Carti

Cum m-am băgat în ciorba lui Tatulici. La propriu

Dați timpul cu mai bine de 100 de ani înapoi. Și imaginați-vă că în orașul Corabia, cel uitat de lume azi, sunt 12 cazinouri. 12. Nici mai mult, nici mai puțin. Trenul care oprea în gară lăsa zilnic două lăzi de caviar și două cutii cu reviste din străinătățuri. Bogăția cădea pe oraș, iar la marginea sa înflorea o mahala în care 1000 de docheri își aranjau viața.

Prosperitatea asta avea un singur motiv. Imediat după Independență, boierii olteni nu mai plătesc bir la turci. Le rămâne tot grâul, iar averea li se urcă la cer. Îi cer Regelui să le facă port, iar grânele plecau toate în vestul Europei. Așa bogăție nu văzuse România niciodată.

Mai mult

”The Fountainhead” de Ayn Rand este un fel de oglindă

Nu cred să fi văzut încrâncenare mai mare în jurul unei cărți sau unor cărți, precum cele ale lui Ayn Rand. Cred că susținătorii și adversarii rusoaicei plecată în America ar fi în stare să se strângă de gât pentru a demonstra că au dreptate. Găsiți dovada aici.

Și nici nu e de mirare, căci vorbim de o carte care influențează gândiri politice, construiește filozofii și întemeiază curente electorale. Când se vorbește de ea, lumea se referă la ”obiectivism”, dar cred că termenul este prea complicat pentru noi, cei care suntem cititorii medii. Ayn Rand pune față în față două lumi: cea în care progresăm pe baza colaborării și compromisului și cea în care contează doar valoarea individuală și ce poate face omul doar cu ajutorul său. Rand o susține pe cea din urmă cu o asupră de măsură dureroasă. Nu degeaba, cei mai conservatori dintre republicanii americani o suie pe un piedestal. Mai mult

Cultura de cartier face educație cu Vladimir

Vladimir se întoarce mândru de la școală.

”M-a lăudat Doamna.”

”Dar ce ai făcut bine?”

”Am răspuns frumos la întrebarea ce importanță au cărțile pentru viața omului?”

”Și ce ai spus?” Mai mult

Două de la Vladimir

-Spune repede ce-ai făcut!

-Nimiiiic!

-Zi repede, că te știu după față.

-Doar ție, la ureche!

Mai mult

Cartea despre un gras ticălos

Fețele, fețele sunt importante. Și ochii lor. Ochii le spun povestea. Le arată sufletul , îți spun încotro să te uiți și la ce să te aștepți. Adelin a văzut foarte bine fețele celor pe care i-a întâlnit în Coreea de Nord. Fețe sculptate de un regim cum nu cred să fi existat vreodată în istorie.  Cred că nimeni nua mai supus unui experiment o populație atât de mare și cu rezultate atât de apropiate de ceea ce și-a dorit.

Ochii nu l-au urmărit însă pe Adelin. Nu l-au căutat, nu au spus povești  nu au arătat drumul parcurs. Să fi reușit atât de bine regimul celor trei Kim să-și  îngenuncheze poporul sau nu i-a văzut Adelin? Mă înfioară că între atâtea chipuri și atâtea oameni nu e nicio sclipire, nu e o emoție, nu e o speranță. Mi-e greu să cred că ele nu există. Nu poți ucide sufletul până la nivelul ăsta.  Mă amăgesc spunând că autorul nu a avut timpul necesar să le caute.

Mai mult