Nu era imagine mai potrivită pentru sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului decât cea de duminică. Turla înaltă și aurită pierdută în înaltul cerului a fost ascunsă într-o pâclă ce a coborât până la jumătatea construcției. Un nor negru ce sta să acopere întreaga construcție și întreaga adunare.
Doar veșmintele cu aur, mașinile metalizate și reflectoarele puse de-a stânga și de-a dreapta covorului roșu par să facă lumină. Poporul e cumva într-un întuneric dincolo de un gard pe care-l țin jandarmii. Unii se mai împing, alții mai cad. Cei care contează vin însă în limuzine către imensa construcție despre care nici ei nu știu ce să creadă: s-o fi făcut ei, s-o fi făcut Biserica, s-o fi făcut banii ”sărăcanilor” de peste gard? Pe drept cuvânt, situația e cam în ceață. De fapt e o pâclă care ne împiedică să vedem corect ce se întâmplă.
Să facem un pic de lumină, atât cât ne stă în putere. Și să folosim reperele care ne dau nouă mai mult ca societate: comunitate, bun-simț, trai în comun.
Catedrala e un demers istoric. Susținut verbal de mai multe generații, ea a fost realizată pornind de la o inițiativă privată de interes public, rostită pe jumătate: Biserica a vrut doar un teren și-a spus că nu va cere bani de construcție. Nu a fost așa și vreme de ani buni bugetul a fost cel mai mare contributor. Sunt 120 de milioane de euro cheltuiți, dar în comparație cu multe alte investiții făcute de statul român, aceasta este chiar ieftină. Apoi, Biserica a refuzat proiectul câștigător al arhitectului Ioan, alegându-l pe al treilea, cel al arhitectului Vlădescu.
Problema este în altă parte. Recent am aflat dintr-un interviu pe care Newsweek i l-a luat consilierului Ciprian Ciucu că aceste investiții ale statului român sunt neurmărite. Adică banii pleacă de la stat și nu se întoarce niciodată un raport cu ce și unde s-a cheltuit. Or banii statului presupun o transparență totală. Nu v-ar plăcea să aflați prețuri și furnizori? Eu zic că da, căci așa este corect față de fiecare cetățean.
În altă ordine de idei, nu este corect să comparăm eșecul unor alte investiții cu reușita acesteia. Aici câțiva oameni au vrut musai, s-au ținut de proiect și-au urmărit interesul, nu au dat înapoi. Dacă și miniștrii ar fi fost atât de hotărâți, azi aveam altă țară. Nu e în regulă să spui că ”de ce au reușit ei și alții nu?” Când se face treabă trebuie să apreciezi.
Catedrala aceasta înseamnă enorm de mult pentru mulți oameni. Și are o însemnătate pentru majoritatea românilor. Cred că mulți dintre ei au privit astăzi cu simpatie la această realizare. Și cu bucurie. Este ceva care le dă un sentiment de apartenență. Așa cum am spus și la referendum, vocile acestor oameni trebuie ascultate. Doar cu dialog putem continua. Iar Catedrala va deveni cu timpul unul dintre locurile importante ale țării.
Nu înseamnă asta că spiritul critic trebuie să ne părăsească. Sau că cine critică nu este credincios, are ceva cu religia și cu Biserica. Ca orice entitate de pe lumea asta, Biserica și capii ei trebuie să explice acțiunile lor. Nu numai în fața lui Dumnezeu, ci și aici. Așa e regula.
În ciuda acestei realizări, capii Bisericii trebuie să știe că vor fi judecați și pentru faptele mărunte și mai puțin pentru turlele înalte. Când poporul o să renunțe să mai spună ”fă ce zice popa, nu ce face popa” sau ”popii iau și de pe viu și de pe mort”, atunci o să fie o treabă bună.
În fine, salut faptul că adunarea din primele rânduri are mașini de același calibru, indiferent de rangul și poziția în societate. Sincer mi-ar fi plăcut niște mașini mai mici pe lângă turlele alea înalte. Și niște străzi mai bune și niște spitale mai înalte. Incapacitatea de a face ce-a făcut Biserica le aparține tuturor celor adunați în primele rânduri ale sfințirii. Acolo e de fapt marea problemă a României. În amestecul acela de incompetență și incapacitate care doar a aprobat niște sume pentru Biserică. Mulți dintre ei trebuie să-și spele păcatele.
În fine, trebuie să remarcați că nici această construcție nu este finalizată, de fapt. Și c-a ținut de ambiția unui om să o sfințească înainte de Centenar. Că așa va rămâne în cartea de istorie. Desigur, tot acolo rămâne și faptul că avem vocația spuselor mari și a lucrurilor neterminate. Mai avem de muncă. Peste tot.
