Urări de Crăciun de la mine din cartier

Pe la noi prin cartier se știa că vine Crăciunul când apărea Panciurel cu acordeonul. Panciurel era pe vremea aia țigan, nu știu dacă acum este rrom. Era înalt, negricios și juca cel mai bun fotbal din cartier. Avea viteză și dribling și totdeauna jucam cu el împotriva altor blocuri. Habar n-am de ce îi ziceam Panciurel, că pe el în acte îl chema Aurel.

Taică-său cânta la clarinet și stăteau la singura casă care scăpase de demolare pe lângă noi. De sub gardul lui pornea derdelușul, iar în curte un ofițer de securitate închiriase un loc pentru cușca unui câine de vânătoare care ne teroriza când îi dădea drumul. Ta-su lui Panciurel a fost cel care ne-a adus primii blugi, după revoluție. Și tot el a avut prima mașină tare din cartier, un Opel luat de pe la Paris, pe unde cânta în metrou.

Când Panciurel apărea la ușă cu acordeonul, era clar că musai venea Moș Crăciun. De fapt, Panciurel era dizidentul care lupta cu Moș Gerilă. Pe vremea aia, Moș Gerilă își avea rolul și rostul oficial. Dar lui Panciurel și alor lui li se cam rupea de stilistica oficială. El avea programul lui de sărbătoare, trecea din bloc în bloc cu colinda și pun mână în foc că scotea din minți niște securiști. După revoluție, Panciurel i-a lăsat locul lui frate-său, Hari, care a mai ținut tradiția, cel puțin până când am plecat noi din cartier.

După el, treceam și noi din ușă în ușă, mai ales cu uratul, să mai zicem câte una-alta și să mai facem un ban. Nu mergeam departe, două-trei scări că ”mai mult nu se cade.” Adică nu prea se făcea să te duci la toți străinii. Cine știe, vreo teamă că e semn de sărăcie să te duci să faci un ban pe la uși. Și apoi, la un moment dat, am fost ”prea mare” pentru așa ceva. Dar, totuși, erau mulți: ziua întreagă era un pelerinaj la ușă și trebuia musai să ai mărunt în casă.

Azi, când scriu, Vladimir mi-a zis că vrea să colinde. ”Că nu am fost niciodată”. Păi, ce să faci, unde să-l duci? La nași, la prieteni, dar nu peste măsură. ”Dar pe la vecinii prietenilor nu mergem?” ”Păi, nu mergem, că nu-i știm.” Și cu asta am pus punct unei tradiții firave a clasei mijlocii din România.

Doar că în timp ce al nostru colinda o familie de vechi prieteni, la ușă a apărut un grup de colindători veritabili. Mici, slăbuți, strânși unii în alții au cântat numai inimă. ”Sunt copii de-ai mei”, îmi spune gazda, învățător de o viață într-o suburbie a Vasluiului. ”Tată lor este preot?”, întreabă Vladimir. Copiii miros a fum, dar Vladimir e convins că este tămâie. ”Nu, se încălzesc de la sobă.” O oră, două, cât am fost în vizite, nimeni nu a mai bătut la ușă. Doar la un colț de stradă se aduna o fanfară de Moși Crăciun. Păreau din cei oficiali, strânși de Primărie să înveselească lumea.

Restul sunt convins că au fost blocați de o oarecare temere că ”nu mergi, așa, peste tot.” Și tare mi-ar pare rău să pierdem taman partea asta, cea mai bună a Crăciunului: să ne urăm unii altora și mai ales la necunoscuți să fie bine și să ne fie de bine. Așa că vă urez tuturor care intrați aici, pe care vă știu sau nu, să aveți parte de tihnă și să căpătați putere.

Crăciun Fericit!

Nu rata niciun articol important

Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Un comentariu la “Urări de Crăciun de la mine din cartier

  1. Avatar Carmen spune:

    Craciun fericit, Catalin! Cireșul ăla negru din curtea lu’ Panciurel, aproape a înflorit;)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!