Știrea că doi șefi din Poliția Română au fost prinși băuți la volan are toate șansele să fie trecută la fapt divers. De altfel, ea a apărut ca o notiță în mai toate gazetele și s-a oprit acolo. Nimeni din presă nu a împins mai departe, deocamdată, dar sunt sigur că o să apară date.
Faptele spun că în seara zilei de vineri mai mulți polițiști sărbătoresc la un restaurant din zona Dudești-Pantelimon. Spre finalul serii, cel puțin doi dintre ei, s-au urcat băuți la volan. Mai multe publicații spun că este vorba despre Stan Cristian Ionuţ – chestor de poliţie în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române – Direcţia Cazier Judiciar și de comisarul șef Drumariu Cornel – şef al Poliţiei Sectorului 4.
Cei doi s-au urcat, atenție, la volanul mașinilor de serviciu și nu la volanul mașinilor personale. Au fost opriți la trei ore distanță unul de altul de un filtru care făcea o acțiune standard de verificare a alcoolemiei. Potrivit datelor mele, este posibil ca acțiunea să fi fost la pont și să-i fi urmărit fix pe cei doi sau pe restul mesenilor. Asta ar fi justificat și de viteza cu care Poliția a dat comunicat. Acțiunea ar fi fost cerută de cineva din conducerea Poliției, care ar fi știut de chermeză.
Ambii polițiști șefi s-au legitimat în fața colegilor, dar potrivit datelor mele nu au făcut presiuni asupra lor. Aceste presiuni nu ar exista nici la această dată, poate pentru că situața este publică.
Sincer, nu mă interesează mațele Poliției Române, dacă e o acțiune de curățare internă, dacă e o acțiune de răzbunare sau ce mai au oamenii aceștia acolo. Aici trebuie să vedem problema de fond și să facem un pas în spate. Oamenii aceștia, prinși băuți la volan, aveau o grămadă de posibilități pentru a merge acasă. Puteau să-și cheme șoferii, să ia taxiuri, Uber, să plece pe jos. Unul dintre ei stătea la mai puțin de un kilometru de restaurant. Nu exista nicio urgență care să-i suie la volanul mașinii de la muncă să-i scoată în trafic cu vinul în nas. Ușurința cu care au făcut-o și au plecat pe stradă, în văzul colegilor cu care se aflau la masă, arată mai multe lucruri. Credeți că le-a spus cineva dintre cei prezenți c-ar trebui să lase mașina acolo?
Încălcatul legii este o atitudine de grup la participanții de la masa respectivă. Uniforma și carnetul de polițist sunt argumente în fața controlului. Știau că vor scăpa, chiar dacă sunt opriți.
Nici unul, nici altul, nu au luat în calcul că pe stradă se află și alți oameni. Problema care se pune nu este dacă ți se va întâmpla ție ceva, ci ce-ai putea face altora. Despre asta e vorba. Poți omorî un pieton, un copil. Nu cumva ar trebui să-ți pese și de asta?
Sentimentul impunității când faci parte din administație. Întregul discurs al ultimilor ani ne-a dus în această situație. Micii șefi din aparatul de stat din România au căpătat obiceiul de a ști că scapă. Și ei sunt siguri că scapă. Tot timpul li s-a spus că vor scăpa. Că nu sunt vinovați, ci victime în diverse jocuri de interese și culise. Chiar și această acțiune li se pare acum, probabil, din aceeași gândire. Cine vrea să ne-o tragă, se întreabă oamenii acum. De ce noi, când toată lumea face la fel?
Și, într-un fel au dreptate. Șefii ideologici ai acestei mlaștini au înlăturat morala din spațiu public și, în egală măsură, gândirea comunitară. Nu ne mai pasă de alții și cu atât mai puțin dacă avem funcție. Dimpotrivă, restul populației este de un rang inferior pentru că nu a ajuns la nivelul acesta de protecție. Și cu cât mai sus, cu atât protecția mai puternică. Și de asta administrația pică în cap. Pentru că nu mai menține raporturi corecte, echilibrate, de respect, ci de slugăreală în fața unor mici compromisuri.
În România, într-un singur an, sunt prinși băuți la volan 15 mii de șoferi. Suntem în toate topurile de morți pe șosea. Ne întrebăm acum de ce nu reușește niciun plan de rezolvare a acestei situații. Pentru că, aici, avem deja o clasă de oameni cărora nu li se mai aplică legea. Și care nu sunt dispuși să o respecte. Nu numai când merg cu mașina pe drum, ci în zeci de alte mici situații.
Vi se pare puțin și nespectaculos că doi șefi de Poliție sunt băuți la volan? Hai să nu ne amăgim. Nu sunt niște ghinioniști care au fost prinși la prima tentativă de acest fel. E un obicei. Așa cum, probabil, e la toată masa la care au fost. Obiceiul care spune că ”nouă nu ni se întâmplă.”
Știrile zilei au datele despre incendiul avionului de la Moscova, dar și despre Boeing 737. Compania știa de problemele avionului. De asemenea, câteva lucruri utile: nu mai faceți exerciții ca să slăbiți și făceți-vă un motto al familiei.
Prin a doua zi de Paște, tata a scos câteva rame și un colac mare de sârmă, o pungă de cuie și o cutie în care se aflau felii mari de ceară, luminoase, cu mii de faguri pe ele. Cerul era albastru perfect, bătea un vânticel și era mai curând răcoare. Când a pus mâna pe clește, mama a început să-l bodogănească încet că e sărbătoare.
Tata spune însă că albinele nu așteaptă. Că sunt treburi de făcut la timpul lor, că toți apicultorii fac ramele chiar azi și că el nu poate sta. Adevărul este că apicultorii profesioniști își fac ramele de cu iarnă, dar tata este amator și mai are și alte treburi. Că stă după albine, asta se știe în fiecare primăvară. Acum vreo două săptămâni se plângea că din cauza ploii nu poate să pună mâncare la albine. Coșul plin cu pungi de sirop stătea deoparte și el de abia aștepta să le dea albinelor impulsul de care aveau nevoie.
Prin spatele lui, eu chiar citeam Istoria albinelor de Maja Lunde, cartea momentului. Denisa Comănescu mi-a dat cartea și mi-a spus că e musai să o citesc căci ”e despre albine, dar e despre noi”. În timp ce citesc, o albină cu saci mari de polen portocaliu se așează pe cartea galbenă. O confundă cu o floare mare, nu are de unde să știe că acolo e doar istoria speciei sale. Și viitorul? Foarte posibil.
În curte, la Vaslui, sunt înfloriți toți merii și albinele muncesc să polenizeze înaintea unei vijelii. De la Maja Lunde aflu că polenizarea corectă, de succes, se face cu 2-3 albine pe metrul pătrat. Maja mă învață tot despre albine. De la cum se reproduc, la distanța dintre rame. Unul dintre eroii săi, Thomas avea să afle că distanța corectă dintre rame este de 9 milimetri, nici mai mult, nici mai puțin. Tata îmi spune că apicultorii de la Vaslui măsoară mai simplu: o cutie de chibrituri pusă pe muchie.
Din punctul de vedere al cărții, tata seamănă cu George, apicultorul îndărătnic care face totul singur pentru binele său și al albinelor. Nu trage de ele, nu le asuprește prin muncă, le lasă ce-i al lor și le dă ajutor. Și-ar fi dorit să-i continue cineva pasiunea dar nu a avut cine. Eu semăn mai curând cu Tom, băiatul lui George care și-a dorit tare mult să se facă ziarist. Albinele nu i-au spus mare lucru deși asta era îndeletnicirea familiei.
E greu de spus ce cântărește mai tare în scrierea Majei Lunde: relația dintre părinți și copii sau relația noastră cu albinele? Cartea studiază în trei timpuri diferite și în trei zone diferite iubirea dintre părinți și copii. Cartea are personaje la jumătatea anilor 1800, în 2007, atunci când se declanșează marea criză a albinelor, dar și într-un viitor de peste 100 de ani în care abinele au dispărut, iar omenirea trece printr-o criză ecologică, una alimentară și una morală.
Toți cei trei subiecți ai cărții, Thomas, George și Tao, cea din urmă, femeie, își pierd copiii. Fiecare în alt mod și din altă cauză. Îi caută, încearcă să refacă legăturile cu ei, dar nu reușesc întrutotul sau nu de tot. Pentru că destinul copiilor nu este să trăiască visele părinților, ci propriul lor drum. În același timp, toți trei se ocupă de albine, ajunse și ele în alt stadiu al existenței lor ca specie. Thomas ne învață apicultura modernă și ne o lasă nouă, deși el știe că a eșuat. George este clasa mijlocie, cel care în plină dezvoltare înțelege că lumea stă să se năruie, la fel ca și viața și familia sa. Iar Tao reînvață relația complicată pe care omul o are cu insectele.
Fiecare are o poveste și o spune cu durere, bucurie și mai ales apăsare. Asta pentru că speranța este ultimul lucru de care se bucură fiecare. Cartea în sine trebuie să te pună pe gânduri. Cine s-ar gândi că micii noștri companioni sunt cei de care ne leagă cea mai profundă istorie. Rar te gândești că omenirea este în simbioză cu albinele și că depindem unii de alții.
O să aflați de aici și că decăderea lentă și a albinelor și a noastră a început deja. Un fenomen misterios face albinele să dispară și aici nu este imaginația Majei Lunde. Asta chiar se întâmplă și noi nu știm de ce. Să fie schimbările climatice, să fie pesticidele din pământ, să fie ploile dese în perioade nepotrivite? Omenirea nu are o soluție și nici preocupare pentru asta. De ce te-ai gândi la soarta unei mici insecte?
Între timp, tata îmi spune că nu mai vrea să țină stupii. E prea mult acum pentru el, la 70 de ani. În ultimii 30 de ani, el a cărat peste tot și la oricine un borcan cu miere. A fost pasiunea lui și noi am considerat că e un dat să primim un borcan de miere. Mierea a fost mereu în casă, așa cum n-au lipsit apa sau aerul. E așa mare obișnuință că nici acum nu prea îmi vine a crede că s-ar putea opri la un moment dat. Doar că obișnuința asta a binelui pare că are un sfârșit. Maja o să-ți povestească mai bine.
Bănuiesc că fiecare dintre voi a văzut un film cu box: Campionul, Rocky sau, de ce nu, filmul acela al lui Sergiu Nicolaescu, Ringul. Știți că acolo există câteva momente cinematografice de slow-motion sau de poveste care pare lungită. Mai ales între pauzele dintre reprize acolo unde pare că se întâmplă o lume. Cei doi, lupător și antrenor, au timp de povești, au timp să-și amintească, să-și spună vorbe de duh sau să se îmbărbăteze.
Doar că povestea durează un singur minut. O știți de la meciurile lui Bute sau Doroftei, pe care generațiile noastre le-au prins în direct la tv cu tot marketingul aferent. De aia, știți că un minut nu poate fi mare lucru. Acolo nu se întâmplă ceva ce poate schimba un destin. Doar dacă minutul acela nu este povestit de Mihai Leu, primul campion mondial român al boxului profesionist.
În timpul reprizei a patra, soția mea s-a dus la Fritz în colț. Eu nu am știut, normal. Am aflat după meci. I-a zis: „Fritz, te rog, abandonează-l.”. Eu luam pumn după pumn. Mă purta din unul în altul. I-a zis Fritz: „Hai să îl mai las o repriză. Dacă nu își revine, îți promit că-l abandonez”. Când m-am dus spre colț, i-am și zis: „Trainer ăsta mă omoară!”. M-a trântit pe scaun, dar cumva, brutal. M-a trântit pur și simplu și mi-a zis: „Ce-i cu tine?!”. Nici el nu a realizat că probabil s-a rupt tendonul. A zis: „Ce-i cu tine?! Gândește-te la Marco, Marco fiind băiatul meu. Gândește-te că milioane de români așteaptă să câștigi!”. Înainte de meci primisem o telegramă de la Emil Constantinescu care era președintele României, de încurajare, ceea ce a contat foarte mult. A zis: „Milioane de români așteaptă să câștigi.”. În secunda aia am fost sigur că voi câștiga meciul!
Mihai deja boxa cu un tendon rupt la mâna stânga. El este un boxer atipic. E dreptaci, dar are forță mai mare în mâna stângă decât în mâna dreaptă. De asta își construia luptele ca să maximizeze această bizarerie sportivă.
Tendonul s-a rupt în repriza a treia. Sincer, nu am simțit. Bine, noi aveam tactica să zic așa. Obiectivul pentru meci era să devin campion mondial la puncte, 12 reprize. Eu fiind tehnic, știam că dacă întindem meciul pe cât mai multe reprize, șansele noastre sunt tot mai mari. A contat faptul că acest panamez avea din 25 de meciuri, 24 erau victorii, 24 prin K. O. Am stabilit însă că mai bine conservăm energia pentru reprizele următoare. Era important să-l scoatem din boxul lui. Prima repriză a funcționat, totul în regulă. A doua repriză a funcționat, totul în regulă. În a treia repriză mi s-a rupt tendonul. Eu nu am știut și cred că eram atât de încălzit că nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Nici nu mă gândeam la așa ceva. Pe DVD se vede cum mi-a căzut mușchiul mai jos, se vede o gaură la muşchi. Am început să iau pumn după pumn. Pumn după pumn, nu mai puteam. Stânga nu mai puteam să o țin sus. Nu mai aveam nimic. Am primit pumn și în repriza a treia, și în a patra.
Momentul de pe scaun l-a revitalizat. A revenit în luptă și s-a apucat de lovit vârtos.
Am dat și cu stânga, inclusiv medicul care m-a operat a zis că nu-și va explica toată viața lui cum am reușit să dau cu stânga în continuare. Nu dădeam cu ea așa, când era bună. Chiar am văzut după aceea pe meci. La un moment dat i-am dat o dreaptă în bărbie. A fost amețit și normal urma stânga și ar fi căzut, deci era terminat. Nu am putut să dau cu stânga și până am tras dreapta înapoi și am venit iarăși, el s-a retras și i-a trecut momentul. A bătut gongul și și-a revenit.
Nu am știut în timpul meciului că am câștigat. Soția mea s-a dus, bineînțeles, să vadă rezultatul. Delegatul general pune întotdeauna buletinele spre colțul roșu și spre colțul albastru. Cine vine la meciuri de box, știe. Nu a avut de făcut decât să se ducă în spatele delegatului general să vadă buletinele cum sunt și s-a urcat pe colțul ringului și mi-a zis exact așa, căci țin minte: „Amore, ești campion mondial!”. Asta a fost!
Dar nu era chiar tot. Lui Mihai i-a cedat genunchiul în timpul meciului. Acolo avea o operație mai veche. Inițial a vrut să fie cărat pe brațe către vestiar. Călcam destul de greu. După aia m-am gândit, în aceeași secundă: „Am boxat 12 reprize și acum nu sunt în stare să mă duc până în vestiar? Nu doar că mă duc până în vestiar, dar trebuie să merg perfect, să nu vadă nimeni că am probleme!”. Am ajuns în vestiar. Normal că a venit foarte multă lume. Au fost și mulți ziariști din România. Au venit și ziariști din Germania.
Care este sentimentul de după luptă, Mihai? Managerul meu i-a rugat pe toți să iasă afară, să mă lase singur. Am făcut un duș, m-am întins pe bancă, mi-am pus centura de campion peste mine, să o am aproape, să o văd și m-am gândit. Mi-am adus aminte de lucrurile din copilărie: când mă duceam cu autobuzul la antrenament, când alergam dimineața și ploua, era rece, mă bătea vântul și totuși alergam, când făceam slăbire kilograme și nu mâncam deloc. Toate astea… M-am gândit că de fapt nu sunt șase săptămâni, de fapt sunt 20 de ani de muncă.
Lupta asta începuse însă ceva mai devreme. Mihai Leu este primul campion mondial al boxului profesionist de la noi. Doar că pentru asta a trebuit să fugă din țară, la finalul anului 1987.
Da, (aveam 19 ani când am plecat). Chiar țin minte că antrenorul lotului național era Relu Auraș. Din fericire pot să zic că aveam la vremea respectivă o situație foarte bună. Familia mea practic avea o situație foarte bună. Cu boxul câștigam destul de bine. De la 18 ani aveam mașină, aveam apartament și în București. Aveam, țin minte, cred că aproape 100 000 de lei la CEC, ceea ce pe vremea aia era ceva. Eu am fost însă întotdeauna o fire puțin mai rebelă și faptul că tot timpul te simțeai cumva urmărit… Mergeam în străinătate. Tot timpul era un securist cu noi, care spunea „Vezi că ai stat de vorbă prea mult cu italianul ăla. Vezi că nu știu cine te-a întrebat ceva. Ce ai răspuns?”. Nu suportam toate astea. Au fost în mod normal mai multe întâmplări adunate. Spre exemplu, înainte să plec la un turneu, când eram la Dinamo, m-a chemat un colonel la el în birou și mi-a zis, deși eram un băiat liniștit și îmi vedeam de sport, fiind destul de cuminte: „Tu ești un băiat cuminte. Noi o să avem grijă de tine. Să-ți fie bine! Mai sunt colegi din ăștia de-ai tăi care mai vorbesc urât de țară, care au gânduri să plece. Tu să ni-i spui nouă și noi o să avem grijă de tine”. Eu i-am spus: „Tovarășul colonel, nu vă supărați pe mine, dar nu pot să fac asta!”. La următoarea deplasare, în Turcia, m-a tăiat de pe listă.
Capac i-a pus, însă, rechiziționarea unui casetofon. Mihai venea din Cuba unde cucerise medalia de aur la juniori și i-au luat casetofonul la graniță. Ca să-l cumpere, își vânduse echipamentul. Or, pentru un puști de 19 ani, asta era dramatic cu totul.
La vamă, o vameșă, cum era pe vremea aia, a desfăcut geanta, iar casetofoanele le împachetasem în haine, să nu se spargă pe drum. A văzut, a pipăit, a simțit alea. M-a întrebat: „Ce ai aici?”. I-am zis: „Am două casetofoane, dar nu le mai scoateți!”. Bine, a zis: „Nu ți-e rușine, obraznicule?! Cum îndrăznești să vii cu așa ceva în țară?!”. Le-a luat. A doua zi le-am primit înapoi, fiindcă nu era normal ce s-a întâmplat, dar a fost momentul care mi-a rămas în minte toată viața.
Și-a anunțat familia că va pleca. Nu l-a oprit nimeni. Tatăl lui a înțeles ce va fi mai bine pentru copil, chiar dacă Securitatea avea să-l macine după ce-a fugit. Momentul de cumpănă a fost într-un hotel din Grecia. Îi tremurau picioarele.
Doctorul Radovici a venit și m-a chemat la el în cameră. A venit și mi-a zis: „Tu vii la noi în cameră!”. M-am dus la el în cameră. Ne mai dădea vitamina B1. M-am dus la el. M-a întrebat cum mă simt. Chestii din astea, cum era de obicei. I-am spus că bine. Slăbisem destul de mult, dar i-am zis că sunt bine, sunt pregătit, că e totul în regulă. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Dacă aș fi mai tânăr, așa i-aș da și eu dracu pe toți!”
Și a plecat din hotel doar cu hainele de pe el. Și-a vândut geaca de piele, a luat o țeapă, a rămas doar cu bani de biscuiți și Cola și a ajuns în Atena la un restaurant al românilor. Țin minte apoi că eram în autocar. Se înserase și vedeam pe mare vapoare, lumini, tot. Era frumos, dar mă gândeam: „Aoleu, ce am făcut? Am lăsat tot!”. Nu aveam nici haine, nimic. I-au dat de mâncare, l-au ascuns în lada unui camion la un engkez și l-au făcut pachet până în Franța.
Acum îți dai seama, oamenii care erau pe acolo, prin Paris la vremea respectivă, să zic așa, nu știu, se ocupau cu lucruri nu foarte… nu contează, se descurcau ei. Ideea este că am fost cu un român, a lăsat o pungă de bani lângă mine pe un scaun. Eu nici măcar nu m-am uitat în pungă. Nu m-am atins de ea. Probabil, acum tot așa, după un timp, am început și eu să analizez de ce. A venit în mașină. Probabil a văzut că nu am desfăcut pungă, nici nu am atins-o. Nu știu dacă s-a uitat pe geam să vadă. A zis: „Hai să mergem acasă!” Stăteam la el. Apoi mi-a zis: „Locul tău nu e aici. Ia du-te tu în Germania!”. Între timp am luat și legătura cu mătușa mea care se dusese și ea în Germania din Austria și m-a dus el. M-a dus la gară, m-a pus în tren și din Franța în Germania am trecut în portbagajul unei mașini, fără acte, fără nimic.
Nici prima experiență de profesionist nu a fost senzațională. A luat o țeapă de 20 de mii de mărci de la clubul cu care avea contract, păcălit de un așa-zis manager. Viața nu era spectaculoasă, deși avea libertate. Așa că, măcar o dată s-a suit în mașină și a venit la granița dintre România și Ungaria, doar ca să se uite în țară. Dar până la urmă natura lui de luptător a învins. Mihai Leu a devenit campion al Germaniei și apoi campion mondial. Și când corpul nu l-a mai ținut, s-a apucat de raliuri unde a devnit campion al României.
Vă las pe voi să descoperiți mai jos ce înseamnă respectul pentru sport, dar și pentru adversar. Cum se pregătește un meci de titlu mondial și dacă numeri vreodată câți pumni iei în cap.
Să ne concentrăm pe acest fragment din discursul președintelui Iohannis.
”Vreau să văd cine este împreună cu mine pentru o Românie europeană, vreau să văd cine este împreună cu mine pentru o guvernare europeană, cine este împreună cu mine pentru o justiție dreaptă și pentru o societate românească performantă. Asta îmi doresc și asta vreau să știu de la voi.”
Și eu cred că despre asta este vorba. Pentru mine nu e o bătălie între structuri, nu e o bătălie falsă pentru drepturile omului și nici una care angajează un candidat la președinție. Toate astea sunt mai puțin importante.
