Când o să lași din mână cartea Adrianei Georgescu o să tragi aer în piept. Mult și lung. O să ai nevoie de aer. Pentru că te va lovi, te va face să plângi și nu te va cruța nicio secundă. Așa cum n-a fost cruțată nici această femeie strivită între două dictaturi și două minciuni. Fugărită, întemnițată, bătută, torturată, ascunsă, mereu temătoare de moarte, Adriana Georgescu îți explică precum nimeni alta cum a fost posibiilă instaurarea comunismului la noi.
Într-o lume normală, cartea ei ar fi fost un senzațional român de aventuri din care eroul scapă sfârâmat, dar scapă. Pentru cine a trăit în estul Europei, această carte este adevărul și ar trebui predat la școală. Cum de ni s-a întâmplat nouă așa ceva?
Adriana Georgescu este o tânără normală, fără aspirații politice. Este avocată, jurnalistă în timpul liber, scrie despre filmele de la cinematograf, iar seara este infirmieră într-un spital bucureștean. Nu uitați suntem în plin război mondial. Pasiunea ei pentru cinematografie îi va schimba viața și o va face în ceva timp șefa de cabinet a generalului Rădescu, ultimul premier al unui guvern democrat din România.
Adriana scrie despre filme, dar scrie liber și în ciuda cenzurii germane. I se atrage atenția repetat că nu poate critica filmele germane, dar ignoră avertismentul. Este căutată de Siguranță pentru a fi arestată. Prietenii află înaintea ei și reușesc să o ascundă. Siguranța o va căuta luni întregi, dar ea va fi într-o casă conspirativă la Câmpulung Muscel. Acolo va tipări manifeste împotriva naziștilor și tot acolo va face cunoștință cu armata rusă. Va vedea primele jafuri, violuri și nenorociri pe care rușii le fac în România.
Întoarsă la București va fi arestată pe stradă de o patrulă a tinerilor comuniști care susțin c-a luat în râs armata roșie. Întâmplarea îi pare de necrezut, dar amenințările la adresa ei sunt reale. E primul contact cu ce înseamnă sistemul lucru comunist. Următoarele vor include minciuna, fake-news-ul, sloganul în loc de dialog și o doză intolerabilă de prostie.
Geniul cărții Adrianei Georgescu stă în detaliul care îți arată la cel mai intim nivel uman cum au reușit comuniștii. Întâmplările vor părea neverosimile în altă parte, dar aici au sens. Gândiți-vă că pe lângă administrația democratică, comuniștii înființează după 44 o administrație care-i reprezintă. Aceasta îi obligă pe funcționară să intre în partid, dacă vor să-și păstreze funcția. Fiecare muncitor care nu vine la trei mitinguri va fi dat afară din secție. Grevele și protestele sunt controlate de comuniști. Comisia de cenzură sovietică existentă la București va închide ziare. Toate știrile care vor apărea sunt aprobate de partid sau preluate din organele partidului. Ce spune Moscova este literă le lege.
Și, da, ”la început a fost sfârșitul”. Pentru că instaurarea comunismului a fost posibilă doar prin terminarea a tot ceea ce este normal, bun și corect în viață. E un sentiment pe care îl am și azi.
Sunt halucinante scenele în care puterea democratică vrea să-și reinstituie prerogativele în Moldova proaspăt eliberată. Fiecare ședință de numire a prefectului este perturbată de mitinguri comandate de comuniști. Dialogurile care se poartă la masă nu mai au sens, de vreme ce reprezentanții comuniștilor nu pot susține idei, ci lansează doar sloganuri. Adriana Georgescu zugrăvește o senzație de alienare prezentă doar în zilele de azi. Cred că unele dintre mecanismele descrise mai sus vă sunt cunoscute chiar din timpurile noastre.
”În timpul discuțiilor nu putem scoate de la comuniști decât veșnicele sloganuri pe care le-am învățat pe de rost deja. Comuniștii nu admit altă metodă de vot decât ridicarea mâinii.”
La un moment dat, comuniștii denaturează un miting democratic și înscenează că autoritățile au omorât manifestanți. Dimpotrivă, manifestanții erau împotriva lor și au fost mitraliați dintr-o mașină a Partidului Comunist. Cinismul cu care s-a procedat era antrenat în luptele din soviete, acolo unde viața oamenilor nu conta deloc. Adriana Georgescu descrie reacțiile de stupefacție ale oamenilor normali la ceea ce se întâmplă și apoi zugrăvește cum frica intră în inimi, pas cu pas. Lumea este doborâtă de răutatea, rapacitatea și prostia agresorilor. Cu mijloace diferite scenele se aseamănă cu cel de azi.
”Odaia se învârte în jurul meu. Capul îmi rămâne în rochia pe care au tras-o de pe mine. Furoul alunecă. Cineva mă apucă și mă dă cu capul de pereți. Ei râd din nou și îmi aruncă o salopetă. Mă aplec s-o iau. Capul mi-e tras de podea ca un magnet. Nu rușesc să apuc salopeta.”
Adriana Georgescu este arestată și judecată pentru terorism. Vina sa este imaginară, iar mărturile false obținute prin tortură, șantaj și viol. Zeci de avocați sar în apărarea tinerilor care sunt anchetați și închiși în condiții inumane. Adriana este aproape de moarte în repetate rânduri. Doar o constituție robustă o scapă.
În timpul procesului scrie un rând care te răvășește complet. ”De mai bine de o lună suntem obligați să trăim înttr-o atmosferă de prostie care este la fel de nocivă ca și loviturile și tortura fizică. Pentru prima oară în mai bine de o lună, ascultăm o ființă inteligentă, vedem cum precumpănește inteligența. Respir mai bine acum. Știu că nu au decât să ne bată, să ne tortureze, să ne suprime chiar, dar nu au cum să degradeze spiritul.”
Înțelegeți mai bine ce ni se întâmplă acum când de mai bine de doi ani suntem obligați să trăim într-o atmosferă de prostie irespirabilă. Înțelegeți mai bine acum că nu există comparație între ce au sferit oameni ca Adriana Georgescu și cele li se întâmpla astăzi unor cetățeni a căror descendență comunistă este certă. Și ale căror metode comuniste sunt sigure.
După eliberarea din închisoare, Adriana Georgescu este liberă pentru două luni. Este arestată din nou și evadează și apoi se ascunde vreme de aproape trei ani. Ajunge la un moment dat ca în fiecare noapte să doarmă în altă casă. Tentativele de evadare sunt suprimate. Și reușește să rămână în viață datorită unor oameni inimoși care azi ar merita statui. Fuge, în sfârșit, cu viitorul soț după o călătorie de trei zile prin România și o traversare ilegală în Ungaria. Coșmarul se sfârșește la Viena. Și coșmarul cititorului. Pentru că această carte are ceva coșmăresc în ea. Sunt pasaje care te vor doborî și-ți vor căuta toată puterea pentru a merge mai departe.
Și trebuie să mergem mai departe
