A doua moarte a inginerului Ursu

Când trupul lui Gheorghe Ursu a ajuns acasă fiul său a observat mai multe urme. „Avea urme vizibile de lovituri pe față, gât, umeri. Avea spatele brăzdat, pe toata lungimea, de urme de schingiuire. Avea la mâini urme adânci de cătușe, prin care se vedeau oasele încheieturilor”. Toate datele arătau că Gheorghe Ursu fusese bătut și schingiuit în acele zile. Acele 60 de zile. 

Gheorghe Ursu fusese ridicat de Securitate și, vreme de două luni, nimeni nu a mai știut nimic de el. A fost ridicat și adus mort. De a doua zi de când a fost adus mort, în fața casei în care trăiau soția și copiii lui s-a plasat o Dacie neagră care a stat acolo un an de zile. Ca să le aducă aminte cine s-a ocupat de treaba asta. 

Era 1985 și România trăia cel mai cumplit deceniu al său. Fără mâncare, apă, curent, cu cozi imense și frig cumplit, comuniștii îngenuncheaseră pe toată lumea. Aici nu se ieșea în stradă de frică. Iar dizidența a căpătat doar formele care legau oamenii în subterane. Scrisori la Europa Liberă, discuții ascunse, jurnale, literatură de sertar, ascultarea radioului pe ascuns.

Când a fost ridicat de Securitate, Gheorghe Ursu era tot ce putea fi un cetățean obișnuit care nu se supunea orânduirii, vorbind și scriind liber. Marea lui vinovăție în fața Securității îți arată cât de odios era regimul. Gheorghe Ursu a fost ridicat pentru că scrisese Europei Libere în legătură cu proiectele arhitectonice demente ale cuplului Ceaușescu. De asemenea, se exprima liber, în public, despre comuniști. Și avea un jurnal din tinerețe în care nota toate odioșeniile pe care le vedea în regimul comunist.

Astea erau lucrurile de care se temea aparatul comunist. Un om liber, nesupus. A fost bătut ca să renunțe la asumarea scrisorilor către Europa Liberă. Șefii din penitenciar și deținutul care l-a bătut au fost condamnați. Autorii morali, cei care au început ancheta, doi ofițeri de Securitate, nu. 

Mai mult de atât, în primă instanță, judecătoarea a desființat noțiunea de dizident, așa cum o știm în România: „opoziția victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim.” Privilegierea se referă la cele două vizite făcute de Ursu în străinătate. De asemenea, judecatoarea dă o notă bună Securității. „În perioada respectivă erau foarte mulți români care își exprimau dezacordul față de politica de partid și de stat de la acea vreme sau păreri insultatoare, calomnioase la adresa conducerii de stat si partid, însă nu a fost supuși unui astfel de regim, care să conducă la eliminarea fizică a persoanei respective, fiind utilizate alte metode pentru temperarea acestora”. În baza acestor idei, ofițerii de securitate sunt absolviți de orice vinovăție, probabil chiar trebuind lăudați pentru dialogul lor cu Gheorghe Ursu. 

Poate, pentru această judecătoare, ar fi relevant momentul în care familia a aflat de moartea lui Gheorghe Ursu ca să înțeleagă mai bine lumea în care trăia. Andrei Ursu a povestit în Adevărul. 

„Pe 19 noiembrie seara, la două zile după ce fusese ucis, a sunat un milițian la uşă, cerându-mi să sun la Circa de Miliţie din cartier. O voce mi-a comunicat prin telefon că tatăl meu a decedat. Am avut un şoc. Mi s-a părut că-mi pierd minţile. Am ridicat bicicleta din hol s-o arunc după miliţianul de la uşă, care a fugit. Revenind la receptor, persoana de la circă m-a admonestat şi mi-a spus să mă duc să „ridic efectele“ de la Spitalul Penitenciarului Jilava. Acolo mi s-au dat, de către sanitari, câteva haine pline de sânge închegat, negru, o cămaşă sfâşiată pe spinare, la propriu. Până şi pantalonii erau plini de sânge. Pe 21 noiembrie am fost la morgă, unde l-am văzut pe tata: avea urme vizibile de lovituri pe faţă, pe părţile laterale ale abdomenului, iar spinarea era brăzdată cu dungi adânci în carne, cu sânge închegat.”

O crimă cu sânge rece căreia justiția română refuză să-i vadă adevărata față, cea politică. 

Nu credeam să văd la 30 de ani de la revoluție o mai mare răstălmăcire a vremurilor pe care le-am trăit. Regimul comunist a fost declarat criminal printr-un document public pe care această judecătoare ar fi trebuit să-l știe. Raportul de condamnare al comunismului, prezentat în Parlament, dă sute, mii de exemple în care oamenii au fost nenorociți de această mișcare criminală. Singurul mod în care putem repara aceasta este măcar să păstrăm amintirea acestor oameni care au avut curajul de a face gesturi mărunte.  O singură scrisoare trimisă la Europa Liberă te poate costa viața. De ce să găsești o justificare unor practici criminale? Și chiar de-ar fi rămas în viață, Gheorghe Ursu ar fi trebuit să fie un erou. Pur și simplu el a fost târât la Securitate pentru că gândea. Cele mai intime gânduri ale sale, cele din jurnal, au fost violate și pentru asta a fost condamnat. Acest om a fost omorât pentru că gândea liber!

Iar tu, judecător fiind, spui că moartea-i meritată pentru c-ar fi trebuit să facă mai mult? Pentru că n-a făcut deajuns? Și nu poți să stabilești o legătură între decizia arestării, a anchetei și persoanele din Securitate care au luat-o? O mizerie și o rușine, nu pentru sistemul judiciar, ci pentru noi ca nație. 

E important? În orice secundă și în orice minut. Pentru că uitarea produce monștri. Aici nu există nuanțe. Gheorghe Ursu era un om obișnuit, ridicat de pe stradă, pentru că-și scria gândurile pe hârtie. Or uciderea tocmai pentru aceste gânduri libere este cea mai odioasă crimă a unui regim politic. Când îi absolvi pe autorii morali, inviți la repetare.  

 

 

 

   

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *