Știrile zilei văd noi fațete ale războiului dintre China și America: GoT nu s-a văzut în țara asiatică. Apropo de asta, Colbert și Corden au propriile finaluri la GoT. Și explicații despre anunțul făcut de Theresa May.
Dacă ai chef de o chestie grea într-o seară, una care să-ți solicite răbdarea, să te pună la încercare și să te ardă la final, urmează sfatul meu! Am avut șansa să văd în week-end filmul „Burning”/”În flăcări”, al regizorului Lee Chang-dong, ecranizarea nuvelei „Arderea hambarelor” a lui Haruki Murakami. Filmul este – în întregul său – o metaforă a focului, sub toate formele sale: mocnește lent în prima lui jumătate, pentru ca în a două sa parte să ardă în vâlvătăi, până la un concret și palpabil pârjol în deznodământ. Așa că o să scriu și eu în consecință.
În primul rând, faza mișto este că o să vedeți Coreea, aia faină și capitalistă. Că nu știu câți o să avem ocazia să mergem acolo. Și e ca în filmele noastre premiate. Nu e nici cea mai tehnologizată, nici cea mai bogată sau mai curată țară. E o lume normală, așa cum găsim și la noi. Drept urmare, Burning a și luat două premii de la Cannes. Și cu siguranță, coreenii au văzut noul val românesc. măcar pentru că lucrurile se mișcă încet.
Găselnița lui Lee Chang-dong este că jongleaza cu percepțiile personajelor intr-un balans între modurile subiective în care fiecare dintre acestea își trăiește povestea tragică, mistuindu-se în interior. Jong-su, tânărul sărac dintr-un sat de la granița cu Coreea de Nord, introvertit, scriitor aspirant, ce lucreaza cu jumatate de normă la Seul, o întâlnește pe Hae-mi, o tânără fată originară din satul său și plonjează neașteptat într-o relatie care îl va măcina, trecându-l prin toate stările, de la indiferență, apoi simpatie, dragoste, până la gelozie si răzbunare, culminând cu finalul noir al filmului.
Ben, tânărul posh, pe care Hae-mi îl întâlnește în aeroport și cu care intră într-o relație, fascinantă atât de șarmul său, dar și de opulența in care își duce viața, este pătruns de obsesia sa repetitivă pentru „incendierea unor sere/hambare părăsite”, cum metaforic îi mărturisește lui Jong-su, obsesie ce îi va aduce sfârșitul.
La randul său, Hae-mi înfățișează femeia – copil, niciodată pe deplin înțeleasă, stigmatizată în copilărie din cauza urâțeniei sale, „cauterizata” printr-o operație estetică, după cum chiar ea ii dezvăluie lui Jong-su. Ea insasi este cuprinsa de propria obsesie – „Marea Foame”, dansul practicat de băștinași africani în accederea către cunoașterea absolută, obsesie ce o determină să strângă bani și să plece în Africa pentru a experimenta pe viu magia acestuia.
Prinsă între cei doi bărbați, rămâne a amândurora si a niciunuia, strălucind meteoric precum soarele pe care îl zărea din camera sa reflectându-se doar o clipă în geamurile celebrului turn de observație din Seul. Până la urmă Hae-mi dispare cu totul, dar numai după ce are loc dansul acesteia taumaturgic, mimând „Marea Foame.” Dansul e cufundat în amurgul letargic ce tocmai se pogorâse.
Poate aveți nevoie și de o concluzie. Burning este despre autocombustia ființei, în trei maniere diferite, despre introspecție, despre trăiri incandescente, despre pasiuni purificate prin foc, si – în cele din urmă – despre infernul din noi.
Știu că e complicat să scrii așa, dar astfel e făcut acest film. Nici nu are rost să-l vezi altfel. Pentru că Lee-Chang-dong a făcut din el un fel de poezie la care trebuie să te mai întorci. Și, da, e ceva mai bun și mai complet decât nuvela lui Murakami. Uneori se întâmplă și așa.
