Cartea despre un gras ticălos

Fețele, fețele sunt importante. Și ochii lor. Ochii le spun povestea. Le arată sufletul , îți spun încotro să te uiți și la ce să te aștepți. Adelin a văzut foarte bine fețele celor pe care i-a întâlnit în Coreea de Nord. Fețe sculptate de un regim cum nu cred să fi existat vreodată în istorie.  Cred că nimeni nua mai supus unui experiment o populație atât de mare și cu rezultate atât de apropiate de ceea ce și-a dorit.

Ochii nu l-au urmărit însă pe Adelin. Nu l-au căutat, nu au spus povești  nu au arătat drumul parcurs. Să fi reușit atât de bine regimul celor trei Kim să-și  îngenuncheze poporul sau nu i-a văzut Adelin? Mă înfioară că între atâtea chipuri și atâtea oameni nu e nicio sclipire, nu e o emoție, nu e o speranță. Mi-e greu să cred că ele nu există. Nu poți ucide sufletul până la nivelul ăsta.  Mă amăgesc spunând că autorul nu a avut timpul necesar să le caute.

Eu am o fascinație pentru Coreea de Nord. O fascinație negativă. Citesc tot ce prind în presa străină, urmăresc comentariile și mă întreb când se va sparge lumea parelelă a lui Kim. E probabil unul dintre cele mai așteptate evenimente ale planetei.

Probabil că asta simte și Adelin, căci altfel nu ar fi tras ani de zile să meargă într-o țară în care nu e mai nimic de văzut. Nu e chiar o carte. E un reportaj sau un feature, cum i-ar spune jurnaliștii străini. Îl invidiez însă că și-a strâns visul într-o carte . Experiențele de genul ăsta trebuie să rămână atât pentru cel care le-a trăit, dar mai ales pentru cei care nu au mai apucat să vadă nimic din regimul Ceaușescu.

E una dintre cărțile pe care vreau să le am în casă pentru Vladimir. Îl voi ruga să o citească, atunci când vârsta îi va permite.

[citat]În ceea ce privește personajele cărții, cel mai bun dintre ele e cu siguranță ghidul Ri, cel care i-a însoțit pe Adelin și pe operatorul Cătălin Popescu. În cele 7 zile la Phenian. Agitația sa ca lucrurile să iasă bine, traducerile intenționat greșite, spaimele  pe care le trăia când cei doi dispar, minciunile copilărești spun ușor povestea regimului.[/citat] Dar ce înseamnă viața sa și sensul întreg al cărții veți găsiți într-un paragraf aproape ușor de sărit.

Înaintea unei întâlniri cu Marele Lider, în care au fost obligați să lase în hotel toate lucrurile personale, inclusiv țigările, Adelin și Cătălin fumează  câteva țigări dosite, ascunși după un autocar. Li se alătură Ri, care, încălcând regula comunistă, pactizează cu dușmanul și fumează câteva minute în liniște. Nu mai sunt 2 ziariști și un securist supraveghetor, ci trei oameni obosiți. Doi de perioadele teribil de lungi de așteptare inutilă și unul de o viață și mai lungă trăită în minciună.  Preț de o țigară ascunsă de Fratele cel Mare, Ri redevine om și respiră aproape liber. Tare mi-ar fi plăcut, Adelin, să-mi spui cum arătau ochii lui atunci.

Pentru că eu așa sper și așa simt: că nimeni și niciun fel de mijloace nu pot împiedica oamenii să spere la lucrurile simple care-i leagă. Prin 2003, citeam în The Observer, un reportaj realizat la Phenian. Negreșit,  ochii reporterului englez au văzut cam ce-a văzut și Adelin. Doar că norocul i-a scos în cale și o seară într-un parc . [citat]Când seara s-a lăsat și noaptea i-a acoperit pe oameni de privirile din jur, cei tineri s-au luat de mână și s-au sărutat. Ochii le-au zâmbit, surâsurile s-au auzit, murmurele și chicotelile au apărut ca într-un parc de oriunde. Ca și cum cineva a venit și-a presărat cu viață peste odioasa capitală.[/citat]

Cartea asta costă cam cât două beri într-un loc mai fițos. Și-o citiți în 2 drumuri cu metroul de acasă la muncă. O puteți păstra însă o viață. Pentru că există lucruri pe care nimeni nu trebuie să le uite.

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *