tenis

Simona Halep: ”Ar trebui să începem să fim mult mai buni”

Dincolo de spectacol și emoții mai putem rămâne cu ceva din victoria Simonei? Iată ce povestește prietenul meu Boți pe Facebook:

Într-un meci în care Serena o batea rau de tot (1-0 la seturi, 3-0 deja in setul doi) Simona il cheama pe teren pe Darren si ii cere aproape disperata sfaturi. La care Darren i-a spus zambind: “azi te bate si te bate tare. Joaca exceptional, nu vad ce poti sa faci. Singura optiune pe care o vad este sa ma duc eu acum la ea si sa o iau la bataie pe marginea terenului”. “Nu, nu te duce ca, la cat de pornita si de tare este azi, te bate si pe tine”. (Citat aproximativ – din memorie). Au ras amandoi acolo, pe teren. Apoi Simona a reintrat in meci unde a fost batuta scurt – si viata a mers inainte. Odata ce accepti realitatea, te focusezi pe ceea ce poti sa faci, nu pe ceea ce ai fi putut sa faci daca realitatea era alta. Cateodata inseamna sa mergi pur si simplu mai departe zambind.

Cumva povestea asta se completează de minune cu declarația de sâmbătă seară a Simonei:

„Ar trebui să începem să fim mult mai buni, să credem în noi, să privim lucrurile într-un mod pozitiv. Pentru că negativă toată lumea poate să fie, este ușor. Dar dacă privești lucrurile pozitiv, ai o șansă mult mai bună să faci ceea ce-ți dorești și să faci lucrurile mai bine.”

Ce ne spune Simona este că în viață poți să greșești, poți să ai zile proaste, important e să faci mai departe ce faci bine. Și să faci partea ta de bine, neașteptându-i pe alții. Se poate aplica asta la nivelul unei nații? În mod evident, nu. Dar se poate aplica la nivelul indivizilor care vor și care pricep. Tot ce avem de făcut este să mergem mai departe și să facem ceea ce putem face. 

Pas cu pas o să vină și performanța, oricare ar fi ea. Pentru că dacă vrem să avem succes trebuie să fim în preajma lui mereu. Așa cum a fost și Simona. La un moment dat o să vină. 

“Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă”

Ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă astăzi trebuie să ne uităm în spate. Wimbledon este cel mai mare turneu din istorie, iar Simona joacă cu cea mai mare jucătoare din istorie. E momentul care ar putea să-i aducă gloria deplină. Nu mai există turneu pe lumea asta ca Wimbledonul și nu pentru iarbă, ci pentru modul în care organizația de acolo a spus lumii că este cea mai importantă.  Și toată lumea s-a supus. Cu o singură mare excepție: Andre Agassi care este chiar poveste tenisului. 

Agassi ajunge ca adolescent în ”cel mai faimos loc al tenisului.” Și are onoarea să joace pe terenul doi, numit atunci ”terenul cimitir.” Asta pentru că o grămadă de mari campioni și-au dat acolo duhul sportiv. ”Londra pare cel mai straniu loc cu putință. Mâncarea, autobuzele, tradițiile venerabile. Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă, puțină cum e. ”

”Mai deranjant este că oficialii de la Wimbledon par să aibă o plăcere arogantă în a le spune jucătorilor ce să facă și ce să nu facă. De ce trebuie să mă îmbrac în alb? Nu vreau să mă îmbrac în alb. Ce-i interesează pe oamenii ăștia cum mă îmbrac? 

Mai mult de atât mă simt jignit că sunt oprit și sunt blocat și făcut să mă simt nedorit. Joc în acest turneu, dar sunt tratat ca un intrus, nici măcar nu mi se dă voie să mă antrenez pe terenurile pe care voi juca. Am restricție la terenurile acoperite  din partea de sus a străzii. În consecință, prima dată când lovesc o minge pe iarbă este prima dată când joc la Wimbledon. Și ce șoc. Mingea nu sare cum trebuie, nu sare deloc pentru că asta nu e iarbă, este gheață dată cu vaselină. ..Când arunc o privire să văd dacă spectatorii mi-au observat disconfortul văd că sunt chiar în capul meu.”

Agassi nu va mai participa la Wimbledon ani la rând, dar se va întoarce pentru că știe că nu e glorie mai mare. La fel simte și Nadal. A pierdut în 2006, dar era recunoscător că se află pe acel teren la 20 de ani. A pierdut în 2007 și a plâns jumătate de oră în vestiar. Nu a crezut că mai revine vreodată. A plâns atât de mult, încât a fost singura dată când unchiul Toni, ”cel mai dur om din lume”, nu l-a certat. Și Nadal folosește cuvântul venerabil în autobiografia sa. Cred că cei care calcă acolo percep asta imediat. Și mai e ceva

”Liniștea. Asta te șochează când ajungi pe terenul central de la Wimbledon. Lovești mingea de gazonul moale și nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, lovești și auzi ecoul propriei lovituri. Și al loviturilor ce urmează. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcați în alb, mulțimea politicoasă, tradiția venerabilă-toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi prieste, aerul de catedrală al terenului central îmi ajută jocul. ”

”Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni care mi-a fost antrenor toată viața mi-a inoculat de mic gândul că acest turneu este cel  mai important.”  Înțelegeți ce-a simțit Nadal aseară. Și un amănunt de culoare. În vara lui 2008, în timp ce era la Roland Garros, lui Rafa i se năzare să ia o mașină de lux. I-a spus tatălui său, dar așa tare s-a rușinat apoi de acest gând, încât îi venea să se ascundă. Un șoc pentru întreaga familie, mai ales că Rafa a fost crescut ca un copil modest. Tatăl i-a promis că-i dă voie doar dacă o să câștige Wimbledon-ul. Doar dacă o să câștige pe iarbă.

În fine, zeul suprem, Roger Federer de opt ori câștigător la Wimbledon, la finalul primei victorii. ”În timpul pregătirilor pentru ceremonia de premiere, liniștea se lasă, cu evalvie parcă, peste Centre Court. Conform protocolului folosit din anul 1887, ducele de Kent îi înmânează lui Federer așa numitul Challenge Cup, un trofeu de argint aurit cu două toarte, înalt de 47 de centimetri și decorat cu un mic ananas în vârf, poate cel mai frumos și mai important trofeu din tenis. Federer îl ridică deasupra capului, neîncumetânsdu-se încă să-l sărute.” 

Venerabil, cel mai important, cu tradiția cea mai lungă. Aici este fata noastră astăzi. Greu de spus ce are în inimă și-n minte, dar posibil de bănuit. Mai mult trebuie să câștige în fața celei mai mari jucătoare din istorie. Și e singura care o poate face. E doar la un pas pentru a face drumul de la vedetă la legendă. Și doar ea știe cum, căci la noi încă nu se calcă pe iarbă. 

   

SiMonica. În sport minunile nu țin nici trei zile

Acum că lucrurile s-au mai răcit, parcă nu mai doare atât de tare. Pe noi. Pe Simona sunt convins că o doare și copsa pe care a căzut și încheieturile de la șase ore de sprinturi și lovituri explozive. Sufletul cred că le doare pe toate pentru că nu este alt drum, fără suflet, până acolo. 

Știu că oamenii de tenis vor  face nenumărate analize din care va reieși ce și unde s-a greșit. Poate Irina să fi jucat întâi, poate Miki a doua, poate Simo nu mai putea duce și un dublu. Cine știe acum la final? Eu v-aș invita să căutăm eșecul în altă parte. 

Cred că o victorie se construiește cu ani în urmă. Aunci când se pun cărămizile. Când se încheagă grupul, când se adună experiența. Astfel, noi am ajuns până aici ca urmare a eforturilor Simonei din ultimii cinci ani. Ca o locomotivă a tras toată echipa asta după ea. Dar pentru a câștiga e nevoie de un grup compact. 

Uitați-vă un pic la echipa Franței. Din 2016 încoace a jucat semifinală, finală și sferturi. Adică a fost constant la cel mai înalt nivel. În ultimii 23 de ani, în afara a trei ediții, Franța a fost mereu la acest nivel. Ba a și câștigat de două ori competiția. Iar în cei trei ani lipsă, atunci când a picat în afara grupei mondiale, a știut ce a avut de făcut ca să se întoarcă. Australia, la fel. Din 2011 are patru ediții cu sferturi de finală

Succesul în sport nu este o sinusoidă. El este o linie, un platou care încărcat cu muncă și ambiție, la un moment dat dă rezultatele așteptate. Nu se poate altfel. Îți trebuie, sistem, muncă, investiții și răbdare. Iar noi am crescut bine și frumos din grupa a doua. Vom ști că putem avea succes peste doi sau trei ani, dacă și anul următor vom fi a același nivel. Și dacă mai apare o jucătoare de top 30. În rest, minuni s-au mai văzut, dar nu țin decât trei zile.  

Stere Halep: ”Nu e cea mai fericită zi din viața mea”

Căutați repede în minte ce vă rămâne după meciul Simonei de la Paris. Cursa aceea incredibilă dintr-un colț într-altul la 3-0, în decisiv? Sau venirea la fileu la o scurtă de neajuns, apoi alunecarea în echer și liftarea mingii peste plasă, doar ca o secundă mai târziu să facă un voleu de rever? Sau privirea aceea care spune: ”băi, eu nu plec de aici, sunt pregătită să stau până diseară” Poate îmbrățișarea cu Cahill, doi oameni care știu c-au urcat un Everest.

Eu aș căuta un pic mai sus. Cu două rânduri mai sus. Acolo unde familia Halep s-a îmbrățișat în trei. Cu tatăl, Stere, pupând-o apăsat pe Simona în timp ce-și cuprinde soția și fata în aceeași îmbrățișare. Insula asta, singură și neclintită în mijlocul unei arene de tenis și apoi în mijlocul a milioane  de privitori din toată lumea e temelia a tot ceea ce înseamnă Simona. Visele ei se împart la trei, ca și drumul făcut până aici. 