Știrile zilei văd răspunsul Huawei la interdicțiile puse de Statele Unite. Facebook lucrează la harta completă a umanității. Plus: inuiții nu țipă la copiii lor. Bonus: fotografiile de la Cannes
Mi-e din ce în ce mai clar că România se întoarce în comunism, după ce a avut câțiva ani de libertate, respirație și liberalism. Am numărat noi și noi exemple care îți dau gândul acesta în ultimele ore. Și realizez că cei 50 de ani de comunism sunt cea mai mare nenorocire care ni s-a întâmplat. Una care a venit și nici nu mai pleacă vreodată. Luați exemple de aici.
Managerul spitalului din Târgoviște le-a cerut medicilor din instituție să meargă la mitingul PSD din oraș. „Având în vedere creșterile salariale care s-au întâmplat în ultimul an, deci pe guvernarea actuală, dar fără să politizez lucrul acesta, creșteri care anii trecuți păreau științifico-fantastice, și faptul că s-a făcut o reparație morală privind retribuția doctorilor, aș considera prezența unui medic la un astfel de miting absolut normală.”
Întrebat de Libertatea despre inițiativa de a sprijini PSD, managerul răspunde: ”Eu nu am spus că sprijin, ci că părerea mea este că ar trebui să și mulțumim. (…) Să mulțumim și pentru normalitate! Ani de zile, aproape 30 de ani, am fost obișnuiți cu anormalitatea”.
Claudiu Dumitrescu este un om tânăr. Dar mi-aduce aminte de zilele în care maică-mea era chemată la ședințele de partid ca toată lumea să mulțumească tovarășilor. La un moment dat erau scoși la lopată, cât de ingineri erau, ca să sape fundația viitorului sediu în care vor lucra. Și Partidul le mai dădea un pic la salariu. Și asta era normalitatea. Și pentru asta trebuiau să mulțumească. Că Partidul le dă și are grijă de ei.
Nici atunci și nici acum, nimeni nu-și punea problema că oamenii aceia de asta au funcții sau sunt aleși: să găsească metode și soluții ca să rezolve probleme. Ei trăiesc în sloganuri și între oameni providențiali și pică în fund când fac ceva. Meșteșugul acesta de prostie vine de 50 de ani încoace.
Dar nu e tot. Dacă nu-ți convine cum acționează partidul, vrei să protestezi sau să le arăți liderilor vreo nemulțumire, atunci statul se va organiza și te va face dispărut. Este cazul de la Topoloveni unde zece protestatari au fost ridicați și duși la Jandarmerie, nelegal, doar că să nu fie văzuți de mărimile zilei, respectiv Liviu Dragnea. Doar în comunism te mai ridica Miliția de pe stradă.
Și tot acolo nu aveai voie să călătorești liber, cum s-a întâmplat duminică la Târgoviște. Epoch Times relatează dintr-o zonă de conflict, parcă. Echipaje de Poliție stau la intrarea în oraș și-i întreabă pe cetățeni ce treabă au, unde merg, iar pe străini nu-i lasă. Asta ca liderii Partidului să poată minți în pace.
O altă tehnică de sorginte comunistă este discreditarea adversarului. Una dintre variante spunea că cineva care se opune regimului este nebun. Tehnica a sosit în România odată cu tancurile sovietice. În perioada lui Ceaușescu internările erau folosite des și azi sunt cunoscute cele ale lui Vasile Paraschiv sau Haralambie Ionescu. Patalamaua de nebun era folosită pentru totți cei care ieșeau din matcă.
Azi e mai greu să faci asta, dar nu imposibil să spui despre cineva că e nebun. Iată-l pe Călin Popescu Tăriceanu despre Laura Codruța Kovesi: „Problemele psihice ale acestei doamne care a fost procuror şef la DNA şi procuror general al României… Când bagi oameni, îi anchetezi şi arestezi pentru că ai frustrări personale înseamnă că ai nişte probleme psihice, nu ai echilibru necesar pentru o judecată echilibrată, judecată corectă.” Cum o fi ajuns la această concluzie, numai el știe. Dar în mod clar, cei care-l iubesc au o temă de gândire.
Adăugați modul în care celebra secție de procurori, care anchetează magistrați, a făcut un dosar netemeinic, nelegal și neprobat despre aceeași LCK. Instanța judecătorească arată și că secția a adăugat la lege. Numai nu a spus că dosarul seamănă cu cele făcute liderilor politici din anii 50.
