Mario Vargas Llosa a scris Istoria lui Mayta prin 1984. E o istorie cu o parodie de revoluție și, aparent, niște caricaturi de revoluționari. O istorie care te duce în Peru și în radicalismul ideilor de stânga care au brăzdat America de Sud.
Povestea e relativ simplă. Avem un revoluționar, dar un revoluționar intelectual, care la un moment dat, fără să știe de el sau de alții, chiar se apucă să facă revoluție. Grupul de revoluționar nu este mai mare de șapte persoane. Cartea ne prezintă întreaga evoluție a ideei lui Mayta, pregătirea pentru momentul revoluției și desfășurarea sa. Doar că inadecvarea sa la societate și la realitate este atât de mare încât nu-și să seama că nimeni nu-l va urma în teribila întreprindere. Părăsește ședințele ideologice din Lima și merge în zona muntoasă din Peru ca să lupe cu arma în mână.
Ca să să spună povestea asta, Llosa mai inventează una. Descrie ancheta unui jurnalist care 25 de ani mai târziu de la revoluția lui Mayta, în plin război, vrea să scrie o carte despre acest prim personaj-erou al stângii. Și pentru asta le ia interviuri tuturor celor care l-au cunoscut. Și care vor să stea de vorbă cu el. Pentru că și asta este o complicație. Nu toată lumea îl iubește pe Mayta, ba dimpotrivă. Urmele lăsate de el sunt adânci și avem sentimente care curg de la dispreț ură, ridiculizare, ba chiar și inimă rănită în cazul unei soții și al unui iubit. Căci, da, Mayta e nehotărât și în privința iubirii.
Și, citind capitolele din cartea asta, mi-am dat seama cum funcționează FB-ul: zeci de oameni au o părere despre același lucru și ea este complet deformată. Grozăvia este că nu poți să ai o imagine exactă. Llosa scrie un roman înaintea timpului său și imaginează exact societatea de astăzi, când toți ne uităm la un lucru și fiecare vede altceva. Povestirea despre Mayta abundă de opinii, de fapte trunchiate, de fake news, de incapacitatea de a cădea de acord asupra unui lucru. Și totul se desfășoara pe baza unui zgomot general greu de ignorat.
Rezultă un roman în care nu avem alb și negru. Nu există o bătălie a binelui cu răul. Nici un personaj nu e pozitiv sau negativ până la capăt. E ca în viață. Nimeni nu e perfect, nimeni nu e bun sau rău, nimeni nu întrunește în totul caracterizările celorlalți
De exemplu, nu-i așa că noi știm că un comunist e rău? Doar așa am fost învățați de-a lungul timpului. Poate fi un comunist bun? Poate fi animat de idealuri înalte, iubește el cu adevărat? Cel mai probabil că nu. Pentru că noi am fost informați că ei strâng tot ce e mai rău.
Adevărul este că Mayta are toate gândurile bune. Nu e capabil să omoare pe nimeni, e animat de cele mai bune sentimente. Povestea sa are o bază bună, naivitatea de care dă dovadă este uluitoare. La un moment dat, în adolescență Mayta face o grevă a foamei până aproape de moarte, doar ca să fie solidar cu toți săracii lumii.
Și mai e ceva: revoluția lui Mayta pare caricaturală. Nu are niciun sens și nicio legătură cu masele. Nu are informații, e pornită de la o problemă reală dar are o cale de rezolvare ieșită din comun.
Sunt halucinante momentele revoluției: cele în care sparg două bănci. Halucinant este și faptul că nimeni nu vine alături de ei. Cei șapte revoluționari defilează singuri pe străzi și lumea crede că e un soi de carnaval. Ei nu înțeleg ce se întâmplă, lumea nu înțelege ce vor ei. Mica lor revoluție este o parodie, o caricatură, începe măreț și se transformă într-un jaf de găinari proști.
De asta la un moment dat veți trăi momente de derută pentru că nu știți încotro vrea să meargă autorul. Contribuie la asta și modul în care e scrisă cartea, cu întrepătrunderea planurilor, uneori chiar două sau trei. Se întâmplă că un personaj pune o întrebare și-i răspunde un altul din viitor sau trecut.
Întrebarea care se pune este dacă Llosa a vrut să râdă de revoluții, de comunism, de naivitatea lor, dar și de răul pe care-l pot face. Mai îngrozitor este ca el să fi descris o stare de fapt în care stupizenia, paranoicul și delăsarea să abunde, alături de credințele mari. Poate a contribuit la asta și faptul că la vârsta la care a scris cartea Llosa trecuse de la simpatiile sale stângiste la liberalism.
Nu o să vă spun cât de cinematografic este Llosa, asta știți deja. Ce-a făcut mai nou este că pune și o coloană sonoră. Închipuiți-vă o petrecere la care e mult fum, se dansează pe Buena Vista Social Club și pe sub toate dansurile se face revoluție.
Surpriza este că Mayta nu e omorât așa cum s-ar întâmpla cu un revoluționar sadea. E tratat mai curând ca un găinar. Ceea ce-i dă ocazia să mai dea două spargeri mai mari, în numele revoluției. Și aici scriitorul este singurul care dă nota sa subiectivă: cred că Mayta a înțeles la un moment dat că este doar un tâlhar.
Asta îi dă ocazia lui Llosa să descrie o închisoarea peruviană. Să vedeți acolo ce s-ar fi lucrat la recursul compensatoriu. Dacă Peru ar fi avut un PSD cei opt mii sau șase mii de închiși acolo ar fi fost cu adevărat eroi, mai ales că unii dintre ei erau semi-eroi politic. Mizeria, gunoaie, vânzare, trocul, bandele, sunt toate acolo.
Este o imagine superbă a unui om care doarme pe un morman de gunoaie și Llosa revine la această imagine care vrea să spună totul despre societate. De altfel, acesta este și corolarul cărții. Mizeria de la închisoare, mizeria de lângă închisoare, mahalalele sărace, totul abundă în imagini extrem de dure care vin să-ți spun că în ciuda caricaturii lui Mayta totuși se vorbește de o problemă reală, dar că acest tip de abordare nu e soluția. Acest final al cărții e un moment de literatură glorioasă, maiestuoasă, greu de replicat și care te ține acolo, deși îți intră în vintre.
Ce-i mai interesant se află la colegii lui Mayta. Fiecare și-a rezolvat propria situație. Sunt politicieni, ong-iști, oameni care au o stare. Până și soția sa, fosta sa soție, și-a rezolvat situația și nu mai vrea să-l vadă. Dar tot ciupește un ban de la jurnalistul care vrea să stea de vorbă cu ea despre Mayta. La un moment dat, toți s-au întâlnit și l-au folosit. Singurul care a crezut cu adevărat în el cred c-a fost locotenentul Vallejo care l-a și tras după el în această vâltoare.
Cu ce rămânem? Rămânem cu un personaj căruia îi vedem o mie de fețe, dar căruia fiecare îi va alcătui alt portret. Nu mi-e clar dacă o să vă placă, dacă o să-l urâți, dacă ideile sale vă vor cucerească sau dimpotrivă. Rămânem însă cu un mod de a nu face lucruri în viață. Care ne arată cât de periculoase sunt ideile vecine comunismului, cât de îndepărtate sunt ele cu adevărat de oameni, cum numai ideologia fără contact cu oamenii nu-ți aduce nimic, ba mai mult poate prăbuși.
Am avut bucuria de a prezenta această cartea de la Humanitas cu profesorul Ioan Stanomir și scriitorul Andrei Crăciun. Merită să-l citiți pe Ioan Stanomir pentru că mi mi-a dat o nouă lumină asupra acestei cărți, prin contextul istoric în care a așezat-o. Iar Andrei Crăciun, vizitator al orașelor din Peru, mi-a confirmat, printre altele, că într-adevăr descrierile urbane ale lui Llosa i se potrivesc bine și Bucureștiului.
