Aveți mai jos o listă de exerciții care vă vor ajuta în funcție de vârstă. Dar și reclama de la Gillete care vă cere părerea despre ce-a făcut. În fine, distrugerea planetei continuă încet și sigur.
Cred că invitatul meu de astăzi are darul plecării. Chiar singur spune că de mic o lua hai-hui și că se suia în tren să meargă de la Piatra la Bacău. Ați reținut, da? Avea în jur de 10 ani, se suia în tren și mergea în orașul vecin. Altfel, tot pe la vârsta asta s-a suit pe bicicletă și a mers 35 de kilometri până în comuna în care lucra maică-sa.
Așadar, pentru Radu Păltineanu, decizia de a pleca în traversarea Americilor pe bicicletă a fost relativ simplă. Rezultatul cred că este neașteptat și pentru el. Trebuia să facă asta nouă luni, dar a durat trei ani și patru luni. Majoritatea timpului și-a petrecut-o în America de Sud, dar nu pentru că i-ar fi plăcut mai mult. A prețuit fiecare moment și fiecare loc pe care l-a văzut. S-a bucurat de viață și și-a rescris o nouă viață în timp ce mama îl aștepta să-și vadă de inginerie.
Și nu numai. N-a uitat să-i întrebe pe cei pe care i-a cunoscut pe drum dacă sunt fericiți. Dar el cum e?
Iată ce spune:
Nu m-am gândit dacă e o profesie. Fac exact ce vreau să fac. E un mod mai autentic de a vedea lumea. Și prin forțe proprii.
La ambele capete ale Americilor am dat de români. La sud este povestea lui Iuliu Popper,”regele” zonei , iar la nord e un inginer român care este angajat la o rafinărie din Alaska.
În medie am mers 70-80 de kilometri pe zi. Dar diferă pentru că sunt zile în care am făcut 183 de kilometri și unele în care am făcut zece kilometri. Scopul este să vezi lumea de pe bicicletă.
Costurile nu sunt mari. Nu plătești transportul, nu plătești cazare, ai un cort. Dar am dormit peste tot de la biserici la închisori. Din șura omului la pompieri sau unități militare. Nu chiar închisoare, am dormit în arestul unei Poliții. Mi-au dat să aleg între două celule. În Ecuador îi căutam deja pe pompieri că-mi era mai simplu să nu mai pun cortul.
Lucrul memorabil din Alaska a fost întâlnirea cu ursul grizzly. Aveam pește crud. M-a văzut de la distanță, m-a mirosit, dar m-a lăsat în pace. Poate peștele ălă i-a atras atenția. M-am speriat, el era în două labe și apoi a trecut. Tot ce aveam de apărare era un spray pentru urși.
Bicicleta e ca un pașaport că faci bine. Atragi tot felul de oameni care sunt dispuși să te ajute. Oamenii îți poartă mult respect când te văd pe bicicletă și când ai un plan. M-au ajutat. Eu am dus cu brio această expediție cu ajutorul oamenilor care îmi dădeau bani pe blog.
Am stat să adun la un loc toate situațiile critice prin care am trecut. M-a prins în Bolivia o furtună de zăpadă cu trăsnete. Eu așa ceva nu-mi imaginam că există. Ești pe un versant și vezi fulgerul lângă tine. Am fost jefuit, mi-au furat hainele, am dormit la Poliție. În Venezuela m-au căutat la hotel niște indivizi, în Guayna franceză m-au amenințat cu arme.
Dar mai greu a fost drumul. De exemplu în Argentina, pe ruta 40, există o porțiune neasfaltată. Acolo m-a prins ploaia și a trebuit să împing la bicicletă zeci de kilometri. Nu e ușor să mergi pe lutul acela argilos.
Ai mei au primit cu o sprânceană ridicată toată povestea asta. Dar eu nu cred că poți trece, așa, ca pe un covor roșu. Cred că nu mai e aventură e turism. Și acum nu mai ai probleme de conectare. Ai wi-fi și în mijlocul junglei brazilliene. La un moment dat am făcut un live de acolo. Așa că puteam lua legătura cu toată lumea.
În orice direcție am merge cu dezbaterea legată de recursul compensatoriu, indiferent de ce am spune că unii sunt eliberați condiționat, alții ca urmare a recursului compensatoriu, că e vina lui PSD sau a Ralucăi Prună, trebuie să găsim un punct comun la care să ne raportăm cu toții.