Eu cred că bătălia care se poartă în aceste zile este despre un anumite fel de a fi al României. Pentru mine, dar mai ales pentru copilul meu, vreau o Românie civilizată, liniștită, condusă de oameni care sunt pregătiți, care au responsabilitate și bun simț. România pe care o vreau eu se concentraeză pe proiecte, vrea să construiască, muncește, nu trăiește din pomeni și nu vorbește în sloganuri.
În România mea, discuțiile despre drepturile infractorilor nu sunt în topul agendei publice, nu polarizează țara. Ele există și au drept fundament drepturile omului și nu ale funcționarului. În România pe care o vreau eu, un lider de partid nu este susținut de interlopi la vedere.
Despre asta e vorba. Acest referendum poate să ne ducă înapoi toate aceste lucruri. România frumoasă, cumpătată, echilibrată, decentă, instruită și muncitoare. România unde oamenii de valoare sunt prețuiți, nu disprețuiți. O Românie europeană. Una în care suntem parte din Europa, nu luptăm împotriva ei.
Am pierdut deja prea mulți ani din viață cu lucruri inutile, iar asta se vede în tot ce ne lipsește. O să fiu la vot măcar pentru această idee.
Știrile zilei anunță candidatura lui Joe Biden, dar îi și adună toate bunele și relele. De asemenea, avem și un editorial al lui Hillary Clinton. Dar și asistentul Google care vă spune o poveste. Bonus: învățați să spuneți nu.
Știrile zilei au povestea unor abuzuri ascunse de membrii trupelor SEAL, dar și o incursiune în cultura violentă a acestor unități. De asemenea, cum a fost primit Kim în Rusia și măsurile de protecție pe care Olanda le ia împotriva selfiului în lalele. Bonus: un review complet al lui Galaxy Fold.
Când să înceapă interviul, Andra își cânta încetișor, ca pentru sine, Hallelujah. Așa faci mereu, o întreb. Știu deja că ea cântă tot timpul, că e natura ei. Știu că se exprimă ușor prin cântec și că așa-i vine bine să-și transmită sentimentele. Mi-e mai ușor uneori să cânt, decât să vorbesc!
Sunt melodii care îmi dau o anumită liniște înainte de un interviu. Da, (e ceva asemănător cu o rugăciune). Uite, când urc în avion sau când intru într-un concert, acum în cadrul turneului sau oriunde concertez, spun un Tatăl nostru, fără să mă vadă nimeni. Chiar dacă îmi știu treaba, știu ce trebuie să cânt, am experiență de scenă de atâția ani… De fiecare dată cânți pentru alt public, iar emoția este pentru a nu dezamăgi. Zic: Doamne ajută-mă să fiu așa cum își doresc oamenii ăștia, să fiu la înălțimea așteptărilor. Îmi spun doar mie.
Andra e credincioasă. Își caută nădejdea și puterea cu ochii la Dumnezeu.
Poate datorită lui Cătălin sunt și mai credincioasă. El este mai credincios decât mine. Merge mai des la biserică. El îmi spune: Hai să mergem la un părinte care ne e foarte drag să vorbim. Părintele Cristian care ne-a și botezat copiii de altfel, este duhovnicul nostru. Mergem acolo și ne dă liniștea de care avem nevoie. Ne spune chestii generale, pe care le spune tuturor, despre cum să-ți găsești liniștea și pacea într-o lume atât de nebună, într-o lume ca a noastră, de exemplu. O lume în care suntem mai toată ziua pe drumuri, cu tot felul de proiecte, cu oameni diferiți, unde întâlnești, așa cum mai zice el și ispite. Îți dă o liniște. Când plecăm de acolo amândoi suntem bucuroși că am putut să ajungem să vorbim cu el.
Dincolo de voce, îmi dau seama pe parcursul interviului, că succesul Andrei constă în faptul că e foarte pământeană. Ea este mereu strălucitoare când o vezi la televizor sau pe scenă, dar în rest e un om obișnuit. Vedeta rămâne acolo pe scenă. Și la mall mă duc fără probleme. Pun blugii pe mine și o șapcă și nu mă gândesc că mă recunoaște lumea. Dar imaginea pe care mi-o pune în minte este Andra cea de acasă. Acolo unde gătește, spală vase și-i pune masa lui Cătălin. Dar voi doi, oameni așa bogați și celebri, nu aveți pe nimeni să facă asta?