Și luați și imaginea mare. Pe deasupra tuturor, Liviu Dragnea vorbește despre dușmanul din afară și unicitatea românilor. Toți sunt dușmanii unei nații minunate care este cea mai importantă din Europa. Atât de puternice sunt filoanele comunismului în România încât acest discurs găunos a putut fi resuscitat.
Singura diferență de comunism este că avem mașini și televizoare. Și că e o pătură semnificativă de oameni care își păstrează capacitatea de a vorbi liberi. Fiți convinși că gruparea de aparatcici lucrează la discreditarea lor. A, și ar mai fi ceva. De data asta nu o să fie atât de proști să renunțe la afacerile lor. Dar doar ale lor. Și musai cu statul.
Știrile zilei se opresc un pic mai mult la GoT, mai ales că se spune că nimeni nu o să muncească azi din cauza lui. Și cam tot ce trebuie să știi despre Austria. Bonus: fotografii noi de la nunta lui Harry și Kate
Suedia inaugurează o nouă etapă în istoria omenirii: camioanele fără șoferi. Fostul rege al Belgiei, amendat zilnic. Cineva vrea să facă o piscină pe Notre Dame. Bonus: povestea camionului furat.
Vladimir nu se întâlnește cu gusturile noastre muzicale. Poate atunci când era mic să fi avut o plăcere comună cu noi. Și obsedantă. ”Piesa trei de la Van Halen.” Asta își dorea în drumurile cu mașina. Să asculte de 26 de ori ”Ain’t talkin’ ‘bout love ” de la Van Halen.
Altfel, gustă un pic din rock-ul maică-sii. Și deloc din pop-tart-ul meu. Poate uneori să asculte cu un oarecare sentiment de frondă câte ceva din explorările muzicale pe care le fac eu prin diverse podcast-uri. Dar cam atât. Are drumul lui și singur și l-a găsit. Nu știu dacă e o fază de moment sau va dura. Cert este că el consumă o gașcă de tipi a căror depresie este demnă de o cauză mai bună. Dar e doar părerea mea. Sunt convins că și copiii voștri trec pe acolo, așa că trebuie să știți câteva lucruri despre ei. Eu am început cu piesa asta.
Dar ca să știți mai bine despre ce e vorba, vă prezint un proiect pe care l-a avut la ora de muzică. Probabil melodia sau artistul preferat. Am găsit foile prin casă, nu știam de ele. Erau pe jumătate aruncate. ”Nu am mai apucat să-l prezint, pentru că s-a terminat ora.” Deci, să-l facem public. Mi se pare important. Scuzați lipsa diacriticelor.
Muzica : Emo Rap
Artist specific : Gustav Elijah Ahr aka. LiL PeeP
Aceasta specie de muzica este foarte tanara, explodand in popularitate in anul 2016. Artistii care au influentat mult acest gen au fost Gustav Elijah Ahr cunoscut sub numele LiL PeeP si Jahseh Onfroy cunoscut ca XXXTENTACION.
Subiectele abordate de acest stil de muzica sunt de cele mai multe ori depresia, abuzul de substante si alcool, dar si dragostea sau mai exact pierderea acesteia. In aceste melodii, artistul isi exprima dorinta de a scapa de aceste stari, iar de obicei acesta descrie alcoolul si alte substante ca o cale de scapare temporara. Sentimentele de la dragoste, durere, depresie si melancolie pana la dorinta de a muri sunt provocate de o persoana iubita care a plecat, o despartire sau pierderea unor prieteni care s-au dovedit a fi falsi, dar si excluderea generala din societate din cauza aparentelor.
Multa lume apreciaza acest stil de muzica pentru ca simte ca cineva ii impartaseste trairile, precum artistul care a a gasit la randul lui o cale de evadare temporara in lumea muzicii.
LiL PeeP
Lil Peep a fost unul dintr e cei mai mari artisti ai acestui stil muzical. Nascut pe 1 noiembrie 1996 in Long Island, SUA, el a murit pe 15 noiembrie 2017, in timpul unui turneu in Arizona, Statele Unite.
