Autor

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

CNAIR: ”Vă sfătuim să mai mergeți cu trenul”

Dacă nu mai aveți răbdare, treceți direct la ascultarea interviului. Pe unii o să-i surprindă, pe alții o să-i stupefieze, alții vor fi indignați, unii vor râde. Până la urmă, o să ascultați ceva cât se poate de omenesc. Vă asigur măcar că o să râdeți. Și apoi o să fiți un pic debusolați. 

Pentru toți ceilalați, citiți un pic!

Nu știu câtă vreme ați pierdut de Anul Nou pe  drumurile din România. Nu știu dacă v-ați blocat între stațiuni sau dacă v-ați rupt mașina pe undeva pe un drum uitat al țării. Bănuiesc că multora dintre voi li s-a întâmplat. Așa cum mă gândesc că și în dimineața asta, când primiți acest text, mulți ar trebui să fie blocați pe undeva.

A nu circula, a fi blocat, a avea drumuri proaste este deja o axiomă românească. România a construit anul trecut doar 60 de kilometri de autostradă. Adică i-a dat în folosință pentru că 22 erau construiți de cu un an înainte. Trei dintre acești kilometri leagă Bucureștiul de o autostradă de la marginea sa și care nu duce nicăieri. O părticică din aceste autostrăzi s-au dărâmat deja sau au probleme de construcție. Iar alte zeci de proiecte stau să înceapă sau nu, într-un marasm birocratic. Nimănui nu-i este clar de ce trăim această incapacitate de a face ceva. Bani sunt, companii sunt. șefi sunt, Europa ar vrea să nea dea, dar aproape nimic nu se mișcă. 

În condițiile astea ar fi nevoie de un super-erou. Iar dacă statul român nu are un constructor super-erou, atunci are un comunicator super-erou. Alin Șerbănescu, purtătorul de cuvânt al CNAIR este personajul pozitiv de care are nevoie toată lumea. Chiar dacă drumul s-ar dărâma lângă el, ar găsi și un cuvânt bun. Chiar dacă ar fi milioane de gropi, te-ar asigura că așa este peste tot în lume. De ar fi aglomerația cea mai mare, este, evident, din cauza mașinilor. Și de nu am avea autostrăzi, e vina constructorilor. 

Domnul Șerbănescu este copilul optimist din celebrul banc. Copilul găsește sub bradul de Crăciun o balegă, dar este ferm convins c-a primit un căluț care tocmai stă să apară. Așa și noi cu drumurile. Nu le vedem sau sunt rupte, dar și când vor apărea, vor fi minunate. Ascultați și nu o să mai fiți niciodată supărați pe drumurile din România!

Iată pe scurt și câteva idei:

”Nu mai sunt gropi în România. Sunt eradicate. Sperăm să nu apară o asociație de protecție a gropilor. Toate drumurile din lume au gropi.

Aglomerația apare doar în anumite perioade ale anului și pe anumite segmente. Dacă scăpăm de Brașov se circulă bine. 

O soluție ar fi noua șosea de centură pentru care acum se proiectează. Pentru Ploiești-Brașov așteptăm o nouă autostradă pe care o contractăm acum. De la Pitești la Sibiu poate vom avea în 2025. 

Am stat patru ani în China și vă asigur că și autostrăzile chinezilor care sunt cu 12 benzi se blochează.

La noi e o atmosferă de lucru. Când lumea se distrează, noi suntem pe drumuri. Când lumea ciocnea pahare, noi am avut de lucru în noaptea de Revelion.

Cine o mai spune că nu e sare pe drumuri, să se uite la oile alea de pe E81. 

Un factor al aglomerației este participantul la trafic. Cu cât sunt mai multe mașini, cu atât e mai mare aglomerația. Vă sfătuiesc să mergeți cu trenul. Știți că America a fost construită cu trenul. Puteau să o facă cu diligența.

Știți cum e într-o garsonieră. Dacă e unul singur, e bine. Dacă sunt patru e aglomerat. 

Anul acesta ar trebui să apară 118 kilometri de autostradă. Dar nu promitem nimic. Acum nu mai există niciun impediment pentru avântul revoluționar al constructorilor. 

Deși nouă ne place să ne văităm, să știți că drumuri în România avem.” 

Nu v-am spus eu că e bine?

Foto: Inquam Photos.

 

 

Sânge, praf roșu, plastic și o minune a lumii. Cambodgia

În praful de pe drumurile Cambodgiei e aproape o minune să găsești un espressor uriaș de la Saeco. Mașina argintie e pusă pe un bar, în mijlocul benzinăriei, drept afară. E acoperită cu praful roșu al locului, dar ferită de ploaie. Are un tub imens în care stă cafeaua boabe și o listă mare cu diverse băuturi, așa cum ar fi la orice cafenea europeană. 

Fata de la bar știe să facă latte, cappuccino, espresso, cafele lungi și scurte. ”Cu frișcă sau fără frișcă?”, te întreabă și te minunează în același timp. În afara barului, la noi, locul ar fi o șandrama care stă să cadă. Și nici peste drum de benzinărie nu arată mai bine. 

Cambodgienii stau în case de lemn, cu stâlpi înalți ca să fie pregătiți oricând de inundații. ”Și de venirea tigrului în vechime, doar că acum tigrii nu mai sunt,” mi se explică. Impresia de sărăcie este întrecută doar de cea de mizerie. Nu cred că e loc pe pământ care să fi lăsat mai multe pungi, plastic, resturi de hârtii pe marginea drumului și la intrarea în fiecare curte. 

E ca și cum toată țara s-ar afla la margine unei gropi de gunoi dinspre care bate vântul și totul se adună pe drum. E ca finalul unui concert sau miting în care totul este lăsat din urmă ca să vină cineva să strângă. Doar că nu vine nimeni.

Este exact locul cel mai potrivit unor minuni. Iar acestea chiar se întâmplă. 10 minute mai jos de benzinăria cu cafele, plasticul lasă loc unui praf roșu ca de zgură. Ți se pune pe ghete, pe picioare și pe suflet. Mergi 500 de metri pe el ca să ajungi la unul dintre locurile care te lasă cu gura căscată. 

Foto: Alinka

Banteay Srei e o minune arhitecturală de culoare roșie-gri făcută din piatră de gresie. E un amestec de basoreliefuri delicate cu sculpturi de filigran. Câteva turnuri mici, conuri și spații largi cu ferestre prin care să treacă soarele unei vremi perfecte. 

E ora apusului, mai sunt puțini turiști. Polițiștii vin să facă ultimul rond și să te salute zâmbitori. E liniște și-au dispărut hoardele de oameni care de obicei se află aici. Doar câțiva ruși se fotografiază cu o dronă stricând liniștea locului pentru câteva secunde. Pietrele sunt calde și te invită să le vezi și să le atingi. Șiruri întregi de dansatoare apsara și de legende ale lui Buddha plutesc sculptate pe holurile templului.  

Clădirile sunt mici și nu-și doresc nicio secundă să egaleze măreția Angkor Wat-ului. Firesc. Nu sunt făcute de un rege, ci de un slujitor al acestuia la jumătatea secolului al X-lea. Vishnukumara trăia la curtea Regelui. Era filantrop și învățat, iar menirea sa  era să-i ajute pe cei săraci, nedreptățiți sau bolnavi. Poate de asta Banteay Srei e templul cel mai aproape de oameni, cel pe care-l iubești cel mai mult. 

Pare ciudat, dar trăirea fondatorului său poate să vină un mileniu și jumătate mai târziu să ne spună că oamenii au fost mereu buni și frumoși și că-și doresc aceleași lucruri. 

Așa cum Angkor Wat vine să-ți spună că ești în inima unui imperiu care vreme de 500 de ani a fost uriaș. Că istoria khmerilor este mai mult decât războaiele civile ale ultimilor 40 de ani. Și că te afli într-un loc măreț. Mii de oameni stau la coadă să urce în templul principal. 37 de trepte abrupte și înguste sunt cea mai grea încercare. Nu e dat tuturor să ajungă sus, ci doar celor aleși. Regelui i-au făcut o scară mai ușoară, însă. 

O imensă masă de oameni vine cu autocare, microbuze sau tuk-tukuri să se minuneze. Templul uriaș se reflectă în cele două heleștee care îi stau în față, iar lumea se înghesuie la fotografii. Un pod plutitor leagă insula pe care se află de restul lumii. Gândit ca o fortăreață, Angkor Wat nu a fost niciodată locuit. Era doar un loc de rugăciune în care veneau regii. Imensul loc era cu totul aurit la mijlocul perioadei sale de glorie și un simbol că nu e un imperiu mai mare. Prin dimensiune și poveste, locul e comparabil doar cu piramidele egiptene sau cele mayașe. 

Și totul este gândit să te facă mic, să te supui, să înțelegi că sunt lucruri mai mari decât tine. Mai importante. Și apoi să te predai. Și să-ți pui câteva întrebări. Vii dintr-o țară care se mândrește cu o istorie de secole, cu o istorie creștină și cu construcția unor biserici desprer care crezi că sunt parte din minunile lumii. Iar aici descoperi că o civilizație despre care crezi că nu se compară cu tine, dar a reușit în trecutul ei ceva mult peste tine. Poate nu e rău să învățăm mai multe de la alții. Și să ne privim cu modestie.  

Singurele care îi știrbesc grandoare lui Angkor Wat sunt cele câteva cete de maimuțe care fură tot de la mâncare la sticle cu apă și apoi aruncă în jur.  

O să închei povestea tocmai la nord, la granița cu Thailanda. După un drum de patru ore, ești invitat să urci într-o camionetă 4×4, singura care poate ajunge pe culmea unui deal păzit strașnic de armată. Cazemate înconjoară locul, soldați în uniformă stau cu arma în mână și steaguri flutură patriotic peste tot. 

Acum zece ani, la Preah Vihear se trăgea cu arma și cu tunul. Thailanda și Cambodgia și-au disputat mult acest loc. A revenit prin decizia Curții Internaționale de Justiție Cambodgiei, iar acum este în patrimoniul UNESCO. Templul este un complex uriaș, axat pe o alee care urcă la nesfârșit. Un amestec de ruine și ziduri renovate, de sculpturi magnifice și povești păzite de militari, complexul se termină cu o capelă de rugăciune în care un preot împarte binecuvântări.  

Chiar de la marginea culmii, se vede fosta pădure tropicală, o junglă pe cale de dezmembrare. Sute de focuri ard ca să facă loc noilor culturi agricole. Pe o pătură, între ruine, câțiva militari beau bere și s-au cam luat. Râd cu veselie și strigă unii la alții. La marginea stâncii s-au adunat zeci de oameni care se uită la spațiul întins de mai jos. E o agitație plăcută, într-o vreme perfectă.

Fix acum 40 de ani, de pe acest vârf, 42 de mii de cambodgieni, refugiați de teama khmerilor roșii, erau alungați din Thailanda. Soldații îi păzeau cu armele. În jos nu era decât o cărăre abruptă pe care se călcau în picioare. Mulți și-au legat copiii de spinare și-au coborât pe liane. Pe măsură ce coborau, soldații thailandezi aruncau de sus cu bucăți de stâncă din templu. 

Cei care aveau să ajungă jos călcau pe minele lăsate de khmeri. Drumul curat era marcat de trupurile celor care călcaseră greșit. Mii de oameni aveau să moară în acea zi. La picioarele și departe de istoria glorioasă a strămoșilor lor de acum 1000 de ani.  

 

Prăbușirea

Finalul de an îmi pare un roller-coster accelerat, dar care nu mai are stație. Mecanicii lui își închipuie că va merge la nesfârșit și că ar putea supraviețui cu călători cu tot, dar adevărul este că el nu mai are frâne. Și în loc de șase stâlpi, mai stă în vreo doi, dar ei spun că merge și așa. Prăbușirea trebuie să fie însă pe aproape. O societate nu poate funcționa fără toți stâlpii ei, fără moderație ș fără negociere.

Mă uit pe comunicatele care curg dinspre economie. Bursa s-a prăbușit, cea energetică a simțit o creștere a prețurilor cu 14 la sută, băncile trebuie să vină cu bani de acasă, pensiile populației sunt furate de către guvern. Se scumpește și internetul, iar statul nu mai poate plăti nici măcar ce are acum, darămite ce-a promis.

Nu știu dacă ați remarcat că noile taxe sunt însoțite de blocarea unor drepturi bănești cu care PSD s-a tot lăudat. Altele au fost înghețate la nivelul din acest moment, multe drepturi îndreptate către lunile următoare. E semnul cel mai clar că șandramaua s-a rupt, atunci când nu mai poți plăti nici propriul electorat. 

Pentru a finanța însă nivelul uriaș de lene și incompetență din statul român e nevoie să-i asuprești și mai tare pe cei care fac ceva. Astăzi PSD a hotărât că plătește toată lipsa de realizări din ultimii ani cu premiul că se poate merge și mai departe așa. 

Uitați-vă în jur: cei care au produs cel mai puțin în ultimii ani, cei care nu au făcut străzi, școli și spitale trăiesc cel mai bine în România. În 30 de ani ei nu au construit nimic și totuși au cele mai mari salarii, cele mai mari beneficii și privilegii. De la salarii, la pensii speciale, la telefoane de serviciu, mese, hoteluri și vacanțe, toate le aparțin și sunt plătite de toți românii. 

În plus, Dragnea și echipa sa le-au dat și sentimentul impunității. Ei nu sunt vinovațoi de nimic și nu vor mai fi vreodată. Nu răspund pentru abuz în serviciu, pentru evaziune, nu pot fi trași la răspundere penală. Dacă au fost trași la răspundere trebuie exonerați. Totul ca să le fie bine. 

Numai ieri, CSM a hotărât într-un dispreț profund că e bine la ce complet a ajuns domnul Dragnea și că așa trebuie făcurt. Acesta este semnul pentru toată gașca că vor fi mereu protejați. 

Rețineți că niciuna dintre măsurile economice sau juridice care au fost aplicate nu au fost vorbite cu nimeni. Nicio voce rațională nu a fost ascultată. Dar cam aici s-a dat măsura prostiei lor. Prăbușirea a început. Lumea civilizată nu rezistă fără mecanisme economice echilibrate, fără un echilibru social și cu o conducere clientelară și coruptă. 

Urmează  o perioadă cu inflație majoră, cu pușcării golite, cu inegalitate uriașă între partid și restul lumii și cu o adâncire progresivă a sărăciei. Fibra socială cea mai bună a țării este deja plecată și văd un val nou de plecări. Vom rămâne doar cei blocați aici sau pentru care este prea târziu. Și, desigur, generația tulbure a incompetenților care ne conduc. 

Cu Europa departe sau dezinteresată vom arată întâi ca Belarus, apoi ca Moldova și apoi cine mai știe cum. Asta se va întâmpla în aplauze până când se vor lovi cu capul de gard. 

 

Profu’ de Centenar, relatare de pe front

S-a terminat Centenarul? Mai e ceva de spus? Vreo emoție nedescoperită, vreo comparație nefăcută, ceva de zis? S-a cam dus. Mai stăm acum 100 de ani poate rezolvăm ce-a mai rămas de rezolvat. Scriu rândurile astea cu oarecare amărăciune și un sentiment de inutilitate în ce facem noi astăzi. 

Dar, poate tocmai de asta, lăsați-mă să mă mândresc cu o mărgică mică. La care am contribuit și noi la Digi FM. Acum câteva luni bune, m-a căutat Radu Jugureanu, profesor de matematică. Mi-a vorbit de Enciclopedia România 1918 care scoate istoria dintre pereți, așa cum spune el. Domnul profesor are o minunată voce de radio și o logică și o putere de muncă minunate. 

Am văzut imediat că pe el scrie o ”poveste” cu litere uriașe. Și, împreună cu colegii mei am pus la cale un serial radiofonic cu aproape 80 de episoade dedicate Centenarului. În cel mult un minut, Radu Jugureanu trebuia aă ne spună zilnic o poveste din istoria noastră. Asta ca să poată fi ascultată și de noua generație care nu se mai poate concentra la nimic. Și cred c-a ieșit cel mai lung serial radiofonic al Centenarului. De care suntem tare mândri.

De curând, Radu Jugureanu mi-a scris că Enciclopedia a fost inclusă într-un program al Națiunilor Unite. E vorba de World Summit Award al Națiunilor Unite (Proiect al World Summit for Information Society) ca făcând parte dintre cele mai importante 16 proiecte digitale în domeniul cultural din lume. A fost o surpriză și o bucurie. Și un merit uriaș pentru Radu Jugureanu și echipa sa.