Iar acel punct comun este numărul 14 402 deținuți care au ieșit într-un an din pușcărie. Cifra nu este mare, nu este nepotrivită, este imensă. Ne spune asta un raport al Consiliului Europei care are o instituție dedicată aglomerației din închisori. Această instituție este numită SPACE, un acronim de la Organismul pentru închisori și sancțiuni comunitare. Ce spune ultimul său raport, cel din 2016 pentru 2015?
Raportul spune că numărul total al ieșirilor din pușcăriile românești în anul 2015 a fost de 4201 de persoane, dintre care 2906 au ieșit la termen. Excluzând cele aproape 200 de decese, rezultă că restul au ieșit la diverse măsuri de condiționare.
Diferența este enormă. Într-un an fără recurs compensatoriu, România a trimis în societate 4200 de deținuți. Într-un an cu recurs compensatoriu, România a scos din închisoare 14 402 persoane. Or aici este cheia problemei.
Nimeni nu ne-a consultat nicio secundă asupra acestei decizii. Nimeni nu ne-a povestit la alegeri despre această schimbare a politicii penale. Nici PSD, nici Cioloș, nici domnul Toader și nici domnul Iohannis nu ne-au spus că România se va umple de hoți cu pedepsele neexecutate în totalite.
Nu o să pic aici în teoria care spune că oricum asta s-ar fi întâmplat mai devreme sau mai târziu. Pentru că asta nu mai are importanță pentru cei morți, loviți sau violați. Pentru noi, ca societate, este un șoc. Nu cred că suntem o țară care poate absorbi 14 mii de cetățeni cu potențial periculos, deodată.
Nu ne obliga nimeni să-i dăm afară. Povestea cu 80 de milioane de euro este o minciună. Italia nu a fost sancționată și a găsit acele măsuri care să golească închisorile treptat și să o ferească de sancțiuni. Și chiar de-ar fi fost sancțiuni. Cât merită o viață de om: un milion, două, 80 de milioane de euro? Care e scorul la care e mulțumită actuala conducere a României?
Și să știți că nimic nu este întâmplător. Faptul că închisorile se golesc și că domnul Severin e pus la tribună cu domnul Tusk nu e o întâmplare. E o chestiune logică. E mesajul statului român și al unui grup infracțional care vine să ne spună: acum este timpul nostru în răspărul vostru. Acest grup de cetățeni este mai important pentru conduucearea statului decât marea masă a cetățenilor.
De ce vă spun asta? Pentru că fiul meu, fata ta, copiii noștri și chiar ai lor, merg zilnic cu metroul sau autobuzul la școală. Or atacul la siguranța lor este ultima linie roșie trecută de clasa politică.
Și o să înșir exact despre cine este vorba, ca să știi data viitoare: Raluca Prună care a făcut instrumentul, Guvernul Grindeanu care l-a trimis în Parlament, ministrul Toader care nu s-a luptat să-l oprească, Florin Iordache, PSD-ALDE-UDMR care au făcut legea în răspăr, dar și președintele Iohannis care a promulgat-o fără niciun fel de opoziție.
P.S. Există un comunicat al Autorității pentru Penitenciare care oferă date diferite față de raportul SPACE pe anul 2015. Îl las aici pentru că este important în context. Dacă, de exemplu, SPACE dă un număr total de 2906 ieșiri la termen, ANP dă un număr de 290. Și avansează o cifră de peste 12 mii de eliberări condiționate pe 2015. Nu-mi dau seama de unde vinea ceastă diferență și de ce. Remarc doar că numărul de 14 mii de eliberări este cel mai mare din toți ultimii cinci ani, ceea ce păstrează validitatea discuției. Și revine la aceeași întrebare: ar fi fost necesară o consultare publică?
Aveți cam tot ce trebuie să știți despre povestea cu Brexit. Apoi, Facebook anunță că va băga bani în presă, după ce-a pus-o în genunchi. Și ultimul album al lui Dolores O’Riordan.