Nascut inntr-o suburbie mica in Long Island, acesta nu a fost prea avut sustinere, in materie de bani, mama lui fiind singura. De la o varsta mica acesta a suferit din cauza singuratatii si a bullying-ului constant. El mentioneaza aceste aspecte in melodii precum “Cry Alone”(Tell the rich kids to look at me now) sau “We Think To Much” (Nobody wants to talk to me/But everyone wants to walk with me/And I’ve always been that kid”). Nu a durat mult pana acesta a inceput abuzul de substante: alcool, tigari, Xanax.
Gus (Lil Peep) isi facea mereu tatuaje foarte “vizibile” precum pe fata. Acesta era modului de a spune “nu imi pasa’. Unul dintre cele mai importante tatuaje ale lui este unul din coltul drept al fruntii lui care spune “Crybaby”, tatuaj pe care si l-a facut cand a devenit cineva in lumea muzicii ca sa ii aminteasca de cine era inainte.
A scos primul album in 2015 intitulat “Lil peep, part. 1” cu una dintre cele mai importante melodii ale lui “ Praying To The Sky”. Albumul mare, urmator, a fost “Crybaby”. Acesta nu contine neaparat cea mai buna muzica a lui, dar a fost primul album care chiar a decolat în topuri muzicale. Ultimul disc a fost “Come over when you’re sober pt.2“, acesta fiind, de fapt, post mortem, continuarea la prequel-ul sau “COWSY pt.1.
Gustav a decedat in turneul din Arizona din cauza unei supradoze de Xanax, amestecat Fentanyl. Multi spun c-a murit cu titlul de legenda. Ultimile lui postari pe retelele sociale au fost despre fanii sai, despre cum ii iubeste si cum nu i-ar schimba pentru nimic in lume. Moartea lui subita a socat multi oameni si a devenit un reper trist al acestui stil muzical.
LiL PeeP. Die young. Live forever.
Vladimir nu are încă 13 ani. Dar deja are acees la o lume complicată și plină de tenebre. De ce nu mă îngrijorez foarte tare? Pentru că eram doar un pic mai mare când am văzut The Doors, film care a răscolit societatea conservatoare a Vasluiului. Nu m-am apucat nici de droguri, nici de băut în exces, deși modelul îl aveam în față. Povestea m-a fermecat. La fel și cea a lui Kurt Cobain. Dar am găsit drumul.
Sunt convins că și lui îi va fi la fel. Eroii s-au schimbat.
Știrile zilei află că în Anglia poți să mergi la doctor, în sistemul public, direct pe calculator. În Statele Unite, legislația care permite avortul este schimbată, dar aflăm că Britney nu o să mai cânte live vreodată. Și noi detalii în crima din Germania.
Știrile zilei se uită la generația care trece de 40 de ani. Ce-a lăsat în urmă? Problema uriașă de securitate de la Whatsapp. Și crima bizară din Germania devine și mai complicată.
Dacă aveți un pic de noroc și de insistență îl puteți vedea pe Alexandru Tomescu în aceste zile cântând la Stradivarius. E luna pe care o dedică anual concertelor Stradivarius în România. Celebra vioară și celebrul violonist ajung în fața noastră într-un gest de reverență al unei comori. Sunt 12 ani de când Alexandru Tomescu face asta și o face cu un succes și o bucurie care sunt uriașe.
Nu o să vorbim mult despre el astăzi, dar o să zăbovim îndelung asupra acestui miracol care e vioara Stradivarius. Și mai ales asupra legăturii dintre om și ea. L-am întrebat la început pe Alexandru Tomescu dacă e cel mai bun violonist român.
Sigur că dacă ar exista și în domeniul violoniștilor sau al muzicii, în general, un fel de clasament ATP cu puncte după fiecare concert mai câștigi, mai pierzi. Ai greșit ceva, ți se scad puncte. Poate lucrurile ar fi mai simple, adică ierarhiile ar fi cumva mai simple, dar în domeniul ăsta artistic totul este foarte subiectiv pentru că e greu să cuantifici ceva. Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, m-a emoționat, mi-au dat lacrimile. Cum le faci? Le calculezi la mililitri?
