comunism

Bode ne-a arătat tuturor ce este ștăbismul

Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o colecție mai mare de scuze venite de la vârful statului pentru gestul unui ministru. Și mai ales pentru o activitate cu urmări care puteau duce la moartea unor oameni. Mă refer aici la accidentul în care a fost implicată mașina ministrului Bode.

Nu cred să fi existat o mai mare răstălmăcire a adevărului făcută de cineva din statul român. Sau, dacă liderii noștri cred vorbele de mai jos, lucrăm cu realități paralele. Dar să le vedem pe toate la un loc:

„Cu greu pot fi comparate cele două spețe ( n.r. cazul Oprea). Acum câțiva ani, un polițist a murit în acel accident. La Bode nu a fost vorba de o coloană, ministrul s-a deplasat cu mașina pusă la dispoziție de SPP”.

Președintele Klaus Iohannis

„Trebuie să cunoașteți legislația în domeniu, trebuie să cunoașteți activitatea d-lui Bode, care rareori a apelat la transportul cu mașina SPP. El a utilizat mașina de la Ministerul Transporturilor. Atunci când ești într-o mașină SPP comunici doar destinația și ora la care trebuie să ajungi. Demnitarul nu are nicio putere de a dicta echipei SPP viteza și conduita în trafic

Prim-ministrul Ludovic Orban

„Am văzut această turnură a accidentului pe care l-a suferit ministrul Bode zilele trecute. Poate este bine de ştiut că ministrul se deplasa cu maşina SPP, că stătea pe bancheta din spate, că dormea şi că, practic, nu are nicio vină în privinţa acestui accident. Dacă mă întrebaţi pe mine, cred că pur şi simplu s-a exagerat destul de mult în privinţa acestui accident. Asta nu înseamnă că demnitarii nu ar trebui să ţină cont de semnalele publice şi atunci când sunt cu maşinile de serviciu să ceară mai multă prudenţă. Dar de aici şi până la a cere demisii şi a face nişte acuze pentru un om care nici măcar nu ştia în ce regim se deplasa maşina pentru că dormea, este o cale destul de lung”

Vicepremierul Raluca Turcan

Le-am comunicat celor de la SPP că destinația finală este sediul Guvernului iar ora de sosire pe care o anticipez era ora 20.00. Nu aveam niciun motiv să ne grăbim. Absolut toate deplasările pe care le-am făcut am stat pe bancheta din spate, unde am posibilitatea să citesc, lucrez sau să mă odihnesc. Niciodată nu am fost preocupat cum conduce angajatul SPP în zecile mii de kilometri parcurși, pentru un motiv foarte simplu: până duminică au condus impecabil. În momentele premergătoare incidentului, mă odihneam. Călătoream de 4 ore și jumătate.

Chiar împricinatul Lucian Bode

Ați citit vreodată o colecție de scuze mai penibile care să dea peste cap întreaga realitatea? E posibil. Dar cu siguranță nu de la cel mai înalt nivel al statului român. Niciodată nu a existat o coaliție mai mare pentru a răstălmăci o situație care se vede din avion.

Din ce ne spun demnitarii noștri, domnul Bode a fost răpit de un ofițer SPP și dus cu viteză pe meleagurile patriei. El nici măcar nu are autoritatea de a se opune la ce face ofițerul. Nici nu poate să-i spună omenește: ” Las-o dracu’ mai încetul că ne înjură ăștia!” Sau orice i-ar spune fiecare dintre noi unui prieten care conduce tare și periculos. „Las-o ușor că ne omori!”

Stupizenia e atât de mare încât Ludovic Orban sfidează și legile fizicii, dar și ale administrației. El spune că demnitarul fixează ora de ajungere și că de acolo nu-l mai interesează care e treaba. E răspunderea SPP-ului. Păi dacă foxează ora, atunci stimatul demnitar fixează și vitează. Pentru că-i scriu domnului Orban din manualul de clasa a șasea: „viteza reprezintă raportul dintre distanța parcursă și durata deplasării corpului.” În ce privește legile administrației românești, numai un prost poate să creadă că sepepistul ministrului decide ce și cum.

Observați încă un lucru grețos până la Dumnezeu și înapoi. Nu știu cine este șoferul ofițer. Dar el este făcut vinovat, ceea ce și este, dar este făcut și vinovat moral al acțiunii. Ceea ce nu este. Toți acești boieri mari spun că un acar i-a făcut asta ministrului.

Dar de ce această coaliție a minciunii împotriva unei realități evidente?

Pentru că ceea ce-ați văzut este un mod de viață. Așa trăiește ștabul român, posesorul unui model de viață numit ștăbism. Ce înseamnă asta? Că de la comunism și mai jos încoace, cetățeanul ștab a avut drepturi suplimentare față de muritorii obișnuiți. Adică el are drumuri doar pentru el, casele statului, magazinele acestuia, banii de coșniță de la stat, spitale pentru el, argații lui. Și totul venind de la stat.

De la Volgile negre până la mașinile cu număr mic am avut generația comunistă de ștabi. Străzile erau pustii și numai apariția unei Dacii negre le făcea și mai goale. Aceștia au fost întemeietorii.

După care, ștăbimea și-a luat mașinile cele mai mari. Au fost primii care le-au avut. Mașini străine, mai mari, mai puternice, care omoară mai bine și mai curând decât Daciile și Cielo-urile celorlalți. Și au mers cu mașinile astea mari până când și poporul le-a avut. Și atunci, în caz de accident, era scor egal.

Și apoi, următorul stadiu, când poporul a a avut mașini, le-a rămas ultima redută: girofarul. Girofare, licurici, lumini mai altfel, dar și mașini mari. Toate care să arate că sunt altcineva, că pot merge mai bine și mai repede.

E semnul puterii prieteni. Acest girofar, acest sepepist sunt peceți ale puterii. Ce mai rămâne din ei dacă le luați mașina, girofarul și sepepistul? Vor sta la coadă pe Dealul Negru ca și noi. Nu vor mai putea face trei minute de la Interne la Guvern ca Oprea, ci 25 ca noi.

Ce mai rămâne dacă le iei ofițerul căruia să-i dea ordine? Cine o să le care gențile scumpe? Dar paltonul cine o să-l mai ducă la cuier? Cine o să le mai ia țigări sau cine o să le mai pună whisky-ul pe masă chiar dacă nu poartă măști?

Și chiar așa ce o să mai rămână din ei, dacă le ia cineva funcția? Cum ar mai putea să fie ei oameni obișnuiți și să stea după o linie continuă? Acesta este ștăbismul prieteni și de aceea l-au apărat așa mult. Pentru că fără el, nici ei nu sunt mare lucru.

P.S. Fotografia făcută de George Călin de la Inquam ne arată un alt moment în care domnul Bode a fost luat prizonier. Când turcii care s-au apucat de o autostradă au dat cu artificii. Iarăși nu știa. Probabil dormea.

Cazul Isărescu e o boală care ține de 30 de ani

Subiectul de astăzi este important și delicat pentru că vorbește despre probabil cel mai credibil om din România, dar și despre un lucru pe care țara noastră nu l-a rezolvat de 30 de ani. Așadar, ziare.com a publicat documentele care îl acuză pe Mugur Isărescu c-a fost colaborator al Securității. De ce este important?

Păcatele lui Vlad Voiculescu

Tot timpul am fost cumva fericit că nu am apucat să fiu matur pe vremea comuniștilor. Că nu știu cum aș fi reacționat la diversele teste ale societății de atunci. Și habar n-aveam ce să fac dacă mă trezeam singur, din cine știe ce motive, în fața Securității. Am toată admirația pentru oamenii care au reușit să se opună practicilor mârșave ale ofițerilor de Securitate. De la prieteni și cunoștințe mai în vârstă am aflat că puteai să te opui și nu era musai să colaborezi. Mi-au povestit asta Vlad Petreanu, Stelian Tănase, Florin Iaru și alți oameni în care am încredere. 

Chiar stăteam să mă gândesc zilele trecute că, la noi, povestea cu colaboratorii securității a avut doar două victime reale: Carol Sebastian și Mona Muscă, ambii plecând din spațiul public. Și-am spus că, după atâția ani de mârșăvii politice de la plecarea lor, nu mi se mai par așa vinovați. Cred că pentru orice faptă există o pedeapsă și o reintegrare. Nu e cazul aici.

Habar n-am de ce tatăl lui Vlad Voiculescu a dat declarații la Securitate. Nu știu de ce a colaborat. Are mai puțină importanță. Nota lui despre o activitate banală a unui coleg ar fi putut să-i distrugă viața acestuia, dacă nu s-a și întâmplat asta. Cred c-ar fi putut să se opună. Nu a făcut-o și va căra povara și tocmai i-a transmis-o fiului. În viață, de la părinți, iei multe lucruri și bune și rele, chiar și unele de care ești nevinovat. 

Dar nu vreau să alunec în ideea „sunt toți la fel”, „tot copiii securiștilor au ajuns la putere”, „nu putem vorbi de oameni noi”, „pe alții de la alte partide praf îi făceați.”  În viață există nuanțe. Și trebuie să ții cont de ele, mai ales când e vorba de relația părinți copii. 

Da, aș judeca un părinte și un copil care folosesc resursele statului, rețeaua de partid sau cea a Securității pentru a aranja viitorul copilului. Când ai o funcție sau ești fost colaborator sau ofițer și ai făcut din asta o pârghie pentru odraslă, e o problemă. 

Dacă un copil de securist sau colaborator are o pârghie pentru a ajunge la putere, e un lucru de urmărit, mai ales dacă primește o sinecură. Modul de accedere în funcția publică poate fi chestionat. Mai ales dacă numitul nu are calitatea profesională pentru a ajunge acolo. Cred că și pe blogul ăsta e o listă de odrasle împinse în față cu semne de întrebare. 

„Nu putem vorbi de oameni noi”. Pata asta o să-l urmărească pe Voiculescu toată viața. Singurul mod de rezolvare era să nu se fi născut sau să renunțe voluntar la orice funcție publică. Pe care deocamdată nu o are și, probabil, nu o va avea. Asta ar însemna o lustrație și pentru a doua generație, ceea ce ar încălca multe principii. 

În fine, mai e și argumentul „sunt toți la fel”. Or aici stăm tocmai pe dos. Pentru că Vlad Voiculescu a făcut în România niște lucruri pe care puțini le-au făcut. Le-a dat o mână celor abandonați de către toți securiștii și cei din aparatul de partid. Iar asta este o diferență fundamentală. Pentru mine, realizarea sa Magic Camp, pe care am văzut-o cu ochii mei, este excepțională. 

Dacă mâine cineva va demonstra că tatăl lui Vlad Voiculescu s-a folosit de banii și influența căpătată ca informator la Securității ca să-i asigure acestui ascensiunea publică și politică, îmi asum că m-am înșelat. Și voi admite că politicianul are o problemă mare. Sau dacă cineva va arăta că Securitatea și urmașii săi i-au ghidat acestuia pașii tocmai pentru că are o istorie în familie, atunci iarăși avem o problemă și că ea trebuie judecată la fiecare alegere. 

Deocamdată știu că familia Voiculescu a pus la dispoziția Magic Camp o parte din casă și terenul pentru activități. 

În rest, ca să fie clar, îmi place Vlad Voiculescu pentru ce-a construit în spațiul public din România și pentru c-a ajutat mii de oameni.  În politică nu are niciun cec în alb, însă. Cred că are o carieră în care trebuie încă să demonstreze. Și că nu putea să vină la PMB înaintea lui Nicușor Dan. Îmi plac politicienii care construiesc ani de zile la un proiect. De asta cred că Nicușor avea întâietate. Am scris lucrurile de mai sus pentru că nu vreau să judecăm otova.   

Constantin Cotimanis: „Am jucat rolul celui mai mare nenorocit din istoria noastră aproape contemporană”

Bebe Cotimanis este cea mai cunoscută voce din România. Amenințătoare, întunecată, profundă sau istorică, depinde de situație, vocea lui te călăuzește prin programul ProTV. Și o face de vreo 20 de ani. Dar când se întâmplă asta, ai mai puțină vreme să te gândești la actorul Constantin Cotimanis. Și la pasiunile sale. Ultima dată l-am văzut în „Între amin și chin,” un film despre fenomenul Pitești, care te lipește de scaun. Ce aveam să aflu este că, de fapt, în acest film, își întâlnește rădăcinile și o parte din istoria familiei de aromâni din care face parte. Așadar să începem de la voce  

Voiceover e o meserie pe care practic ați inventat-o în România. Până la Pro Tv aceasta nu exista. 

E o meserie pe care nu am stăpânit-o nici eu. Se pare că am fost primul care a intrat pe o televiziune cu voce, cu promo. Limba română nu se preta la așa ceva, punându-i-se în față niște voci de americani, de englezi, voci renumite. Era foarte greu să aranjezi limba română, să sune important pentru un lucru pe care îl ai de scos în evidență. Împreună cu Teodosiu am debutat la ProTV. Trebuia să facem niște promouri înainte să apară, să arunci postul în aer. Am reașezat felul de a vorbi pentru televiziune, în limba română. Prima a fost Esca care a avut un grad de pregătire ridicat la BBC. A trimis-o Sârbu înainte cu un an, iar ea a venit și a impus un soi de tipar preluat de alte televiziuni. Noi ne mândrim că am luat cei mai buni oameni din televiziunea română. Pe măsură ce oamenii au fost crescuți s-au răspândit la celelalte televiziuni. Așa se întâmplă că mă întâlnesc cu oameni pe care i-am pregătit pentru ProTV. Florin era foarte talentat, deci nu a durat decât vreo două ore pregătirea lui.

Aveați pregătire, ați știut ceva reguli?

Regulile mi le-am inventat. Le-am inventat și le-am răspândit. La un moment dat mi-a dat telefon amuzat Bogdan Vodă, colegul meu de la Nottara, soțul Clarei Vodă. Amândoi sunt actori la un post de televiziune. Mi-au spus: „Bebe, poți să vorbești? Se întâmplă ceva. A venit Repan să dea vocea Antenei 1, că vor ăștia să relanseze postul. S-a enervat la culme că ăștia i-au pus vocea ta și au spus că așa trebuie să sune”. Eu care îl respect pe Repi, care a fost un model de pronunție, o voce importantă în teatrul și în filmul românesc. Să îi pună vocea unui puști? S-a enervat și a plecat

Făceam promouri cu două zile înainte de lansare. M-am apucat într-un studio mic, pe o stradă lângă Obor, într-un fost cinematograf. Acolo era închiriat. Studioul în care înregistram era cam cât două toalete, puse cap la cap. Era o chestie cu niște cofraje de ouă. Așa era atunci. Am început să înregistrez, stând în picioare. Mona Segall și Cristi Rotar erau dincolo de ciclop. Din când în când mai trecea Sârbu să vadă cum merge treaba. Se uita și îmi făcea semn că e bine. Am început seara, pe la 8, 9 și am stat până la 2 noaptea. La un moment dat a apărut cu apă. M-a întrebat Mona Segall: „Bebe, ești bine? Ai obosit?”. I-am răspuns: „Mă dor picioarele!”. Am stat în picioare 4, 5 ore în fața microfonului. Apoi ne-am minunat toți: „Hai să îi dăm un scaun!”. Asta e o realizare a revoluției române. Eu nu mai făcusem asta. Mai făcusem o voce înainte de care sunt mândru, de care îmi amintesc cu plăcere: vocea lui Iisus din „Cartea cărților”.

Cotimanis pare un nume aromân. Care este istoria familiei?

Originile sunt mai mult macedoneşti. Familia e din satul Coasa, undeva prin Grecia, Larissa. Coasa sau Furca. Numele de familie a fost inițial Cotimani. În perioada în care te înregistrau la schimbul de populație din Cadrilater în partea cealaltă a Dobrogei, la Săcele era mai la repezeală. Au scăpat „s”-ul. Când am jucat în prima piesă, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic”, Bibanul m-a trecut pe afiș direct Cotimanis, fără să mă întrebe. Așa îl știa pe bunicul.

Bunicul a venit cu meseria pe care o avea în Cadrilater. Se vorbea puțin despre rude, fiindcă familia a trecut prin pușcărie și decideau să nu vorbească ca să nu spunem la școală. Am avut un unchi, Iancu, prefect de Caliacra. Bunicul era un om foarte priceput, era perceptor de taxe. Când ni s-a luat Cadrilaterul majoritatea am venit în zona asta unde era totul mai calm.

Nu mi-am păstrat rădăcinile. Mai am doar o mătușă, Țuți. Ea are copii, eu la rândul meu copii. În rest, ne-am cam pierdut.

După anii `40, unchiul Sandu a făcut pușcărie multă. Se vorbea foarte rar despre asta în familie. Tata a murit. Pe la 13 ani mai aveam grijă de bunicul, fiindcă îmbătrânise. Povestea: „Băi băiete, au ajuns golanii la putere… Dar să nu spui asta la școală”. Așa li se spunea, golani. Probabil asta a fost răzbunarea lui Iliescu când ne-a făcut golani fiindcă am stat în Piața Universității. Nu aveam cum să spun la școală, fiindcă nu discutam așa ceva. Nu eram foarte îndârjiți împotriva regimului, fiindcă eram tineri și alt regim nu cunoscuserăm până atunci. 

 „Între chin și amin”, filmul despre fenomenul Pitești, are la baza povestea unei familii de machedoni. E și o istorie personală la mijloc?

E greu să vorbesc despre chestia asta. Ana Blandiana i-a spus lui Toma: „Nu or să te lase să faci un film pe tema asta. Nu o să-ți dea nici un ban”. „Doamnă, sunt machedon, eu când îmi pun ceva în cap, fac!”. S-a apucat Toma de strâns bani de la macedoneni. A început să facă o listă. Macedonenii au început să doneze: Gigi Becali, Hagi. Kira Hagi joacă în film, chiar a debutat în film. Mai mulți au donat, dar fondurile principale au venit de la Toma. Toma a renunțat să mai facă o casă ca să aibă bani pentru film. Am fost puțin plătiți, dar am considerat că este o datorie. Toma mi-a spus: „Uite scenariul! Îl vei juca pe Ciumău, șeful închisorii de la Pitești”. „În nici un caz!”. El mi-a spus atunci: „Te rog, citește-l. L-am scris pentru tine! Mai gândește-te, te rog, ce datorii ai față de strămoși!”