Mai mult

Aștept memoriile Simonei

Când Simona făcea 5 la 0 cu Muguruza, nu am avut curaj să mă uit. Nu am prins meciul de la început și, cum am superstiții ferme când vine vorba de Simona, m-am uitat la altceva ( la conferința de presă a lui Petrescu). Drept dovadă, când n-am mai rezistat și am revenit, Muguruza a început să joace mai bine și meciul a fost mai greu. 

Apoi m-am uitat și la reluare cu comentariul englez și la Game, Schett&Mats. Toată lumea vorbește de capacitatea incredibilă a Simonei de-a acoperi terenul. Și nu-i așa că toți aveți impresia că Simona e peste tot? Că aleargă de-i ies ochii din cap? Că știe dinainte unde va servi Muguruza sau unde va da mingea? Dar că asta nu o obosește?

Mai mult

Simona, îndemn de pus în istoria tenisului

Toată ziua de sâmbătă, la Digi FM, am spus că mi-ar fi plăcut să câștige Simona de dragul nostru. Că poporul acesta merită să aibe o bucurie. C-ar fi timpul să ne strângem în piață nu doar pentru a urî, ci pentru a ne bucura. Am spus că ne trebuie felul acela de bucurie care să reducă faliile, barierele și urâtul.

Aș fi vrut să ne bucurăm ca și cum n-am avea nimic de împărțit în ultimele săptămâni. Cred că România are o dragoste enormă de dăruit, iar Simona ar fi putut să o primească toată. Ar fi șters cu zâmbetul acela uriaș mai toate grimasele noastre triste. 

Mai mult

S1MONA HALEP!

Nu căutați în meci. Nu căutați la Ostapenko sau la riscurile pe care și le-a asumat Simona. Nici măcar în serviciul renovat la Simonei. Nu!

Căutați în zâmbetul lui Andrei Pavel. Nu în zâmbet. În lumina care i-a cuprins întreaga față. În acea secundă când l-am văzut fericit. În momentul acela în care a îmbrățișat-o de la zece metri distanță. Chiar și în guma aceea de mestecat care părea că și ea vrea să sară spre Simona.

Mai mult

Zădărnicia Simonei și minciuna Șarapovei

M-am trezit la timp să văd ultimul game. Nu știu de ce , dar cred că rezumă nu numai meciul de aseară, ci toate meciurile dintre Halep și Șarapova. 5-3 pentru rusoaică. Șarapova a început să aibă probleme la serviciu. O dublă greșeală o duce pe Simona la 30-0. Apoi Șarapovei îi intră un backhand senzațional în lung de linie. Pe un singur picior, fără echilibru, mingea pleacă ca o rachetă pe terenul lăsat gol de Simona. 

Românca dă o replică cu aceeași lovitură. Mingea cade chiar pe linie și Simona are minge de break. Aici e momentul. Aici ar putea decide nu numai un meci, ci un turneu. Totul se rezumă la o singură minge după două ore de joc. Mingea vine bine pentru Simona, e pe forehand, nu trebuie decvât să o pună înapoi în teren, dar se oprește în bandă. Egal. Victoria Șarapovei vine oarecum firesc. Nu am văzut fața Simonei. Camerele au stat mult în admirația rusoaicei.

Mai mult

Mici învățături de la Halep după încă o înfrângere

Este fix finalul meciului dintre Rybarikova și Vandeweghe pentru semifinalele de la Wimbledon. Americanca năvălește hotărât spre arbitra de scaun. ”Ai jucat vreodată tenis? Măcar ai idee despre ce vorbești? Ce tot vorbești tu aici? S-a auzit un strigăt de out chiar când am lovit mingea.”

Americanca mai are un pic și se suie ea la tabelă ca să fie repetat punctul. Arbitra îi explică ceva în voce joasă și e foarte clar că nu va schimba decizia. Întâmplător, Vandeweghe nu are dreptate, ”out”-ul a fost strigat după ce-a lovit mingea. Dar asta are mai puțină importanță.

Mai mult

Cum a ajuns Ilie Năstase celebru la porțile de la Wimbledon

Oficialii de la Wimbledon au confirmat cu subiect și predicat pentru Telegraph că Ilie Năstase nu va putea intra la meciuri nici dacă își cumpără bilet. O purtătoare de cuvânt a spus clar că ”personalul de pază știe cum arată domnul Năstase din fotografii și briefinguri anterioare.” Sunt convins că All England Club are tot felul de interziceri. Sharapova nu a avut voie să se califice, Lewis Hamilton a fost dat afară anii trecuți din lojă anii trecuți că nu a avut sacou. 

Dar nu am auzit niciodată de cineva vânat pe la porți. Iar această informație a fost servită jurnaliștilor cu asupră de măsură. Și acum stau și mă gândesc care ar fi motivele pentru care englezii au vrut să-l umilească pe Năstase, nu numai să-l excludă. Mai ales că este puțin probabil ca Ilie să fi ales să meargă la Londra.

Mai mult