Totul este foarte, foarte subiectiv, într-adevăr. La urma urmei totul ține de felul în care rezonează fiecare ascultător cu omul care este pe scenă. Sunt unii care îl adorau pe Heifetz și alții care nu-l puteau suporta fiindcă li se părea un fel de robot, din cauză că nu dădea niciodată pe de lături. E o chestiune de afinitate spirituală cu omul care este pe scenă acolo. Contează felul în care el reușește să construiască acele punți de comunicare.
Cei mai mulți oameni de specialitate care au văzut această vioară spun că e minunată. Că e un Stradivarius frumos
Mulți dintre experții din străinătate care au văzut vioara aceasta au fost șocați aproape aș putea spune. Impresionați! Țin minte reacția lutierului de la Paris, cel care l-a cunoscut și pe George Enescu și care s-a ocupat cam de toate viorile Stradivarius care au circulat în lume, în clipa în care am deschis cutia viorii în fața lui, nu-i spusesem nimic. Nici că e Stradivarius sau altceva. Ne cunoșteam de mai mulți ani și i-am zis: „Maestre, vreau să vă arăt această vioară!”. Țin minte și acum expresia feței lui. Nici măcar nu a atins-o, nu a scos-o din cutie, nu s-a uitat la etichetă. Nimic din toate acestea! Pur și simplu a văzut-o așa, de la distanță. Se întoarce spre mine cu un zâmbet larg pe toată fața și spune: „Vai, dar ce frumusețe!”. Următoarea întrebare a fost: „Dar cum de nu o știu?”. A ghicit anul construcției cu o bătaie de doi, trei ani. Perioada 1700-1705, dar cum de nu o cunosc. I-am explicat că din 1955 vioara Stradivarius Elder-Voicu este în posesia statului român
Ăsta e genul de subiect la care ar trebui să te faci mic, dar tocmai aici mă macină curiozitatea. Ce o face atât de specială?
Au trecut 12 ani (de când am vioara). E o întrebare simplă și imposibilă în același timp, pentru că la prima vedere tocmai. Nu este cum ar fi să ziceam o mașină scumpă sau un ceas scump care e făcut din altceva, din titaniu sau nu știu ce minereu care e adus de pe lună. Este făcută din aceleași esențe de lemn din care se fac și în ziua de astăzi viorile. La culoare, acele componente care teoretic ar fi disponibile și în ziua de astăzi, dar cu toate astea este diferită. Dacă vreți recrearea unei viori Stradivarius este un fel de potir al Sfântului Graal. Un fel de piatră filosofală pe care o tot caută lutierii de secole, deci nu de ieri de azi. De secole!
Sunt tot felul de povești, de legende. Unele mai romantice, altele mai trase de păr, dar cei care au văzut filmul „Vioara roșie”, poate sunt convinși că Stradivari folosea sângele soției lui ca să lăcuiască viorile. Sunt legende și legende. Ceea ce este însă adevărat este că Stradivari era un perfecționist. Pe lângă faptul că a construit viori care sunau și funcționau foarte bine ca instrumente, funcționarea lor era dublată de frumusețe. Erau obiecte de artă. Frumusețea stătea și în selecția materiilor prime. Un lemn de o frumusețe care te izbește și în ziua de astăzi. Există și această speculație foarte dragă românilor, că de fapt lemnul pe care îl folosea Stradivari ar fi putut proveni inclusiv din pădurile românești. E o speculație ce are cumva un fundament pe filiera turcească. Turcii aveau legături comerciale cu Veneția, de unde Stradivari s-ar fi putut aproviziona. Cert este că și în ziua de astăzi, în România, cresc copaci care oferă poate unul dintre cele mai bune lemne, cu cele mai ridicate calități de rezonanță.
Mâinile lui Alexandru Tomescu au îmbrățișat ași alte viori. Vede și aude diferențele la modul absolut.