Fenomenul Pitești ar trebui predat mai mult în școlile din România. Și ar trebui să vorbim mereu despre el. 

Rude torturându-și rudele. În filmul nostru e vorba despre un frate care își torturează fratele ca să-l scape. Nu era altă soluție.E un film dur, dar înălțător. Dacă ai răbdare și tărie, căci nu respiri pe timpul filmului. Toma mi-a spus că lumea se ducea la cinema, cu floricele, răcoritoare. Însă, de când începea filmul până la sfârșit nu puteai să bagi nimic în gură. Ieșeau și aruncau floricelele la coș. Nu mâncau! Nici nu ai cum să mănânci. Eu nu am băut apă. Am avut sticla de apă lângă mine. Văzusem filmul de nu știu câte ori. Nu poți să bei apă când cei de acolo nu aveau dreptul la apă. Să primești o cană de apă curată era o răsplată.

Rolul lui Bebe Cotimanis e unul dur. Pentru că întruchipează unul dintre cei mai mari criminali din istoria țării. 

Rolul celui mai mare nenorocit al istoriei românești aproape contemporane. La viața mea am jucat tot soiul de nenorociți, dar acesta e cel mai nenorocit. Am o plăcere nebună să îi las în fundul gol, să-i descopăr, să le fac o radiografie. Nu înveți din personajele pozitive. Pe un Făt-Frumos îl accepți, dar de învățat, înveți de la zmeu. Așa cred.

S-a filmat Jilava, în celule. (Am reușit să joc) având istoria unchiului în spate, având scenariul citit de mai multe ori, citind cărți despre fenomenul Pitești. Eu stau la Pitești. Sunt prieten cu cel care are grijă de muzeul închisorii. E o istorie aparte.

Fenomenul Pitești este păstrat în memoria noastră aproape printr-o întâmplare. Dincolo de istorisirile celor implicați, locul închisorii era sortit distrugerii. 

Axinte Gheorghe, om de afaceri, a primit aprobare să dărâme închisoarea și să construiască blocuri peste. Omul s-a apucat să construiască. A dărmat un zid, a făcut niște blocuri. Când a început să intre în partea cealaltă a dat de oase. Atunci s-a oprit, nu a mai construit. Omul de afaceri a devenit cel care răspunde de muzeul închisorii. Am fost cazat gratis, la Pitești, când am ajuns, într-un apartament superb, al lui. Are grijă de cei care au rămas în viață după fenomenul Pitești. Întâlnirile au loc o dată sau de două ori pe an. Oamenii dispar de la an la an. Tache Rodas este un om care a fost torturat ca nimeni altul. E de o veselie extraordinară. Am vorbit cu el. Tortură… Erau treziți de dimineața. Erau băgați sub pat când venea micul dejun. Asta era cam singura masă pe zi dacă nu erai cuminte. Stăteau sub pat. Ăștia veneau și le puneau castronul la gură. Nu aveau voie să îl atingă cu mâna. Nu aveau lingură, nimic. Mâncau din castronul acela niște tărâțe înmuiată în apă. Dietă, nu?! Li se dădea apoi un pahar cu apă, o dată pe zi. Erau bătuți, torturați. Trebuiau să renunțe la Dumnezeu și să declare câte și mai câte neadevăruri. Ei nu se interesau de ce e acasă: soră-ta e o curvă, taică-tău înjură în biserică și a violat pe nu știu cine. Oamenii nu scriau asta. Cei mai mulți. Parte din ei nu au rezistat și au scris neadevăruri. Parte din ele sunt scrise, scrijelite pe pereți. Nenorociții aveau pereți cu declarațiile lor. Un fel de tapet al renunțării la Dumnezeu. Dacă nu făceai asta pățeai ca Tache Rodas. Te călcau pe cap, te băteau la tălpi. Te lăsau iarna într-o celulă. Iarna. Închisoarea nu avea încălzire. Iarna era extrem de frig, iar vara te scoteau în curte când era arșița mai mare, numai să te țină la extreme. Mai primeau medicamente din când în când. Există un moment și în film când vrei să îi dai medicamentele și hrana ta celui care e pe moarte, iar el o refuză: „Oricum nu mai am mult”. În momentul acela îți cade lacrima brusc. Oameni lăsați în pielea goală în celulă.
Când unuia îi era mai frig se puneau unul peste altul. Făceau o movilă ca să-și încălzească corpurile. Cu furtunurile, din când în când, se mai băga apă și îi udau. Cum au rezistat? De ce? Cei mai mulți spun că l-au găsit pe Dumnezeu în închisoare. Ciumău spune: „Dumnezeu nu există, mă! Unde e Dumnezeul tău? Dacă ar fi, ar veni aici!”. „E aici! Ai să vezi că e aici!”. Mulți l-au descoperit în esența lui pe Dumnezeu. S-au descoperit pe ei. Dumnezeu e în noi, nu în altă parte. Se exprimă prin noi.

Ce simți când joci un astfel de rol?

Nu știu ce simt, îți spun sincer. Știu însă ce a simțit bunicul Kirei Hagi, din partea mamei. Când am fost la Constanța mi-a spus la premieră că și el a făcut pușcărie. Ani buni de pușcărie. Un constructor extraordinar. Mi-a spus: „Dacă aveam un pistol, trăgeam în ecran. V-am urât. Nu vă urăsc. V-am urât, nu vă urăsc!. Nopți la rând după ce ați sugrumat-o pe nepoată-mea, nopți la rând v-am visat, v-am urât.” Ne-am întâlnit, ne-am luat în brațe și mi-a mulțumit că l-am dat în gât pe nenorocitul acesta.

Nu l-am jucat strict pe acest torționar. Toma a adunat istorii de la vreo trei torționari, șefi de închisori: Jilava, Sighet, Pitești. I-a băgat pe toți, să-mi facă mie un bine.

Între chin și amin ar trebui băgat în școli la orele de istorie, să-l vadă copiii. Cei mici nu pot, pentru că e dur, dar liceenii trebuie să-l vadă. Nu are rost să predai în vorbe când ai filmul acesta, istoria contemporană a României. Nu ai cum să explici mai bine. Filmul nu îți arată decât vreo 30% din ororile petrecute. Nu ai timp de așa ceva și nici nu se pot arăta. Nu se pot arăta, dar ca idee dur prezentată, trebuie să intre. De ce să nu prezinți printr-un film? Dată fiind pregătirea profesorilor nici ei nu au fost contemporani cu fenomenul. Nu știu cum ai putea preda emoțional fenomenul, ca la teatru, să înțeleagă copilul ceva.

Apropo de anticomunism. Cum simțeați asta în anii lui Ceaușescu? V-ați educat așa sau ați primit o astfel de educație?

Meseria noastră nu poate fi făcută din afara conștiinței naționale sau a credinței în Dumnezeu. Teatrul fără Dumnezeu nu există! Cioran a stat cu Dumnezeu lângă el, l-a combătut, dar se raporta la Dumnezeu. Trebuie să te raportezi la ceva ca să poți trăi. Noi am trăit copilăria în comunism. Ea este frumoasă, deși nu în orice regim. Am avut o copilărie frumoasă. Ne-am născut în Ferentari, trăiam printre țigani, jucam fotbal cu ei. O minune de oameni. Nu știam că părinții fac un efort atât de mare să ne crească, pentru că și-au asumat responsabilitatea să aibă niște copii. Nu a fost greu, nu a fost ușor, a fost cum a fost!Ceva împotriva comuniștilor am avut când s-a înăsprit treaba, iar noi trebuia să ne cenzurăm în teatru, în film. Când cenzura ne împiedica să ne facem meseria. Teatrul era făcut numai din șopârle. Între Dumnezeu și noi stătea comunismul. Acesta trebuia dat la o parte ca să avem o vedere mai clară asupra lumii și vieții pe care o trăim. Băgam niște șopârle indiferent de ce jucam. Sandu Dabija spune: „Aproape nu mai vedem rostul să facem teatru că ne-a pierit dușmanul”. Nu ne-a pierit deloc. Și-a schimbat pielea și a devenit mai rău decât înainte fiindcă vine mascat.

Actoria a venit târziu. Mai întâi a fost vorba de construcții. 

După ce am terminat liceul de arhitectură, m-am îndrăgostit de meserie. Am fost prima promoție. Au încercat să aducă niște profesori de la Ion Mincu și să vadă câtă arhitectură poate înghiți un tânăr după clasa a VIII-a. Am făcut cinci ani la liceul de arhitectură. După ce am terminat am intrat la construcții, la seral. Mama creștea trei copii. Nu avea bani. Era croitoreasă de lux pentru multe vedete din muzica populară și nu numai. Aveam rate rămase de la tata pentru mobilă. Mama se chinuia, iar eu am simțit nevoia să muncesc. Am intrat la seral la construcții. Am stat 6 luni de zile, până când am dat de chimia materialelor de construcții. Nu țineam foarte mult, venind de pe șantier, să stau într-un șantier să muncesc toată viața. M-am mutat de acolo. În 1977, după cutremur, eram inspector de calitate la injectări în grinzi, cu rășini epoxidice. Se băgau niște rășini japoneze la început. Apoi Ceaușeasca a hotărât că le putem face și noi. La câtă chimie știa așa credea. Când am văzut că cele de la noi nu se întăreau în grinzi m-am retras și nu am mai semnat fișele alea de luare în primire pentru că nu era corect. M-am angajat apoi la Proiect București. Acolo am întâlnit arhitecți, constructori, proiectanți. Am lucrat la blocurile de pe Calea Moșilor. Desenam, proiectam, participam la soluții de proiectare. Blocurile erau prinse într-un catalog cu soluții tip. Am renunțat apoi și la Facultatea de Arhitectură pentru că rolul arhitectului nu era decât să pună niște culori pe un perete sau să agațe un panou. Suprafețe meschine până la a te încadra în 86 de metri cu 4 camere. Măreau casa scării, doar ca să micșoreze apartamentele. Am zis că arhitectura e frumoasă, dar nu la noi.

Și actoria?

A venit un prieten de la Proiect București. Mi-a spus că e o brigadă artistică cu un profesor tare mișto. Scopul era să mai fugim de muncă. M-am înscris că așa a vrut Dumnezeu. Așa am întâlnit un om minunat, pe Traian Aelenei, profesorul de teatru de la Școala Populară de Artă. O minune de om. Acolo m-am întâlnit cu Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Petrică Nicolae. Omul acesta mi-a spus că am talent, dar nu pe șleau. Ne prezentam la cursuri. Ne dădea câte o poezie. Cu foaia în față ne punea să o despicăm, să o recităm cum credem, să scoatem idei. Câștigam chestiile astea din logică, dintr-un talent pe care nu mi-l cunoscusem.

Dan Puric, Ionel Mihăilescu, Dan Constantinescu s-au pregătit să dea la teatru. Eu nu aveam de gând. Dan Puric l-a anunțat pe Traian că nu dau. Nu erau telefoane mobile. El m-a rugat să-i fac plăcerea și să dau la teatru. Îmi era rușine. Ei erau foarte pregătiți. „Te rog eu mult de tot, fă-mi plăcerea asta, dacă tot am stat atâta timp împreună. Îți dă Dan Puric ce și cum. Învață cinci poezii”. „Dăm și la română, iar eu m-am desprins de literatura română de mult.” „Lasă că vorbim cu Dan Puric.”. M-a pregătit în două zile. Am dat la română. Nu eram chiar pe din afară total. Era eliminatorie. A urmat proba cu poezia. A fost o poezie scurtă a lui Nichita Stănescu. Cea mai scurtă. În comisie erau Olga Tudorache, Bibanul. El spune: „Atât?”. „Da.”. „Ajunge”. Am mai zis o baladă pe care o știam pe jumătate și m-a întrerupt la timp, o altă poezie foarte scurtă. Am trecut de proba asta. A venit improvizația. Nu știam ce e aia. Am luat 5,16, prima notă. Doborâtor, demoralizator. M-am prezentat și la monolog, tot la insistențele Aelenei. Mi-am făcut un monolog. Nu făcusem așa ceva în viața mea. La vreo trei zile primesc un telefon de la Dan Puric. Dialogul a fost așa: „Am intrat!” „Felicitări!” „Nu ai înțeles. Am intrat amândoi”.” Du-te băi de aici. Sunt 4 locuri!”. Rămăsesem 14, 15 pe loc după eliminări. Am plecat din Balta Albă, de la Ilioara, m-am urcat în mașina 313 și pentru prima oară în viața mea când am traversat la Rosetti am așteptat să se facă verde. Deveneam o valoare.

Când a fost momentul în care ați știut că veți face mereu asta

Petrică Vasilescu și Geta Angheluță mi-au fost profesori. A fost spectaculos. Nu știam despre ce e vorba. La a doua oră de actorie am lipsit. Jucau Steaua cu Dinamo, iar eu la așa ceva nu puteam lipsi. Am plecat direct la meci după muncă. Când am ajuns peste două zile la facultate se uitau colegii la mine: „Ce ai pățit, Bebe? De ce nu ai venit?”. „Nimic!”. A venit Petrică Vasilescu. Era un om tare grijuliu. Mirosea a om de la distanță, a om! „Ceva grav?”.” Nimic”, zic, „am fost la meci”. S-a uitat la Geta Angheluță vreo două minute. Tăcea toată clasa. Ei discutaseră. Ăsta are doar mama, cine știe ce s-o fi întâmplat, o fi murit, Doamne ferește. Mi-a zis: „Băi copile, sunt oameni care au dat de 10 ori! A câta oară ai dat Petrică (Panait)?”. „Am intrat a 11-a oară dom` profesor!”. „Îl vezi pe ăsta? De 11 ori, 11 ani la rând. Cred că trebuie să te retragi pentru că tu nu știi ce important e actorul și ce înseamnă el pe lumea asta”. Atunci am realizat despre ce este vorba și cât de importantă este instituția la care am ajuns și la care aveam să stau patru ani de zile.

 

A doua moarte a inginerului Ursu

Când trupul lui Gheorghe Ursu a ajuns acasă fiul său a observat mai multe urme. „Avea urme vizibile de lovituri pe față, gât, umeri. Avea spatele brăzdat, pe toata lungimea, de urme de schingiuire. Avea la mâini urme adânci de cătușe, prin care se vedeau oasele încheieturilor”. Toate datele arătau că Gheorghe Ursu fusese bătut și schingiuit în acele zile. Acele 60 de zile. 

Gheorghe Ursu fusese ridicat de Securitate și, vreme de două luni, nimeni nu a mai știut nimic de el. A fost ridicat și adus mort. De a doua zi de când a fost adus mort, în fața casei în care trăiau soția și copiii lui s-a plasat o Dacie neagră care a stat acolo un an de zile. Ca să le aducă aminte cine s-a ocupat de treaba asta. 

Era 1985 și România trăia cel mai cumplit deceniu al său. Fără mâncare, apă, curent, cu cozi imense și frig cumplit, comuniștii îngenuncheaseră pe toată lumea. Aici nu se ieșea în stradă de frică. Iar dizidența a căpătat doar formele care legau oamenii în subterane. Scrisori la Europa Liberă, discuții ascunse, jurnale, literatură de sertar, ascultarea radioului pe ascuns.

Când a fost ridicat de Securitate, Gheorghe Ursu era tot ce putea fi un cetățean obișnuit care nu se supunea orânduirii, vorbind și scriind liber. Marea lui vinovăție în fața Securității îți arată cât de odios era regimul. Gheorghe Ursu a fost ridicat pentru că scrisese Europei Libere în legătură cu proiectele arhitectonice demente ale cuplului Ceaușescu. De asemenea, se exprima liber, în public, despre comuniști. Și avea un jurnal din tinerețe în care nota toate odioșeniile pe care le vedea în regimul comunist.

Astea erau lucrurile de care se temea aparatul comunist. Un om liber, nesupus. A fost bătut ca să renunțe la asumarea scrisorilor către Europa Liberă. Șefii din penitenciar și deținutul care l-a bătut au fost condamnați. Autorii morali, cei care au început ancheta, doi ofițeri de Securitate, nu. 

Mai mult de atât, în primă instanță, judecătoarea a desființat noțiunea de dizident, așa cum o știm în România: „opoziția victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim.” Privilegierea se referă la cele două vizite făcute de Ursu în străinătate. De asemenea, judecatoarea dă o notă bună Securității. „În perioada respectivă erau foarte mulți români care își exprimau dezacordul față de politica de partid și de stat de la acea vreme sau păreri insultatoare, calomnioase la adresa conducerii de stat si partid, însă nu a fost supuși unui astfel de regim, care să conducă la eliminarea fizică a persoanei respective, fiind utilizate alte metode pentru temperarea acestora”. În baza acestor idei, ofițerii de securitate sunt absolviți de orice vinovăție, probabil chiar trebuind lăudați pentru dialogul lor cu Gheorghe Ursu. 

Poate, pentru această judecătoare, ar fi relevant momentul în care familia a aflat de moartea lui Gheorghe Ursu ca să înțeleagă mai bine lumea în care trăia. Andrei Ursu a povestit în Adevărul. 

„Pe 19 noiembrie seara, la două zile după ce fusese ucis, a sunat un milițian la uşă, cerându-mi să sun la Circa de Miliţie din cartier. O voce mi-a comunicat prin telefon că tatăl meu a decedat. Am avut un şoc. Mi s-a părut că-mi pierd minţile. Am ridicat bicicleta din hol s-o arunc după miliţianul de la uşă, care a fugit. Revenind la receptor, persoana de la circă m-a admonestat şi mi-a spus să mă duc să „ridic efectele“ de la Spitalul Penitenciarului Jilava. Acolo mi s-au dat, de către sanitari, câteva haine pline de sânge închegat, negru, o cămaşă sfâşiată pe spinare, la propriu. Până şi pantalonii erau plini de sânge. Pe 21 noiembrie am fost la morgă, unde l-am văzut pe tata: avea urme vizibile de lovituri pe faţă, pe părţile laterale ale abdomenului, iar spinarea era brăzdată cu dungi adânci în carne, cu sânge închegat.”

O crimă cu sânge rece căreia justiția română refuză să-i vadă adevărata față, cea politică. 

Nu credeam să văd la 30 de ani de la revoluție o mai mare răstălmăcire a vremurilor pe care le-am trăit. Regimul comunist a fost declarat criminal printr-un document public pe care această judecătoare ar fi trebuit să-l știe. Raportul de condamnare al comunismului, prezentat în Parlament, dă sute, mii de exemple în care oamenii au fost nenorociți de această mișcare criminală. Singurul mod în care putem repara aceasta este măcar să păstrăm amintirea acestor oameni care au avut curajul de a face gesturi mărunte.  O singură scrisoare trimisă la Europa Liberă te poate costa viața. De ce să găsești o justificare unor practici criminale? Și chiar de-ar fi rămas în viață, Gheorghe Ursu ar fi trebuit să fie un erou. Pur și simplu el a fost târât la Securitate pentru că gândea. Cele mai intime gânduri ale sale, cele din jurnal, au fost violate și pentru asta a fost condamnat. Acest om a fost omorât pentru că gândea liber!

Iar tu, judecător fiind, spui că moartea-i meritată pentru c-ar fi trebuit să facă mai mult? Pentru că n-a făcut deajuns? Și nu poți să stabilești o legătură între decizia arestării, a anchetei și persoanele din Securitate care au luat-o? O mizerie și o rușine, nu pentru sistemul judiciar, ci pentru noi ca nație. 

E important? În orice secundă și în orice minut. Pentru că uitarea produce monștri. Aici nu există nuanțe. Gheorghe Ursu era un om obișnuit, ridicat de pe stradă, pentru că-și scria gândurile pe hârtie. Or uciderea tocmai pentru aceste gânduri libere este cea mai odioasă crimă a unui regim politic. Când îi absolvi pe autorii morali, inviți la repetare.  

 

 

 

   

Busu:”Încerc să-i conving pe toți tinerii să nu fumeze niciodată”

Busu o ia mai încet astăzi, după infarct. Televiziunea și teatrul sunt marile sale pasiuni, dar acum ar alege doar teatru. Ani buni a trăit cu accelerația la podea. Noaptea teatru, apoi, la prima oră televiziune. Adăugați măcar două pachete de țigări. Cele mai mari pasiuni trăite cu intensitate. Asta putea să-l piardă. Azi și-a înțeles lecția și o spune mai departe. Mai întâi, însă, drumul de la cocserie la luminile Pro Tv.   

Cocseria este punctul de plecare în viața de adult a lui Busu.

Cocseria a fost un moment important în viața mea pentru că am cunoscut oameni senzaționali acolo, niște colegi foarte buni. Oameni de Hunedoara, cum le zic eu, care sunt într-adevăr niște meseriași până la urmă.

Eram în biroul inginerului-șef al cocseriei. A venit la un moment dat un maistru. Era bătrân, la vreo 60 de ani. Lucra acolo de vreo 40 de ani. Inginerul-șef l-a întrebat: „Nea Costică, ce facem că nu ne-au venit vapoarele cu cărbune din Argentina?” Nea Costică a zis: „Aolo, n-au venit?! Fii atent cum facem! Punem 17% cărbune din Ucraina, punem 26% cărbune de la ruși, 18% din Valea Jiului și restul din Irlanda de Nord.”. Omul știa pe procente de cărbune trebuie să pună ca să facă cocs. Unii cărbuni au ardere mai puternică, alții sunt caloric altfel. Sunt diferite aceste calități ale cărbunelui. Omul ăsta știa exact câte procente!

Munca în cocserie este, probabil, ceva de refuzat pentru generațiile actuale.

Muncă destul de grea în cocserie. Dacă stai să te gândești că se aruncă cărbune în cuptor cu lopata e destul de greu. Un schimb durează opt ore. Se lucra și pe schimburi. Eu nu am lucrat pe schimburi, ci am fost norocos, am lucrat doar dimineața. Plecam pe la 5:30 dimineața de acasă. Ajungeam la 7 să pontez la cocserie, ea fiind sus, în vârful dealului, departe de poarta combinatului. Am lucrat puțin acolo fiindcă după aceea m-au detașat la sindicat. De la sindicat m-au detașat la atelierul de pictură al sindicatului care scria lozinci.

Chiar dacă era un mediu muncitoresc, sentimentul anti-comunist era destul de puternic

Pe combinat erau niște litere mari de 6 metri și scria: „Ceaușescu și poporul”. Din greșeală sau voit, nu știu, au scris: „Ceaușescu și popoul”, chestie care a rămas vreo 3 luni pe combinat. Se vedea din tot orașul, din absolut tot orașul, din orice unghi. Ei omiseseră să scrie o literă. S-a reparat această chestie. Nu știu dacă au fost dați sau nu oamenii afară. S-a rezolvat, nu s-a vorbit prea mult despre asta.

Au fost probleme mari. În 1986 a fost chiar o revoltă cunoscută în zonă, la Hunedoara. Chiar în perioada în care a fost și la Brașov. Au vrut să îl dea jos pe directorul combinatului pentru că oamenii nu aveau ce să mănânce. Au făcut o revoltă în care toți cei 38.000 de angajați au venit la lucru, dar nu au lucrat. Au făcut o grevă. Nu a vrut nimeni să pună mâna pe nimic. Au venit toți, dar au stat acolo fără să facă treabă. În urma acestei revolte, în galantarele alimentarelor din Hunedoara a apărut carnea. S-au băgat vită și pui la greu.

Viața într-un oraș monoindustrial ar trebui să fie studiu de caz pentru ce-am trăit în comunism

Nu se trăia atât de rău. În tinerețe știi cum e: gagici, baruri, te duci să bei un coniac, te întâlnești cu o fată, umbli pe străzi, te duci în discotecă seara, mai vine și Dică Manivelă cu toporul și te ferești pe la vreo toaletă ca să nu dai nas în nas cu el. Era destul de palpitant ca să zic așa. Aveam și Cincișul aproape, la vreo 6 kilometri. Puteai să te duci vara, făceai o baie în lac, stăteai pe terasa „Casei Albe” de acolo. Nu era chiar atât de rău. Hunedoara are pe deal o pădure senzațională în care puteai să te duci să te pierzi o vreme, cu cineva sau fără cineva, nu avea importanță. Mai e și zona castelului Huniazilor, o zonă superbă unde poți să-ți faci de cap. Era frumos într-un fel. Viața asta era legată foarte tare de oameni, de prieteni. Altfel nu rezistai. Dacă nu te întâlneai cu prietenii era nenorocire. Puteai să te uiți în ochii oamenilor. Puteai să te duci, așa cum făceam eu, la CineClub-ul de la Clubul Siderurgistul să faci un film de animație cu Coco, prietenul cel mai bun. Puteai să mergi tot cu Coco să faci un spectacol de muzică, poezie și diaporamă pe care să-l prezinți oamenilor din Hunedoara. Am avut un spectacol care în 1985 a făcut mare vâlvă. Nu era un spectacol comun, era împotriva lui Ceaușescu. Din 400 de texte am selectat 12 sau 14 texte. Coco, Gabi Covaci, prietenul meu cel mai bun din Hunedoara, care a intrat odată cu mine la arte plastice, a făcut 1200 de diapozitive. Le prezentam pe un ecran. Erau și despre război, despre Vietnam, despre comunism, Ceaușescu, nenorocire, frig. Despre toate relele care existau pe lume. Era deschis, nu pe bază de șopârle. A fost un mic scandal. Au fost acolo și oameni de la partid, dar nu au făcut scandal. Asta vreau să spun. E totuși o diferență între ce crede lumea că s-a întâmplat și ce a fost cu adevărat. Până la urmă o mare parte dintre acești comuniști care conduceau frâiele partidului erau oameni și trăiau în aceeași mizerie. Și ei aveau aceleași probleme: nu aveau căldură, nu aveau curent. Trăiau în același oraș, în aceleași condiții.

Se lua curentul, dar nu prea des. La Hunedoara însă nu s-a luat niciodată căldura. Acolo, sistemul de încălzire era gândit senzațional. Apa cu care se răceau cajele în care se făcea oțelul era încălzită la 140 de grade. Intra în sistemul de circulație al orașului, se ducea în vârf la ultimul etaj al apartamentelor și de acolo prin cădere se răcea apa. Toată lumea avea apă caldă și căldură în permanență.

Teatru și uzină. Astăzi pare de neînțeles. Atunci, așa se întâmpla. 

Aveam pasiunea artistică pe care mi-a insuflat-o tata. Era regizorul trupei de teatru popular de acolo. A fost și directorul Clubului Siderurgistul, director la Casa de Cultură. El făcea teatru cu o trupă de teatru foarte bine articulată, cu actori foarte pasionați, tot din combinat. Erau niște oameni ai orașului care veneau și făceau teatru de amatori. El m-a băgat în trupa asta la 7 ani, atunci când am jucat în primul spectacol. Acolo s-a plantat microbul.

Nu știu dacă a văzut talent pentru că în clasa I trebuia să zic o poezie la serbare și m-am încurcat îngrozitor și am ieșit plângând de pe scenă. Am ieșit, am plecat brusc pentru că uitasem tot. Poate el a vrut să-mi omoare spaima, nu știu. M-a distribuit în spectacolul ăla la 7, 8 ani.

Printre lecțiile rapide pe care le-a învățat de acasă este că rolul trebuie reținut în context

Țin minte în mare parte replicile din piese. Nu aș spune că țin minte chiar tot, dar dacă mă uit pe textul ăla și îl reiau, imediat îmi aduc aminte. Cred că e un antrenament. Aici e un proces destul de simplu dacă știi să îl faci. Procesul e de a învăța textul în funcție de situații. Nu se învață pur și simplu, căci așa în câteva zile l-ai uitat. Dacă te pui în situația personajului și înveți textul în situația respectivă, cu tot ce implică: mișcare, replica partenerului, atunci reții totul foarte ușor. Textul e un pretext. El nici nu există de fapt. Eu pot să zic „DA” în nenumărate feluri, în funcție de situația care se naște acolo.

Intri ușor în roluri?

Sunt muncite. Unele să zicem că îmi ies mai ușor. De exemplu cel pe care îl fac în „Weekend comedy” mi-a fost ușor pentru că eu sunt ciufut de felul meu, cum zice nevastă-mea. La fel e și personajul: ciufut, rău, neplăcut. Nu mi-a fost foarte greu. Cu alte personaje însă, e mai complicat. Trebuie șlefuite. Trebuie umblat la resorturi emoționale mai puternice. Primul rol făcut după pauza de 12 ani pe care am avut-o a fost greu. Nu mai găseam resorturile emoționale în mine. Trebuia să mi le amintesc. Regizorul m-a lăsat în supa mea. Îmi mai dădea din când în când sfaturi: „Aici vreau să-ți amintești de mama ta sau de ceva care te-a făcut să plângi pe dinăuntru. Făceam chestia asta și treptat, treptat, în vreo 3, 4 luni am ajuns unde trebuie. E foarte greu, însă.â

E o meserie în care nu trebuie să te oprești, să faci pauză. Nu e o meserie pe care să o faci ca mersul pe bicicletă. Nu e așa. După 12 ani de pauză e greu să revii cumva. Sigur, cu puțină muncă și pasiune, se poate.

Tabieturi înainte de spectacol?

Tabiet, încărcare, la mine nu există. La mine e în interior. E conținut tot. Poate doar să stau eu cu mine câteva minute, să mă concentrez, dar nu e un tabiet. E un avantaj. Știu că Victor Rebenciuc are și el avantajul ăsta, că intră în scenă fără pregătire prea multă. Emoții, da! Dacă nu ai emoții nici nu poți juca. Emoțiile constructive, astea despre care vorbim, te ajută să ai acea emoție pe scenă care se vede în ochii tăi din sală și pe care o vrea spectatorul. Emoția actorului se transmite către spectator. Spectatorul de asta vine la teatru, pentru această emoție nemijlocită pe care o simte din partea actorului. Altfel mă uitam la televizor și vedeam o chestie fără emoție. Acolo nu ai emoții de tipul ăsta. Emoțiile se crează acolo altfel. Se crează prin întâmplare, prin situație, nu neapărat prin ce îți transmite actorul nemijlocit. Mergi la teatru să-l vezi pe ăla suferind pe scenă.

Simți reacțiile sălii. Se simt. Vine valul energetic. Dacă nu merge bine într-o seară, nu tragi mai mult decât trebuie. O lași așa cum a căzut, ca să zici așa. Nu te duci dincolo. Nu trebuie făcut mai mult. Înseamnă că publicul de acolo nu rezonează cu tine, asta e tot.

Busu se bucură astăzi de teatrul independent

Se datorează în mare parte și teatrului independent. În mare măsură, teatrul independent din care fac parte, a adus un suflu nou și un nou gen de abordare al spectacolelor, dar și al genului de texte. În sfârșit se fac niște texte simple, normale, americane, comedii. Nu neapărat comedii, dar se fac acele texte pe care publicul le vrea, le dorește. Lumea vine. A fost o perioadă după ʼ90 în care teatrul a spus mult prea mult, adică având libertatea să spună orice, a spus chiar orice, deși nu era cazul. Din cauza asta s-au mai îndepărtat oamenii de teatru. Goliciuni, vulgarități, porcarii, strigăte. A venit apoi perioada mai rea în care teatrul a intrat în competiție cu televiziunea, prin ʼ97, ʼ98. Nu au câștigat pentru că nu aveau cum. Televiziunea e televiziune, teatrul aduce altă emoții

Diferența dintre publicul din București și publicul din provincie

Orașele care au teatre în general sunt ceva mai selective într-un fel. Dacă mă duc la Timișoara nu pot să mă duc cu orice text sau spectacol, ci cu unul pe măsura acestui oraș. În general nu am dat greș. Am avut spectacole foarte bune cu care am mers la Timișoara, Cluj, Iași, Arad, Craiova, Constanța, Tulcea, Galați, Bacău. Am mers în toată țara. În aceste orașe trebuie să ai spectacole pe măsura orașului. Există și orașe mai mici, care nu au teatre și în care teatrele vin ceva mai greu. Ei se duc să vadă orice. Nici acolo nu îți poți permite să te duci cu orice porcării pentru că publicul ăla a doua oară nu mai vine. Ăla a văzut o dată pentru că era curios. A doua oară zice: „Ce, iarăși vii cu un lampadar și două scaune?! Nu e frumos, vino cu un produs”.

Să faci facultate de teatru în anii 80 era o performanță în sine

Am intrat la facultate după 5 încercări. Erau 386 pe loc. Era posibil ca în cazul meu să se fi făcut o greșeală când am intrat. Atât de mare era concurența asta încât nu ești sigur niciodată că te-au luat pentru că erai foarte bun. Sunt nuanțe. Pe mine m-au băgat la facultatea de teatru Octavian Cotescu și cu Olga Tudorache. Ei mi-au ascultat monologul și povestirea și mi-au dat 10. Monologul era Petru Rareș care vorbea cu copacii din pădure. Fiecare copac era pentru el un domnitor care l-a trădat în luptă. Era nebun deja. A fost un monolog greu pentru că Petru Rareș era nebun și trebuia să am doar câteva mici puseuri de nebunie. Lucrând cu Ovidiu Iuliu Moldovan la acest monolog, el mi-a spus: „Uite ce am pățit eu: la Dreptate în lanțuri trebuia să joc un nebun. M-am dus la un prieten medic, care avea un ospiciu. Medicul m-a lăsat în birou la el și mi-a spus să stau cu domnul Popescu de vorbă până se întoarce. Domnul Popescu era într-un halat. A început să îmi spună despre filmele mele, despre cât de mult mă apreciază, despre spectacolele în care m-a văzut. Mai apoi a început să spună: „Când eram eu deportat în Sfânta Elena…”. Ovidiu Iuliu Moldovan a înțepenit. Ăla era nebun. Era un chiriaș al acelui azil de nebuni cu care îl lăsase medicul ca să înțeleagă ce înseamnă nebun: ești perfect normal până ai un puseu. La mine puseul de nebunie venea după ce îi ziceam: „Zapolia, tu nu trebuia să mă părăsești în luptă. Aoleu, ăștia sunt păduchi călugărești. Ia uite ce drăguți sunt!”. Ăsta era singurul moment de nebunie. Am înțeles ce înseamnă nebunia datorită lui. Am jucat acel monolog în fața comisiei care a fost foarte impresionată din moment ce mi-a dat 10.

La improvizație am fost cu Bibanul care m-a luat și în clasă la el. Patru ani am fost sub mese. Nu se putea. Era senzațional. Când explica ce ai de făcut în piesă era plin de glume. Îți zicea: „Dragă, în teatru, trebuie să te miri, că dacă nu te miri, nu ai rezolvat nimic. Uite, vine doamna Berlogea acum. Intră în clasă la noi, iar eu sunt cu doamna Cucu de istoria teatrului românesc și teatrului universal, pe catedră. Eu sunt deasupra ei. Doamna Berlogea ce face? Nu se miră? Ba da, se miră! Bineînțeles că se miră, deși eu îi scot o țeapă din deget doamnei Cucu, că are o țeapă în deget. Nu îi fac altceva, dar ea se miră.”. Numai situații nebănuite. Teatrul antic e ca Beoing-ul. „Boeing-ul trebuie să își ia pământ ca să aterizeze. Aterizează pe pământ și își ia pământ. Nu poți să faci ca la teatrul normal. La teatrul antic se prelungește starea și vorba. „Aaaaa, ooooh, Zeeeeeuuuus! Nu poți să faci: „Bă, Zeus, hai încoa!”. Nu poți, că e teatru antic. Asta era ce explica el la clasă.

Cum s-a produs, însă, transferul în televiziune. 

Televiziunea a luat locul teatrului pentru că simțeam că în teatru nu prea mai am treabă. Eu aveam multe spectacole la „Ion Creangă”, jucam mult. Nu era asta o problemă. Treptat însă am simțit că pot face mai multe lucruri în televiziune în momentul ăla. Teatrul nu era într-un moment foarte bun. În anii ăia, ʼ99, 2000 nu era ok. Era exact ce spun eu: intra în competiție cu televiziunea și încerca să facă imagine. Prea multă imagine. Chestii pe care eu nu le învățasem în școală. Învățasem teatrul de relație, nu de imagine și nu mă interesa. Televiziunea tocmai se deschidea, începeau show-urile mari. Atunci am renunțat la teatru, m-am axat pe televiziune, am făcut Bingo. După ce s-a terminat cu Bingo nu mai aveam de lucru și mi-am luat concediu fără plată. A venit Mona Segall și m-a întrebat: „Nu vrei tu să faci meteo până îți găsim ceva?”. Am zis hai să fac. Prima senzație a fost de pară aș fi în aceeași oală cu acea fată care a plecat în America mai târziu, care punea soarele pe hartă, cu magneți. Mă simțeam ca ea. Era ok că era drăguță, era mică, era ok să facă chestiile alea.

 Nu mi-am dat seama (că aia era rubrica pe care o vedea toată lumea). Ideea este că la început, când aveam rubrica, făceam numai weekend. Aveam niște promo-uri pe care le inventam eu, împreună cu producătorul de la meteo. Făceam numai tâmpenii. Mă îmbrăcam în albastru și mă punea pe croma. Îmi apăreau numai capul și mânuțele. Mă supradimensiona, iar harta rămânea mică undeva. Erau niște prosteli, dar au avut un impact asupra mea. Aici, la creier, mie mi-au făcut bine. Aveam senzația că pot să spun niște lucruri și pot să le fac liber. Mi-au dat libertatea asta. A venit apoi programul de știri cu Dedu, Olivia Steer, Neti și așa mai departe. Programul ăla de știri a început în studioul vechi din clădirea veche a Pro, după care s-a mutat în studioul nou. În studioul vechi era un program de două ore, de la 7 la 9, mă duceam, făceam meteo de câteva ori în dimineața respectivă. Mai târziu ne-am mutat în studioul nou, ăsta în care facem și acum. Mihai Dedu mi-a dat o problemă de rezolvat dimineața. Până la sfârșitul programului de știri i-am rezolvat problema și i-am dat răspunsul. În aceeași zi i-am spus: „Măi, Mihai, tu mi-ai dat o problemă. De mâine eu îți dau în fiecare zi o problemă.” Așa a rămas. În fiecare zi, începând din acea primă zi, i-am dat o problemă de perspicacitate. Unele erau nasoale, nu avea cum să le rezolve, însă aveam mulți telespectatori care trimiteau răspunsuri, ba pe net, ba prin scrisori.

Televiziune și teatru la un loc te duc în pragul bolii.

Mă duceam până la Petroșani cu spectacolul de exemplu. Aveam două spectacole, iar dimineața la 5 eram în București. La 6 eram în direct. Nu apucam să dorm nicio secundă. Oboseala asta acumulată împreună cu cele trei pachete de Camel pe care le-am fumat de-a lungul a 37 de ani, 40 cât am fumat, m-au adus în această situație. Anul trecut pe 6 noiembrie am avut un infarct după un spectacol la Craiova. Am făcut infarct, ce să mai. Nu mă laud cu asta ca unii. „Stai să vezi ce infarct am făcut! Stai să vezi câte stenturi am eu, ce glumești?!”. Eu nu mă laud cu asta, dimpotrivă, mi se pare oribil că am trecut prin asta, dar fără să mă resimt acum foarte tare.

Bogdan Talașman este cel care l-a salvat

Bogdan Talașman a fost salvatorul meu practic. El a fost primul care s-a repezit peste mine și mi-a făcut resuscitare cum a știut el. Mi-a rupt câteva coaste, dar mi-a trimis oxigen la creier. Așa am reușit să nu am niciun fel de sechele. Nu am!

Înainte de infarct a avut simptome?

Mă cam durea în coșul pieptului. Mi-a fost și cam rău de câteva ori, dar nu am băgat în seamă. Am zis: „Eh, ce poate să fie? De la țigări”

După infarct a devenit un nefumător convins

Poate să încerc să îi conving pe toți tinerii care ar fi tentați să nu fumeze. Să nu fumeze niciodată. Eu m-am lăsat definitiv și nu am mai pus țigară în gură de atunci. Dacă poți cumva să reziști acestei tentații și să nu pui țigara în gură de la început, las-o frate, nu o pune, pentru că e nenorocire țigara.

Astăzi o iau mai ușor. Nu mai sunt chiar așa. Mă duc la repetiții, mă duc la spectacole când am spectacole. Fac și televiziunea seara, dar nu mai fac pe eroul.

Iar acum, pe liniște, teatru sau TV?

Teatrul. Acum, în momentul ăsta, mă binedispune mai tare teatrul. În televiziune am ajuns într-un fel de rutină, de aia probabil că prefer acum teatrul.

 

 

Radu Paraschivescu: ”Șora nu este un bolșevic”

Am ezitat până acum să mă pronunț în cazul lui Mihai Șora, prezent într-o reclamă Emag. Cred în libertatea de asociere a oamenilor, iar dacă o companie privată vrea să lucreze cu un un influencer, este dreptul ei. . Știu că în astfel de cazuri se lucrează metodic cu multe date la îndemână și lumea nu prea se aruncă înainte de a studia piața. Dar, în fine, cel mai tare mi-au lipsit reperele într-o astfel de situație. 

Și aici le-am găsit, ca și în cazul Lazăr, în cele două intrumente de măsură pe care societatea le are la îndemână. Mă refer la Raportul de Condamnare a Comunismului și la Proclamația de la Timișoara. Analiza mea la data respectivă a fost că domnul Lazăr trebuie să plece din funcție. Domnul Șora nu poate pleca, dar poate fi condamnat? Să aplicăm aceleași criterii, atunci. 

Iată întâi articolele Proclamației, punctele 7 și 8

7. Timișoara a pornit Revoluția împotriva întregului regim comunist și întregii sale nomenclaturi și nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenți anticeaușiști din interiorul PCR-ului. Prezența acestora în fruntea țării face moartea eroilor din Timișoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urma cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu și ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deși aveau și prilejul, și funcții importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Lașitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.

8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte.

A făcut parte Șora dintre foștii activiști comuniști sau din momenclatură? Din știința noastră, el a fost angajat al Ministerului de Externe, redactor-șef de editură, redactor de editură. Sunt acestea funcțiile care îl duc în nomenclatură? Dacă sunt, atunci sute de mii de comuniști au fost nomenclaturiști. Poate milioane.

I se impută revenirea în România din Franța și înscrierea la comuniști. E foarte clar că mare parte din itelectualitatea franceză era de stângă și că nu a priceput clar nici atunci, nici acum drama comunismului. Mie nu mi-e clar, însă, de ce-a a revenit și dacă a rămas aici cu plăcere. Vă întreb, însă, dacă un cetățean cu calitatea lui intelectuală ar  fi vrut să facă carieră în comunism, ar fi rămas la acest nivel?

Și înțeleg că i se reproșează lipsa de dizidență. Aici fiecare este liber să judece ce-ar fi făcut în locul lui. 

Să vedem și raportul de condamnare al comunismului, așa cum reiese din discursul lui Traian Băsescu. 

„Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot condamna, în numele statului democratic, regimul comunist din România.”

„Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă şi încheiat tot prin violenţă.”

„A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască în minciună şi frică”

„Într-adevăr, a fost vorba de un regim ilegitim, întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta de clasă” şi „dictatura proletariatului” simbolizau esenţa progresului istoric.”

„Importată din URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic şi economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni.”

„În spatele măştii „umanismului socialist“ s-a ascuns cel mai profund dispreţ pentru om ca individ.” 

Aveți aici și discursul lui Traian Băsescu. Sunt acestea vinovății ale lui Mihai Șora? Pare că mai degrabă nu. Este el într-o funcție publică? A avut decizie asupra unor mase mari de oameni în anii aceia? Prin grila pe care am plicat-o. nu. Suntem într-o situație diferită de cazul Lazăr. 

Da, este posibil ca Șora să fi știut de dramele comunismului, să fi tăcut, să fi pactizat sau să fi profitat un pic de ce i s-a arătat. Sau să-i fie frică. E mai vinovat decât alte milioane de români? Atunci avem o problemă.  Majoritatea a fost astfel. În fine, asta e grila mea. Este firesc ca oamenii să ceară imaculați în jurul lor. Mi-e teamă, însă, că în viață nu e posibil.

Am stat de vorbă și cu Radu Paraschivescu pe această temă.

”Sunt foarte trist pentru ce i se întâmplă lui Mihai Șora, sunt foarte trist pentru ce i se întâmplă lui Robert Tiderle, autorul spotului. Îmi pare rău că un lucru care trebuia să vorbească despre 30 de ani de libertate a ajuns motiv de patimă, de ură reducționistă, de inflamări vinovate. Accentele nu se pun cum trebuie în toată povestea. Există, firește, un trecut, hai să zicem comunist, al lui Mihai Șora. Dar el nu a putut să se întoarcă în Franța, în 1948, și atunci soția și copiii au fost nevoiți să se întoarcă ei în România. El trebuia să lucreze ceva, așa că a lucrat ca referent de specialitate. Referent de specialitate înseamnă nimic. Un slujbaș oarecare.

Deci nu este cel care îi șoptea sfaturi la urechea Anei Pauker. Nici vorbă. Nu a fost directorul unei edituri, a fost redactor șef. Eu lucrez într-o editură, știu exact care e diferența între director și redactor-șef. E foarte mare. În această calitate de redactor-șef a continuat colecția Biblioteca pentru toți, ceea ce nu mi se pare un lucru imputabil.

Tot ca redactor șef a avizat publicarea unei antologii a poeziei interbelice. Erau oameni care n-ar fi trebuit să apară în condițiile comunismului, de tip Nichifor Crainic și Radu Gir, deținuți politici amândoi. Au fost publicați pe riscul lui Mihai Șora. Ca urmare, Mihai Șora a fost înlăturat de la editura de stat. Un comunist feroce nu și-ar fi riscat libertatea, în 1988, trimițând scrisori la Europa Liberă pentru susținerea lui Mircea Dinescu.

Un comunist feroce nu cred că ar fi demisionat din Guvern din funcția de ministru al educației imediat sau în timpul mineriadei. Mihai Șora nu este un albastros, un om impecabil, dar nici să îl transformăm în bolșevic ordinar, cum am văzut că este făcut. Mai ales că omul ăsta s-a reabilitat în ultimele decenii și mai ales în ultimii ani ieșind în ploaie, ieșind la proteste. Nu este monstrul bolșevic pe care îl acreditează unii.”

 

 

 

Comuniștii noi, cu față de pesedist

Mi-e din ce în ce mai clar că România se întoarce în comunism, după ce a avut câțiva ani de libertate, respirație și liberalism. Am numărat noi și noi exemple care îți dau gândul acesta în ultimele ore. Și realizez că cei 50 de ani de comunism sunt cea mai mare nenorocire care ni s-a întâmplat. Una care a venit și nici nu mai pleacă vreodată. Luați exemple de aici.

Managerul spitalului din Târgoviște le-a cerut medicilor din instituție să meargă la mitingul PSD din oraș. „Având în vedere creșterile salariale care s-au întâmplat în ultimul an, deci pe guvernarea actuală, dar fără să politizez lucrul acesta, creșteri care anii trecuți păreau științifico-fantastice, și faptul că s-a făcut o reparație morală privind retribuția doctorilor, aș considera prezența unui medic la un astfel de miting absolut normală.”

Întrebat de Libertatea despre inițiativa de a sprijini PSD, managerul răspunde: ”Eu nu am spus că sprijin, ci că părerea mea este că ar trebui să și mulțumim. (…) Să mulțumim și pentru normalitate! Ani de zile, aproape 30 de ani, am fost obișnuiți cu anormalitatea”.

Claudiu Dumitrescu este un om tânăr. Dar mi-aduce aminte de zilele în care maică-mea era chemată la ședințele de partid ca toată lumea să mulțumească tovarășilor. La un moment dat erau scoși la lopată, cât de ingineri erau, ca să sape fundația viitorului sediu în care vor lucra. Și Partidul le mai dădea un pic la salariu. Și asta era normalitatea. Și pentru asta trebuiau să mulțumească. Că Partidul le dă și are grijă de ei.

Nici atunci și nici acum, nimeni nu-și punea problema că oamenii aceia de asta au funcții sau sunt aleși: să găsească metode și soluții ca să rezolve probleme. Ei trăiesc în sloganuri și între oameni providențiali și pică în fund când fac ceva. Meșteșugul acesta de prostie vine de 50 de ani încoace. 

Dar nu e tot. Dacă nu-ți convine cum acționează partidul, vrei să protestezi sau să le arăți liderilor vreo nemulțumire, atunci statul se va organiza și te va face dispărut. Este cazul de la Topoloveni unde zece protestatari au fost ridicați și duși la Jandarmerie, nelegal, doar că să nu fie văzuți de mărimile zilei, respectiv Liviu Dragnea. Doar în comunism te mai ridica Miliția de pe stradă. 

Și tot acolo nu aveai voie să călătorești liber, cum s-a întâmplat duminică la Târgoviște. Epoch Times relatează dintr-o zonă de conflict, parcă. Echipaje de Poliție stau la intrarea în oraș și-i întreabă pe cetățeni ce treabă au, unde merg, iar pe străini nu-i lasă. Asta ca liderii Partidului să poată minți în pace. 

O altă tehnică de sorginte comunistă este discreditarea adversarului. Una dintre variante spunea că cineva care se opune regimului este nebun. Tehnica a sosit în România odată cu tancurile sovietice. În perioada lui Ceaușescu internările erau folosite des și azi sunt cunoscute cele ale lui Vasile Paraschiv sau Haralambie Ionescu. Patalamaua de nebun era folosită pentru totți cei care ieșeau din matcă.

Azi e mai  greu să faci asta, dar nu imposibil să spui despre cineva că e nebun. Iată-l pe Călin Popescu Tăriceanu despre Laura Codruța Kovesi: „Problemele psihice ale acestei doamne care a fost procuror şef la DNA şi procuror general al României… Când bagi oameni, îi anchetezi şi arestezi pentru că ai frustrări personale înseamnă că ai nişte probleme psihice, nu ai echilibru necesar pentru o judecată echilibrată, judecată corectă.”  Cum o fi ajuns la această concluzie, numai el știe. Dar în mod clar, cei care-l iubesc au o temă de gândire. 

Adăugați modul în care celebra secție de procurori, care anchetează magistrați, a făcut un dosar netemeinic, nelegal și neprobat despre aceeași LCK. Instanța judecătorească arată și că secția a adăugat la lege. Numai nu a spus că dosarul seamănă cu cele făcute liderilor politici din anii 50. 

Și luați și imaginea mare. Pe deasupra tuturor, Liviu Dragnea vorbește despre dușmanul din afară și unicitatea românilor. Toți sunt dușmanii unei nații minunate care este cea mai importantă din Europa. Atât de puternice sunt filoanele comunismului în România încât acest discurs găunos a putut fi resuscitat.

Singura diferență de comunism este că avem mașini și televizoare. Și că e o pătură semnificativă de oameni care își păstrează capacitatea de a vorbi liberi. Fiți convinși că gruparea de aparatcici lucrează la discreditarea lor. A, și ar mai fi ceva. De data asta nu o să fie atât de proști să renunțe la afacerile lor. Dar doar ale lor. Și musai cu statul. 

 

 

 

Visul PSD: partidul comunist

Trăiesc cu profunda impresie că partidul comunist a revenit printre noi. Nu o simțim cu adevărat pentru că magazinele sunt pline, avem televizoare mari, telefoane și o libertate de exprimare garantată de internet. Dar asta nu înseamnă că mugurii partidului, pilonii săi cei mai tari, nu sunt aici. 

Iar cel mai puternic dintre aceștia este teribila minciună a egalității și a lucratului pentru popor când era taman invers. Gândiți-vă un pic! Partidul lucra numai în interesul său, al rețelei sale, îți spunea când să plângi și să te bucuri, îți stabilea standardele și așteptările. Iar dacă nu o făceai erai pedepsit. O să vă arăt trei fapte din România de azi care arată că visul PSD de întoarcere la partidul comunist e pe cale să se realizeze. Și apoi vă faceți singuri o imagine.

Ministrul Teodorovici spune că românul nu mai trebuie să muncească în afara țării. Poate doar cinci ani, dar în mintea sa bate către deloc. Este primul oficial care luptă împotriva a ceea ce-au făcut zeci de guverne: dreptul românilor de a fi egali cu restul Europei. Ca și partidul comunist, domnul Teodorovici vrea să ne închidă într-un țarc. Din care să se plece cu aprobare. Ca pe vremea când pașapoartele stăteau la Securitate. 

Odată puși în țarcul acesta, românii ar trebui să se bucure și să se aplaude ce văd în față. Nu au voie să protesteze, nici măcar cu spatele, nici să se întoarcă. Ne spune asta comunicatul Jandarmeriei care arată cine se va întoarce cu spatele, atunci când trec jandarmii la parada de 1 Decembrie, nu se descalifică doar ca cetățean, ci și ca om. Și că e posibil să fie amendat. Pentru că, Jandarmeria, doar ea, este capabilă să stabilească cine e om sau nu, cetățean sau nu, bun român sau nu. Nici măcar nu înțelege dreptul inalienabil al oricui de a protesta în fel și chip. Și confundă patria cu statul sau reprezentanții săi. Exact ca pe vremea comunismului. 

În fine, deasupra țarcului în care ești obligat să aplauzi pe mai marii zilei, se află turlele Bisericii celei mai mari. În fața ei se așază, unul câte unul, Merțanele ca simboluri ale puterinicilor de astăzi. Lumea face comparație și murmură. Dar un preot le strigă din înaltul turlelor: ”bă, sunteți invidioși că nu vă puteți da cu ele”. Un fel ”săracilor” strigat tare ca să audă toată lumea cine e drept bun și de vază în această țară.

Și acum spuneți voi, dacă această imagine a țarcului în care ești forțat să aplauzi bogăția și puterea unor care nu o merită, nu cumva tocmai e comunismul. Și la asta se lucrează din plin, dragi tovarăși. Visul partidului este aproape.  

PSD, nu te supăra! Și lumea a înghițit destule

Aproape de capătul funiei lui Ceușescu sau, mă scuzați, aproape de finalul Epocii de Aur, se umpluse Vasluiul de mesaje anti-PSD. Ăăăăăă, ăsta anti-PCR. Era cam 1988 și te miri unde mai apărea câte un Jos Ceaușescu scris cu smoală pe pereți. 

Orașul se împânzea de lozinci anti-comuniste și ăștia nu-i dădeau de cap. Pentru generațiile mai tinere, ca să înțelegeți exact, ăsta era caz de pușcărie pentru tine și tot neamul tău. Pușcărie și bătaie de la Securitate. Cel mai rău i-a durut când a apărut scrisul pe statuia lui Ștefan cel Mare, chiar în centru, la prima oră a dimineții. L-au văzut mii de oameni că nu apucau să-l șteargă.

Mai mult