Mi-am dorit mult să stau de vorbă cu unul dintre organizatorii Untold. Cred că ei sunt exemplul cel mai bun că românii pot reuși. Că nu suntem o nație care are deficiențe organizatorice. Că avem minte, stăruință, disciplină și că putem face împreună lucruri relevante. Să aduni o sută de mii de oameni într-un oraș, iar acest lucru să fie un succes, mi se pare important.
Mi se pare important că în fiecare an România primește câte o lecție despre ce ar fi putut să fie cu oamenii potriviți în locurile potrivite. Fiecare dintre ei, putea avea această experiență în străinătate, dar au arătat că România chiar e parte din lumea civilizată. Aceasta este prima și cea mai bună experiență a Untold-ului.
Am stat de vorbă cu Edy Chereji, directorul de marketing și comunicare al Untold și le-am ascultat povestea. Povestea unor oameni de 30 de ani care au spus că România poate fi rescrisă. Până la urmă e vorba și de speranță.
Iată cele mai importante declarații.
Untold este și o experiență. Nu este vorba doar de un festival. E un city-break într-un oraș care arată foarte multe. Atmosfera este similară cu a oricărui festival din lume. Ești mereu cu străini acolo. Ce mi se pare interesant e că lumea vorbește în engleză, chiar dacă sunt români. Avem până la 35 de mii de oameni care vin din străinătate. Uite, sunt sud-americani care vin special să-l vadă pe Armin în Europa. Mulți vin aici să descopere și țări pe care altfel nu le-ar vizita.
Avem o afacere sustenabilă. Avem o afacere independentă financiar. Doar la prima ediție am fost finanțați cu opt la sută din buget de Primăria Cluj. Dar asta s-a întâmplat doar la prima ediție. Ne finanțăm doar din parteneri și din bilete și abonamente. Datorită brandurilor reușim să oferim un preț de România. Stăm undeva între 430 și 750 de lei. Și asta le și comunicăm multor străini: ”că e cel mai confortabil preț de festival.” Dar la fel de important este că ”ai cea mai lungă perioadă de petrecere. Noi nu ne oprim peste noapte, ci o ținem până la zece dimineața.”
Există situații în care lumea te refuză din cauză că nu este autostradă. Când ai un turneu în Europa și trebuie să vii în România cu o deviere de 7-8 ore, asta contează. E un impediment. Dar una peste alta, România a devenit interesantă și poate e și meritul nostru.
Fiecare artist are o chestiune haioasă în contract. Deși exemplele sunt ciudate, aceste cerințe apar în contractul artiștilor ca să verifice vigilența și seriozitatea organizatorilor. Cineva ne-a cerut un lemur. Alți artiști au cerut un ceas Rolex de mână. Mi s-a părut ciudat că un ceas costa cât concertul lui. Dar era doar un test.
Artiștii își iau energia de la public. Așa pot rezista 5-6-7 ore. Mai greu este pentru oamenii din spate. Noi avem poze cu ei căzuți la 7-8 dimineața și Armin încă mixa. În timp ce mixează trebuie să bea, trebuie să mănânce. Are nevoie de lichide, trebuie să meargă la toaletă. Dar pentru asta nu are mai mult de două minute. Când iese, este extenuat și extaziat în același timp. Dar mai rămâne între oameni.
În zilele acelea apucăm să dormim cam 2-4 ore pe noapte în timpul festivalului. Oamenii din echipă sunt dedicați și le place ce au de făcut. Suntem foarte tineri și cred că încă putem să rezistăm. Nu reușim să vedem foarte mult din festival. Îl vedem la after-movie.
Știrile zilei știu cu siguranță că oul a fost întăi și nu Kylie Jenner. Altfel, televizoarele au un preț mai mic pentru că culeg date de la noi. Și telefonul 5G de la Samsung este deja aici.
Cred că Emil Brumaru nu se miră că televizoarele nu au stat în loc la moartea lui. El era cel care s-a mirat c-a fost dat la Baclaureat. Părea că nu i-a căzut tocmai bine.
”Îmi închipui că toate gagicile mişto, frumoase, au lăsat Bac-ul pe toamnă. Şi le cade o poezie de-a mea, la primă vedere, şi le cer ăştia să facă nişte chestii pe care eu nu le-aş fi putut face în viaţa mea. Am rămas lampă! Cu o sesiune înainte căzuse la Bac Blandiana şi o înjurau prin ziare, şi toţi ziceau că a fost greu; Manolescu, şi el subiect de Bac, şi-a cerut şi scuze. A fost un întreg tapaj. Oricum, după ce am aflat că am căzut la Bac, câteva zile m-am simţit foarte important. Mă plimbam pe Cuza Vodă ca Vodă prin lobodă.”
