Andreea Raicu este spectaculoasă și întoarce privirile peste tot unde merge. Și cu siguranță știe asta. Dar nu o mai interesează. Nu e vorba doar de obișnuință după mai bine de 20 de ani de când trăiește în ochii lumii practic. Pur și simplu, Andreea și-a reașezat viața. Răsfățată, norocoasă și avută întreaga viață, ea a spus ls un moment dat că nu mai are nevoie de astea.

Drept urmare a făcut ceva straniu în această țară în care televiziunea este o obsesie. A renunțat de tot pentru că nu o mai făce fericită. Arenunțat să mai apară în public, a renunțat cumpărăturile despre care spune că erau amețitoare. Nu a mai avut nevoie și a luat-o pe un alt drum. Singură cu ea însăși. Și apoi a ajuns să recunoască în public câteva lucruri pe care noi le ascundem: nefericire, depresie, o relație conflictuală cu părinții, drumuri care i-au complicat viața.

Ne-am întâlnit la câteva zile după ce s-a întors din vacanță.

Am fost în vacanță 10 zile în Mexic, în Los Cabos, pe Coasta de Vest și în Caraibe. Vacanțele mele trebuie să fie în locuri liniștite, departe, în care nu interacţionez cu foarte mulți oameni. Muncind enorm de mult și interacționând cu foarte mulți oameni, am nevoie să dau un shot down, să nu mă întâlnesc cu oameni, să nu fiu nevoită să fac conversație, să nu mă gândesc la absolut nimic. Să am o carte, să stau în fața Oceanului și să nu fac nimic.

E foarte natural. Eu am nevoie să stau în natură, am nevoie de lucruri simple care mă întorc la începuturi. În vacanță dorm mult, stau la soare, citesc, înot. Nu prea multe. Mai umblu, dar foarte puțin.

În Mexic în primul rând oamenii sunt extrem de veseli, light. Sunt ca o lumină! Apoi mâncarea și natura. Am stat într-un hotel destul de mic, unde erau ratoni, iguane, papagali, flamingo. Era și un crocodil, deși nu l-am văzut. Erai chiar în natură și asta mi-a plăcut mult. Nu prea beau alcool. Dacă e să beau, beau vin alb sau poate când ies, un pahar de gin.

Știu fotografiile din vacanța ei. Sunt studiate sunt atente, nu sunt lăsate tocmai la voia întâmplării. O tachinez și o întreb câte costume de baie a avut la ea. Frumusețea e o presiune?

Este unul dintre lucrurile cu care am putut să fac pace atunci când am făcut și pace cu mine. Era o presiune foarte mare pe care o puneam asupra mea, că trebuie să fiu mereu impecabilă, perfectă, cu părul aranjat. Am înțeles că nu sunt perfectă și că nu trebuie să fiu tot timpul ca scoasă din cutie, pentru că oamenii nu sunt așa. Oamenii au și momente în care părul nu arată impecabil, sunt obosiți, se îmbracă cu aceeași haină de două ori.

Încerc să introduc noțiunea de minimalism în mai multe zone din viața mea. Atunci când vine vorba de tehnologie, de haine, de lucruri, vreau să am cât mai puține, pentru că reușesc să fiu mai eficientă, iar lucrurile sunt mai simple.

O vedetă de calibrul ei are nevoie să trăiască prin Instagram și pe Facebook. Doar că acolo e o armată care trage de tine. Rezistă?

Cât am fost în vacanță am citit o carte a lui Cal Newport. Se numește „Digital minimalism” și vorbește despre influența pe care o are tehnologia asupra noastră și despre cum poți să â nu fii influențat așa de mult, cum să nu ajungi la anxietate, depresie și viața să nu-ți fie atât de mult marcată de tehnologie. Am încercat să nu mă mai las atât de mult influențată de tehnologie. Încerc să realizez că oricât de conștientă aș fi, căci am învățat asta, mă ia valul. E ușor să fii furat de tot ce se întâmplă pe Instagram, de tot ce vezi, de toată perfecțiunea, de toate viețile minunate. Chiar spuneam că atunci când văd poze frumoase cu oameni fericiți, în prima secundă, tendința mea subconștientă e că există și oameni foarte fericiți care nu au niciodată probleme. Asta e o prostie, nu există așa ceva! Chiar am scris un text pe blog despre asta. Nici Facebook-ul, nici Instagramul nu sunt cei mai buni prieteni ai mei. Prietenii cei mai buni sunt aceia cărora te deschizi, le povestești viața ta. Cunoștințelor alegi ce le spui. Nu vrei să-i faci martorii ai vieții tale până în cele mai mici detalii. Pentru mine cele două sunt niște cunoștințe cărora le dau ce simt eu nevoia să le dau.

Dacă stăm să ne gândim, când eram mici părinții noștri ne făceau fotografii. Ele erau doar în momentele frumoase. Nimeni nu se apuca să facă poze la înmormântări. În general se făceau poze la aniversări, la nunți, la botezuri, în momentele frumoase. Acum îmi e greu să cred că cineva ar pune poze cu lacrimile-n barbă și cu o tristețe înfiorătoare, pentru că dacă tu ești autentic trist, nu îți vine să-ți iei telefonul să-ți faci o poză. Încerc să mă uit cât mai puțin la viețile altora.

Așa că, la un moment dat și-a dezinstalat Instagramul

Citeam în cartea asta că „Y Generation” are procente foarte mari de depresie și anxietate față de generațiile anterioare. Cred că celelalte generații mergeau la cămine să locuiască, aveau dor de casă, lipsa interacțiunii cu familia sau multe alte motive. Acum depresia e generată de lipsa de încredere, fear of missing ouţ, faptul că nu reușești să faci tot. După ce am citit cartea asta în care se vorbește în prima parte despre cum poți să aduci valoare vieții tale și cum poți să te liniștești mai mult, îți spune ca 30 de zile să scoți aplicațiile care nu aduc valoare vieții tale. În mod evident, Facebook, Instagram, Twitter nu aduc niciun fel de valoare. Chiar dacă eu am foarte mult din munca mea bazată pe ele, nu îmi aduc valoare. Îmi aduc o parte bună din business.

O să fiu foarte sinceră. Când am venit din Mexic eram foarte obosită. Nu dormisem în avion, iar atunci când sunt obosită mă simt foarte dezechilibrată. Am nevoie să dorm. Am luat telefonul. Era sâmbătă după-amiază și eram acasă. Am început să mă uit. Toată lumea era la mare, la nu știu ce festival de muzică, la nu știu ce restaurant, iar eu eram acasă. Acest fear of missing out s-a accentuat atât de mult, eu venind din Mexic, dintr-un loc absolut superb. „Eu nu sunt acolo unde sunt toți oamenii ăștia!”. M-a frustrat atât de tare acest lucru de care eram atât de conștientă încât mi-am șters Instagramul de pe telefon. Două săptămâni am stat fără Instagram. A fost superb! Nu mă interesează. Dacă vreau să știu ce face cineva îl sun. Găsisem o formulă în care să punem postările printr-o aplicație, dar nu mai puteam pune niciun story. Mi-am stabilit atunci intervale de timp în care intru pe Instagram ca să postez și ca să răspund la mesaje. E vorba de disciplină și de felul în care tu alegi să fii. Când ai un program atât de aglomerat, în care toată lumea trage de tine, ai nevoie să fii disciplinat și să înveți ce e important pentru tine, care sunt prioritățile tale. Aceste două săptămâni în care nu am avut Instagram… Seara înainte să merg la culcare citeam. Dimineața aveam mai mult timp liber. Ajunsesem să vorbesc mult mai mult cu prietenii și să mă simt mai relaxată. Capul meu era mult mai liber. Nu mai aveam atât de multă informație stocată, informație care nu-mi folosea la nimic.

Andreea a fost singură la părinți. Copil care a avut tot ce-și dorește, dar și asupra căruia s-a pus o presiune uriașă pentru a reuși. Nu exista decât varianta de a face bine.

Pe mine dacă mă scoteau la școală și mi se punea: „Trebuie să faci exercițiul ăsta” și nu mi se explică de ce, nu-l făceam. Eu nu cred că lucrurile trebuie făcute pentru că trebuie. E nevoie de un scop pentru a face ceva. Dacă eram obligată să fac ceva, mă revoltam, mai ales acasă. Eram un copil destul de revoltat, în special față de tata. El era mult mai dur și avea o modalitate personală în care încerca să mă facă să fiu mai bună, să citesc mai mult, să iau note mai bune. Mă umilea foarte tare. Pe mine m-a făcut să fiu foarte revoltată pentru că nu înțelegeam cum cineva care este aproape de mine și care se presupune că mă iubește mă tratează așa. Așa știa el să facă, iar cei mai mulți oameni din generația lui făceau așa. Era extrem de sarcastic și de ironic. (M-a făcut să plâng) de multe ori. Nu numai că îi spuneam. Verbalizam într-un mod destul de agresiv după care aveam perioade în care nu mai vorbeam cu el. Mă scotea din sărite că nu avea deloc încredere în mine, nu-mi dădea deloc credit. Eu eram foarte preocupată de cum mă îmbrăcam. Îmi aducea mama tot felul de prostioare din străinătate, fiind însoțitoare de bord și mă schimbam de 100 de ori în rochițe. Era absolut bolnav de nervi întrebând ce o să se aleagă de mine, că o să ajung pe marginea străzii, măturătoare sau o să fie tot timpul nevoie de un bărbat care să aibă grijă de mine fiindcă eu sunt preocupată doar de cum arăt.

Așa că puștoaica rebelă a apărut în anii de liceu

Am vrut să plec (de acasă) când s-a terminat școala generală. Îmi aduc aminte că luasem premiu și venisem acasă. Mama mea ieșise la pensie și începea să stea acasă. Acasă mă aștepta meditatoarea de limba română să facem meditații pentru că dădeam treaptă. Mi s-a părut revoltător. Adică lasă-mi măcar o zi! Am făcut o criză de nervi și am spus că eu plec de acasă! Mama a venit după principiul: „Eu am venit acasă, eu o să mă ocup de tine și facem cum spun eu”. Am fost forate rea și m-am revoltat: „14 ani nu ai stat acasă și acum te-ai trezit să vii să-mi spui ce să fac?!”. Pentru ea a fost o suferință foarte mare că pleca. Avea o meserie absolut incredibilă pe vremea comunismului, fiindcă aveam de toate, dar pentru ea era sfâșietor de fiecare dată când trebuia să plece.

Există însă un punct de serenitate în amintirile ei. Momentele copilăriei în vacanțele la țară. Există o casă care o învăluia cu drag, iubire și natură. 

Locuiam în casă cu mama, tata și bunica. Mama și tata erau mult timp plecați. Mătușa și unchiul meu aveau o casă de vacanță la țară și pentru că noi fiind cu toții născuți în București, nu aveam pe nimeni la țară. Casa a venit ca o bucurie, pentru că petreceam vacanțele acolo. Unchiul meu, care fusese aviator, știa 7 limbi străine, era foarte creativ. În fiecare an vacanța avea o temă, iar noi ne pliam. De exemplu era „vară indiană” ca temă. Eu eram floare de lotus și eram cumva șefa tribului. Îmi făcuse acele coroane de pene sau corturi din material de parașută. Făceam tot felul de activități. Eram mulți verișori. Eram toți, unchiul meu care ieșise la pensie, sora lui și vreo 5 copii.

Facultatea fost și primul act de rebeliune. Nu a studiat acolo unde a vrut tatăl.

Eram răsfățată. Sunt singură la părinți. Erau foarte multe certuri între părinții mei pentru că vedeau educația mea în mod diferit. Mama, fiind foarte mult plecată încerca să compenseze asta cu multe cadouri. Mama a spus tot timpul: „Lasă copilul să facă ce vrea. Hai să vedem ce vrea, ce își dorește să facă, nu îi impunem noi.”. Tata considera că ei știu mai bine ce e mai bine pentru mine. A fost mereu acest conflict în care evident că eu cu mama câștigam.

Tata visa să fiu inginer electronist. La fizică nu eram pre bună, dar eram la matematică. Eram foarte tehnică. Cum se aducea un apărat la noi în casă știam exact ce trebuie să fac cu el. Dacă ții minte nu aveai voie să ai două telefoane în casă. Când venea controlul, având două, scoteam un telefon. Îl scoteam eu apoi știam cum să îl pun la loc. Tata mi-a zis că nu pot să dau la limbi străine pentru că voi ajunge la țară. Pe vremea respectivă dacă terminai te trimiteau profesor la țară. Mi-a spus să fac Politehnica. Eu am zis că nu pot să fac așa ceva.

Ah, după care a apărut moda. Un dezastru în familie. 

 (Moda a fost pentru el) o prostie. „Ai încurajat-o, uite ce se întâmplă!”, spunea. Moda nu știu dacă era neapărat o pasiune, cel puțin nu de a fi model. Am tot felul de poze din copilăria în care pozez. Am o poză cu niște vecine, cu care și acum sunt prietenă. Le țineam de mână și eram pozată, iar ele eram foarte timide. Cred că mi-a plăcut să pozez. Nu m-a gândit niciodată să fac asta pentru că la vremea respectivă nu exista această variantă.

Îmi aduc aminte că Cristi Crisbășan avea o revistă. Am mers la Liviu Ionescu care avea o agenție de modele. M-am dus la școală, dar nu pot spune că era ceva care să-mi placă. Nu aveam deloc încredere în mine. Mi se părea că sunt tare urâțică și că nu am ce să caut acolo. Și atunci când am câștigat „Look of the year” în România și a trebuit să merg la finala internațională în Coreea am rămas șocată.

Andreea povestește că ani de zile încrederea în sine i-a fost zdruncinată de relația pe care  avut-o cu tatăl său.

(Zdruncinarea încrederii a venit) de la tata în primul rând, dar și de la mama pentru că ideea de perfecțiune a fost foarte bine impregnată în fiecare celulă a mea.

Cu tata nu am reparat în viața reală situația. A murit când aveam 23 de ani și niciodată nu am reușit cumva să vorbim despre asta. A început să fie foarte mândru când am intrat în televiziune, dar pentru că era o persoană foarte introvertită nu a putut să-mi spună niciodată nimic. Momentele în care simțeam cu adevărat că mă iubește erau momentele în care eram bolnavă și el era singurul care voia să aibă grijă de mine. Atunci simțeam enorm de multă dragoste. După ce am început să lucrez în televiziune și nu mai era chiar o prostie ceea ce făceam, știu de la colegii lui că vorbea cu foarte multă mândrie. I se umezeau ochii când vorbea despre mine sau dacă mă vedea la televizor. Perfecționismul l-am luat de la mama. De la tata am luat presiunea și dorința de a demonstra că pot, lucru la care la un moment dat trebuie să renunți, pentru că nu poți trăi cu tine. Am muncit mult să nu fiu așa, pentru că la un moment dat eram. Eram foarte dismissive. Dacă cineva venea cu o greșeală evidentă sau dacă îmi spunea o prostie care nu are nicio legătură cu ce vorbim noi, îl împingeam într-un zid energetic astfel încât nu își dorea să mai fie în camera aia, prefera să țip la el sau orice altceva, doar să iasă din raza mea vizuală.

Renunțarea la televiziune a venit ca o surpriză pentru toată lumea. Doar că Andreea spune că se sufoca.

Ca să fac ceva e important să-mi placă. M-am maturizat și îmi doresc alte lucruri. Le spuneam prietenilor că urmează să plec din televiziune pentru că nu mai vreau, nu mai rezonez cu ceea ce fac, nu aduc niciun plus valoare telespectatorilor. Spuneam și citeam niște texte care nu aveau nicio legătură cu mine. Da, câștigam mulți bani, dar pentru ce? Lumea spunea că am înnebunit. Toată lumea se gândește că dacă ești celebru ești scutit de probleme, de boli. Dacă ești vedetă s-a rezolvat. Cred că decizia a venit firesc după transformarea pe care o avusesem în urma călătoriei în India. Mi-am dat seama care sunt lucrurile pe care vreau să le fac. Mi-am dat seama unde am bucurie, unde nu am. Când te duci la serviciu analizezi. Eu sunt fericit când fac asta sau nu? Îmi face plăcere? Simt în corp o bucurie? Nu simt, nu o fac. Făceam ceva care mi se părea fără sens.

Îmi lipsește atmosfera de echipă mare care lucrează sub presiune pentru live. Îmi lipsește energia din live, când tu ești sub control, trebuie să fii acolo și indiferent ce se întâmplă, 2 ore nu mai e nimic altceva.

Odată cu plecarea din televiziune avea să vadă că îi lipsește și educația financiară

Plecarea din televiziune m-a ajutat să devin mult mai responsabilă. Mi-a dat o lecție extraordinară pentru că eu provin dintr-o familie în care întotdeauna am avut. Un lucru pe care mi-ar fi plăcut să-l învăț ar fi fost disciplina financiară. Dacă aș fi pus deoparte 10% din tot cât am câștigat, probabil acum aș fi avut niște case… Eu mi-am cumpărat genți, pantofi și multe vacanțe. Atât am știut să fac la momentul respectiv.