„Dacă ar fi o cameră să fiu live pe Facebook tot timpul și să vedeți câte vase spăl… Avem mașină de spălat vase, dar nu știu dacă am folosit-o de trei ori. Mi se pare ireal. E mai veche ce e drept, dar spală în trei ore. Păi eu în trei ore spăl toată casa. Îmi și place să spăl vase. Mă duc undeva în vacanță, la o cabană cu niște prieteni și facem noi acolo mâncarea. Ceilalți gătesc, iar eu spăl vasele, deși îmi place să și gătesc. E bătaie pe vase. Vin niște finuțe de-ale mele: Nășică, mie nu-mi place să spăl vase și le spun: Lasă-mă pe mine să le spăl că mă simt prost. Eu fac de drag”
„Foarte mult (mă relaxează). Și pe Cătălin la fel. Mergem undeva în vizită și suntem la niște prieteni unde ne permitem, să zic așa. Îl vezi pe Cătălin cum strânge. E foarte ordonat. Uite, apropo de asta. E și credincios, e și ordonat. E perfect. E omul care mă ajută și mă face să-mi doresc să fiu mai bună.”
Plăceri vinovate ai Andra? „Mănânc dulce, în schimb. Aș mânca toată ziua. Sunt dependentă. Vreau să scap cumva de dulcele ăsta și nu știu cum. Cumva când mănânc sunt atât de fericită, jur! Sunt fericită! Apropo, vin fanii pe unde merg la concerte, la radio și nu îmi mai aduc flori. Îmi aduc ciocolată. Am cutii, cutii, cutii de ciocolată. E plină casa de ciocolată. Serios! Pot să-mi deschid un magazin.”
În egală măsură, însă, Andra e bucătăreasă.
După 3 zile de stat la (Sala) Palatului am venit acasă. N-am dormit în alea trei zile acasă. Trebuia să fac pauză vocală. Acasă e foarte greu să fac asta cu copiii. Nu pot să le vorbesc prin semne. Vineri a fost primul concert. Luni dimineață am venit acasă, dar primul lucru, deși am fost foarte obosită, a fost să fac tot ce le plăcea copiilor sau tot ce voiam. Mama m-a întrebat: Iubita lui mami, dar nu ești obosită? Gătesc eu.” Și i-am zis: Nu, nu, vreau să recuperez cu copiii, să le fac ceva ce le place lor. Să mă ierte cumva că am lipsit astea trei zile. Fac brioșe, fac paste, fac un pește foarte bun cu creveți, cu unt, cu pesto, cu vin alb. Pun și ceapă verde și usturoi. Sincer nu am văzut rețeta asta pe undeva. Folosesc somon cu creveți sau pește alb, pentru că ăsta e peștele pe care îl mănâncă copiii. Depinde ce am prin casă, dar de obicei am somon. Am auzit că acum nu prea mai e ok și atunci am trecut pe doradă sau file, file de șalău. Pregătesc creveții, le pun un pic de sare, un pic de piper atât pe ei cât și pe pește. Îi pun la prăjit în ulei de măsline, foarte puțin, după care pun foarte mult unt. Depinde ce cantitate de creveți am. Nu au gust bun dacă nu pui unt. Adaug ceapa, usturoiul, pesto, chiar dacă îl faci tu sau dacă îl găsești gata făcut. Adaug și vin alb și smântână de gătit. Asta pe un pat de orez. Fierb orez. Am o oală electrică și nu se prinde pe fund. Fierbător de orez. Pun orezul și pun apoi sosul deasupra. Fosta noastră bonă, Rona, gătea această rețetă, dar punea foarte mult ghimbir. Eu, pentru că am limbă geografică nu prea pot să mănânc iute.
Andra e strâns legată de familia ei. Succesul l-au construit împreună. Acasă i-au spus: ”copilul de aur”, găina de aur” pentru că le-a îndeplinit toate visele. Familia Andrei nu a fost dintre cele cu dare de mână.
Mama a avut o copilărie mai modestă, ca tot omul. Nu a avut un vis anume. Au plecat amândoi, și mama și tata. Țin minte că-mi spunea: Am avut un apartament în chirie cu o dormeză și o masă. Așa fericiți am fost! Uite, ușor, ușor, am muncit și am realizat asta și mai apoi împreună cu voi, am muncit toți. Ne-au învățat de mici să facem economie, să strângem, să evoluăm. Avea vise ca orice femeie când era tânără… Țin minte că îmi zicea că era cu bunica ei și s-a dus în Turda, la vreo 8 km. Nu vreau să mă gândesc prea mult că e sensibil subiectul. Avea bani doar de întoarcere. A trecut pe lângă o cofetărie și a văzut o prăjitură din spumă, cu căpșuni și a zis că mănâncă prăjitura asta, dar trebuie să meargă pe jos acasă. S-a dus 8 km pe jos. Tot felul de sacrificii din astea. Eu am zis că dacă pot, în viața asta, o să fac totul ca părinții mei, sau mama cel puțin, să nu mai aibă vreodată grija asta. Dacă ea vrea să-și cumpere o pereche de pantofi, eu îi fac pofta asta. E mama mea, este icoana mea. E omul care m-a învățat să fiu bună și să fiu la rândul meu o mamă așa cum a fost ea. Da. E o legătură foarte puternică. Nu mă face să plâng! Pentru mine e foarte sensibil subiectul ăsta, legat de mama, pentru că o iubesc foarte mult. E omul care ne-a ținut legați pe toţi, ne-a învățat să ne iubim, la rândul nostru să avem grijă de familiile noastre.”
„Sunt foarte apropiată și de tatăl meu cu care semăn foarte mult ca atitudine, personalitate. Sunt foarte puternică, la fel ca el. Cumva însă, sensibilitatea am luat-o de la mama, deși mama nu a fost ca tata. Tata a fost zi de zi cu mine. Mergeam cu trenul, ne-am chinuit ceva la începutul carierei mele. Duceam bani de acasă. Nu câștigam mare lucru. Aveam turneu cu trupa Andre, cu trupa Angels. Eram extrem de fericiți că facem și noi parte dintr-un turneu cu vedetele momentului. Erau în vogă Andre. Săreau copiii pe ele. Erau atât de iubite, de apreciate. Primul meu concert a fost la Timișoara în cadrul turneului. Eram atât de fericiți! Mă uitam la tata care era undeva la mașină și îi spuneam cumva din priviri: Tată, uite cum mă prind copiii ăștia și mă iubesc. Mă recunosc! Îmi rămân așa în cap imaginile fețelor lor văzându-mă fericită.”
Vă las pe voi să descoperiți mai departe cum își cresc Andra și Cătălin copiii. Și ce cred aceștia despre părinții lor celebri. Dar și mai mult despre cum se construiește un succes care acum ține de aproape 20 de ani. Și mai ales cum îi pun plumb în picioare sesiunile de autografe ”pentru că eu vreau să stau până la ultimul om.”
Știrile zilei povestesc despre campania anti-corupție care va fi lanastă de noul președinte al Ucrainei. De asemenea, Putin se vede cu Kim, iar Trump cu Regina. Bonus: a reapărut o floare dispărută.
Acum că lucrurile s-au mai răcit, parcă nu mai doare atât de tare. Pe noi. Pe Simona sunt convins că o doare și copsa pe care a căzut și încheieturile de la șase ore de sprinturi și lovituri explozive. Sufletul cred că le doare pe toate pentru că nu este alt drum, fără suflet, până acolo.
Știu că oamenii de tenis vor face nenumărate analize din care va reieși ce și unde s-a greșit. Poate Irina să fi jucat întâi, poate Miki a doua, poate Simo nu mai putea duce și un dublu. Cine știe acum la final? Eu v-aș invita să căutăm eșecul în altă parte.
Cred că o victorie se construiește cu ani în urmă. Aunci când se pun cărămizile. Când se încheagă grupul, când se adună experiența. Astfel, noi am ajuns până aici ca urmare a eforturilor Simonei din ultimii cinci ani. Ca o locomotivă a tras toată echipa asta după ea. Dar pentru a câștiga e nevoie de un grup compact.
Uitați-vă un pic la echipa Franței. Din 2016 încoace a jucat semifinală, finală și sferturi. Adică a fost constant la cel mai înalt nivel. În ultimii 23 de ani, în afara a trei ediții, Franța a fost mereu la acest nivel. Ba a și câștigat de două ori competiția. Iar în cei trei ani lipsă, atunci când a picat în afara grupei mondiale, a știut ce a avut de făcut ca să se întoarcă. Australia, la fel. Din 2011 are patru ediții cu sferturi de finală
Succesul în sport nu este o sinusoidă. El este o linie, un platou care încărcat cu muncă și ambiție, la un moment dat dă rezultatele așteptate. Nu se poate altfel. Îți trebuie, sistem, muncă, investiții și răbdare. Iar noi am crescut bine și frumos din grupa a doua. Vom ști că putem avea succes peste doi sau trei ani, dacă și anul următor vom fi a același nivel. Și dacă mai apare o jucătoare de top 30. În rest, minuni s-au mai văzut, dar nu țin decât trei zile.