Poate și pentru că la Bacalaureat ar fi trebuit să pice ceva din poezia sa erotică. Așa îmi spune Radu Paraschivescu. A fost un gest cam pe după copac al celor care fac manuale. Știau că Brumaru e mare, dar nu puteau să le dea copiilor adevărata sa poezie sau poezia cea mai bună pentru c-ar fi ieșit scandal cu siguranță.
Radu îmi povestește că seniorul Brumaru este unul dintre cei mai importanți poeți ai noștri și că merită cu asupră de măsură să rămână în toate cărțile de română. ”Compunea cvintetul de aur al seniorilor poeziei românești. Alături de Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Nora Iuga sau Șerban Foarță. A scris frumos. A trăit tulbure și tulburător. Nu a fost solar mereu, dar a scris cu mult talent. Avea sarcasm, dar nu era rău. Și e versantul poeziei erotice românești.”
”Era un tip care bea vârtos. În Moldova principalele componente ale vieții culturale erau poezia, erosul și alcoolul. Aveau o cârciumă a lor, pe Sărărie, care se numea La Zoiosu. Multă lume scria, dar și mai multă lume bea. Sigur, Bacalaureatul e o instanță de onorabilizare, ceea ce lui Brumaru i-a displăcut.” Poezia care a picat la Bac este ”frumoasă gingașă, delicată încărcată de simboluri.”
Bine v-am regăsit! Pentru că e prima apariție pe anul acesta, am să explic din nou demersul meu. Știrile zilei sunt un spațiu care ne obligă să ne uităm și la experiențele altora. Ne arată că lucrurile bune sau rele care li s-au întâmplat și din care putem învăța. În plus, vedem că e un spațiu cu un număr nesfârșit de probleme care ne afectează. Ba,mai mult, în lumea aceasta plină de fake-news vă dau și câteva drumuri pe care puteți merge sigur.
Știu eu câți ani să fi trecut de la un discurs politic în limba română care să mă emoționeze? Chiar așa, voi ce vă amintiți? Când e ultima oară când politică românească a construit cu vorbe și nu le-a împușcat ca pe gloanțe de mitralieră?
Când a fost vorba că împreună putem face ceva și că avem un plan, în loc să spunem cine ne sunt dușmanii și ce rele au făcut ei? Când ne-a invitat ultima oară cineva la a sta unul lângă altul ca să ne fie bine?
Sincer, nu-mi amintesc, dar azi, acest discurs s-a întors. Nu a fost rostit de un român, ci de un polonez, de un european mai curând. Donald Tusk e mai dedicat valorilor noastre comune, europene, decât celor naționale. Și nu aveți vreo îndoială. Domnul Tusk nu a vorbit în românește din politețe față de gazde, ci pentru că a vrut să-l înțelegem clar, fără traducător. A vrut să se știe clar că noi suntem împreună, că ne leagă rădăcini comune, că avem ce împărtăși.
De la Dacia aia veche de o reparam și noi și polonezii în fața blocului până la asta nouă, care a ajuns o mașină de mândrie în mai toată Europa. Da, îi știe și pe intelectualii care au părăsit spațiul nostru ca să devină ai tuturor, dar și pe sportivii care au scris povestea noastră comună.
Sunt mai multe bucurii, ne spune domnul Tusk, în viața noastră comună decât stricăciuni sau neîncredere. Nu suntem diferiți, dimpotrivă avem ce împărtăși. Dar ca să facem asta trebuie să luptăm noi aici și ei ne vor ajuta.
”Aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere în România și în Europa fundamentele civilizației noastre politice, libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept și Constituția, cu aceeași hotârăre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penaltiuri la rând. Atunci și mie s-a părut imposibil, dar el a reușit. Și voi veți reuși.”
E semnul cel mai bun că trebuie să ne păstrăm speranțele în ceea ce reprezintă spațiul nostru cel mai sănătos, Europa. România a funcționat și a oferit prosperitate doar când a fost partea a Europei. Și nu va fi altfel nici acum.
În ce-i privește, românii nu mai au demult liderii pe care-i merită. Drept dovadă că în spatele domnului Tusk, în aceeași lojă, a fost așezat domnul Adrian Severin, condamnat pentru corupție în sediul Parlamentului European. Cred că expresia feței liderului european, încremenită într-un rictus, spune mai mult decât o mie de discursuri. E ca și cum l-ai pune la masă ca să-l buzunărești în timpul ăsta. Cam ceea ce fac autoritățile române de ceva vreme în relație cu Europa.
În praful roșu de la Banteay Srei, câțiva copii joacă fotbal. Râsetele lor se aud de la distanță. s-au despărțit în două grupuri, unul de băieței și unul al fetițelor. Doar pe măsură ce te apropii o să vezi, însă, că nu joacă cu o minge, ci cu câțiva șlapi.
Unul dintre șlapi e lovit puternic și sare într-o apă. În râstele tuturor e recuperat de o prăjină și aruncat din nou în luptă. Gașca e nepăsătoare la grupul de străini care trece pe lângă. Nu e nici la școală, că e zi de școală și nici la muncă. S-a cam terminat programul de vizitare și puștii și-au cam făcut norma.
Fiecare copil de pe lângă temple sau de pe lângă zonele turistice are câte ceva de făcut. Și nu e simplu. Se lipesc de tine ca un timbru de scrisoare și te roagă să cumperi orice de la picturi, la fluiere, la plastice colorate. Sau îți vând o fructă. Și, de ce nu, îți cer un dolar ca să facă poză cu un șarpe pe care-l țin în jurul gâtului.
La Tonle Sap, doi copii de pe barcă, fată și băiat nu au mai mult de 3-5 ani. Fiecare cară câte un pitonel după gât. Îl scot de fiecare dată când trece un străin și râd făcând din mână. Fiecare poză cu ei costă un dolar și cred că e o afacere bună. La un moment dat mai vine o barcă cu aceeași ofertă și tot cu copii în ea. Doar că aici unul dintre pitoni este legat la gură, probabil că mai mușcă. Întreaga zonă e brăzdată de bărci, dar mai ales de lighene, de cutii de polistiren, de anvelope cu care micii cambodgieni se deplasează în sat.
Tonle Sap este unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii. Și cu o faună pe măsură. Șerpi, aligatori, pești. Pe marginea lui, zeci de sate plutitoare și sute de mii de oameni. Majoritatea sunt vietnamezi aduși în zonă de guvern. Un permis de rezidență în schimbul unui vot.
Școala se face tot pe pontoane plutitoare. Și ai o școală pentru cambodgieni și una pentru vietnamezi. Ambele sunt pline la ajungerea noastră, dar în egală măsură și lacul e plin de copii care fac un ban.
Lângă Ankgor Wat o fetiță nu-mi mai dă drumul. Se ține scai de mine și trebuie să-mi vândă un fluier. ”Dacă nu mi-l cumperi, nu mai ajung la școală. Trebuie să-mi dai banul ca să merg la școală.” Tocmai ies dintr-un restaurant și nu-mi pică deloc bine. Mă simt prost. Sora ei primește un dolar de la Alina care nu vrea fluierul, însă. Fetiția îi zâmbește larg și o întreabă: ”Vrei să-ți cânt în schimb?”
Ceva mai încolo e o tarabă de fructe la care lucrează o copilă. Pune mâna pe mango și începe să-l taie cu ceva stângăcie. Mama vine și-i ia cuțitul. Puștoaica se dă mai deoparte, dar stă să pună bucățile tăiate în pungă. Oriunde te-ai uita și te-ai întoarce, vei vedea un copil muncind.
Jumătate dintre copiii cambodgieni, între 5 și 14 ani, sunt implicați într-un fel de muncă. Asta înseamnă cam 300 de mii de copii. Mai bine de 10 la sută nu merg la școală. Aproape un sfert dintre fete nu merg decât la școala primară. Asta în condițiile în care o treime dintre cei născuți nici nu sunt declarați. Adăugați aici muncă forțată, abuz sexual și o rată mare a îmbolnăvirii de SIDA.
Și asta într-o țară în care zâmbetele sunt minunate. Noi care avem norocul să ne fi născut într-o lume aproape normală, habar nu avem să zâmbim ca ei.