La un moment dat depresiile sunt foarte scumpe. Cu cât golul este mai mare, cu atât simți nevoia să pui în el. Pentru că nu au bază, nu au fundație, ele se duc. Astea au fost lecțiile din care ar fi trebuit să învăț. Au fost momente în care lucrurile nu mai stăteau la fel. Atunci am început să învăț cât costă niște lucruri, cum să le plătesc. A fost o lecție absolut fantastică. Cumva mă bucur că s-a întâmplat asta pentru că am învățat să nu mai consum atât de mult. Noi suntem o planetă care consumăm atât de mult lucruri de care nu avem nevoie. Mergem să cumpărăm o sticlă de ulei și plecăm cu un coș întreg pe care în următoarele zile îl aruncăm. Cumpărăm o grămadă de haine de proastă calitate, doar ca să fim la modă, iar din ele folosim 10%.

Motivul plecării din tv era mult mai dânc. însă. Depresia este o boală despre care nu ezită să vorbească.

Depresia e un lucru despre care oamenii și în ziua de azi evită să vorbească. Când am făcut documentarul atât pentru voi, cât și pentru Pro, despre depresie am primit atât de multe mesaje. Oamenii spuneau că m-au văzut vorbind despre asta și că îmi mulțumesc, dar nu rosteau numele bolii. În primul rând nu mai ai nicio poftă de viață, nu mai ai energie, nu vrei să mai faci nimic, nu vrei să te mai ridici din pat. Nu îți mai aduce bucurie absolut nimic.

Jim Carrey cred că a spus la un moment dat ca își dorește ca toți oamenii care cred că banii îți aduc fericirea să îi aibă și să vadă cum e. Banii sunt foarte importanți și nu am să neg niciodată lucrul acesta. Îți dau libertatea să faci ceea ce îți dorești, dar banii nu îți aduc nici măcar fericire, nu-ți rezolvă problemele. Când tatăl meu a fost bolnav aș fi fost în stare să fac absolut orice. Aveam și cu ce, dar nu s-a putut, pentru că nu despre asta este vorba.

Am întrebat-o de ce nu a plecat din țară. Ar fi putut să o facă în mai multe momente. 

Am avut două momente. Fiind foarte legată de familia mea și de prieteni nu mi-am dorit să plec. Am avut o relație cu cineva care locuia în străinătate. Am zis să încerc. La momentul respectiv mi se oferise un show foarte important și am zis că vreau să-l fac, nu vreau să plec. Când îți dorești ceva, vine viața și îți spune: „Uite, ia de aici! Hai să vezi”. Îmi doream foarte tare să stau în California, să învăț mai multe lucruri, să am un stil de viață cât se poate de sănătos, să întâlnesc oameni cu aceleași pasiuni și valori. Acolo e patria trăitului sănătos. Existența mi-a organizat această situație. Am cunoscut mai mulți oameni acolo și am avut o relație cu cineva. Un an de zile am făcut cumva naveta între București și San Francisco. Când s-a pus problema să mă mut mi-am dat seama că nu pot să o fac, pentru că îmi lipsea familia, ceea ce făceam aici. Era o viața foarte diferită și îmi era dor de casă. Nu m-am gândit niciodată că rădăcinile sunt atât de importante. Pentru mine sunt și îmi e greu să mă duc în altă parte. Mi-ar plăcea să pot să am bază aici și să călătoresc cât de mult vreau.

Și, da, știu că vreți să aflați dacă mai are un iubit

M-am uitat matur la lucrul ăsta și am ales ce e mai bine pentru mine. Deși era o relație foarte frumoasă, el nu putea veni în România. Nici nu m-aș fi gândit. Dacă avea ce să facă în România, iar țara i-ar fi putut oferi ceva, poate. Era elvețian și locuia în San Francisco. Fusese curator de artă, iar apoi a lucrat la Adobe. Atunci când cariera ta se duce undeva și ai challenge-urile pe care le ai în carieră, iar oportunitățile sunt atât de mari, e greu să vii, să faci ceva undeva unde nu ai atât de multe provocări.

Foto: Facebook Andreea Raicu