Autor

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Un cadou neașteptat de Crăciun

Eu mi-am primit cadoul de Crăciun ceva mai devreme. Am trăit la radio una dintre acele întâmplări care te lasă cu gura căscată. Și încerci să cauți în memorie când ce și cum s-a întâmplat. Și îți dai seama că viața are atâtea nuanțe și momente pe care nu le prindem și nu le înțelegem. Și că vedem diferit atâtea lucruri, dar că simțim împreună. 

Pe femeia care vorbește mai jos nu am cunoscut-o până ieri. Nu ne-am întâlnit sau cel puțin eu nu știam asta. Și a intrat în direct la matinal cu mult noroc, dintre cele șase telefoane pe  care le aveam în linie. Pot doar să vă spun c-am stat apoi îndelung de vorbă cu ea. Se numește Ema, nu ne-am văzut decât o dată în viață, deși eu am uitat. Iar azi am aflat cu surprindere că suntem vecini la câteva sute de metri distanță. Ca să vă stârnesc mai mult interesul, o să vă spun doar că povestea are legătură cu copiii fiecăruia dintre noi. Și că al meu a marcat-o pe viață. Mai mult nu vă spun pentru că merită să auziți lucrurile așa cum s-au întâmplat. 

Știu doar că aseară, după toată povestea asta m-am uitat pe fotografii vechi să regăsesc copilul acela. 

Revolta lui Vizante

Nu-i așa că Vizante vă face să râdeți? Și că asta așteptați? Fie că-l vedeți pe scenă, fie că apare la televizor, destinul lui Marius Florea Vizante este să vă facă să râdeți. Mai nou face asta și pe Facebook, unde seria sa cu #mariartriști  are mare succes. 

Nu știți ce este #mariartriști ? Păi, e seria aia de calambururi unde spune că Liviu Pop s-ar numi ”Tâmpitagora”. Sau că Viorica Dăncilă este ”Înceata lui Pițigoi.” Nici colegul George Ivașcu nu a scăpat. L-a numit ”Alain Deloc, ministrul Breloc.” Pe Codrin Ștefănescu îl cheamă ”Trai Lai Lama.” Ciorbea este ”Mr Bean, Recicle Bean,” iar Adrian Năstase este ”Tâlharry Belafonte.”

Nu ai cum să contești talentul de umorist al lui Vizante. În definitiv, joacă la Teatrul de Comedie. Dar dacă nu e așa? Dacă umorul este o formă de revoltă a unui mare artist, a unui bărbat ajuns la 46 de ani și care crede că țara lui nu se așază tocmai bine. 

Și dacă nici măcar nu-l cheamă Vizante? Da, nu-l cheamă. Acesta este un nume de scenă pentru Marius Florea, așa cum umorul este fața unui artist profund, care nu mai suportă prin ce trecem. Am stat de vorbă cu el îndelung la Oameni de Colecție, la Digi FM.

”Da, am ieșit la proteste. Și pot să mă laud c-am și scos oameni la proteste. Am scris un text care s-a viralizat și care a scos oamenii în stradă după Colectiv.”

”În ultima prioadă, îmi fac un exercițiu din a nu mai tăcea. Lipsa de atitudine ne-a adus unde ne-a adus. Mă uit acum pe stradă și nouă din zece oameni sunt nemulțumiți.”

”Pe zi ce trece suntem mai săraci, mai slab organizați și împinși în hăul acesta de niște oameni de teapa celor pe care îi ironizez eu acum.” 

”Cineva a îngăduit să se întâmple toate astea. Cineva a îngăduit să moară oameni la Revoluție sau la mineriade. Cineva a îngăduit ca aceste dosare să se amâne la nesfârșit și completele să fie desființate pe tot felul de cauze.”

”Mama s-a prăpădit în niște condiții de care nu vreau să vorbesc. Nu-i acuz pe medici care fac ce pot, dar nu au cu ce. E ca românul. Când nu mai are curea de distribuție, pune un ciorap de damă. Când nu-i merge robinetul, pune o sârmă. Dar nu merge și la oameni! ”

Ascultați oameni buni, ascultați!

 

Amnistie în numele poporului

Știrea o știți cu siguranță: 13 șoferi de ambulanță din Corabia sunt suspectați c-au sustras benzină din mașini de-a lungul mai multor ani. Pentru că mașinile erau dotate cu sistem anti-furt, ei au inventat o altă metodă. Cei 13 sunt bănuiți că mergeau cu o viteză mai mică decât normalul pentru a micșora consumul. Când ajungeau la pompă, diferența de benzină o puneau într-o canistră. Sistemul ar fi funcționat până în urmă cu doi ani când mașinile au fost dotate cu sisteme computerizate care măsoară consumul. Procurorii anchetează dacă furtul a dus la moartea unor oameni, fiind verificate 8 cazuri în care pacienții nu au supraviețuit.

Sunt sigur că fiecare dintre voi a întâlnit o salvare care mergea încet. ”Băi, dar de ce merge ăsta așa încet?” Acum aveți o explicație. În ziua cu pricina, la Mîndruță în emisiune a intrat un fost șofer de salvare care a spus că sistemul a funcționat așa în toată România ani buni. Și că zeci de salvări au mers subturate ca să mai tragă ceva la benzină. Adică, obiceiul șoferului era să ciordească ceva pentru că se putea. Și pentru că avea o mică valoare pe mână. Ce ne spune nouă asta?

În primul rând că 13 șoferi de ambulanță așteaptă acum amnistia și grațierea lui Dragnea care le va reda dreptul să muncească. Dacă nu le primesc, chiar la o pedeapsă cu suspendare, nu o să mai poată profesa la stat. Au nevoie de asta ca de aer. Și probabil mulți alții. Toată lumea care trage câte ceva de la muncă se uită acum cu speranță la Dragnea. Sau cu admirație. În orice caz cu înțelegere.

Oamenii aceștia cred că au dreptate. Ei se uită sus la București sau chiar la Corabia. Și văd că toată lumea fură. Și chiar fură. Și zic: ”Stai, mă, un pic! Ăștia fură toți. Cu ce greșesc dacă fur și eu un pic. Păi, ce se compară, domnule, cei șase litri de benzină ai mei cu milioanele lor?”

Adăugați la asta discursul perpetuu de la centru care spune că furatul nu e o dramă,  că oamenii nu sunt abuzați, că furtul e chiar o virtute. Sau mai grav, atunci când se spune că cine se opune furatului este un soi de paria, manipulat dezinformat și care se opune poporului. 

Recent mi-a picat o carte în mână care povestește ce-a văzut și ce-a simțit un soldat german încartiruit în spatele frontului românesc vreme de doi ani. Omul povestește despre corupția endemică, despre furtul și micile afaceri ale tuturor. ”Un funcționar de la cadastru nu va mișca un act vreme de săptămâni dacă nu e ajutat de o hârtie de zece franci, Îți va arăta toate hârtiile sale și va spune că este asaltat de lucrări. Asta nemții au încercat să oprească.”

În satul din Bărăgan în care locuia, soldatul german s-a apucat și el de obiceiul local. Accepta tot felul de cadouri, pomeni și chiar bani de la românii cărora trebuia să le rezolve treburi administrative. Nu punea el mâna, delegase un alt român. Cele mai tari afaceri în sat le făcea însă traducătorul. Acesta se îmbogățise pentru că el stabilea importanța relațiilor dintre săteni și germani. 

Cred că vom găsi de-a lungul timpului nenumărate astfel de exemple. Nu suntem cea mai corectă nație. De aici, cei care vor să simpună legea sunt demonizați. De asta își permite Adrian Severin să spună că dacă toată lumea fură, atunci trebuie ținut cont de obiceiul local. Oamenii își știu foarte bine clienții. Știu că au o parte din pătura socială care trăiește așa. Ba, mai mult, o cultivă. Îi creeează pârghiile, înlesnirile, iar mai nou și mai grav, chiar dreptul de a fura. 

Pe această rețea imensă se bazează Dragnea. Pe toți cei care au luat un capăt de ață și acum îl privesc  cu oarecare simpatie. ”Până la urmă este între ei acolo.” Doar că acțiunea sa va schimba România pentru totdeauna. Pentru că statul român, slab așa cum fost, măcar s-a făcut că respectă niște principii. Le înlătură acum. Doar că de aici, de la prăbușirea morală a unei comunități, la prăbușirea ei fizică nu e mare distanță. 

Cristina Neagu: ”Eu mă critic și după meciurile bune”

Cred că intuiesc ce este în sufletul Cristinei Neagu după meciul de aseară. Cristina se va învinui pe sine o bună bucată de vreme. Apoi va căuta o nouă motivație ca să meargă mai departe. Pentru ea și restul fetelor pentru care se simte responsabilă.  

Cristina Neagu vrea să fie perfectă. Se pedepsește, se învinuiește, încearcă totul, nu ezită să greșească. ”Așa am fost mereu ambițioasă și perfecționistă. În toate aspectele vieții.” Cristina nu râde niciodată când e la muncă. Și se gândește doar la muncă. Dacă are întâlniri cu presa le acordă exact timpul stabilit de agendă și vorbește deschis, clar și la obiect. 

E parte din rețeta numărului unu. Nu e ușor să ajungi să fii cel mai bun din toate timpurile, în orice domeniu. Dar cred că mai greu este să faci tot ce trebuie să faci ca să rămâi acolo o bucată lungă de vreme. Așa c-am avut răbdare pentru acest interviu. Am făcut invitația într-un moment în care Cristina a avut timp să povestească despre ea. A venit la radio senină, destinsă, îmbrăcată cu totul altfel decât o știi mereu. Și știe să râdă fata asta, și-ți zâmbește de te topește. 

Dar chiar și așa nu-ți ia mult timp să-ți dai seama că rănile înfrângerii din Finala de 4 a Ligii Campionilor sunt acolo. Cristina se întoarce se gândește, se consumă. Iar eu am adâncit cuțitul în rană. Am vrut musai să vorbim despre durere.

”Să știți că demult nu am fost atât de dezamăgită ca după Final 4. Trebuie să trec de asta și să-mi caut altă motivație. Mi-e clar că nu am jucat la nivel dorit. Niciodată nu o să dau vina pe altcineva. Eu îmi fac auto-critica și după meciurile foarte bune. Sper să învăț din greșelile făcute. Mi-am dorit prea mult.”

”Nu fac nimic neobișnuit înainte de meci. Doar înainte de prezentare mă mai uit după cei dragi, dar cam atât. Intru într-o stare de concentrare și nu mă mai gândesc la altceva. Nu am superstiții ”

”E un sport foarte dur. Azi, handbalul a devenit atletism cu mingea în mână. Cred că este evident că sunt o țintă. Uneori sunt bătută bine. Nu dau înapoi, dar se plătesc polițe. Toată viața am fost fair-play.”

”Eu de abia mă apucasem de handbal și le-am spus colegelor că voi merge la Olimpiada din 2008. Și colegele mi-au spus că exagerez, dar asta am făcut. Și apoi am visat să fiu cea mai bună jucătoare a lumii. Și le-am spus prietenelor apropiate că asta voi face. Și am făcut!”

”Mama aleargă între televizoare când joc. Nu poate să stea pe loc. Îi pare tare greu. și este emoționată și mândră de mine în același timp. Da, îmi mai dă sfaturi, sau încearcă să-mi spună că eu m-am străduit. Mă amuză când o aud: ei, Cristina, tu ai vrut, dar nu ești singură!”

”Ca orice părinte nu au avut încredere că eu pot să fac sport cu succes, dar au început să plângă atunci când m-au văzut în ziare. M-au sprijinit și mă sprijină tot timpul.”

Cea mai grea porțiune din interviu este dedicată accidentărilor celebre ale Cristinei Neagu. Cristina a avut o afecțiune atât de complicată la umăr încât în Europa nu i-au dat de cap.

”Domnul Țiriac m-a dus în America la un doctor care mai văzuse accidentarea mea la baseball. La 22 de ani, singură am decis că mă voi opera. Aveam dureri nesfârșite când mă antrenam și jucam. Nu am mai rezistat.”

Dar durerea cea mai mare a trăit-o în finala Ligii Campionilor câștigată în fața lui Larvik. Cristina a făcut o entorsă atât de gravă că nu mai reușea să bage piciorul în pantoful de sport. Și totuși a jucat. Vă las să auziți mai jos cum povestește chiar ea această experiență care este traumatizantă chiar și atunci când o auzi.