Este, dacă vreți, un cu totul alt tip de instrument. Poate de aceea nu toți violoniștii se declară a fi confortabili cântând pe o vioară Stradivarius, pentru că în primul rând se spune că ele au o personalitate a lor. Adică trebuie să te apropii cu un anumit respect de vioara Stradivarius, fiindcă dacă vrei să îi impui stilul tău de cântat s-ar putea să nu funcționeze. Trebuie să existe această deschidere, această disponibilitate în a vedea exact cum funcționează vioara respectivă. Sunt instrumente pe care poți să le iei, bați cu pumnul în masă, vioara răspunde, nu are nicio limită și gata! Ei, la viorile Stradivarius e un pic altfel. Instrumentele vechi, italienești, în general, obțin un sunet mai mare, mai puternic dacă apeși mai puțin. De ce? E cumva de-a-ndoaselea. Trebuie să o lași să respire. În clipa în care apeși foarte mult ai strangulat-o.
Sunt variabile asemănătoare dacă vreți cu cele de care trebuie să țină cont să zicem un pilot de curse. Au de exemplu aceeași problemă: aderența. Piloții de curse au sute, mii de cai putere acolo și provocarea este tocmai aceasta: cum să facă să ajungă toți caii putere pe asfalt. Să-i transfere. În același fel și vioara Stradivarius depinde de niște resurse uriașe. Trebuie să știi cum să le accesezi. Să nu apeși prea tare și să învârți cauciucurile în gol
Exact în 2019 vioara împlinește 317 ani. Cât se va putea cânta la ea?
Este o întrebare legitimă, mai ales în 2019, când perspectiva de viață a obiectelor care ne înconjoară este de doi, trei, hai cinci ani, dacă e. Dacă un telefon ar ține 10 ani, deja e un obiect de muzeu. Vioara Stradivarius a fost construită într-o altă epocă în care Stradivari nu era preocupat de câte viori va vinde el dacă nu se strică suficient de repede și le construia ca să funcționeze un timp nedefinit. Are evident niște părți, niște consumabile. Orice instrument de genul acesta are niște părți care se înlocuiesc periodic: corzi, căluș, tastieră. Diverse lucruri care nu țin de esența viorii, de cutia de rezonanță. Cutia de rezonanță este cea care dă naștere sunetului. Chiar am văzut viori Stradivarius care în urma diferitelor accidente sau a întâmplărilor au fost făcute din două, doar una. A rămas doar fața sau spatele și cu toate astea încă funcționau incredibil de bine.
Da, (e un fel de magie). Cum spuneam mai devreme, există toate aceste legende, aparente miracole. După părerea mea și a lutierului cu care lucrez de muli ani, Silvian Rusu, ar fi vorba mai degrabă de un întreg set de secrete. Un întreg set de lucruri de urmat, care atunci când ar fi toate puse împreună în acest jur ar funcționa impecabil. În ziua de astăzi, într-adevăr, putem reproduce la milimetru, la zecime de milimetru o vioară Stradivarius, dar e ceva ce nu putem reproduce. Nu putem găsi două bucăți de lemn identice și aici e cheia după părerea mea, cheia tuturor problemelor. Evident, lemnul este o materie organică. Nu sunt două bucăți care să semene una cu cealaltă. Stradivari își făcea aceste hărți de grosimi, căci fața și spatele unei viori nu au aceleași grosimi peste tot. Sunt niște hărți, locuri în care e mai groasă, mai subțire. Jongla cu aceste grosimi în funcție de fiecare bucată de lemn. Dacă noi copiem o vioară gata făcută pe o altă bucată de lemn care nu are nicio legătură cu cea de dinainte, rezultatul va fi corect din punct de vedere fizic, dar nu va funcționa așa cum trebuie. Stradivari trata fiecare bucată de lemn individual. Avea niște criterii de selecție de un fanatism uluitor, inclusiv în ziua de astăzi. Nu știu dacă e adevărat sau nu, dar știu că m-a impresionat când eram copil: povestea că atunci când Stradivari termina de construit o vioară, la vremea respectivă fiind un proces foarte laborios care dura mai multe luni de zile, o încerca. Știa să cânte la vioară. Dacă nu era mulțumit de rezultat o arunca pe foc. Vă dați seama poate câte capodopere s-au pierdut în felul acesta? Viorile Stradivarius pot fi foarte capricioase. O mulțime de reglaje de o finețe fantastică pot schimba radical sunetul unei viori.
