gazetar de la Suceava, nu ne-a măcinat nicio revoltă. Iaca las și eu din Libertatea.

Potrivit CV-ului postat pe site-ul Camerei Deputaților, Gheorghiu a urmat cursurile Universității Ecologice București – Facultatea de Arte- Actorie, iar licența a susținut-o la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași – Facultatea de Actorie. Parlamentarul spune că a pus bazele Teatrului Dramatic ”Bucovina”, proiect iniţiat după absolvirea Facultăţii de Arte-Actorie din cadrul Universităţii Ecologie din Bucureşti. Gheorghiu arată că a fost realizator de emisiuni de televiziune și radio și managerul unui radio din Rădăuți. În anul 2002 a deschis stația locală de televiziune OTV Suceava. În 2005 a pus bazele postului TV Rădăuți, unde ulterior a fost manager. În anul 2007 a deschis postul regional de televiziune Bucovina TV, unde a fost realizator, director de programe manager și proprietar al postului.

Sunt convins că lezații iubitori ai lui Brâncuși au avut un ghimpe în inimă. 

V-am promis și o poveste cu Irina pe care am cunoscut-o binișor în ultimii ani. Mi-a spus într-un interviu așa: „Am ezitări și nehotărâri de câte ori vorbesc în public. Pentru că vorbesc diferit românește și pentru că vă uitați un pic ciudat la mine.” Mi-a explicat și efectul școlii moldovenești cu numeroase ore în rusă. „Eu nu înțeleg toate glumele voastre pentru că nu am tot background-ul vostru. Și atunci prefer să fiu rezervată.”

Ce vă pot spune sigur este că Irina e afectată de ce i se întâmplă acum. Și se consideră vinovată. Deși nu e nimic dramatic. Ea are mult bun-simț și și respectă pe toată lumea. Sunt convins că experiența aasta o să-i fie învățătură. Până la urmă, asta e important. Noi restul ce-am învățat?

Daniel Dobre: „Simona e o fire independentă. Își rezolvă singură problemele.”

Daniel Dobre este mult mai înalt decât îți dai seama de la televizor. Și mai slab. E luminos, bronzat și foarte deschis. Vorbește cu mine deschis, din prima. Și realizezi imediat că nu tânjește după circuit. Are planuri aici și acum. E directorul unui challenger de băieți, de la Iași, o surpriză pentru peisajul local. Și e foarte pozitiv, după cum se spune în sport. Adică este optimist, are treabă și nu se plânge. Vorbim imediat după meciul lui Cori Gauff și al Soranei, la Australian Open.

Cori Gauff e iarăși o surpriză sau confirmare?

E vorba de maturitatea fizică și cea emoțională, iar ea le are pe amândouă la această vârstă fragedă. Este prima, după mult timp, care reușește să facă performanță la această vârstă. Nivelul de joc a crescut, iar nivelul de pregătire fizică le permite și femeilor să rămână mai mult în tenis. Înainte, Martina Hingis, la 14, 15 ani câștiga turneuri de Grand Slam. În schimb, la 20, 22 de ani se lăsau. Gauff nu e așa departe. Are rezultate bune, dar nu se poate compara. Atunci cei tineri intrau destul de repede în circuit. Acum, dacă ne gândim că Serena Williams încă joacă la 38… Sunt multe fete care rămân până după 30 de ani, iar atunci tinerele își fac din ce în ce mai greu loc. Ea este prima în ultimii 10 ani, cel puțin, de când am început eu pe circuit, care are rezultatele acestea.

Este înaltă, este foarte motrică. Are o tehnică foarte bună care îi permite. În primul rând servește foarte bine. Undeva la 190 de km/h, comparativ cu Venus Williams. E foarte matură în joc. Are o disciplină tactică pe care și-o adaptează la adversar, câștigată în general din experiență. E un lucru pe care îl poți forța prin antrenament, dar este foarte determinat de caracterul tău și de dorința de a învăța repede. Se pare că le are. Are în spate și o echipă bună, poate și gene bune. Este o surpriză. Acesta e anul în care va trebui să confirme. În primul an, lumea te analizează. În al doilea, având multe date despre tine, sunt mult mai bine pregătiți în momentul în care se întâlnesc cu tine. Trebuie să vii cu ceva nou, să reziști la presiunea de a-ți apăra punctele. Confirmarea din al doilea an e mai grea decât urcarea din primul an.

Nu mă așteptam ca Sorana să piardă, pentru că avea toate atuurile să o bată. Avea jocul. Ea joacă foarte bine! Are forță, varietate când vrea. Nu știu cum a servit, pentru că într-adevăr Gauff servește bine și trebuie să stai aproape cu serviciul.

Cum se procedează între două meciuri la un turneu mare? Ce face Simona în zilele libere?

Mereu a reușit, mai ales în timpul turneelor, să se concentreze pe ce și-a propus în timpul antrenamentului, să le facă bine și repede. Ca antrenor ai niște obiective pe care le atingi în termen mai scurt sau mai lung. Totul depinde de jucător. Dacă eu am un meci tactic de pregătit, pentru a doua zi și am două, trei scheme, pe lângă ce face bine, jucătorul le poate recepta imediat. Le poate încerca de două, trei ori. Dacă îi merg, nu e nevoie să te întrebe pe teren. Așa se produce în creier automatismul, se produce schimbarea pentru acea zi. Ai plecat mulțumit. E o chestie individuală, personală antrenamentul între zilele de turneu.

Tot vă aud și pe dvs. și pe comentatori folosind expresia „a simți mingea”. Ce înseamnă?

Când simți mingea, racheta e o prelungire a corpului. Există o unitate incredibilă, o simbioză totală între corp și rachetă. Este ca și cum ai lovi mingea cu mâna. Simți acea minge ca și cum ai mângâia-o cu mâna. Mingea se duce unde vrei fără să te forțezi, fără să-ți faci griji că poți să o greșești. E o stare de grație care te face să joci tenis ca și cum ai respira în timp ce dormi. Acesta e sentimentul. O a doua natură.

O zi între două meciuri mari, lungi, dificile, cât de complicată este?

Depinde de ce a fost înainte și ce e după. La băieți, dacă ai jucat înainte un meci de șase ore, prima grijă este recuperarea. Nu te gândești dacă mai joci a doua zi, dacă îți pregătești tehnic meciul, ci te gândești la cum îți aduci corpul la un nivel de energie bun ca să poți intra a doua zi pe teren, unde e posibil să joci iar 6 ore.

Programul e foarte personal. Sunt jucători care și în ziua liberă joacă două ore, trei, pentru că au nevoie de asta. În general ei sunt băieții. Sunt jucători care nu joacă deloc. Sunt mulțumiți de ce au jucat înainte și își petrec ziua liberă cu familia, în oraș, se relaxează.

Ședința tehnică este una așa cum ne închipuim noi? Adică cu analize video, tactică?

Există, dar depinde de jucător. Există înainte de meci, cu o seară înainte. Sunt analize post-meci în care vorbești despre ce s-a întâmplat, fie că ai pierdut, fie că ai câștigat. Vezi lucrurile bune, lucrurile rele. Nu e o analiză video neapărat. Toți jucătorii de tenis adevărați sunt în stare, în fiecare moment, să revadă cu ochii minții ce s-a întâmplat pe teren. Iar tu, din exterior, îi poți spune: „Îți aduci aminte mingea la 3-3, 40-egal, că ai avut-o la trei metri de teren și ți-a scăpat?”. El vede atunci cu ochii minții. Sunt jucători care își pot aminti fiecare punct din meci. Așa eram și eu, din păcate. Câteodată trebuie să și poți uita.

Analizele video sunt completate cu…

Antrenorul face. Avem site-uri. Pe jucătorii adverși îi vezi live dacă poți. Notezi. În afară de asta există statistici. Prin tehnologia actuală, atât WTA cât și ATP au contracte cu firme care pun la dispoziție statistici. Ai statistici pentru fiecare situație de joc. În general îți poți face un portret. Mai apoi, depinde de tine ca antrenor cum îi prezinți jucătorului informațiile și de jucător dacă le acceptă. Sunt jucători care se bazează pe statistică. Dacă eu îți spun că adversarul servește de 8 ori din 10 în stânga și doar de două ori în dreapta, s-ar putea ca cele două să fie de două ori la rând și să fie ași. Dacă tu accepți să iei 8 puncte, iar pe celelalte două nu, le faci.

Vă întorc un pic în timp. Profesionist, înainte de Revoluție cu o oprire bruscă.

În 1989 a fost anul dinainte de revoluție. E, dacă vreți, și o paralelă vizavi de noile vremuri. Eram în Israel cu Adi Marcu, prietenul și partenerul meu dintotdeauna. Aveam câteva turnee mici atunci unde puteam ieși. Jucau Iugoslavia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Israel. Cei care erau mai mari, în echipa de Cupa Davis, mai mergeau și prin Germania, la turnee mari. Eram la Haifa. Am pierdut la un israelian. Nu o să uit niciodată. Am avut set, 6-5, 30-0. Serveam. Eu nu am servit niciodată bine, de asta nici nu am fost jucătorul mai bun. Exact atunci am încercat să dau eu cu serviciul tare. El era foarte bun pe retur, un fel de Jimmy Connors. Am dat două servicii perfecte și au venit și două retururi și mai perfecte înapoi. A făcut 30 egal și am pierdut meciul.

Pe vremea aia membri cluburilor luau sportivii acasă și îi ajutau, fiindcă nu aveam bani. Stăteam într-o familie, bogată cred, cu o casă frumoasă. Luau români, pentru că pe vremea războiului, bunicul lor a făcut tranzit în România și cumva românii l-au ajutat să nu ajungă în lagăr. O poveste foarte drăguță. De atunci, familia aceea avea grijă de români. Dacă aveau nevoie, îi ajutau. El era un tip foarte corpolent, care lucra pentru FAO, Fondul de Agricultură Mondială, la O.N.U.. Mergeam la masă. Era ultima seară, 13 decembrie, 1989. Povestind, ne-a întrebat cum e în România, iar el ne-a spus: „Stați liniștiți! Ajungeți voi acasă și până la Crăciun, Ceaușescu nu mai e!”. „Ceaușescu nu mai e!” Adi m-a întrebat dacă sunt sigur că lucrează unde spune sau dacă nu e cumva de la Mossad. Când am ajuns acasă, ştiţi ce s-a întâmplat.

Ați lăsat facultatea ca să trăiți din tenis

Am făcut trei ani Facultatea de Inginerie și la un moment dat nu am mai continuat facultatea. Chiar îmi pare rău. În lumea tenisului ai parte de clasă. Nu vorbim doar de bani, căci și ei sunt la mijloc, dar e un mod plăcut de a-ți câștiga banii, în aer liber. E un mod foarte elegant de a trăi. Vezi lumea dacă ajungi la un anumit nivel, ești tratat foarte bine pe unde te duci, la orice nivel

Cum lucrează Simona cu statisticile?

A fost foarte reticentă la început. Ea e o jucătoare instinctuală, dar pe măsură ce a trecut timpul, a început, deși într-o măsură mică, să țină cont de statistici. Încă are chestiile ei. Îi spui: „Nu contează că ți-a făcut două puncte, ai câștigat opt!”. Ea încă e în stare să se enerveze și să țipe la tine câteodată, fiindcă a pierdut acele puncte, uitând că a câștigat 8. Susțin această părere a lui Ion Țiriac, că e cea mai talentată jucătoare din circuit. Am spus-o și eu de multe ori.

Știți că este un moment în meciul cu Cehia în care este filmată banca noastră. Și simona vede cu o secundă mai devreme mingea de meci a Irinei. 

Este vorba de anticipație. Marii jucători sunt mari nu doar pentru că se mișcă bine și pentru că dau bine în minge, ci pentru că întotdeauna reușesc cu ochii minții, cu al șaptelea simț, al optulea, să vadă ce se întâmplă. Se cheamă anticipație. E parte din calitatea unui jucător de tenis. La unii e mai prezentă, la alții mai puțin. Dacă ne uităm, de multe ori, orice pasionat de tenis vede că la un moment dat, un jucător se decide. Pleacă într-o parte și vine mingea acolo. Știe? Nu i-a spus nimeni. Nu i-a trimis Dumnezeu nici un gând înainte, dar simțul lui este de cele mai multe ori corect. Te uiți la poziționarea mingii, unde e, la poziția corpului adversarului, vezi sau analizezi în fracțiunea aia de câte ori s-a dus mingea într-o parte sau alta pe baza celorlalte mingi în aceeași situație. E foarte complex!

Darren Cahill v-a făcut un compliment fantastic după câștigarea Wimbledonului

Darren a fost mereu alături de noi și țin să-i mulțumesc pentru tot sprijinul pe care ni l-a dat, inclusiv în acele momente, chiar dacă într-o măsură mult mai mică decât era obișnuit să o facă. Am o relație foarte bună cu el. Am învățat multe. Poate dacă aș fi stat mai mult, aș fi învățat în continuare și aș fi fost mult mai bun pe partea mentală, psihologică. Pentru ce a spus chiar sunt recunoscător și îi mulțumesc. Pe de-o parte, viața mea nu s-a schimbat foarte mult. Mă duc în continuare la proiectele mele, la antrenamentele cu copiii, la clubul pe care îl am și de care mă ocup în continuare. Spuneți că sunt în vogă. Eu nu mă simt așa. Mă bucur doar că îmi e mult mai ușor când încerc să explic anumite lucruri. Sunt mult mai bine luat în seamă, sunt ascultat acum, deși spuneam aceleași lucruri și înainte.

Văd că sunteți bine cu fizicul. Puteți schimba câteva mingi cu Simona?

Să joc de pe loc, merge, dar în general, nu. De la ea vine mingea greu, apăsat. Nu tare, dar rapid. O ia repede. Se folosește de viteza mingii și îi place să folosească viteza mingii adversarului. Te sufocă.

Wimbledonul e un moment special. Ce v-a rămas în minte de acolo?

E un sentiment incredibil. Este poate cel mai riguros și poate cel mai rece turneu. Tradiția și regulile sunt atât de implementate și atât de prezente încât te simți aproape ca într-un templu al tenisului. Nu e ca în America sau Australia unde totul e fun. Eu îmi aduc aminte că în 2016, la un moment dat, Simona voia să bată mingea cu Horică, cu Horia Tecău. El a întârziat și nu a mai apucat să se schimbe. A intrat pe terenurile de meci într-o pereche de pantaloni gri. Imediat au venit cei de la securitate, i-a adus o pereche de pantaloni albi și s-a schimbat. Nici măcar un minut nu a avut voie să joace cu acei pantaloni. Antrenament! Trebuie să fie în alb total. Toți! Oricine intră pe teren trebuie să fie în alb. Și la meci. Fără alb nu ai voie. Cu pantaloni scurți e în regulă, dar trebuie să fie albi. E un echipament special. Nu e frustrant. Jucătorii o simt ca pe o întoarcere în trecut, o reîntoarcere la originile tenisului. Turneul oferă condiții incredibile. Faptul că joci în alb nu e un afront sau un motiv pentru a te simți prost.

Am avut anul acesta ocazia să vedem vestiarele înainte să vină jucătorii. În vestiarul de doamne au șampanie. Tu, ca membru, intri, îți pui șampania. Ai niște căzi de baie imense. Poți să stai acolo după ce ai jucat cu prietena ta jumătate de oră, îți bei șampania și te bucuri de baie. Noi, băieții aveam bere și alte chestii. Oamenii sunt incredibili. Sunt oameni care lucrează acolo de 20, 30, 40 de ani. Dacă ieși la pensie de acolo ai un loc al tău în tribună, pentru familie, unde poți vedea meciurile de pe central. E un templu mai degrabă decât un turneu.

Dacă ești antrenor WTA nu prea intri nici la vestiarul băieților, dar la fiecare turneu avem vestiarul nostru special, pentru antrenori.

Lumea din vestiar este apropiată? Relațiile dintre jucători sunt firești sau e o rivalitate extremă?

Fetele sunt mai reci în general. Se evită sau nu. Băieții, chiar dacă joacă peste 3 minute, dau mâna, vorbesc. E diferit. Depinde și de tipul jucătorului. Kyrgios îi înjură și îi face varză pe Nadal și Djokovic. Nu i-au spus nimic, dar să nu credeți că o să se ducă în vestiar și o să fie apropiați. I-am văzut pe Federer, Djokovic, Nadal și Murray jucându-se ca niște copii atunci când ploua, împreună. Cu mingea, cu pariuri, cine e mai puternic, cine e mai șmecher, cine ține mingea, cine o lovește. Exact ca niște copii mici. Rivalitatea, mai ales la băieți, nu depășește limitele bunului simț și o graniță decentă. E atât de mult respect între ei pentru ce au realizat. Marii campioni îi respectă și pe ceilalți! Niciodată nu l-am văzut pe Federer sau pe Nadal să se poarte urât. Dimpotrivă, îi ajută. I-am văzut cum îi îndrumă.

Agassi vorbește de dimineața meciului ca fiind esențială. Și că este obligatoriu să ai aceeași rutină

Rutina este baza activității unui jucător profesionist. Ești ca o mașină care la momentul oportun trebuie să livreze. Dacă mașinii nu îi pun antigel, dacă nu încălzesc motorul sau nu îi umflu cauciucurile, ea nu va funcționa niciodată. La fel e și jucătorul de tenis. Are anumiți pași pe care îi face pentru a atinge nivelul optim din punct de vedere neuromuscular, emoțional la momentul respectiv. Există niște reguli clare. Am meci la 11 sau 12. Eu trebuie să fiu gata. Încălzire înainte de antrenament, te schimbi, faci duș, te pregătești de meci. Înainte de meci mai faci o încălzire. Trebuie să discuți despre meci cu antrenorul, să te hrănești și să te hidratezi. Dacă lumea crede că eu mă trezesc la ora 9 și mă duc pe teren atunci când am meci la 11, se înșeală. Cine are meci la 11, la 7 e la micul dejun. La 7:30 pleacă spre bază. Cel târziu la 8 30 ar trebui să înceapă încălzirea. Apoi te schimbi și ai o oră să te pregătești pentru meci.

Simona Halep vs Alexandra Dulgheru. Daniel Dobre le-a antrenat pe amândouă. Cum le vede astăzi, detașat?

Simona este independentă. Îi place să-și rezolve problemele singură. Alexandra are nevoie de mai multă comunicare, de mai multe confirmări. Câteodată Alexandra este foarte poetă în minte. Îi fuge mintea, se duce în detalii pe care trebuie să i le spui mai bine. Simona e mai directă, puțin mai rațională. Dacă a înțeles ideea nu trebuie să mai stai 10 minute să vorbești. I-ai spus ceva și a înțeles sau știe deja. Eventual mai întreabă ea dacă are nevoie de o informație în plus. Ca antrenor îți setezi relația cu jucătorul individual. De asta are cea mai grea treabă, să găsească pentru fiecare jucător canalul de comunicare optim care să extragă din acest jucător maximul de potențial.

V-am văzut în tribună. De la încrâncenat, la calm, apoi cu lacrimi în ochi. Cum gestionați emoțiile?

În primul rând trebuie să încerci să nu arăți emoțiile de față cu jucător. Chiar dacă sunt pozitive, el trebuie să te simtă ca o oază de liniște. Mă enervez din ce în ce mai puțin. Înainte dădeai cu șapca, cu piciorul, mai țipai la jucător.

Nici cu Simona, nici cu Alexandra nu am trecut la țipat. La 18 ani mai intri pe contre, mai țipi, dar cu un jucător la 28 de ani ai altă relație, comunici altfel. O relație bună trece pe contractul de angajat – angajator, peste niște legături profesionale. Se creează o relație de respect, de prietenie, de încredere. Chiar dacă nu mai sunt în echipa Alexandrei, mereu o ajut, cu orice lucru de care are nevoie și o fac cu plăcere. O cunosc foarte bine, știu unde să o trimit, știu ce să îi spun. La fel și cu Simona. Dacă îi spun: „Simona, mă duc la Constanța, vorbește cu tatăl tău să mă ajute cu ceva”, e acolo. Între oameni normali nu se simte această relație de dependență. Te plătește ca să-l ajuți și te respectă pentru asta, chiar dacă te plătește. Când nu mai merge, ți-o spun și asta este.

Nivelul financiar este spectaculos?

Depinde de clasament, depinde de momentul în care intri și de ce e dispus să ofere. Un Ivan Lendl avea contrat de 1 milion pe an cu Murray. Un turneu de Grand Slam este încă un milion. Sunt mulți antrenori renumiți care au manager, la fel ca jucătorii. Acei manageri aranjează contracte.

Ce alți antrenori vă plac sau vă motivează?

Lendl e incredibil. Am reușit să îl cunosc tot prin Darren. A fost idolul meu. Era o mașină. Acum când l-am cunoscut am dat mâna cu el și i-am spus: „Ați fost idolul meu dintotdeauna! E o onoare pentru mine”, iar el îmi spune: „Bă, tu chiar prost ești? Nu ți-ai găsit unul mai bun?!”. Direct! Am rămas mască. Exact așa este, un om plin de umor, foarte dur în ceea ce face. Chiar ne povestea că are o academie de tenis cu niște reguli foarte stricte pe care dacă le-am băga în România, nu am mai avea activitate. La el trebuie să porți șapca într-un fel, să saluți într-un fel. Veneau tot felul de oameni cu bani care, în prima fază nu înțelegeau ce vrea de la ei. Spunea: astea sunt regulile. „Dar eu sunt X”. „Poarta e acolo”, era răspunsul. Ne-a spus că e foarte strict în ceea ce privește regulile și antrenamentul.

Mouratoglou îmi place pentru pasiunea și pentru investiția emoțională, fizică pe care a făcut-o în tenis. Pentru caracterul meu este un pic prea.. îi place expunerea. E peste tot. Bun, e de înțeles. A făcut mult bine, a făcut și rău. Eu cunosc proiectele sale. Pavlyuchenkova, dar și alte jucătoare au fost luate de el. Erau cele mai bune junioare și apoi au avut o perioadă cu el care a mers foarte prost. Le făcea pe toate el. În timp s-a dezvoltat, iar acum e un antrenor dedicat total statisticii. E brici! Academia făcută de el e foarte bună, se muncește. Publicitatea pe care o face tenisului prin emisiunile sale e foarte ok. E puțin diferit față de mine, dar e un timp foarte fair. Sunt chestii pe care eu le-am simțit, fiind acolo.

Știi când greșești?

Și eu am dat-o în bară foarte mult, dar nu ca antrenor, ci ca om. Fiind crescut într-un sistem cu antrenor dur, opresiv în anumite momente, prin educație, fiind la fel, am țipat, am mai rănit copii verbal. Ca tenis nu am stricat pe nimeni, dimpotrivă. Când nu am putut să ajut pe cineva, am spus: nu pot să te ajut, hai să găsim altă soluție. E prima regulă în sport: înainte să faci bine, nu face rău!

A fost un moment acum câțiva ani buni. Aveam copii la antrenament. Am avut o fată din Germania, crescută de mine de acolo, de la 7 ani. La momentul incidentului era micuță, avea vreo 12 ani. Părinții au vrut neapărat să o antrenez aici. Am sponsorizat-o, am ținut-o aici. Dinu Pescariu mi-a dat o cameră unde ea stătea. A fost o jucătoare foarte bună. După vreun an, a intrat într-o stare de pubertate, foarte visătoare. Chiar dacă stătea în club întârzia la antrenamente. Părinții erau departe, nu se implicau așa mult crezând că totul merge de la sine. Am avut câteva reacții aiurea, începând de la a țipa la ea, până la a o trimite acasă. I-am zis: „Pentru ce să te țin aici? Bani nu ai, te ajutăm noi. Ar trebui să fii o imagine a școlii noastre de tenis.” Avusese rezultate bune, dar nu chiar ce mă așteptam. Putea să fie foarte bună! Înveți. E o perioadă, mai ales în viața unei fete, când totul se schimbă. Apare menstruația, pubertatea. Se schimbă toate reperele, se pierde coordonarea. Știam lucrurile astea din punct de vedere științific, dar era foarte greu să le accept, în acest proiect cu ea. Voiam să demonstrez ceva. Voiam să meargă în Germania, să arate ce putem face noi în România. A plecat acasă. Au venit părinții să o ia.

În Germania stătea în zona unde am avut academia. Mergeam anual acolo. Mergeam pe stradă cu mașina și am văzut-o. Era cu bicicleta. Am oprit mașina să o salut. Când m-a văzut a avut o expresie de teamă. S-a dat înapoi ca și cum ar fi văzut diavolul. Atunci am realizat că probabil a rămas cu niște sechele emoționale din cauza acelui eveniment. Nu l-am aprofundat apoi după trecerea timpului, să–i spun că îmi pare rău, să vorbim. Nu am făcut asta. Mi-am dat seama cât înseamnă câteva vorbe spuse aiurea unui copil. Știam de mult, dar obișnuința și educația sunt a doua natură. Am încercat, chiar și acum mă controlez greu. Sunt situații în care efectiv se cere să fii mai dur. Una dintre regulile mele de bază și problema mea personală, un lucru care pe mine mă deranjează foarte tare, este să fii pedepsit nevinovat, iar la copii e de bază: să nu pedepsești un copil care nu a făcut nimic! Îi frângi încrederea în oameni, inocența. Încerc și pe antrenorii care au crescut lângă mine să îi educ în acest sens, dar lucrez și la mine.

 

Cabral:”Mi-am luat destulă bătaie pentru că sunt altfel”.

De Cabral am tras două luni ca să vină la emisiune. Și nu știam exact de ce nu-l prind. Dar el făcea cel mai important lucru din viețile noastre. Își lua timp doar pentru el. Se rupea de lumea noastră, de telefoane, de agitație și mai ales de presiunea timpului. Și nu făcea asta într-o vacanță obișnuită. La volanul unei mașini cu o rulotă a călătorit și s-a oprit unde a vrut. Nu l-a grăbit nimeni, s-a oprit să vadă timpul și oamenii. I-a avut pe cei dragi alături, a avut vreme. 

Și asta pentru că în restul timpului, Cabral muncește enorm. Emisiunea sa este înregistrată zilnic și durează zi-lumină. Dacă faci asta câteva săptămâni la rând ești frânt. Și asta nu este singura lui activitate. E doar una dintre ele. Oboseala, la nivelul acesta de muncă, este distructivă. Dar mai e ceva. Nivelul acesta de muncă arată și un nivel de succes. Iar succesul lui este atât de mare încât a schimbat și modul în care românii se uită la programele tv de după-masă. După ani buni în care au preferat emisiunile cu povești, în special cele din zone sărace, Cabral a mutat televiziunea spre familie și românii din clasa mijlocie. 

Dar este ceva mai important aici. Succesul lui este cu atât mai mare cu cât el este diferit. Și nu totdeauna acceptat cu totul. Faptul că e de culoare i-a asigurat o copilărie cu multe traume. Iar rezultatul este că, astăzi, Cabral, care este român sadea, ne spune că nu o să ne placă descrierea lui despre noi.  

Nu avem timp să ne cunoaștem. De asta te-am invitat azi. Să auzim poveștile oamenilor care reușesc deși nu pleacă cu o șansă egală

Foarte frumos! Să știi că nu e doar în România. Și afară oamenii judecă, și afară sunt răi, numai că afară au învățat cum să ascundă și îți trântesc două fraze politicoase și un zâmbet și ai impresia că e altfel. Nu e altfel. Așa suntem programați. Sună foarte frumos ce zici și așa e, nu mai avem timp de noi.

Știi cum e? Totul se vinde ca la circ. All glitter and shine. Pentru ca noi să fim rupți din stele, în general, trebuie să fie stelele. Atunci când ești în vârful unui chestii mediatice ești miezul, ești cineva, faci, dregi… De fapt ești un om al muncii, ai un salariu cu care îți faci niște treburi, un om care e mai cunoscut la scara lui de bloc, dar atât. Eu cred că ajungi să fii într-adevăr important în momentul în care începi să contezi fizic pentru oameni, atunci când reușești să faci lucruri pentru alți oameni, când schimbi mentalități care fac comportamentele oamenilor să se manifeste altfel. Atunci mi se pare că tu chiar ești cineva. O ardem foarte mult pe miştouri. S-a făcut mișto de Andreea Marin cu camionul. Încontinuu. Femeia, cum o fi ea, deși nu are nevoie de mine ca avocat, a făcut foarte multe pentru oameni. Atunci mi se pare că într-adevăr contezi. Când unuia căruia îi era foame nu îi mai e foame după ce te ocupi tu de viața lui sau când unuia căruia îi era frig nu o să îi mai fie frig după ce ai pus tu mâna acolo. Despre asta este vorba! De altfel, așa, suntem cu toții importanți. Suntem într-un concurs de ăsta e nebun: care are mașina mai scumpă, mașina mai mare. Stai să-ți arăt cheile să nu te roadă invidia. E o Honda Civic din 2001 cu rugină la aripile din spate. Este foarte bună mașina, e spectaculoasă. Mai am o autoutilitară, adică nu e vreo mașină fancy.

 E mișto să vezi cum oamenii se uită la tine și au impresia că au câștigat concursul, fiindcă e un concurs! Te uiți în stânga și ai concurs cu ăla din stânga. Te uiți în dreapta, ai concurs cu ăla din dreapta. În față, în spate, la fel. Vecinul de sus, vecinul de jos. Care are mașina mai mare, care are mașina mai frumoasă, care are casa mai nu știu cum, care și-a pus termopan. Tot concursul ăsta de fapt este zero, fiindcă tu pentru tine ai confortul pe care îl ai. Faptul că starea ta, confortul tău, bogăția ta, cum vrei tu să îi spui, e cumva mai cu moț decât a celuilalt nu te face să te simți mai bine dacă ești întreg la cap. Societatea ne-a tot împins în concursul ăsta. Atunci tu ai acum mașina asta și te gândești: de unde să mai tai pentru că merit și eu o altă mașină. O mașină mai nouă, dar nu neapărat mai bună. O mașină mai mare, dar nu neapărat mai utilă.

Vacanța de două luni are avantajele ei, dar și dezavantaje. Până la urmă trebuie să trăiești numai cu cei apropiați. 

Ori te omori, ori te lipești mai bine. E foarte simplu. Două luni în trei metri pătrați, te înjunghii.

Toate țările sunt frumoase când ești în vacanță. Nu trebuie să încasezi nimic, trebuie doar să cheltui. Nu ai nimic de făcut, ci ai doar probleme închipuite. Totul e frumos mai ales când îți faci puțin temele, dar în același timp nu ești sclavul programului. Noi plecăm pe un semihaos. Ne punem în mișcare și după ce suntem pe autostradă într-o direcție anume, a mea scoate tableta sau telefonul și spune: „Uite, asta ar fi interesant. Hai să mergem acolo”. Nu e o chestie nici programată strict, dar nici o chestie în care să dorim să demonstrăm ceva. E relaxare.

Cu copilul mic oricum e greu. Frumos, dar greu. De obicei ne organizăm. Dacă unul se ocupă de casă și de muncă, celălalt preia copilul. Sunt vorbite, dar nu sunt bătute în cuie. Cumva ne împărțim responsabilitățile și e pace. E greu fiindcă trebuie să ai un program cât de cât strict. Atunci trebuie să îți faci programul tău după programul lui.

Camper îi spune mașinii lui Cabral. Eu îi zic cu rulotă, dar nu e chiar așa. E de fapt o mașină ca o casă care îți oferă toate condițiile moderne de locuit.  

Cu cât ai mai multe dotări la el, cu atât viața ta e mai simplă. Cred că românii sunt unii dintre demenții care bagă foarte mulţi bani și le pregătesc foarte bine. Când intri într-un camper sau o rulotă a unui român o să vezi că omul are centrală de apă caldă pe gaze sau pe curent. Are încălzire pe diesel, dar și pe gaz. Are deasupra patului panouri solare, două baterii. Atunci tot ce înseamnă experiența asta e mult mai comod. Îți trebuie o mică îndemânare. S-a mai stricat una alta, dar a fost ok. Nu te grăbești nicăieri.

Cabral spune că rămâne în continuare un băiat de Berceni. E crescut acolo, trăiește acolo. Și el și Răzvan Fodor de care este foarte apropiat. 

Berceniul era mult mai rău înainte. Acum este un cartier normal, cu oameni normali care merg la muncă. Până acum ceva ani era o semijunglă. În primul rând ai avantajul că ești negru într-un cartier de albi. Eram trei negri în tot cartierul. Mai aveam un negru în Drumul Taberei, alți doi în Militari. Ne știam toți cu toți. Eram o mână de mulatri în tot orașul. Toată lumea din Berceni îi știa pe negrii din Berceni. Ai avantajul ăsta. Aveam și o mâncărime în tălpi să umblu prin cartier. Nu stăteam niciodată la scara noastră. Eram cu mai mulți băieți cu care hălăduiam prin tot cartierul știindu-ne cu toată lumea. Fără bătăi. Doar când era cazul să ne apărăm, dar nu aveam porniri violente. Așa i-am cunoscut pe toți de vârsta noastră. Ne știm toți cu toți. Ceilalți, frați mai mici, părinți ne știu și ei.

Când era puști stătea afară mereu. Azi își mai lasă copilul afară la joacă, în același cartier?

Nu las copilul afară din cauza traficului în primul rând. Aia o mare problemă, că nu avem trotuare. Trotuarele sunt pentru mașini acum și nu lași copilul să se joace în stradă când trec băieții cu mașina. Asta cu jucatul afară e gata. Am văzut din nou chestia asta în câteva cartiere rezidențiale, noi, care au între blocurile respectivele și un mic părculeț.

Mutatul din Berceni a fost vreodată o opțiune?

Ba da, ba da! Să știi că sunt prost de sincer. Am vrut să ne mutăm, dar nu ne-am permis. Aveam nevoie de spațiu pentru tot ce avem și ce ne permiteam noi nu era destul de mare, iar ce ne trebuia și ce ne plăcea nouă sau ce ne-ar fi plăcut nouă să fie al nostru era mult prea scump. Atunci am preferat să renovăm la noi și ne-am văzut de treaba noastră.

Am petrecut o zi două în străinătate la câteva evenimente. De fiecare dată când se făceau prezentările și Cabral spunea că este din România, ochii se lărgeau de uimire.

Nevastă-mea o ia razna. Ai văzut că eu când zic „Din România”, nici nu clipesc. Adică nu zic „Mă, din România, dar stai să-ți explic”. Eu zic: „Din România!” Mândru tot! Mândru ca un cocoș, din România! Ai văzut că oamenii fac ochii mari. „Sorry?” „Din România! Ce? Ce ai de comentat?” „Nu, nu, nu am vrut să zic nimic”.

Și aici apare întâmplarea cu David Coulthard. De fapt, eu sunt subiectul:)

El fiind ambasador vine la evenimente, dar poate să își aleagă un loc, să iau un loc, să stea de vorbă cu doi, trei de-ai lui și după aia pleacă. A fost un tip incredibil de simpatic. A rămas cu noi și chiar a făcut un tur de oameni să vadă cu cine mai stă la masă. Noi eram în balcon, exact lângă Domul din Milano. El a venit, a văzut Domul și impresionat fiind a întrebat dacă știe cineva la ce an a fost făcut. Atunci l-ați luat cu toții la bombardament cu informații de istorie. Tu ai început. După aia cine mai era cu noi. Fodor a continuat și el cu ceva. Am venit și eu cu ceva, și după vreo 10 minute în care noi am vorbit încontinuu și el era ca la ora de istorie a zis: „Ok, rămân cu ăștia, că știa sunt mișto!”.

La un moment dat îl vedem pe David că se schimbă la față. Omul îmi dă mie berea, îi dă lui Fodor altceva și plonjează, în genunchi, în fața lui Striblea al nostru, și se apucă să îi lege șireturile. Cătălin era blocat tot. Se uită în dreapta la mine, stânga la Fodor. „Bă, ăsta mă leagă la șireturi”. El și-a terminat treaba, s-a ridicat, și-a recuperat lucrurile și a continuat discuția, noi fiind toți trei: „Tati, domnul David Coulthard l-a legat la șireturi pe domnul Striblea.”

Familia lui Cabral este cea din România. Fără îndoială. A restabilit legătura și cu tatăl său natural. 

Tata e din Congo. Mama vine din Buzău. Îi zic tată acum doar ca să păstrăm discursul. De obicei îi zic Alex. Tată e Mircea care m-a crescut. Tatăl biologic a venit la studii, a cunoscut-o pe mama. A fost o poveste de dragoste foarte frumoasă. Ulterior s-a dus să ia pâine, când aveam eu vreo două săptămâni. Era coada mare și a rămas la pâine până am făcut eu vreo 11 ani. A venit, a stat vreo două, trei zile și a realizat că a uitat la coadă la pâine punga cu pâine. A plecat înapoi la Paris, fiindcă el acolo stă. Paris și Congo. Ne-am auzit la telefon când am făcut 28 de ani. Eu l-am sunat. Eram curios. L-am sunat fix de ziua mea. Eram în Brașov. L-am sunat. Mi-a răspuns: „Allo!”. „Bonjour! Bonjour! Mavé Monsieur Ibacka Alexandre”. „Au telephone.” Ah, parfait! Je suis Cabral”. „Oh, mon fils!”. Cred că în Congo am sunat atunci, nu în Paris. Peste vreo 3 secunde de muceală în telefon i-am zis: „Te sun mâine că mă ții și costă mult. Te sun mâine”. Bine. L-am sunat a doua zi. „Sunt Cabral”. „Aolo, fiul meu!”. Tot așa vreo 4 zile la rând. A șasea zi i-am zis același lucru, dar l-am sunat a opta zi. „Alo, da! Ai zis că mă suni ieri. De ce nu m-ai sunat?!”. Hai că am pierdut sincronizarea. E un om important în țara lui. În țara mea important a fost taică-miu, Mircea, al doilea soţ al maică-mii. El a fost un tată mai bun decât sunt eu tată pentru fiicele mele. Uneori m-am apropiat de modelul lui, alte ori nu. El e mult mai calculat. Arde cu o flacără foarte frumoasă, dar controlat. Eu sunt pe văpăi.

Copiii lui îi seamănă? Și cum se înțeleg cu el și cu bunicii?

Aia mare se duce singură, când vrea sufletul ei, nu mă mai bagă pe mine în seamă. Maică-mea vine și mai stă la noi, fiindcă e ceva mai mult spațiu, și stă cu pitica.Pentru cea mare sunt trecut la „blocați” în telefon, sunt cantitate neglijabilă, nu mă mai bagă în seamă, iar cea mică e prea mica. Cea mare e foarte puternică. Îmi seamănă foarte mult. E încăpăţânată, căpoasă. Îmi place foarte mult de fetele mele. Trebuie să ai răbdare. Fac un pas în spate. Îi fac față, dar în felul meu, nu în felul ei. Sunt două războaie purtate diferit. Sau același război, dar purtat diferit. Atunci câștigă amândouă părțile, dar totodată pierd. De abia aștept reconcilierea.

Copilăria unui puști de culoare în România, cu siguranță a fost complicată. 

Îmi aduc aminte că eram un copil cuminte, ascultător, perfect. La școală erau materii cu care nu mă înțelegeam deloc și materii cu care mă înțelegeam foarte bine. La mine au contat foarte mult profesorii. Uite, profesorul de istorie a fost primul care mi-a dat mindfuck. Până la el istoria era materia la care trebuia să țin tot minte. Atunci el a venit cu poveștile. De atunci am prins drag de istorie. Am citit atât de mult despre Verdun încât am vrut să merg acolo în vacanță.

Eu aveam impresia că eram un copil, deși departe de a fi model, nici pacoste. Dacă o auzi pe mama acum… „Nu mă mai înțelegeam cu tine! Nu voiai să faci nimic”. Îi povestește și lui nevastă-mea. E o luptă. Sunt efectiv șocat. Când vorbim și ajungem în zona aia, am ajuns să evit. Într-adevăr pierdeam cheile de la casă. Non-stop. Bun! Dar în rest?

Și aici vin întrebările grele. Ce fel de națiune suntem în relație cu cei care sunt diferiți?

Îți zic foarte clar. Acum, după ce ai noștri au rupt bariera comunismului și au văzut negri la televizor, e altceva. E ceva vreme de când pare că e ok să fii negru, ba unii dintre negri chiar sunt cool. Cel puțin mă uit la copiii de liceu și nu au nicio legătură cu copiii de liceu cu care am crescut eu. Pe vremea aia eram maimuță. Eu cred că a fost parte din educația mea. Noi suntem un ghem de bucăți de fericire, cu frustrări, cu traume. Acesta e omul în general. Probabil că traumele alea m-au modelat către omul la care am ajuns acum.

Îți iei bătaie fiindcă ești altfel. Ești altfel, iar atunci oamenii erau dresați, împinși să atace orice este altfel. Trebuia să fim cu toții la fel, iar eu încercam să fiu la fel. De atunci mi-am dezvoltat un mimetism foarte eficient. Dacă mă duci acum în China în afară de înălțime și de culoare în două săptămâni învăț să fac lucrurile cât mai aproape de ei și o să zică: „Băi, să știi că Li Cabral are ceva de chinez în el”. Atunci am dezvoltat un mimetism de care desigur, aveam nevoie. Pielea nu aveam cum să o schimb, fiindcă nu-s cameleon. Tot timpul se găsea câte un imbecil care să atace pe tema asta. Dacă intrau doi imbecili într-o încăpere sigur de mine se luau prima oară și după aia de altul că e gras, de alta că e ochelaristă.

Am avut noroc cu Mircea care este profesor de arte marțiale. Nu aveam deloc încredere în mine, fiindcă luasem bătaie în cartier și îmi era frică. De multe ori ajungeam acasă cu şuturi în fund. Eram negru, aveam un alt fel de păr în cap. Nu conta că vorbeam aceeași limbă.

Suntem rasiști? Interviul nostru are loc chiar în zilele în care Gabriela Firea a folosit în spațiul public expresia „bar de negri”.

Nu. Nu suntem mai rasiști sau mai puțin rasiști decât alții. Doamna Primar tocmai a spus într-o declarație „bar de negri”. Complet dezamăgitor. Știu cum e cu greul și cu vorbele, dar nu-ți permiți. Ai lucrat la o televiziune. Nu ai voie! Să stau să mă duc să fac plângeri la CNCD?! Nu ajută la nimic. Barurile de negri vin dintr-o istorie apropiată, anii `70-`80. E vorba de barurile în care nu intrau albii, pentru că negri nu erau acceptați în orice bar. Dacă mai pui mâna pe o carte, dacă mai vezi un film, o să înțelegi. Caută doamna Prima „Green Book”!

Nu am un bunic care a fost asuprit ca sclav. Am o experiență personală împotriva acestui lucru, am experiența personală a anilor de comunism. Nu are cum să nu te deranjeze când spune unul de exemplu: „România – jegoși”. Mai citești fel de fel de ziare. Mă apucă spumele. De nu știu câte ori le-am scris unor ziare de afară să scoată comentariile jignitoare la adresa românilor. Și la „Le Figaro” am scris. Nu este posibil să permiteți asemenea expresii față de o etnie sau față de o nație pe site-ul vostru. Nu e posibil! La fel cum am pretenția de la alții, așa am pretenția și de la noi. Nu veni să îmi zici „bar de negri”!

Eu nu vorbesc acum de doamna Primar. Pe mine m-a deranjat că o autoritate a statului face asta. Dacă omul de acasă zice „Bă, nu suport negrii!” e alegerea omului și i-o respect, însă atunci când ieși în spațiul public și urlii că nu-ți plac ăia e o acțiune greșită. În momentul respectiv tu devii agresor.

O rezolvi în timp, în ani, prin educație și explicații. Prin amenzi pentru unii funcționează.

Românul s-a schimbat foarte mult. Am fost crescuți de un sistem oribil care îți repetă aceleași lucruri toată viața, tu trebuie să dai dovadă de o putere foarte mare și de o clarviziune să știi că ăia mint. Îți povestesc ce am trăit în copilărie, dar fără ură. Nu o fac cu supărare. Puteam să plec. Am avut posibilitatea să plec, dar nu am vrut. Eu sunt român dacă mă întrebi. Nu trebuie să-mi dai tu sau să-mi dea altcineva voie să fiu român. Eu simt că sunt român!

Povestea mamei lui Cabral este tulburătoare. Mama unui copil de culoare a fost supusă tuturor judecăților. 

Maică-mea a avut mult de suferit. Mama a avut dosar „din cauza” bunicului, preotul Neculai Drogeanu. Era, din ce am înțeles, un preot foarte apropiat de comunitate. L-am cunoscut, dar eram foarte mic. Mama a terminat a doua în promoția ei la ASE. S-a angajat apoi la BRC. S-a mai și îndrăgostit de Alexandru. Au dat-o afară din BRC, Banca Română de Comerț Exterior, și au angajat-o la ITACIUVMR, o întreprindere de utilaje grele. Au zburat-o fără drept de apel, dar tot răul spre bine, fiindcă acolo l-a cunoscut pe Mircea. După Revoluție s-a reangajat la BCR. A făcut o carieră în banking și a ieșit la pensie pe un post bun, cu foarte mult respect din partea colegilor, fiindcă a fost o profesionistă.

Cabral înseamnă televiziune în ultimii 20 de ani. Televiziune de succes 

Am auzit teoria: „Ești la televizor pentru că ești negru”. Cu siguranță la casting a contat faptul că eram negru și eram mai exotic. Părea exotic să ai un negru la televizor care vorbește perfect limba română. Am ajuns la Antena 1 să prezint o emisiune despre mașini. Atunci aveam o Dacie Break, vișinie, vai de mama ei, și dacă lucrăm la emisiune puteam să conduc și eu alte mașini.

Probabil atunci m-au luat și pentru treaba asta. Nu aveam dicție foarte bună, frumusețe pe standardul european nu aveam, dar după aia să zici că rămâi la televizor 21 de ani doar pentru că ești negru… Nu te ajută bibilica. Televiziunea este un mediu atât de concurențial… Nu își permite nimeni să te țină doar pentru că ești diferit. Hai să îl ținem și maimuțoi să dăm culoare prostului. Dacă nu îți faci treaba du-te tati acasă, nu mai avem nevoie de tine!

În Africa ai ajuns? La familia din partea tatălui natural?

Da, am fost. Nu mă omor. Toată Africa ar fi fost spectaculoasă dacă nu ar fi fost luată în sclavie de tot ce a însemnat Europa. Atunci când aud Franța, Olanda, Anglia, Spania că ridică tonul către țările Est Europene, mai ales către români, cum s-a întâmplat de atâtea ori, „băi vedeți cu drepturile omului”… Cel mai mare masacru din Africa l-a făcut regele Belgiei. Hai să vedem ce a făcut Spania prin lume în toate cuceririle sale, ce a făcut Olanda în Africa de Sud până acum. Din punctul meu de vedere când vine vorba de drepturile omului și de bun simț: mucles! În România, așa cum am fost, nu am deranjat decât foarte rar și atunci doar când am fost nevoiți.

Africa mi se pare foarte tristă. Vezi cât de mult au tras de acolo națiunile puternice, cuceritorii. În Africa de Sud șoferul pe care îl aveam angajat la „Sunt celebru, scoate-mă de aici” a mers să o ia pe Andreea de la aeroport. A rugat-o să stea în spate. Când mergeau pe un drum național sau când depășeau alte mașini, o rugau să se așeze pe banchetă să nu se vadă. Nu e normal ca o albă să meargă cu un negru în mașină, singură. 2017, nu `54! Asta e Africa de Sud.

Cabral are un văr care joacă în NBA. Cu Succes. Serge Ibacka este campion NBA.

Din partea tatălui suntem 7 frați din 4 mame.

Una dintre mame a trăit în Spania. Serge a făcut baschet în Spania și apoi a mers către America și a intrat în NBA. E un jucător foarte bun de altfel. M-am cunoscut cu frații și surorile mele la 33 de ani. I-am invitat de gura neveste-mii la nuntă. Pentru mine sunt niște străini. Sora mea, Artemis din România, e familie. Mai sunt prietenii de aici care sunt parte din familie. Ceilalți, chiar dacă avem același sânge, sunt niște străini. La fel și cu Serge. Nu caut prietenie doar pentru că e în NBA și face 22 de milioane pe an.

Chiar în zilele în care vorbim, Cabral strânge lucruri într-o dubă pentru a le duce la o familie de oameni săraci. 

Avem un microbuz de 9 locuri cu care facem evenimente, mai ales excursii și tabere pentru copiii de la orfelinate, cămine sau din familii cu probleme financiare mari. Chestii mici. Nu salvăm lumea, dar încercăm să ajutăm.

Am citit de curând despre o familie. Au trecut printr-un episod catastrofal acum ceva ani. Doamne ferește! Nu vreau să povestesc, că e viața oamenilor. Acum, din nou, le-a luat casa foc. Tocmai făcuseră rate, au strâns banii și-au renovat casa și când a fost casa gata s-au trezit cu ea în flăcări. Au rămas efectiv cu chiloții de pe ei și atât! Am văzut apelul făcut de o domnișoară pe Facebook pentru ei. Aveau nevoie de bani. De bani m-am ocupat eu. Mai aveau nevoie de haine pentru ei și pentru copilul de 11 luni, scutece. Am zis așa: „Eu mă duc la muncă. Trebuie să fiu la filmare. Las duba asta aici, parcată în Berceni. E descuiată. Cine are pe acasă ceva din lista asta sau vrea să cumpere și să aducă, puneți în dubă. Primul val de comentarii a fost: „Prostule, o să îți fure duba!” Toată ziua m-am gândit la dubă, dar nu am avut pe nimeni în cartier să verifice. Îmi creșteau așteptările. „Sigur e plină. O să găsesc pachete pe lângă dubă”. Pe la vreo 9 seara am primit o poză. Duba era plină. Bucurie, bucurie. Am ajuns acasă și am încuiat duba. Pe la vreo 9 și jumătate mă sună oamenii din parcarea locului în care am lăsat duba și mi-au zis că sunt persoane lângă dubă. Le-am spus să pună în fața dubei.

 Mai târziu m-a sunat un alt prieten. Băiatul mi-a spus că sunt câțiva oameni care iau lucruri din dubă și le pun la ei în mașină și am mers acolo. Oamenii au venit să descarce lucrurile în dubă. Când au văzut că duba-i plină, au deschis-o și au umplut mașinile lor ca să elibereze duba, astfel încât oamenii care au venit după aia să aibă unde să le pună. M-au așteptat acolo. M-am dus la familia asta din Fierbinți-Târg și ei au venit cu mașina lor. Erau duba și alte două mașini pline cu lucruri. Impresionant! Asta pentru că românii sunt răi, românii sunt egoiști. Nu sunt! Nu sunt! Dacă îi dai ocazia unui român să te ajute de foarte multe ori el te va ajuta!

 

Joseph Hadad: „Nu a fost ușor pentru mine să țin și restaurantul și bucătăria, dar și casa și copiii.”

Nu cred să fi văzut pe cineva vorbind cu mai multă pasiune despre mâncare ca Joseph Hadad. Vorba colegilor mei, dacă îți vorbea despre o ceapă, simțeai cum îți lasă gura apă. Nu mai zic despre momentele când aduce la un loc mirodeniile. Despre combinațiile de mâncăruri, despre aromele aduse la un loc. Dar mai ales despre energia pe care o transmite peste tot. Joseph trăiește pentru meseria sa. Fiecare moment în care pune mâna pe ustensile este unul de fericire. Unul în care dăruiește și le arată tuturor o parte din el. 

De fapt, meseria sa și pasiunea sa sunt câte un dar pentru noi. Antrenat de mic să lucreze la capacitate maximă, pregătit și școlit în marile bucătării ale lumii, Joseph a ales la un moment dat să deschidă drumuri. S-a mutat în România pentru că aici, nimeni, de zeci de ani, nu mai făcuse ce făcea el. Era primul. Viața l-a încercat din greu, dar salvare a găsit-o tot în ceea ce face. Și cu asta va merge mai departe. Iar pe drumul acesta învățăm împreună ce înseamnă marea bucătărie a lumii.  Și hai să începem de la ceea ce este un minus al nostru. Noi, românii, nu prea ne pricepem la mirodenii. 

Românii nu cunosc cultura mirodeniilor. Sunt prea aromate. În câțiva ani de zile, însă, au învățat cum să mănânce. Mă bucură asta!

Care este mâncarea preferată a unui bucătar celebru?

Toată viața mea am mâncat pește. Toată săptămâna mănânc pește, doar în weekend mănânc alte feluri de carne. Pește și salate aș putea mânca zilnic. Păstrăvul românesc e foarte bun. Somon, dar nu foarte mult. Lup de mare, doradă. Macroul cu ceapă la cuptor cu ulei de măsline e extraordinar. Aici în România am învățat cum se face macroul prăjit cu mălai. Macrou file. Sare, piper și lămâie. Se lasă câteva minute. Se pune pe mălai și e prăjit.

Mâncarea românească e o minune pentru cei care vin din afară. Un om cu gusturile antrenate cum o vede, însă?

E o mâncare grasă, dar gustoasă. Ostropelul de pui îmi place foarte mult. Are multe influențe din nordul Africii. Am mâncat prima oară sarmale cu varză murată. Nu știam ce e varza murată. Noi în Israel mâncăm pe falafel. Mama a făcut sarmale cu varză dulce. Ies foarte bune. Trebuie să încercați! Vița de vie e și în Turcia și în Grecia, dar cu varză murată, nu mai văzusem. M-a surprins. A fost ciudat. Cum e murată de 6, 7 luni de zile într-un butoi și are un miros atât de neplăcut. Miroase de la 30 de metri. Am învățat că dacă o pui 2, 3 ore în apă rece se duce tot mirosul.

Prima dată am mâncat ostropel de pui cu mămăligă. Nu știam ce e mămăliga. E o mâncare simplă, sănătoasă. Noi, bucătarii gândim mereu cum să adaptăm un produs pentru săraci pentru vedete. Eu fac mălai cu trufe la mine la restaurant. E cireașa de pe tort.

Venirea în România la mijlocul anilor 90 trebuie să fi fost o aventură pentru oricine. De ce alege un chef celebru în țara sa să facă un astfel de pas într-o țară în care nu găseai mai nimic? 

Am avut o cunoștință în Israel care a făcut un contrat cu Casa Vernescu. A fost acolo prima nuntă: un om din Australia căsătorit cu o româncă. Prietenul meu mi-a spus că a luat o clădire istorică, de peste  195 de ani, e autentică, la fel ca un palat din Versailles. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost: „Unde e România pe hartă?”. Auzisem, dar nu știam. Era la 5 ani după Revoluție. Mi-a cumpărat biletul și am venit în România să gătesc pentru trei zile. Când am ajuns la Otopeni am văzut numai soldați. Nu știam unde sunt. Am plecat cu mașina pe străzi. Nu era lumină prea multă. Am zis că nu știu unde sunt. Când am intrat în Casa Vernescu și m-am uitat pe tavan nu îmi venea să cred. Era genial! Mi se face și acum pielea de găină când îmi amintesc.

La nuntă au fost 120 de persoane. A fost un succes. Ingredientele nu erau. Le-au cumpărat din Ungaria. Toate erau scumpe. M-am întors în Israel. La scurt timp m-a sunat. „Nu vrei să facem aici un restaurant? Cel mai bun din România! Nu sunt multe restaurante la ora actuală. Las totul în mâinile tale. Ce spui tu, așa facem!”. I-am spus soției. Nu știam ce să fac, să las cel mai bun hotel din Israel, poziția mea de executive chef. În Israel era în top. Nu exista altceva peste el. M-am gândit bine și am hotărât să fac altceva. Am ales să aduc ceva internațional în România. Fără acordul soției nu plecam. Băiatul meu avea trei ani, iar fata un an. Am hotărât să încerc un an de zile doar eu. Aveam 36 de ani, aveam forță de muncă. A fost o provocare pentru mine.

Copiii cum s-au împăcat cu România?

Băiatul cel mare are două nume. Dor David. Dor e nume românesc. La noi este „viitor”. Dor David e numele tatălui soției mele. Daniela e tot românesc, dar e și în Biblia noastră. Pe fetița de 14 ani o cheamă Lipaz. Lipaz Perah Hadad. Lipaz e „braț de aur”. Perah este floare. Dor a venit în România când avea 5 ani. Daniela avea 3 ani. Deci după doi ani au venit toți.

Soția mea a murit de 11 ani. Pe 16 decembrie 2008 a murit de cancer, iar eu i-am crescut singur. O să-ți spun un lucru foarte important. Înainte nu eram religios. Făceam cât puteam. Când a murit soția mea, Lipaz avea 3 ani și jumătate, iar Dor 16 ani. El era la vârsta la care avea nevoie de mama. Daniela avea 11 ani. Erau mici. Nu am știut cum să mă adaptez. Plecam de dimineața până seara atunci când copiii erau deja în pat la culcare. M-am uitat în oglindă și mi-am spus: „Dacă tu nu o să fii cu picioarele pe Pământ, puternic, nu se poate!”. I-am mulțumit Lui Dumnezeu pentru ce am și am realizat că trebuie să merg mai departe fiindcă cei mici au nevoie de mine. Dacă eu aș fi căzut cine știe, poate copiii o luau pe alte căi. Am reușit să-mi fac o carieră și mi-au mers toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Am crescut trei copiii minunați cu o cultură dezvoltată. Mă respectă și respectă toți oamenii din jur. Nu a fost ușor pentru mine să țin și restaurantul, bucătăria, casa, copiii.

Care este mâncarea preferată a copiilor? Ce știu ei că face tata când este singur acasă cu ei?

Acasă fac un mix. Sunt inimioare de pui, ficăței, pulpă fără piele. Le toc pe toate, pun ceapă, condimente și orez. E o mâncare de casă, gătită, nu ceva de restaurant. Le plac chiftelele de vită, împreună cu carne de curcan. A rămas tradiție în familie de la soție și de la părinți. Soția gătea. Nu exista grătar prea mult. Totul se fierbea, făceam sosuri, puneam condimente, iarbă aromată, coriandru, pătrunjel, cimbru, salvie. Cu asta am trăit noi, iar lor asta le place, mâncarea gătită, așa cum era când eram mici. Mereu vor chiftele de pui. Orice mâncare gătită este perfectă dacă e gătită cu drag, dacă pui suflet în ea. Nu contează ce e. Dacă respecți asta, totul o să iasă bine.

Joseph Hadad și-a pierdut soția în floarea vieții.

M-am simțit vinovat. Bucătăria este o meserie foarte grea. Am muncit de la 9 dimineața în fiecare zi. Când veneam seara la ora 11, 12 seara nu mai știam ce se întâmplă acasă. Am fost foarte prins de iubirea față de meserie. Când soția s-a îmbolnăvit de cancer la sân nu am știut. Am deschis ochii într-o vară din întâmplare. Era foarte cald acasă. Mi-a spus să deschid aerul condiționat. La ora 12 noaptea când a mers la somn purta un sutien. Era o femeie solidă, avea 1, 75, dar era puternică. Am întrebat-o de ce poartă sutienul. Mi-a spus că o doare sânul stâng. Avea ceva roșu. A spus că merge la doctor. Ziua următoare am plecat la muncă. Am fost ca un prost! Prost! A spus că nu e nimic, dar are ceva emoții. I-au spus că e o infecție după nașterea lui Lipaz. A luat antibiotice. După câteva zile nu era nicio schimbare. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bune, soția lui Cristi Borcea. I-am spus: „Mihaela, am nevoie de un doctor.”. M-a ajutat. Am găsit un doctor și s-a uitat la ea. I-a spus: „Ești grav!”. A fost pe loc. A diagnosticat-o cu cancer. I-au făcut analize. La prânz eu deja eram în Otopeni, plecam în Israel. Am lăsat menajera acasă. Am mers la spital acolo unde i-au făcut biopsia. Am stat câteva zile cu soția acolo să așteptăm rezultatele. Momentele astea nu o să le uit în viața mea! Le țin până la groapă. Soția mea a mers până la toaletă iar doctorița m-a întrebat: „Domnul Hadad, câți copii aveți?”. Atunci am înțeles.

Nu știam ce se întâmplă. A suferit extrem de mult timp de trei ani. M-am rugat la Dumnezeu să o ia la El, să închidă ochii, fiindcă a suferit foarte mult. Și ea și copiii. Numai injecțiile o ajutau să se liniștească. Avea 42 de ani, era foarte tânără.

Mâncarea ei preferată, fie că venea la restaurant, fie că făceam mâncare acasă, era o mâncare cu năut și grâu. Pui carne de vită, ceapă, cartofi dulci, albi, normali. Se lasă de vineri seara, de la ora șase, până sâmbătă la ora unu. E o mâncare marocană veche de peste o mie de ani.

Mâncarea israeliană ce are al ei și doar al ei?

Mâncarea israeliană nu există în lume. În Israel trăiesc palestinieii. Mâncarea vine din Maroc, din Grecia, România, din toate colțurile lumii. Mâncarea nu e specific israeliană. Humusul este arăbesc. Năutul este marocan. Lintea este tunisiană, marocană, nordul Africii. Noi am luat toate ingredientele astea și am inventat mâncarea israeliană.

Îi aduc aminte de borcanul cu mirodenii al Jamilei. Pe coasta nordică a Africii, fiecare casă are gustul ei făcut din mai multe mirodenii. 

Jamila are dreptate. Și la restaurant și acasă am acel borcan. Se cheamă Ras el Hanout. Se face cu 24 de ingrediente, dar eu fac cu 18. Restul nu le găsești nici în Israel, nici în România. Doar în Maroc. Condimentul acesta merge și la pește și la carne. Orice mâncare ai găti pui o linguriță din acest condiment. Vorbind despre asta deja simt mirosul.

Prima rețetă? Clătitele

Prima rețetă pe care am învățat-o la școală a fost la 15 ani jumătate. Bucătarul șef a zis că învățăm să facem clătite. Era foarte dur. Când intra în bucătărie toți tremuram. Așa era vremea atunci. „Aveți făină, ou, lapte. Atenție mare! Facem împreună. Cine rupe o clătită o mănâncă”. Am mâncat cel mai mult. Am mâncat vreo 30 de clătite atunci. Trebuie să înveți să fii atent la detalii. Detaliul face diferența. Clătita se face subțire, transparentă.

Îmi place să pun în clătite ciuperci proaspete, puțină rață afumată, multă ceapă uscată, ceapă verde, cimbru, rozmarin, salvie. Se amestecă și pui în clătită. O pui apoi în tigaie cu puțin ulei de măsline. Exteriorul este crocant, iar ce e înăuntru e moale.

Clătitele dulci le fac cu brânză de vaci, puține stafide, coajă de lămâie, vanilie. E ca o plăcintă de brânză. Ar trebui să iasă ca o budincă. Pentru aluat pui făină, ou și lapte. Se mestecă foarte bine. Aluatul nu trebuie să fie tare. Când îl pui în tigaie el trebuie să curgă singur. Focul trebuie să fie mic, iar aluatul trebuie să rămână ca o cârpă udă, nu crocant.

Alte restaurante sunt obligatorii pentru orice chef. Intră în ele cu un ochi critic?

Mănânc în restaurante doar când plec în străinătate, în Franța, în Dubai. Sunt multe restaurante bune atât în București cât și prin alte locuri, cum ar fi Transilvania. Oricum, niciodată când merg în alte restaurante nu fac figuri. Dacă nu au ieșit pastele bine, nu spun nimic. Nu merg să îi evaluez.

Street food a încercat?

Îmi fac fish & chips, puse în ziar, dar mănânc rar. Îmi plac cele făcute din pește alb, dar cele mai bune sunt făcute din cod. Cea mai bună perioadă de pescuit e în ianuarie

Dar shaorma adevărată cum e?

Când plec în Israel să o vizitez pe mama e primul lucru pe care îl fac. Merg la niște prieteni unde e foarte bună. Și acasă o poți face foarte bună. Se iau pulpe de pui, dar se scoate pielea. Se taie carnea în cuburi mici. Iei o tigaie și pui niște ceapă la călit în ulei de măsline. Ai carnea, niște pulpe de pui, sare, piper, puțină curcuma. Iei lipia. Lași iaurtul separat. Tahini cu apă rece și usturoi. Îl pui din abundență pe lipie și pui compoziția. Apoi o rulezi. Puteți să o faceți acasă. Nu trebuie să mâncăm doar pe stradă.

 

Teo: ”Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept.”

Într-o miercuri seară am mers să văd noul show al lui Teo ”Ăsta-i stand-up?” la Club 99. Am stat un pic de vorbă înainte. Nu știu dacă a stat să-și numere vreodată spectacolele, dar, cu siguranță, Teo are câteva mii. De asta își știe publicul foarte bine. Și cred că și-l selectează. Nu este interesat ca toată lumea să vină să-l vadă. Are și fler și experiență. Îmi spune de câțiva băieți care sigur o să-i facă necazuri în timpul show-ului. ”Îmi place lumea care vine la un spectacol, nu la distracție.” E stand-up, dar până la urmă este un act artistic. E o înlănțuire de talent, muncă, efort, imaginație și, da, transpirație. 

Show-ul ține cam o oră. La finalul ei, e transfigurat. Efortul se citește prin toți porii. E tras la față, mai brunet, și îmi pare că e chiar mai slab. Toată energia care a plecat dinspre el se simte. Spectacolul e un succes. Lumea îl primește cu urale. Dar sunt sigur că nu e pe gustul tuturor. Nu toată lumea visează la un spectacol în care se spun lucruri nasoale despre noi și tarele noastre. Despre cum gândim, cum iubim, cum ne războim, despre obsesiile noastre ca nație. Și-i spun că este curajos în comparație cu colegii care aleg subiecte mai facile. Cineva îmi spune că el este ”cel deștept”.  

Nu mă stresează atât de tare comparația. Este ideea că în România nu e un lucru bun (să fii deștept). Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept. Am și o bucată în show în care spun că românii sunt poporul care spune: „Bine că ești tu deștept” ca pe un reproş. Noi nu credem că cineva poate să fie. Nu ești, te dai deștept. Tu ești tot prost, dar ai pretenții. Se strânge puțin carnea pe mine când zic: „Ah, am mai pierdut un spectator”: În general în comedie e foarte deștept să vii de jos în sus. Sunt mulți oameni în comedie care au avut o abordare de deasupra. George Carlin e unul dintre ei. În momentul în care te poziționezi ca fiind cel mai prost din sală comedia, glumele sunt de genul: „Dar eu nu înțeleg care e faza, că văd că se întâmplă și eu nu pricep.”. Carlin era dintre puținii care zicea: „Hai că vă spun eu cum stă treaba: asta se întâmplă asta se întâmplă”. E foarte greu să vii de deasupra și e foarte puțin profitabil. Nu spunem despre un om că e deștept, spune că e cel mai puțin prost.

Mă întreb câtă lume știe că în realitate îl cheamă Claudiu

Doar familia îmi spune Claudiu. Mihai nu-mi spune nimeni. E un nume nou-nouț. A fost ținut de un bătrânel într-un garaj în Germania.

Are umor, un club și un restaurant. 

I-am dat soției ocazia să se exprime prin gastronomie, nu mi-am făcut un restaurant. E afacerea de care are ea grijă și face o treabă extrem de bună. Noi ne-am asociat cu un om care are această cârciumă. Ea are grijă de bucătărie, face meniul. Face o treabă extraordinară pentru că face cu foarte multă dragoste preparate românești, nu reinterpretate. Am prins un pic de boală pe termenul ăsta. Îmi provoacă ceva alergie de la televizor. Se tot folosea la toate concursurile de gătit. E foarte bine să îmbunătățești un produs, să-l schimbi, dar era o inflație de reinterpretare. Oamenii făceau sarmale, le zdrobeau cu o furculiță și le reinterpretau. Nu, e tot o sarma, dar ai zdrobit-o. Nu ai reinterpretat nimic.

Care e mâncarea preferată de la ea?

Are o budică de mălai, e o cremă de mămăligă să-i zic așa. Este sărată, nu e prăjitură.

De aici a apărut și conceptul Food for my man

Este un # pe care ea îl folosește de când s-a apucat de gătit și care mă enervează crunt. Mă scoate din minți. Rare ori am o reacție mai nasoală. Când ne-am cunoscut nu gătea. Eu găteam. Mie îmi plăcea și îmi place în continuare. Văzându-mă pe mine că iubesc să gătesc a zis că va încerca. Îl iubesc pe omul ăsta, stăm împreună, lui îi place, de ce să nu fac și eu chestia asta. S-a apucat și ea să gătească. Curbele s-au inversat total. Eu am început să nu mai gătesc, iar ea a explodat. A descoperit că îi place foarte mult, să învețe, să inventeze. De multe ori când mă întorceam din țară, ea mă aștepta cu mâncare. Tot timpul folosea #foodformyman. Vine bărbatul din deplasare și îl așteaptă femeia cu masa pusă.

Mă scoate din sărite pentru că de vreo 3 ani, de când s-a apucat să gătească mai mult în mediul profesional nu mai gătește acasă, dar folosește acest # pentru niște lucruri absolut minunate de care eu nu mă ating. Mă râcâie pe suflet pentru că știu că era pentru mine.

Nu e deloc geloasă, dar e amuzant că atunci când gem fiindcă îmi dă ceva foarte bun de mâncare face: „Hei, hei, hei”.

Nu sunt gurmand. E o diferență între gurmand și gurmet. Gurmand înseamnă să mănânci și a patra shaorma, gurmet înseamnă să mănânci o shaorma cu sos de tarhon și cu carne de curcan.

Pe mine mă amuză că de fiecare dată când comand gazpacho, chelnerii fiind traumatizați de românii care se poartă în felul lor aparte cu ei, aud „să știți că e rece”. Oamenii se așteaptă ca supele, ciorbele să fie fierbinți.

Show-ul său de la Sala Palatului, Aia e, a avut ca temă ”boala pe homosexuali, țigani sau unguri”. Azi îl vedeți pe youtube. 

A fost filmat anul trecut, la sfârșitul anului trecut. Unele au fost filmate înainte de referendum, altele după. Îmi pare rău că a durat atât de mult post producția. Ar fi fost bine să apară puțin mai repede, cât era încă proaspăt subiectul în mintea oamenilor. Nu e curajos. Când vine vorba de toate subiectele abordate, despre cum relaționează majoritatea legat de gay, de unguri, de romani și așa mai departe, am încercat, și cred că am reușit, să merg într-o zonă de centru. Nu vreau nici să bucur pe toată lumea nici să deranjez pe toată lumea. Sunt puțin progresist în abordare. Sunt sensomarxist: aș vrea să aibă toată lumea sens.

Sunt puține subiecte în care cineva are toată dreptatea. Un subiect în care nu există dreptate de împărţit între cel puțin două părți, nu cred că este interesant. Un subiect în care dreptatea este 100% alocată nu este efectiv discutat. Subiectele care nu sunt deloc controversate sau nu sunt deloc împărțite, nu sunt niciodată interesante. Nu văd niciun curaj în a aborda un asemenea subiect.

Am abordat subiecte de genul (relația cu soția) acum câțiva ani. Nu mă consider superior că nu o mai fac. Zic doar că m-am plictisit de zona aia. Nu zic că nu e o zonă bună, o zonă de subiecte ușoare, digerabile, în care oamenii se regăsesc foarte ușor.

Am încercat să țin materialul într-o zonă care nu e fățiș partizană sau violent părtinitoare. Am încercat să-l fac echilibrat. A fost foarte interesant că la unul din show-uri am vorbit cu niște rromi destul de în vârstă, serioși. La un moment dat cel mai bătrân de la masă a zis: „Am râs, mi-a plăcut. Când te-ai apucat să zici de țigani să știi că ai fost în pericol puțin pentru că nu știam unde o să te duci. Până la sfârșit mi-a plăcut. Să știi că te-ai jucat cu focul acolo”. Erau niște oameni mai serioși. Mi se pare interesant pentru mine. Apreciez că apreciezi chestia asta, dar nu o să mă scald în aprecierea asta. Știu de ce o fac.

Partea cu ungurii face sala să se cutremure de râs, doar că unii râd încrâncenat

Mi-au spus oamenii după show că există comunități de unguri în Moldova. Le spune ceangăi. Am răspuns la comentarii: „Vă mulțumesc mult că mi-ați spus de ceangăi, dar vă dați seama că nu mă refeream la ei”. Când moldovenii spun: „Ai naibii unguri!”, nu se referă nici ei la ceangăi.

Eram acum mulți ani de zile când făceam show-uri în Iași și s-a întâmplat exact așa. A țipat un hușean din sală. Râdeam cu Victor. Am fost la Suceava, iar la masa de lângă noi trei cetățeni, din Suceava, discutau exact despre asta. Era cu câteva zile înainte să dau drumul la Special pe YouTube. Ei, din Suceava, discutau cum nu se mai poate cu ungurii. Exact ce spuneam. Fuseseră ei la o conferință națională a firmei la care lucrau. Veniseră oameni din toată țara. Oameni au zis: „Ai dracu, la cursuri se chinuiau să vorbească română, dar în pauză, numai maghiară”.

Cred că românii au o problemă cu toleranța. Cred că suntem un popor care nu a fost expus la adevărata sursă a toleranței: înțelegerea. La noi se opune rezistență la ideea de toleranță. Atâta timp cât nu ai legătură directă, uman, personal, unu la unu, cu tot felul de grupuri marginalizate, nu-ți dai seama că sunt tot oameni. E foarte ușor să cazi în teoria asta a celuilalt. Sunt sute de mii de ani de evoluție în noi. Tot ce e străin de grupul meu e un pericol. Atunci când ai asta de sute de mii de ani în tine, de lucrul ăsta nu poți să treci decât atunci când acel grup nu mai e un străin, ai o legătură personală. Aveam o vorbă: Românii sunt rasiști. Ei spun că nu au nimic cu negri. Acum doi sau trei ani a venit o prietenă din Canada împreună cu o altă prietenă de culoare. Am mers douăzeci de minute pe stradă. După vreo 10 minute mi-a zis: „Se uită oamenii urât după mine. Voi aveți o problemă cu negrii aici?”. A început să mă uit la felul în care se uită oamenii și i-am spus: „Nu e ură. E curiozitate!”. Ea avea dreptate să judece reacția așa pentru că într-o țară unde sunt foarte mulți negri dacă te uiți așa după un om e semn de agresiune. La noi e doar forma. Numai la suprafaţa părea agresiune. La bază oamenii erau curioși.

Dacă te duci și vorbești la Târgu Mureș o să vezi că oamenii nu au boală pe toți ungurii, ci pe anumiți unguri.

S-a dus să cumpere pâine de la maghiari, dar s-a ales doar cu covrigei

E 100% adevărat. M-am dus în brutărie în Târgu Mureș să verific dacă îmi dau pâine. „Brutăria Covaci”. E în mod ironic pe bulevardul 1 Decembrie. E o problemă, nu zic că nu s-a întâmplat niciodată, dar de foarte multe ori, românii care pățesc asta sunt mai puțini decât se spune. Am vorbit cu mulți oameni cărora li s-a întâmplat. În cazurile în care li se întâmplă în mai puțin dintr-un sfert de cazuri e vorba de rea voință. Nu am auzit povestea asta în Oradea, Arad sau Satu Mare. De obicei se întâmplă în Harghita și Covasna. Se întâmplă rar ca vânzătoarea să zică în mintea ei: „Eu nu o să-i vând ăstuia nimic pentru că e român”. De cele mai multe ori nu vorbește română. Oamenii nu cred că ea nu știe să vorbească română, ci că e din rea voință.

Aia e” e un show care mie mi-a mers la inimă

„Merge și așa”. Mai e și o altă observație. Mai e un alt grad de resemnare, mult mai mare: „Asta a fost”. „E” implică un prezent. Încă mai avem ce să facem. „A fost”, deja s-a încheiat. Resemnare cu precizie. Nu ai ce să-i mai faci, dar știi exact care e problema.

Eu mă judec fiindcă discut lucrurile astea fără să fiu calificat. Noi, comedianții, observăm și analizăm. Poate Vintilă Mihăilescu ar fi potrivit să răspundă la întrebarea asta. E o chestie care ține de antropologie, sociologie. Eu îl admir extraordinar de mult. În meseria noastră e greu să nu admiri un om care trăiește din a observa și diseca societatea, fiindcă noi asta face. Ideea e că nu știu să îți spun. Nu am instrumentele de cunoaştere.

Mi se pare că ne schimbăm, iar schimbarea e simplist să o vezi în bine sau în rău. Schimbarea e simultan în bine și rău. Mi se pare ciudat că oamenii vor un răspuns clar. Vor să simtă clar. Se fac sondaje. Mergem în direcția bună sau nu? Dacă 100 de ani mergem în direcția greșită nu cumva greșit e ce considerăm noi bun? E ciudat. Apoi oamenii au nevoia de ordonare a Universului, de simplificare. E bine sau nu e bine? E și bine, dar nici nu e bine. În afară de o creștere economică pe care o simți clar, și spui că e mai bine, restul e foarte interpretabil. Ține mult de ceea ce alegi tu să vezi, de ce trăiești tu, nu altul. Diferența pe care o văd eu foarte clar este că față de acum 20 de ani, de când eram eu în liceu s-a schimbat valoarea percepută a educației. Drastic. A scăzut foarte mult importanța acordată educației formale. Nu există alb și negru. Spun doar că eu simt că în momentul de față dacă mergi în licee și întrebi: „Cât de important e faptul că tu faci liceul ăsta?”, vor fi mai puțini oameni decât acum 20 de ani care zic „E important că fac liceul ăsta, e important că merg la școală”. S-a schimbat sistemul de valori oricât ne-am plânge. Oamenii zic că în rău. Pe de altă parte zic mereu că s-a schimbat în rău. E o discuție fără sfârșit. Nu știu cine impune modelele și valorile astea și de ce se prostește lumea. Vreau doar să spun că e clar că s-au schimbat modelele și valorile. Sunt total rupte de tot ce înseamnă educație. Pe vremea mea exista foarte clar modelul omului de succes care a învățat. Acum există mai puțin. A apărut modelul antreprenorului care pe vremea mea nu exista. Antreprenoriatul ăsta în România poate foarte ușor să fie curat sau nu. Și pe Becali poți să-l vezi ca pe un antreprenor.

Teo urăște anii de facultate, dar, cumva, liceul i-a plăcut. 

Am disprețuit mult facultatea pentru că în liceu am văzut ce înseamnă un model de învățământ în care ești apreciat ca om, ca individ, dacă vrei. Liceul pe care l-am făcut eu e în continuare un liceu deosebit. „Colegiul Național Bilingv George Coșbuc”. În continuare e un liceu altfel. De ceva timp nu am mai fost în liceu, dar cred că vreo 10 ani după ce am terminat am mai fost pe acolo. Am avut întâlniri cu elevii, m-am întâlnit cu profesorii. Profesorii au organizat întâlniri. În perioada aia se mândreau.

Cum se adună ideile din spectacole

De data asta chiar le atac activ. Asta mă distrează. Nu știu dacă e curaj sau confort. Vorbesc despre bacterii, incest la bacterii. Din pas în pas am ajuns la incest la bacterii. Am pornit de la o chestie văzută pe o sticlă de Domestos. Scria că omoară 99,9% dintre bacterii. Aia a fost sămânța. Mi s-a părut interesant. Ce se întâmplă. Am ajuns așa la incestul bacterii și la cât de grav e consumul inutil de antibiotice în România. România e pe locul doi în Europa după Spania.

 Era ceva grav dacă venea de-a gata. Era ceva ce trebuia psihanalizat. Am făcut show-ul ăsta la Iași și Brașov, două dintre orașele mele de suflet pe lângă Cluj, Constanța și Timișoara. Acolo mă înțeleg cel mai bine cu publicul.

Faceți-mi și mie o glumă, domnul Teo!

O glumă se dezvoltă. Fiecare om are alt proces. Eu am niște semințe. Eu îmi notez numai o sămânță care ori devine o glumă scurtă, ori îmi dau seama că nu merge, nu are rost, o abandonez o vreme și se poate întâmpla ca peste trei ani să revină, să-și găsească locul într-o altă construcție, ori crește foarte mult. Am bucăți de 10 minute care au plecat de la două propoziții scrise în telefon. Eu în telefon scriu numai miezul. În momentul în care ceva mi se pare amuzant, văd un contrast, un paradox, o chestie care e trecută cu vederea, dar care e acolo, o notez. Notez doar sămânța. Pe scenă transmit ideea aia în cuvintele care îmi vin pe scenă. Mi-am dat seama că e o diferență mare între cuvintele pe care le aleg când scriu și celelalte. Se întâmplă lucruri diferite de la un spectacol la altul, până când gluma se așează, se întărește, până își găsește forma cea mai bună.

Nu am scrise decât draft-urile. Am notate observații. Oamenii nu suportă oamenii care o duc bine în mod cinstit căci atunci nu mai au nicio scuză că o duc prost. E o observați făcută sigur la români. Dacă nu ești antreprenor pe bune sau dacă faci bani mai mulți decât media în mod cinstit, în mod legal, aia deranjează. De aia se știu oamenii care fac bani în mod ilegal apreciați atât de mult, pentru că oferă un sentiment de confort. Dacă tu furi, ești băiat deștept, faci combinații, ești foarte bogat, oamenii au scuza asta: „Eu nu am banii lui, dar eu sunt cinstit. Măcar nu fur”. „Ăla e mai bogat decât mine, dar a făcut niște lucruri pe care eu nu sunt dispus să le fac, fiindcă eu sunt genul de om curat, integru, cinstit.” Dacă tu nu ai furat și ai făcut bani, înseamnă că a greșit el undeva. Putea să facă și el ceva să aibă banii tăi, dar nu a putut. De asta cred că antreprenoriatul la noi o să aibă niște probleme. Are legătură și cu mutarea valorilor de pe educație. Nu mai apreciem faptul că cineva a făcut sau a construit o afacere. Nu mai e apreciată chestia asta. Are legătură cu faptul că în ultimii 30 de ani clar s-a adâncit inegalitatea între oameni. Foarte mult din nostalgia oamenilor despre comunism e aberantă. Dacă stai și râcâi o să descoperi sub suprafața ei nostalgia pentru egalitate sau pentru lipsa inechității de fapt. Muream de foame, dar muream toți. Așteptai 6 ani să îți vină mașina, dar aveam toți Dacie. Ce e foarte interesant apropo de comunism e că nimeni nu avea nimic, dar toată lumea se descurca. Nu e ciudat că erau magazinele goale, dar nu murea nimeni de foame? E foarte ciudat. Cred că de acolo se trage aplecarea românilor către economia neagră și către combinații. Are rădăcini în comunism.

 

Busu:”Încerc să-i conving pe toți tinerii să nu fumeze niciodată”

Busu o ia mai încet astăzi, după infarct. Televiziunea și teatrul sunt marile sale pasiuni, dar acum ar alege doar teatru. Ani buni a trăit cu accelerația la podea. Noaptea teatru, apoi, la prima oră televiziune. Adăugați măcar două pachete de țigări. Cele mai mari pasiuni trăite cu intensitate. Asta putea să-l piardă. Azi și-a înțeles lecția și o spune mai departe. Mai întâi, însă, drumul de la cocserie la luminile Pro Tv.   

Cocseria este punctul de plecare în viața de adult a lui Busu.

Cocseria a fost un moment important în viața mea pentru că am cunoscut oameni senzaționali acolo, niște colegi foarte buni. Oameni de Hunedoara, cum le zic eu, care sunt într-adevăr niște meseriași până la urmă.

Eram în biroul inginerului-șef al cocseriei. A venit la un moment dat un maistru. Era bătrân, la vreo 60 de ani. Lucra acolo de vreo 40 de ani. Inginerul-șef l-a întrebat: „Nea Costică, ce facem că nu ne-au venit vapoarele cu cărbune din Argentina?” Nea Costică a zis: „Aolo, n-au venit?! Fii atent cum facem! Punem 17% cărbune din Ucraina, punem 26% cărbune de la ruși, 18% din Valea Jiului și restul din Irlanda de Nord.”. Omul știa pe procente de cărbune trebuie să pună ca să facă cocs. Unii cărbuni au ardere mai puternică, alții sunt caloric altfel. Sunt diferite aceste calități ale cărbunelui. Omul ăsta știa exact câte procente!

Munca în cocserie este, probabil, ceva de refuzat pentru generațiile actuale.

Muncă destul de grea în cocserie. Dacă stai să te gândești că se aruncă cărbune în cuptor cu lopata e destul de greu. Un schimb durează opt ore. Se lucra și pe schimburi. Eu nu am lucrat pe schimburi, ci am fost norocos, am lucrat doar dimineața. Plecam pe la 5:30 dimineața de acasă. Ajungeam la 7 să pontez la cocserie, ea fiind sus, în vârful dealului, departe de poarta combinatului. Am lucrat puțin acolo fiindcă după aceea m-au detașat la sindicat. De la sindicat m-au detașat la atelierul de pictură al sindicatului care scria lozinci.

Chiar dacă era un mediu muncitoresc, sentimentul anti-comunist era destul de puternic

Pe combinat erau niște litere mari de 6 metri și scria: „Ceaușescu și poporul”. Din greșeală sau voit, nu știu, au scris: „Ceaușescu și popoul”, chestie care a rămas vreo 3 luni pe combinat. Se vedea din tot orașul, din absolut tot orașul, din orice unghi. Ei omiseseră să scrie o literă. S-a reparat această chestie. Nu știu dacă au fost dați sau nu oamenii afară. S-a rezolvat, nu s-a vorbit prea mult despre asta.

Au fost probleme mari. În 1986 a fost chiar o revoltă cunoscută în zonă, la Hunedoara. Chiar în perioada în care a fost și la Brașov. Au vrut să îl dea jos pe directorul combinatului pentru că oamenii nu aveau ce să mănânce. Au făcut o revoltă în care toți cei 38.000 de angajați au venit la lucru, dar nu au lucrat. Au făcut o grevă. Nu a vrut nimeni să pună mâna pe nimic. Au venit toți, dar au stat acolo fără să facă treabă. În urma acestei revolte, în galantarele alimentarelor din Hunedoara a apărut carnea. S-au băgat vită și pui la greu.

Viața într-un oraș monoindustrial ar trebui să fie studiu de caz pentru ce-am trăit în comunism

Nu se trăia atât de rău. În tinerețe știi cum e: gagici, baruri, te duci să bei un coniac, te întâlnești cu o fată, umbli pe străzi, te duci în discotecă seara, mai vine și Dică Manivelă cu toporul și te ferești pe la vreo toaletă ca să nu dai nas în nas cu el. Era destul de palpitant ca să zic așa. Aveam și Cincișul aproape, la vreo 6 kilometri. Puteai să te duci vara, făceai o baie în lac, stăteai pe terasa „Casei Albe” de acolo. Nu era chiar atât de rău. Hunedoara are pe deal o pădure senzațională în care puteai să te duci să te pierzi o vreme, cu cineva sau fără cineva, nu avea importanță. Mai e și zona castelului Huniazilor, o zonă superbă unde poți să-ți faci de cap. Era frumos într-un fel. Viața asta era legată foarte tare de oameni, de prieteni. Altfel nu rezistai. Dacă nu te întâlneai cu prietenii era nenorocire. Puteai să te uiți în ochii oamenilor. Puteai să te duci, așa cum făceam eu, la CineClub-ul de la Clubul Siderurgistul să faci un film de animație cu Coco, prietenul cel mai bun. Puteai să mergi tot cu Coco să faci un spectacol de muzică, poezie și diaporamă pe care să-l prezinți oamenilor din Hunedoara. Am avut un spectacol care în 1985 a făcut mare vâlvă. Nu era un spectacol comun, era împotriva lui Ceaușescu. Din 400 de texte am selectat 12 sau 14 texte. Coco, Gabi Covaci, prietenul meu cel mai bun din Hunedoara, care a intrat odată cu mine la arte plastice, a făcut 1200 de diapozitive. Le prezentam pe un ecran. Erau și despre război, despre Vietnam, despre comunism, Ceaușescu, nenorocire, frig. Despre toate relele care existau pe lume. Era deschis, nu pe bază de șopârle. A fost un mic scandal. Au fost acolo și oameni de la partid, dar nu au făcut scandal. Asta vreau să spun. E totuși o diferență între ce crede lumea că s-a întâmplat și ce a fost cu adevărat. Până la urmă o mare parte dintre acești comuniști care conduceau frâiele partidului erau oameni și trăiau în aceeași mizerie. Și ei aveau aceleași probleme: nu aveau căldură, nu aveau curent. Trăiau în același oraș, în aceleași condiții.

Se lua curentul, dar nu prea des. La Hunedoara însă nu s-a luat niciodată căldura. Acolo, sistemul de încălzire era gândit senzațional. Apa cu care se răceau cajele în care se făcea oțelul era încălzită la 140 de grade. Intra în sistemul de circulație al orașului, se ducea în vârf la ultimul etaj al apartamentelor și de acolo prin cădere se răcea apa. Toată lumea avea apă caldă și căldură în permanență.

Teatru și uzină. Astăzi pare de neînțeles. Atunci, așa se întâmpla. 

Aveam pasiunea artistică pe care mi-a insuflat-o tata. Era regizorul trupei de teatru popular de acolo. A fost și directorul Clubului Siderurgistul, director la Casa de Cultură. El făcea teatru cu o trupă de teatru foarte bine articulată, cu actori foarte pasionați, tot din combinat. Erau niște oameni ai orașului care veneau și făceau teatru de amatori. El m-a băgat în trupa asta la 7 ani, atunci când am jucat în primul spectacol. Acolo s-a plantat microbul.

Nu știu dacă a văzut talent pentru că în clasa I trebuia să zic o poezie la serbare și m-am încurcat îngrozitor și am ieșit plângând de pe scenă. Am ieșit, am plecat brusc pentru că uitasem tot. Poate el a vrut să-mi omoare spaima, nu știu. M-a distribuit în spectacolul ăla la 7, 8 ani.

Printre lecțiile rapide pe care le-a învățat de acasă este că rolul trebuie reținut în context

Țin minte în mare parte replicile din piese. Nu aș spune că țin minte chiar tot, dar dacă mă uit pe textul ăla și îl reiau, imediat îmi aduc aminte. Cred că e un antrenament. Aici e un proces destul de simplu dacă știi să îl faci. Procesul e de a învăța textul în funcție de situații. Nu se învață pur și simplu, căci așa în câteva zile l-ai uitat. Dacă te pui în situația personajului și înveți textul în situația respectivă, cu tot ce implică: mișcare, replica partenerului, atunci reții totul foarte ușor. Textul e un pretext. El nici nu există de fapt. Eu pot să zic „DA” în nenumărate feluri, în funcție de situația care se naște acolo.

Intri ușor în roluri?

Sunt muncite. Unele să zicem că îmi ies mai ușor. De exemplu cel pe care îl fac în „Weekend comedy” mi-a fost ușor pentru că eu sunt ciufut de felul meu, cum zice nevastă-mea. La fel e și personajul: ciufut, rău, neplăcut. Nu mi-a fost foarte greu. Cu alte personaje însă, e mai complicat. Trebuie șlefuite. Trebuie umblat la resorturi emoționale mai puternice. Primul rol făcut după pauza de 12 ani pe care am avut-o a fost greu. Nu mai găseam resorturile emoționale în mine. Trebuia să mi le amintesc. Regizorul m-a lăsat în supa mea. Îmi mai dădea din când în când sfaturi: „Aici vreau să-ți amintești de mama ta sau de ceva care te-a făcut să plângi pe dinăuntru. Făceam chestia asta și treptat, treptat, în vreo 3, 4 luni am ajuns unde trebuie. E foarte greu, însă.â

E o meserie în care nu trebuie să te oprești, să faci pauză. Nu e o meserie pe care să o faci ca mersul pe bicicletă. Nu e așa. După 12 ani de pauză e greu să revii cumva. Sigur, cu puțină muncă și pasiune, se poate.

Tabieturi înainte de spectacol?

Tabiet, încărcare, la mine nu există. La mine e în interior. E conținut tot. Poate doar să stau eu cu mine câteva minute, să mă concentrez, dar nu e un tabiet. E un avantaj. Știu că Victor Rebenciuc are și el avantajul ăsta, că intră în scenă fără pregătire prea multă. Emoții, da! Dacă nu ai emoții nici nu poți juca. Emoțiile constructive, astea despre care vorbim, te ajută să ai acea emoție pe scenă care se vede în ochii tăi din sală și pe care o vrea spectatorul. Emoția actorului se transmite către spectator. Spectatorul de asta vine la teatru, pentru această emoție nemijlocită pe care o simte din partea actorului. Altfel mă uitam la televizor și vedeam o chestie fără emoție. Acolo nu ai emoții de tipul ăsta. Emoțiile se crează acolo altfel. Se crează prin întâmplare, prin situație, nu neapărat prin ce îți transmite actorul nemijlocit. Mergi la teatru să-l vezi pe ăla suferind pe scenă.

Simți reacțiile sălii. Se simt. Vine valul energetic. Dacă nu merge bine într-o seară, nu tragi mai mult decât trebuie. O lași așa cum a căzut, ca să zici așa. Nu te duci dincolo. Nu trebuie făcut mai mult. Înseamnă că publicul de acolo nu rezonează cu tine, asta e tot.

Busu se bucură astăzi de teatrul independent

Se datorează în mare parte și teatrului independent. În mare măsură, teatrul independent din care fac parte, a adus un suflu nou și un nou gen de abordare al spectacolelor, dar și al genului de texte. În sfârșit se fac niște texte simple, normale, americane, comedii. Nu neapărat comedii, dar se fac acele texte pe care publicul le vrea, le dorește. Lumea vine. A fost o perioadă după ʼ90 în care teatrul a spus mult prea mult, adică având libertatea să spună orice, a spus chiar orice, deși nu era cazul. Din cauza asta s-au mai îndepărtat oamenii de teatru. Goliciuni, vulgarități, porcarii, strigăte. A venit apoi perioada mai rea în care teatrul a intrat în competiție cu televiziunea, prin ʼ97, ʼ98. Nu au câștigat pentru că nu aveau cum. Televiziunea e televiziune, teatrul aduce altă emoții

Diferența dintre publicul din București și publicul din provincie

Orașele care au teatre în general sunt ceva mai selective într-un fel. Dacă mă duc la Timișoara nu pot să mă duc cu orice text sau spectacol, ci cu unul pe măsura acestui oraș. În general nu am dat greș. Am avut spectacole foarte bune cu care am mers la Timișoara, Cluj, Iași, Arad, Craiova, Constanța, Tulcea, Galați, Bacău. Am mers în toată țara. În aceste orașe trebuie să ai spectacole pe măsura orașului. Există și orașe mai mici, care nu au teatre și în care teatrele vin ceva mai greu. Ei se duc să vadă orice. Nici acolo nu îți poți permite să te duci cu orice porcării pentru că publicul ăla a doua oară nu mai vine. Ăla a văzut o dată pentru că era curios. A doua oară zice: „Ce, iarăși vii cu un lampadar și două scaune?! Nu e frumos, vino cu un produs”.

Să faci facultate de teatru în anii 80 era o performanță în sine

Am intrat la facultate după 5 încercări. Erau 386 pe loc. Era posibil ca în cazul meu să se fi făcut o greșeală când am intrat. Atât de mare era concurența asta încât nu ești sigur niciodată că te-au luat pentru că erai foarte bun. Sunt nuanțe. Pe mine m-au băgat la facultatea de teatru Octavian Cotescu și cu Olga Tudorache. Ei mi-au ascultat monologul și povestirea și mi-au dat 10. Monologul era Petru Rareș care vorbea cu copacii din pădure. Fiecare copac era pentru el un domnitor care l-a trădat în luptă. Era nebun deja. A fost un monolog greu pentru că Petru Rareș era nebun și trebuia să am doar câteva mici puseuri de nebunie. Lucrând cu Ovidiu Iuliu Moldovan la acest monolog, el mi-a spus: „Uite ce am pățit eu: la Dreptate în lanțuri trebuia să joc un nebun. M-am dus la un prieten medic, care avea un ospiciu. Medicul m-a lăsat în birou la el și mi-a spus să stau cu domnul Popescu de vorbă până se întoarce. Domnul Popescu era într-un halat. A început să îmi spună despre filmele mele, despre cât de mult mă apreciază, despre spectacolele în care m-a văzut. Mai apoi a început să spună: „Când eram eu deportat în Sfânta Elena…”. Ovidiu Iuliu Moldovan a înțepenit. Ăla era nebun. Era un chiriaș al acelui azil de nebuni cu care îl lăsase medicul ca să înțeleagă ce înseamnă nebun: ești perfect normal până ai un puseu. La mine puseul de nebunie venea după ce îi ziceam: „Zapolia, tu nu trebuia să mă părăsești în luptă. Aoleu, ăștia sunt păduchi călugărești. Ia uite ce drăguți sunt!”. Ăsta era singurul moment de nebunie. Am înțeles ce înseamnă nebunia datorită lui. Am jucat acel monolog în fața comisiei care a fost foarte impresionată din moment ce mi-a dat 10.

La improvizație am fost cu Bibanul care m-a luat și în clasă la el. Patru ani am fost sub mese. Nu se putea. Era senzațional. Când explica ce ai de făcut în piesă era plin de glume. Îți zicea: „Dragă, în teatru, trebuie să te miri, că dacă nu te miri, nu ai rezolvat nimic. Uite, vine doamna Berlogea acum. Intră în clasă la noi, iar eu sunt cu doamna Cucu de istoria teatrului românesc și teatrului universal, pe catedră. Eu sunt deasupra ei. Doamna Berlogea ce face? Nu se miră? Ba da, se miră! Bineînțeles că se miră, deși eu îi scot o țeapă din deget doamnei Cucu, că are o țeapă în deget. Nu îi fac altceva, dar ea se miră.”. Numai situații nebănuite. Teatrul antic e ca Beoing-ul. „Boeing-ul trebuie să își ia pământ ca să aterizeze. Aterizează pe pământ și își ia pământ. Nu poți să faci ca la teatrul normal. La teatrul antic se prelungește starea și vorba. „Aaaaa, ooooh, Zeeeeeuuuus! Nu poți să faci: „Bă, Zeus, hai încoa!”. Nu poți, că e teatru antic. Asta era ce explica el la clasă.

Cum s-a produs, însă, transferul în televiziune. 

Televiziunea a luat locul teatrului pentru că simțeam că în teatru nu prea mai am treabă. Eu aveam multe spectacole la „Ion Creangă”, jucam mult. Nu era asta o problemă. Treptat însă am simțit că pot face mai multe lucruri în televiziune în momentul ăla. Teatrul nu era într-un moment foarte bun. În anii ăia, ʼ99, 2000 nu era ok. Era exact ce spun eu: intra în competiție cu televiziunea și încerca să facă imagine. Prea multă imagine. Chestii pe care eu nu le învățasem în școală. Învățasem teatrul de relație, nu de imagine și nu mă interesa. Televiziunea tocmai se deschidea, începeau show-urile mari. Atunci am renunțat la teatru, m-am axat pe televiziune, am făcut Bingo. După ce s-a terminat cu Bingo nu mai aveam de lucru și mi-am luat concediu fără plată. A venit Mona Segall și m-a întrebat: „Nu vrei tu să faci meteo până îți găsim ceva?”. Am zis hai să fac. Prima senzație a fost de pară aș fi în aceeași oală cu acea fată care a plecat în America mai târziu, care punea soarele pe hartă, cu magneți. Mă simțeam ca ea. Era ok că era drăguță, era mică, era ok să facă chestiile alea.

 Nu mi-am dat seama (că aia era rubrica pe care o vedea toată lumea). Ideea este că la început, când aveam rubrica, făceam numai weekend. Aveam niște promo-uri pe care le inventam eu, împreună cu producătorul de la meteo. Făceam numai tâmpenii. Mă îmbrăcam în albastru și mă punea pe croma. Îmi apăreau numai capul și mânuțele. Mă supradimensiona, iar harta rămânea mică undeva. Erau niște prosteli, dar au avut un impact asupra mea. Aici, la creier, mie mi-au făcut bine. Aveam senzația că pot să spun niște lucruri și pot să le fac liber. Mi-au dat libertatea asta. A venit apoi programul de știri cu Dedu, Olivia Steer, Neti și așa mai departe. Programul ăla de știri a început în studioul vechi din clădirea veche a Pro, după care s-a mutat în studioul nou. În studioul vechi era un program de două ore, de la 7 la 9, mă duceam, făceam meteo de câteva ori în dimineața respectivă. Mai târziu ne-am mutat în studioul nou, ăsta în care facem și acum. Mihai Dedu mi-a dat o problemă de rezolvat dimineața. Până la sfârșitul programului de știri i-am rezolvat problema și i-am dat răspunsul. În aceeași zi i-am spus: „Măi, Mihai, tu mi-ai dat o problemă. De mâine eu îți dau în fiecare zi o problemă.” Așa a rămas. În fiecare zi, începând din acea primă zi, i-am dat o problemă de perspicacitate. Unele erau nasoale, nu avea cum să le rezolve, însă aveam mulți telespectatori care trimiteau răspunsuri, ba pe net, ba prin scrisori.

Televiziune și teatru la un loc te duc în pragul bolii.

Mă duceam până la Petroșani cu spectacolul de exemplu. Aveam două spectacole, iar dimineața la 5 eram în București. La 6 eram în direct. Nu apucam să dorm nicio secundă. Oboseala asta acumulată împreună cu cele trei pachete de Camel pe care le-am fumat de-a lungul a 37 de ani, 40 cât am fumat, m-au adus în această situație. Anul trecut pe 6 noiembrie am avut un infarct după un spectacol la Craiova. Am făcut infarct, ce să mai. Nu mă laud cu asta ca unii. „Stai să vezi ce infarct am făcut! Stai să vezi câte stenturi am eu, ce glumești?!”. Eu nu mă laud cu asta, dimpotrivă, mi se pare oribil că am trecut prin asta, dar fără să mă resimt acum foarte tare.

Bogdan Talașman este cel care l-a salvat

Bogdan Talașman a fost salvatorul meu practic. El a fost primul care s-a repezit peste mine și mi-a făcut resuscitare cum a știut el. Mi-a rupt câteva coaste, dar mi-a trimis oxigen la creier. Așa am reușit să nu am niciun fel de sechele. Nu am!

Înainte de infarct a avut simptome?

Mă cam durea în coșul pieptului. Mi-a fost și cam rău de câteva ori, dar nu am băgat în seamă. Am zis: „Eh, ce poate să fie? De la țigări”

După infarct a devenit un nefumător convins

Poate să încerc să îi conving pe toți tinerii care ar fi tentați să nu fumeze. Să nu fumeze niciodată. Eu m-am lăsat definitiv și nu am mai pus țigară în gură de atunci. Dacă poți cumva să reziști acestei tentații și să nu pui țigara în gură de la început, las-o frate, nu o pune, pentru că e nenorocire țigara.

Astăzi o iau mai ușor. Nu mai sunt chiar așa. Mă duc la repetiții, mă duc la spectacole când am spectacole. Fac și televiziunea seara, dar nu mai fac pe eroul.

Iar acum, pe liniște, teatru sau TV?

Teatrul. Acum, în momentul ăsta, mă binedispune mai tare teatrul. În televiziune am ajuns într-un fel de rutină, de aia probabil că prefer acum teatrul.