O să închei această serie aici cu un fragment dintr-unul din interviurile date de Radu Jugureanu nouă: povestea frontului românesc, așa cum a fost în realitate. E o povestea grea despre sărăcie, lipsă de resurse, politicieni corupți, generali incapabili. Dar și câțiva țărani neclintiți.  (foto)

Dictatorul ridicol

Știți că domnul Dragnea nu poate fi imitat? Au încercat mai mulți actori sau oameni care se ocupă cu umorul la noi în România. Și au dat greș sau nici măcar nu au putut apuca personajul. Asta pentru că domnul Dragnea nu are nicio trăsătură personală în glas, în privire sau în mustață. Nu are ticuri verbale, nu are un ton înalt sau jos, nu are defecte de vorbire, nu are chelie, nu râde, nu face giumbușlucuri, nu are nimic remarcabil.

Domnul Dragnea este cel mai cenușiu lider al PSD, cu puține calități oratorice, omul care nu reușește să țintească nicio emoție, nu reușește să atingă nicio coardă sensibilă, dar poate să stârnească o iritare teribilă. Și ură. Domnul Dragnea nu a stârnit emoții pozitive, ci doar a semănat ură. Are harul de a te enerva. De fapt marile calități ale domniei sale sunt în spatele scenei, acolo unde negociază, tranzacționează, plătește, cumpără și se răzbună ca nimeni altul. Domnul Dragnea nu știe să încălzească inimi, poate doar buzunare. 

De asta, discursul de aseară, cu veleități comunist-dictatoriale și autoritarism de Europa veche plus, metafore de piață sud-americane s-a terminat undeva într-o bodegă din Videle, în care comesenii îi dau dreptate jupânului, dar cu cu jumătate de gură. ”Dar prea le știi tu pe toate, fire-ai dreacu’ cu toate muierile tale.”

Dincolo de asta, micul dictator ne lasă câteva idei notabile. În primul rând că s-a certat cu toată lumea. Acum nu mai are un dușman. Îi are pe Iohannis, serviciile secrete, UE, corporațiile, Soros, proprii miniștri și chiar diversele slugi cărora le-a dat posturi. Nu e ușor să te facă șeful de rușine în public, ba chiar și repetat. 

Mai mult, domnul Dragnea s-a făcut și de o completă rușine în rândul oamenilor mai cu cap. Zice un principiu vechi din drept că nu poți invoca propria turpitudine ca să te aperi, or domnul Dragnea a invocat repetat prostia guvernamentală ca să-și scuze guvernarea.

Cred că e primul om care cere anchetarea lui Soros de la o tribună politică, pentru fapte care cu greu îi pot fi puse în cârcă. Chiar aș vrea să văd procurorul cu pricina. Îi îndeamnă pe ai săi să depună o plângere împotriva lui Iohannis, deși acesta a făcut o declarație politică. Să nu ancheteze procurorii cumva ce treabă au făcut miniștrii săi. 

Remarcați apoi confuzia persistentă și voită între stat, PSD și România. Domnul Dragnea a spus repetat că cine-i împotriva sa este împotriva României. Un discurs care vine direct de la comuniștii noștri, poate chiar de la Stalin sau de la Garda de Fier.

Or democrația e departe de a funcționa așa. Și aici ne apropiem de esență. Dacă domnul Dragnea nu emoționează, se bate cu toată lumea, fix ca turmentatul care nu vrea acasă și nici nu are vreri democratice, cui se adresează el de fapt?

Păi, celor din sală în față cărora trebuie să-și conserve puterea. Acolo este problema de fond. Domnul Dragnea trebuie să sape adânc în resursele partidului ca să-și mențină puterea. Lumea îl părăsește, iar structura nu mai este PSD, ci Partidul Servil lui Dragnea. 

Pentru ei, Dragnea chiar reprezintă ceva: cheia și lăcata unor mici puteri. Pentru restul, Liviu Dragnea începe să fie un mic dictator ridicol. Iar istoria are șansa să mai scape de dictatori, dar dictatorii de ridicol, nu.