Iar omul care mânuiește vioara asta istorică se joacă în fiecare zi făcând game. Adică cel mai simplu limbaj al muzicii. Doar că e repetat la infinit.
Este o chestiune de întreținere și de menținere a abilității de a cânta, exact în același fel în care Simona Halep face antrenamente în fiecare zi. Dacă vrea să se mențină în top, dacă vrea să fie în deplinătatea capacităților sale fizice și mai ales mentale, trebuie să se antreneze în fiecare zi.
Sigur, nu e vorba că le învăț, ci îmi resetez reperele. La vioară este o diferență comparativ cu pianul sau chitara care sunt instrumente unde sunetele sunt foarte clar delimitate. La chitară sunt acele praguri, ca un fel de clape la pian. La vioară în schimb, corzile sunt netede. Există o infinitate de posibilități de a nuanța sunetul, dar și de a da pe de lături. Toți marii violoniști, cei care vor să facă performanță la nivel maxim dedică pregătirii concertului între o oră și trei ore pe zi. Sunt convins că așa fac și atleții, sportivii de performanță. Înainte de a se apuca de antrenamentul de tenis își lucrează fiecare mușchi pentru ca totul să funcționeze. Este dacă vreți aceeași meticulozitate pe care trebuie să o aibă un pilot de Formula 1 în clipa în care își pregătește mașina de concurs. Fiecare șurubel, fiecare sistem trebuie să funcționeze impecabil pentru ca în momentul de performanță să dai tot ce e mai bun din tine.
Nu m-am gândit niciodată că un violoniast poate să aibă aceleași probleme de sănătate ca un sportiv de performanță.
Fără bătături la mâna stângă, la mâna dreaptă, la gât nu se poate. Organismul se adaptează, e adevărat. Sunt niște deformări profesionale pe care medicii le recunosc imediat. Merg inclusiv până la dantură. Dentiștii care au mai lucrat cu violoniști recunosc deformările care se petrec inclusiv la nivelul dinților. Coloana vertebrală se deformează. Umărul stâng ajunge să fie mai dezvoltat decât umărul drept. O mulțime de lucruri care pot fi ținute sub control prin programe de gimnastică sau de înot. Nu puțini dintre violoniștii de succes s-au confruntat cu probleme de ordin fizic. Vengerov la un moment dat, chiar trecuse la dirijat pentru că nu mai suporta durerile de spate. Profesorul meu de la Dallas, din America, a trebuit să renunțe cu totul la cântatul la vioară din cauza contracturilor musculare care apăreau. Așadar, este o chestiune ce poate părea de fiță, dar nu e deloc.
Dacă vrei să poți funcționa pe termen lung, e important să-ți găsești acea naturalețe, acea relaxare a mișcărilor care să-ți permită să poți să practici lucrurile aceste 20, 30 de ani. Eu mă străduiesc. Cam ăsta e criteriul de funcționare și nu doar din punct de vedere al pregătirii fizice sau mentale, care este foarte, foarte importantă. Nu e vorba doar să te pregătești, să studiezi. Pregătesc concertul de Mendez, ok, studiez 4 ore pe zi și gata. Toate lucrurile trebuie să funcționeze acolo. Și partea fizică de care am amintit mai devreme, însă partea mentală, după părerea mea este crucială. Poate prea puțin pregătită. Evident, copiii învață cum funcționează, cum se ține arcușul, cum să cânte. În liceu, în Conservator, pe linia asta se merge. De partea psihologică, cum te vezi tu pe tine, în raport cu ceilalți, în raport cu lucrarea muzicală pe care o cânți, cum îți gestionezi tu emoțiile, un potențial eșec… Lucrurile astea sunt lăsate la latitudinea fiecăruia. Evident, fiecare își construiește principiul și sistemul său de funcționare, dar pot să vă spun că partea psihologică are o pondere foarte, foarte mare. Cel puțin 20%, 30%. Evident sunt foarte mulți oameni extrem de dotați, de talentați, dar care nu pot avea o carieră, o viață pe scenă din cauză că au acest trac. Te pregătești și când să intri pe scenă te cuprinde o spaimă de moarte, o înghețare, un fel de reacție.
Dar nu acesta este cel mai dificil lucru. Îl descoperiți la finalul interviului.
