”The Fountainhead” de Ayn Rand este un fel de oglindă

Nu cred să fi văzut încrâncenare mai mare în jurul unei cărți sau unor cărți, precum cele ale lui Ayn Rand. Cred că susținătorii și adversarii rusoaicei plecată în America ar fi în stare să se strângă de gât pentru a demonstra că au dreptate. Găsiți dovada aici.

Și nici nu e de mirare, căci vorbim de o carte care influențează gândiri politice, construiește filozofii și întemeiază curente electorale. Când se vorbește de ea, lumea se referă la ”obiectivism”, dar cred că termenul este prea complicat pentru noi, cei care suntem cititorii medii. Ayn Rand pune față în față două lumi: cea în care progresăm pe baza colaborării și compromisului și cea în care contează doar valoarea individuală și ce poate face omul doar cu ajutorul său. Rand o susține pe cea din urmă cu o asupră de măsură dureroasă. Nu degeaba, cei mai conservatori dintre republicanii americani o suie pe un piedestal.

Lucrurile de mai sus sunt cele spuse îndeobște despre această carte. Dar eu aș privi-o din altă perspectivă. Ayn Rand îți pune în față o oglindă. Descrie cu o asemenea acribie, sufletul și comportamentul uman, încât te sperie. Fiecare dintre noi are șansa de a se regăsi printre personaje. Și asta te va înfrigura. Pentru că pe măsură ce paginile curg, vei începe să te regăsești. Să te descoși și să te întrebi cine ești. Care dintre personaje? Răspunsul s-ar putea să nu-ți placă. Căci nu există oameni buni sau răi aici. Există doar tare, nuanțe și virtute, dar nici aceea de natură să construiască o statuie. Și e foarte posibil ca la final să afli ce ai făcut în viața ta, să te pleci și să pleci cu un milion de întrebări. Dintre care una te va chinui cel mai tare: și ce urmează acum mai departe?

Cred că Rand este cea mai mare judecătoare a omenirii dintre cei pe care i-am văzut eu. Și nici nu știu dacă are dreptate. Dar o poate face, căci filozofia ei este simplă: ” Întrebarea nu este „Cine îmi va da voie?”; întrebarea este „Cine mă va opri?”.

Și mai adaug: ”Libertatea vine atunci când nu ai nimic de întrebat, nu te aștepți la nimic și nu depinzi de nimeni. ” Iar ”ca să spui te iubesc, trebuie să știi să spui eu.” ”Să-ți vinzi sufletul, asta e foarte ușor. O face toată lumea în fecare oră, zi de zi. Să-ți păstrezi sufletul, asta e dificultatea.”

Sigur că Ayn Rand trebuie să spună și o poveste ca să poată transmite toate acestea. Iar povestea este fabuloasă, căci altfel nu te poate ține cu sufletul al gură 700 de pagini. Este devenirea unui tânăr arhitect care nu face nici un compromis atunci când vine vorba de operele sale. Va câștiga gloria și banii la final, chiar și iubirea. Dar va pierde cam tot ce e omenesc în jurul său. Nici cel dispus la compromisuri nu va avea o soartă mai bună, însă. Scenariul curge ca un film la Hollywood și Rand știe să spună lucrurile astfel încât să stai acolo. Este o poveste fabuloasă, revin, chiar dacă  iubirea dintre Howard și Dominique e neînțeleasă în desfășurarea sa, pentru natura umană. Chiar imposibilă pentru cât de ”obiectivă” își dorește Rand opera.

Una peste alta, lumea construită de Rand sună sclipitor pentru toți cei care se vor baza pe ei înșiși pentru a merge mai departe. Dar utopic, pentru că o astfel de lume în care să trăiești doar pentru tine nu poate  exista. Da, e natura umană să dorești să fii primul și să te impui, dar aceeași bizară natură umană te va îndemna tot timpul să împarți bucuriile și tristețile tale, ba chiar și ideile și posesiunile tale, căci altfel te vei usca și nu vei simți nimic. Cei care vor crede în Rand cu totul sunt cei care vor deveni lideri, poate vor înființa religii și culte. Dar ce să vezi, cineva va trebui să-o și urmeze.

De asta dezbaterea politică sau filozofică a lumilor lui Rand e un pic inutilă. Nu aici trebuie să-i cauți marele merit. Ci în capacitatea acestei cărți de a te întări, de a-ți arată cine știe și de a fi un sprijin când nu mai ai încredere în tine. Căci întrebarea este într-adevăr: cine te va opri?

Cartea asta nu am văzut-o în România. Am găsit doar varianta în engleză, care mi-a fost împrumutată de un prieten, căruia îi mulțumesc. Așadar nu știu cât costă și se citește greu, cu multă atenție. Prietenul meu nu mai vrea cartea înapoi și m-a rugat să o dau mai departe cuiva care are nevoie de ea. Ceea ce voi face după ce voi chibzui bine.

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

2 comentarii la ”The Fountainhead” de Ayn Rand este un fel de oglindă

  1. Carmen spune:

    Tot chibzuiesti? 🙂

  2. alpe spune:

    Spuneți că Ayn Rand e rusoaică. Rușii știu al naibii de bine cum e cu sufletul! Dar AR e o rusoaică care trăiește în America, așa că sufletul ei rus, care poate odinioară vibra la afirmația (utopică, dar atât de dătătoare de speranțe) a lui Dostoievski că frumusețea va salva lumea, ei bine, sufletul ei își schimbă esența pe pământ american și glorifică una din ramurile credinței locale: individul își este suficient sieși. (Asta deși AR scrie nu numai pentru sine, ci și pentru milioane și milioane de cititori… )

    Un alt american, Saul Bellow – întâmplător sau nu tot rus la origine –, spunea în discursul la primirea Premiului Nobel că artistul, pentru a cunoaște lumea, trebuie să se adâncească în sine, să facă apel la acea parte a ființei „care este un dar, nu ceva dobândit, la aptitudinea de a ne bucura și a ne minuna, la sentimentul latent de înfrățire cu toate ființele, la convingerea subtilă , dar invincibilă că există o solidaritate ca o urzeală, în care se prinde singurătatea a nenumărate inimi..”

    Și un alt rus, tot aproape de timpul nostru și tot aproape de SUA, locuind el în Canada, ne dăruiește această invocație de la un suflet de Aici la un suflet de Dincolo, invocație despre care recunosc că mi s-a întipărit și mie în memorie, mai adânc decât pașii profesorului de geografie în asfaltul încins…
    „Dragă învățătorule, dacă dvs. considerați că noi, veniți să judecăm, o să uităm cândva de pașii dvs. ce se sting pe coridor, iar mai apoi pe scară, atunci vă înșelați, n-o sa uităm. Tălpile dvs., aproape fără zgomot, s-au întipărit în creierul nostru și au ramas acolo pentru totdeauna, de parcă le-ați fi întipărit într-un asfalt topit de soare, când treceți pe el într-un marș ceremonial solemn al calendarului iulian.
    Sunt îndurerat… domnule, as vrea să tac puțin în grădina dvs., alături de dvs. ” (Sașa Sokolov, Școală pentru proști).

Lasă un răspuns la Carmen Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *