Căutați repede în minte ce vă rămâne după meciul Simonei de la Paris. Cursa aceea incredibilă dintr-un colț într-altul la 3-0, în decisiv? Sau venirea la fileu la o scurtă de neajuns, apoi alunecarea în echer și liftarea mingii peste plasă, doar ca o secundă mai târziu să facă un voleu de rever? Sau privirea aceea care spune: ”băi, eu nu plec de aici, sunt pregătită să stau până diseară” Poate îmbrățișarea cu Cahill, doi oameni care știu c-au urcat un Everest.

Eu aș căuta un pic mai sus. Cu două rânduri mai sus. Acolo unde familia Halep s-a îmbrățișat în trei. Cu tatăl, Stere, pupând-o apăsat pe Simona în timp ce-și cuprinde soția și fata în aceeași îmbrățișare. Insula asta, singură și neclintită în mijlocul unei arene de tenis și apoi în mijlocul a milioane  de privitori din toată lumea e temelia a tot ceea ce înseamnă Simona. Visele ei se împart la trei, ca și drumul făcut până aici. 

Am să vă pun o întrebare: acum c-ați văzut gloria, v-ați pune copilul pe același drum ca al Simonei? L-ați împinge să dea un milion de lovituri peste fileu în fiecare an? Ați ridica fileul acela din ce în ce mai sus ca să faceți lovitura și mai grea? Și asta ani la rând, fără a ști dacă vreodată o să ajungă la gloria unei finale câștigate. 

Mereu m-am întrebat ce spune părintele unui mare sportiv la înfrângere. Ce-i spui copilului tău când are cariera lui  o cumpănă? Dar atunci când merge în jos și o țară întreagă îl critică? Mă gândesc uneori la mama lui Bute care își vede copilul tumefiat. Ce-o fi în sufletul ei? Dar ce spune mama Cristinei Neagu, care doi ani a stat în afara jocului? 

Și astea sunt cazurile fericite. Ce se întâmplă cu copiii care nu sunt campioni, cei care nu apucă din gloria Simonei? Cum îți setezi așteptările și cum gestionezi eșecul? Caut răspunsul într-o declarație enervantă a lui Stere Halep de după meci. 

”E cea mai fericită zi din viața dumneavoastră? Nu, nu e cea mai fericită zi. Cea mai fericită zi a fost atunci când m-am născut cu atâta noroc, care mi-a dat acest copil minunat.”

Și prima dată rămâi, așa, cruciș. Și zici ”hai, bre, dacă nici acum, atunci când?”  Ce mai aștepți ca părinte, dacă nici atunci când câștigi Roland Garros-ul nu e cea mai fericită zi din viața ta? Aproape că te scoate din pepeni această declarație. Și te obligă să dai toată banda de la cap. Ce naiba vrea?

Și dacă asculți toate cuvintele o să găsești. Un pic mai devreme domnul Halep evoca posibilitatea unor alte Grand Șlemuri. ”Va câştiga mai multe Grand Slam-uri, azi a spart gheaţa.”

Brusc mi-am adus aminte de Mike Agassi. Andre a povestit recent că bătrânul i-a spus la un moment dat: ”Andre, îmi pare  rău că te-am pus să joci tenis. Îmi pare rău de munca și chinul tău.” De uimire Agassi a tras mașina în care se aflau pe dreapta. ”Da, da, cu mintea de acum te-aș fi pus să faci golf sau baseball pentru c-ai fi jucat mai mult, iar gloria ar fi fost mai lungă.”

Nu-i așa că acum are sens domnul Halep? Nu-i așa că acum înțelegeți pașii măsurați ai Simonei în tribună? De ce călca cu grijă să nu se lovească, de ce nu se grăbea, de ce nu a țopăit într-un picior sau nu a rupt-o într-o petrecere. Pentru că insula familiei Halep e pregătită să stea aici mult și bine. Marea bucurie a acestor oameni este munca și apoi rezultatele ei extraordinare. 

Așa cum noi suntem obișnuiți să mergem zilnic la muncă și să dăm ce-i mai bun pentru o performanță obișnuită, așa muncesc ei în stratosferă pentru glorie. Simona, tatăl ei, mama sa nu sunt aici să dea o lovitură. Nu bogăția și nici gloria momentului nu-i motivează, ci construcția solidă care se numește legenda Simonei. 

Se explică astfel și curba de ascensiune și maturitate a acestei sportive extraordinare. Viața ei nu este o sinusoidă, nici un sprint. Este o urcare continuă și un maraton răvășitor. E ceea ce un om obișnuit și cinstit ar face zilnic la nivelul său, fără a simți gloria. Cu onestitate și hotărâre, Simona Halep s-a transformat într-un geniu obișnuit. 

De asta Simona e modelul de urmat în această țară. Etica muncii, etapele parcurse, faptul că nu a transformat victoria asta în cea mai mare victorie, trebuie să ne spună multe nouă și copiilor noștri. Indiferent ce drum ar alege, indiferent ce drum am alege cu ei, ar trebui să știm că altă cale nu există, în afară de muncă și modestie. Despre asta e povestea campioanei. 

P.S. Sâmbătă seara niște oameni politici îmbrăcați în alb au încercat să se lipească de victoria Simonei. Orice politician o face, nu-i judec. Voiam doar să spun că, astfel, toată țara a avut în față cele două drumuri: munca, cinstea, răbdare versus, arderea etapelor, munca ușoară, premierea nemeritată și o țâră de impostură. Sigur că și aceasta este o alegere în viață, dar lumea te va iubi doar când o plimbi cu autobuzele.