Burning. Filmul sau cartea?

Dacă ai chef de o chestie grea într-o seară, una care să-ți solicite răbdarea, să te pună la încercare și să te ardă la final, urmează sfatul meu!  Am avut șansa să văd în week-end filmul „Burning”/”În flăcări”, al regizorului Lee Chang-dong, ecranizarea nuvelei „Arderea hambarelor” a lui Haruki Murakami. Filmul este – în întregul său – o metaforă a focului, sub toate formele sale: mocnește lent în prima lui jumătate, pentru ca în a două sa parte să ardă în vâlvătăi, până la un concret și palpabil pârjol în deznodământ. Așa că o să scriu și eu în consecință.
 
În primul rând, faza mișto este că o să vedeți Coreea, aia faină și capitalistă. Că nu știu câți o să avem ocazia să mergem acolo. Și e ca în filmele noastre premiate. Nu e nici cea mai tehnologizată, nici cea mai bogată sau mai curată țară. E o lume normală, așa cum găsim și la noi. Drept urmare, Burning a și luat două premii de la Cannes. Și cu siguranță, coreenii au văzut noul val românesc. măcar pentru că lucrurile se mișcă încet. 
 
Găselnița lui Lee Chang-dong este că jongleaza cu percepțiile  personajelor intr-un  balans între modurile subiective în care fiecare dintre acestea își trăiește povestea tragică, mistuindu-se în interior. Jong-su, tânărul sărac dintr-un sat de la granița cu Coreea de Nord, introvertit, scriitor aspirant, ce lucreaza cu jumatate de normă la Seul, o întâlnește pe Hae-mi, o tânără fată originară din satul său și plonjează neașteptat  într-o relatie care îl va măcina, trecându-l prin toate stările, de la indiferență, apoi simpatie, dragoste, până la gelozie si răzbunare, culminând cu finalul noir al filmului. 
 
Ben, tânărul posh, pe care Hae-mi îl întâlnește în aeroport și cu care intră într-o relație, fascinantă atât de șarmul său, dar și de opulența in care își duce viața, este pătruns de obsesia sa repetitivă pentru „incendierea unor sere/hambare părăsite”, cum metaforic îi mărturisește lui Jong-su, obsesie ce îi va aduce sfârșitul. 
 
La randul său, Hae-mi înfățișează femeia – copil, niciodată pe deplin înțeleasă, stigmatizată în copilărie din cauza urâțeniei sale, „cauterizata” printr-o operație estetică, după cum chiar ea ii dezvăluie lui Jong-su. Ea insasi este cuprinsa de propria  obsesie – „Marea Foame”, dansul practicat de băștinași africani în accederea către cunoașterea absolută, obsesie ce o determină să strângă bani și să plece în Africa pentru a experimenta pe viu magia acestuia. 
 
Prinsă între cei doi bărbați, rămâne a amândurora si a niciunuia, strălucind meteoric precum soarele pe care îl zărea din camera sa reflectându-se doar o clipă în geamurile celebrului turn de observație din Seul. Până la urmă Hae-mi dispare cu totul, dar numai după ce are loc dansul acesteia taumaturgic, mimând „Marea Foame.” Dansul e cufundat în amurgul letargic ce tocmai se pogorâse.
 
Poate aveți nevoie și de o concluzie. Burning este despre autocombustia ființei, în trei maniere diferite, despre introspecție, despre trăiri incandescente, despre pasiuni purificate prin foc, si – în cele din urmă – despre infernul din noi.
 
Știu că e complicat să scrii așa, dar astfel e făcut acest film. Nici nu are rost să-l vezi altfel. Pentru că Lee-Chang-dong a făcut din el un fel de poezie la care trebuie să te mai întorci. Și, da, e ceva mai bun și mai complet decât nuvela lui Murakami. Uneori se întâmplă și așa.  
 
Apropo, Burning e deja la cinematograf
 
 
Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *