tenis

Simona și-a trecut cumpăna cu capul sus

Pentru mulți dintre noi revenirea Simonei Halep este un miracol. Povestea suspendării ei ne-a dat peste cap, mai ales că Simona a fost un reper al muncii și corectitudinii.

Asprimea suspendării inițiale a pus serios la îndoială aceste lucruri. Mai ales că decizia tribunalului independent vorbea despre minciună repetată și nereguli în pașaportul biologic. Adică ni se sugerau tentative repetate de dopaj. Cred că este destul să pună pe gânduri chiar și pe fanii apropiați. O cumpănă pentru campioană și suporterii săi. În ciuda faptului că referirea la Mouratoglu era din ce în ce mai apăsată.

Reducerea atât de mare a pedepsei, la doar 9 luni, merită analizată din punct de vedere al imaginii.

De ce s-a produs această răsturnare

Judecătorii TAS au făcut diferența dintre intenție și neglijență. Chiar dacă sportivul rămâne singurul vinovat, ca și în alte cazuri, contează cum a ajuns substanța în corpul său.

Înțelegem că tribunalul nu a mai luat în calcul chestiunile legate de pașaportul biologic. Asta datorită prezenței unei probe pe care ITIA nu a acceptat-o. Este vorba de sânge recoltat la o operație pe care a făcut-o în România. Plus anunțul jucătoarei că nu mai intenționa să joace restul sezonului. De ce să te dopezi atunci?

Ce ne spune această răsturnare

Simona Halep a avut în corp substanțe dopante, dar acestea au ajuns în corpul ei fără ca ea să știe.

Apoi, rezultă că echipa Mouratoglou este vinovată de această situație. Și că asumarea tardivă a acestuia a contat mult – de fapt, definitoriu – în această situație.

În primul rând pentru că echipa ITIA nu a lucrat cu profesionalismul necesar într-o astfel de circumstanță. Că nu a luat în calcul și probele care ajută un sportiv în această confruntare.

De asemenea, echipa de acuzatori a adunat în mod incorect probe și a forțat cea mai grea pedeapsă pentru un sportiv în activitate.

Se adâncește sentimentul că Simona a fost scoasă țap ispășitor pentru o situație sau o chestiune pe care nu o știm. Sau c-a fost victima unui război pe care nu-l discernem acum.

Că ambele instituții care sunt puse să supravegheze dopajul au procedat neprofesionist și c-au distrus cariera unei jucătoare. I-au furat zece luni din viață, dar au și schimbat în mod absurd istoria acestui sport.

Termenul mult prea lung în care anchetatorii au adunat probele se dovedește a fi de fapt cea mai mare problemă, iar pentru asta, WADA și ITIA sunt obligate să schimbe procedurile pentru a nu-i nenoroci și pe alții.

În ce-o privește, Simona primește un bis pentru o carieră minunată. Fără presiune, poate juca doar pentru plăcerea ei, pentru un titlu care va fi cu atât mai valoros, dar și pentru cei care o iubesc. Și-și poate încheia cariera în condițiile ei, cu capul sus.

Și încă ceva. Simona a fost încăpățânată în a-și susține nevinovăția. A preferat să riște totul decât să facă un acord de înțelegere care să-i dea o pedeapsă mai scurtă. A făcut cum a crezut și a câștigat. Pentru că asta înseamnă că niciodată nu s-a dopat din proprie inițiativă.

Se dovedește că această cumpănă poate să-i ofere un final de vis. Sau măcar ne lasă dreptul să visăm. Cum ar fi să câștigi un mare titlu după o astfel de întâmplare?

Este datoare Simona cu explicații publicului din România?

Un ascultător m-a surprins luni la România în Direct cu o abordare radicală în chestiunea dopajului Simonei Halep. Am spus că Simona este datoare cu explicații opiniei publice din România despre ce s-a întâmplat. Atunci când poate și când știe.

Cetățeanul care m-a sunat, fost sportiv de performanță, mi-a spus că Simona nu este datoare nimănui cu nicio explicație. Că e vorba de munca ei și că ”atunci când i se ia pielea de pe picioare la antrenament” este singură acolo. Dialogul îl ascultați mai jos și vă spun de pe acum că nu sunt deloc de acord cu această viziune.

De ce trebuie să dea Simona explicații

Această viziune este o răstălmăcire a celeilalte zicale: ”România nu a făcut nimic pentru…” În mare măsură, în cazul lui Halep asta se și potrivește. Căci până târziu în viața sa, efortul a fost doar al familiei sale.

Când vine vorba, însă, despre a da explicații, atunci Simona este responsabilă și datoare nu numai în fața opiniei publice românești, dar și internaționale. Din mai multe puncte de vedere.

Prima dată trebuie spus că ea are o legătură patrimonială cu restul societății. Banii pe care-i încasează nu vin din aer, ci din contracte cu turnee, asociații, cluburi. Nu numai în cazul ei, ci al tuturor sportivilor. Respectivele entități juridice iau banii de la spectatori care cumpără bilete sau se uită la televizor. Știu, nu se simte, dar plătim și la tv căci canalele de tenis preferate iau bani de la noi ca să plătească drepturile de difuzare. Știu, nu ne silește nimeni să ne uităm, dar dacă am ales să fac o investiție de timp și bani, atunci produsul trebuie să fie onest. Am dreptul să știu pe ce am cheltuit banii.

În al doilea rând, noi investim încredere și respect ca societate și comunitate. Iarăși nu ne silește nimeni, dar când un sportiv acceptă să fie cetățean de onoare, să fie primit cu aplauze, primește distincții de la reprezentanți de stat, atunci între noi se stabilește un parteneriat. În care noi spunem te admirăm și-ți acordăm toată încrederea noastră. Ești un model pentru noi.

Apoi, când imaginea ta este imaginea unor mari companii din țară și din lumea asta, iarăși e treaba noastră. Pentru că acele în acele imagini, un sportiv ne transmite că putem avea încredere și în acea companie. Tocmai pentru că el/ea este de încredere.

Dar dincolo de asta, sunt lucrurile pe care nu le putem atinge. Gloria la care cei de pe teren visează este dată de noi. De timpul și trăirile noastre. de dragostea noastră, de schimbul nostru de energie permanent, de suferință, compasiune și înțelegere. Poate nu suntem acolo când îi ard tălpile, dar știm și respectăm asta. Răsplătim aceste lucruri cu un respect enorm și de lungă durată.

De asta vrem să știm ce s-a întâmplat și avem un drept la asta.

În privința ascultătorului nostru

O mică observație. Am realizat că a făcut baschet. Aici cu atât mai mult, în România, răspunderea și responsabilitatea sunt mai mari. Căci baschetul e cu bani publici. Dar dincolo de asta, îi înțeleg frustrarea și amărăciunea.

După ani buni de tras, fără o răsplată corectă și concretă, poate cu galerii ostile care nu ți-au respectat munca niciodată, cu șefi care te fură și cu un public anemic, știi că tot ce-ai putut face, aici, în România, ai făcut pe pielea ta. Și pe tălpile care te-au ars. Sunt sigur că așa e, iar aici e o muncă de generații ca să corectezi asta.

Foto: Facebook Simona Halep.

Djokovic, anti-eroul perfect. Și o dilemă socială.

După evenimentele din ultimele 24 de ore, Djokovic transcede lumii sportului. El devine un erou politic, un simbol anti-sistem, dacă vreți, chiar un cavaler al libertății. Nu-mi amintesc de sportivi care să capete o asemenea dimensiune politică.

În anii ’70 Falcao vorbea la mitinguri de sute de mii de persoane și scotea lumea în stradă împotriva unei dictaturi. Recent Colin Kaepernick a pus genunchiul în pământ, iar gestul său a prins rădăcini. Dar niciunul nu a avut capacitatea de a deveni simbolul unei crize dimensiuni planetare. Iar Djokovic este fix în acel punct. Masa critică este pregătită, el doar trebuie să facă gestul de a conduce revoluția. Deocamdată mesajul său a fost rezervat: „mă concentrez doar pe tenis.”

Numai că în arena de la Melbourne, o mare parte din lume nu va mai vedea doar un sportiv, ci un simbol. Pentru mulți va fi un simbol al binelui, dar în egală măsură, pentru alții, va fi un simbol al răului. Fiecare meci pe care-l va juca Djokovic se va transforma într-o bătălie. Într-o confruntare între bine și rău.

De fiecare dată când va câștiga sau va pierde, o parte din planetă va repurta o victorie morală asupra celeilalte. În Djokovic se vor topi o parte dintre umorile noastre. Vacciniști și antivacciniști, liberali și conservatori, progresiști și religioși, cu toții vor privi către eroul sau antieroul lor, după caz. Un jucător de tenis, o țâră altfel decât restul lumii, a reușit să polarizeze asupra sa frustrările pe care le-am acumulat în ultimii doi ani.

Nu o să ne mire pe niciunul dacă în anii următori, Djokovic va fi subiectul unui film. Să vedem doar care tabără îl scrie.

Asta i se va întâmpla lui. Dar societățile noastre cu ce rămân?

Sunt două lucruri fundamentale pentru societățile noastre democratice, în această poveste. Căci noi trebuie să desprindem concluzii pentru lumea care funcționează cu pârghii pe care publicul le poate controla.

Primul este respectul față de regulă. Iar aici ne arată că, în materie de egalitate, cei bogați și puternici, plus marile afaceri sunt ceva mai egale. De la guvernul local, la Australia Open și până la jucător, s-au tras toate sforile ca participarea lui să fie posibilă .

Guvernul local a interpretat greșit o normă administrativă. Australia Open i-a procesat dosarul cu 20 de zile peste limita de sine stabilită. Djokovic ia pe toată lumea în râs cu un certificat COVID emis în zilele în care avea turnee de imagine în Serbia. Asta este chiar un scuipat fie în fața partenerilor de discuții, fie în fața publicului general.

Până și guvernul federal a încălcat regulile, spun judecătorii, când s-a prins că publicul nu va accepta așa ceva. Prea târziu. Așadar, democrația australiană pică un test major.

Al doilea lucru ține de regula în sine. Și de limitarea drepturilor individuale pentru mai binele colectiv. Ce diferență este între Djokovic nevaccinat și un cetățean vaccinat de trei ori, dar despre care astăzi știm că se poate îmbolnăvi? În actele oficiale de la Antipozi scrie „un nevaccinat este mai periculos pentru că poate răspândi boala mai ușor și poate duce la cazuri mai grave.” Desigur, dar în egală măsură, testarea periodică și frecventă a tuturor celor care intră pe o arenă sportivă pare la fel de utilă.

De fapt, aceasta din urmă este dezbaterea pe care o vor purta societățile noastre în anii următori. Boala aceasta este aici să rămână cu noi. Iar noi trebuie să găsim echilibrul între vaccinare și drepturi individuale, fără a prăbuși societățile în care trăim. Cum o facem? Nu știm încă.

Vestea bună este că democrațiile au soluțiile la îndemână. O să dureze enorm de mult, dar avem alegeri, curți juridice, parlamente care răspund la semnale dinspre societate. Și chiar dacă acestea vor fi populiste la un moment dat, evoluția bolii îi va îndrepta în direcția corectă. Pentru că oricât ar țipa unii sau alții sau câți anti-eroi își vor găsi, la un moment dat vor trebui să se păzească.

Ce șanse are Djokovic să câștige procesul din Australia

Care este situația juridică a lui Djokovic? Un rezumat din presa australiană.

🎾 O instanță australiană a hotărât că Nole poate rămâne în țară până luni după-masă la ora 16, pe baza contestației la suspendarea vizei. Autoritățile nu au voie să-l îndepărteze mai devreme.

🎾Cererea sa de aprobare a intrării va fi judecată de o curte federală, adică o instanță superioară și ale cărei decizii sunt valabile pe întreg teritoriul țării, nu doar în state.

Autoritățile au dat asigurări că hotărârea se va da până la data stabilită pentru expulzare. Judecătorul Kelly a respins cererea ca Djokovic să poată rămână pe toată durata procesului, fără să existe o dată clară a posibilității de expulzare. „Ați putea face apeluri cascadă doar ca să prelungiți această ședere.” El spune că problema trebuie rezolvată rapid „căci sunt doar 10 zile până la competiția în care vrea să joace clientul dvs.”

🎾Obiectul procesului este verificarea motivelor interdicției de intrare. Avocații lui Djokovic cer ca aceasta să fie declarată fără temei legal. Adică se judecă o chestiune administrativă, nu medicală.

🎾Ministrul de Interne, Karen Andrews spune că Djokovic nu are o problemă cu viza în sine. Și că informațiile privind încadrarea greșită a vizei sunt incorecte. „El nu a îndeplinit condițiile de intrare. Iar acestea spun că fiecare persoană care intră în Australia trebuie să fie vaccinată sau să arate dovezi care spun că nu poate fi vaccinată din rațiuni medicale. Acestea sunt condițiile de intrare.”

🎾Asta înseamnă că motivul interdicției este legat de documentele medicale ale lui Djokovic. Nu știm tipul de neregulă detectat, dar asta a dus la verificarea tuturor celor patru sportivi care au intrat în țară în aceleași condiții.

❓Ce se poate întâmpla la proces? Sunt trei posibilități.

1️⃣ În prima, instanța le dă dreptate autorităților și Nole trebuie să plece.

2️⃣A doua, îi dă dreptate lui Nole și acesta este liber să intre în țară.

3️⃣A treia posibilitate are mai multe ramuri.

🅰️Chiar dacă în acest moment înclină spre o deliberare rapidă, instanța poate decide ridicarea interdicției și admiterea sârbului în țară, procesul urmând a se judeca în zilele și săptămânile următoare. Asta ține și de dovezile prezentate.

🅱️Altă decizie, poate să ducă la un nou dosar privind verificarea documentelor medicale ale lui Djokovic. Nu este clar dacă aici va beneficia de prezența în țară și câtă vreme.

‼️ Dar, atenție, mai mulți avocați importanți, între care și ce ai News Corp, cea mai mare companie media din țară, spun că Nole are un caz bun și că are șanse mari să intre în Australia și să joace. De fapt, în rândul avocaților sunt opinii convergente care duc la o rezolvare tip compromis: judecarea cauzei cu Nole admis în țară.

⏱Echipa Djokovic trebuie să depună documentele până sâmbătă după-masă, iar autoritățile până duminică seara. Susținerea argumentelor va fi făcută luni dimineață.

✔️Informațiile provin din Daily Telegraph, Sky Australia, The Age și News Australia.

Sorana vs Australia

Australian Open debutează cu scandal, dar și cu întrebări legate de calitatea competiției. Turneul este dat peste cap de faptul că în jur de 70 de sportivi sunt izolați în carantină strictă, fără posibilitatea de a face antrenamente până cu o săptămână înaintea turneului.

Asta se întâmplă pentru că în avioanele lor au fost cazuri de COVID, iar legea din statul Victoria îi consideră contact direct. Doar că sportivii spun că lor li s-au adus la cunoștință alte reguli. Această carantină duce la o inegalitate între diverșii sportivi, pentru că unii pot face antrenament, iar alții nu. Cap de afiș ai protestelor sunt Sorana Cîrstea, Belinda Bencic, Novak Djokovic și Alizee Cornet. Fiecare dintre ei au trebuit să-și mănânce niște tweet-uri după ce s-au trezit cu un val de proteste dure ale publicului australian. Dar nu înseamnă că nu au partea lor de dreptate.

Ca să înțelegem mai bine istoria trebuie să ne uităm la evoluția COVID în Australia. ei au avut în jur de 30 de mii de cazuri și aproape 1000 de decese. 75 la sută din cazuri și 90 la sută din decese s-au înregistrat la Melbourne acolo unde e turneul.

Cum a luptat Australia împotriva COVID

Politica autorităților australiene a fost să închidă orașul până la valoarea de 0 cazuri. Poți să faci asta dacă ești o insulă și controlezi toate căile de intrare în țară. Doar că rezultatul s-a atins în patru luni de carantină dură. Patru. O încercare foarte grea pentru oraș. Acum, ca AO să aibă loc în condiții de normalitate, autoritățile au cerut reguli stricte. Practic au pus sportivii și turneul într-o bulă și nu le dau voie să iasă nicăieri. Au dreptul la cinci ore de antrenament și când ies afară se face curat și se dezinfectează după ei.

Cei care au avut ghinionul să aibă cazuri de Covid în avion nu au voie să iasă din cameră. Asta au și reproșat oamenii. Că pregătirea lor pentru meciuri nu mai poate fi făcută la nivel înalt.

Djokovic a venit și cu un set de reguli mai puțin dure. Urmăriți tonul reportajului.

Alizee Cornet a trebuit să-și șteargă un tweet.

În mod clar, acești sportivi suferă pentru că nu-și pot face munca. Și, de asemenea, acuză că nu le-au fost comunicate aceste reguli, ci altele. C-au semnat pentru alt tip de documente. Sorana a și publicat un fragment care arată că. potrivit regulilor anterioare nu ar trebui să fie contact și nici în carantină.

Există două concluzii

Pentru mulți australieni, turneul în condiții de pandemie este un moft și un potențial pericol pentru societate. Cu pierderi și eforturi imense, ei au trecut de o perioadă grea și așteaptă vaccinarea. Din neatenție boala s-ar putea întoarce. Măsurile nu sunt dure, sunt draconice. Dar asta vrea societatea australiană de la politicienii săi. Întâi sănătate și apoi tenis sau afacerile din jurul său.

Din punctul acesta de vedere, mulți îi văd pe jucători ca fiind alintați și oricum norocoși că simpla prezența la turneu le poate aduce sume de bani pe care unii cetățeni nu-i câștigă într-un an. Cu atât reproșul mai mare.

Asta nu înseamnă că au dreptate cu totul. Da, sănătatea este prioritară. Nu există discuții. La fel, însă, adevărul și transparența. Acești profesioniști alintați și milionari au și ei dreptul la adevăr și transparență. Era corect să li se spună că regulile s-au schimbat, că există alte așteptări și posibilități. Aceasta este munca lor, unii riscă să piardă foarte multe puncte și să le scadă valoarea, dar există și riscul de accidentări. Acum, pare că li s-a întins o cursă doar din dorința de a aduce nume mari pe tablou și a ține sponsorii aproape. Or asta este rușinos și lipsit de fair-play.

Aici aveți explicații mai bune și complete

Mihaela Buzărnescu: ”Am fost singură și la victorie și la înfrângere. Și la ziua mea”

Miki Buzărnescu e relaxată în afara arenei. A venit la radio plină de zâmbete. Și deschisă să stăm de vorbă, să povestească. Și are timp și de fotografii, căci s-a făcut coadă la vederea ei. E cu totul altă persoană decât cea de pe teren. Acolo este personificarea ambiției și pare o femeie de fier. Neiertătoare cu ea, Miki este dură pentru că viața ei este expresia suferinței sportive. Puțini să fi trecut prin șirul de accidentări pe care le-a avut și, și mai puțini sunt cei care s-au întors. Despre asta vorbim azi. Despre cum se construiesc voința și ambiția. 

Mă recuperez deoarece la ultimul meci jucat a trebuit să mă retrag. Eram accidentată și la gleznă și la umăr, iar durerile nu îmi mai dădeau pace. De atunci mă recuperez. E o perioadă grea pentru care aloc mult timp dintr-o zi.

Este foarte frumos ce facem noi. Faptul că avem șansa să mergem în atâtea țări e un privilegiu pentru noi. O facem de la o vârstă fragedă. E cu toate astea și foarte greu. De multe ori nu avem timp să vizităm. Mai ales în capitale, vrem să mergem să vizităm câte ceva, să vedem arhitectura, să cunoaștem istoria țării respective. În fiecare an avem cam aceleași turnee. Dacă mergem în aceleași țări reușim în unul din cinci ani, spre exemplu, să vedem câte ceva.

Ultima dată, Mihaela a jucat Tașkent

În Tașkent e foarte frumos. Am mai fost acum 10 ani și s-a schimbat foarte mult țara, orașul. Era curat, locuri destul de bine consolidate, străzi foarte largi, incomparabil față de ce e la noi. Acolo aveau câte 4 benzi pe fiecare sens. Oamenii sunt mai sărăcuți decât noi, dar mie mi-a plăcut. Chiar dacă am stat doar 3 zile am reușit să văd altceva față de acum 10 ani. Am fost foarte supărată că nu am mai putut să continui meciul și a trebuit să mă retrag. Știam că nu urmează o perioadă foarte bună pentru mine.

Nu știam despre ea că este poliglotă și se înțelege cu toate fetele din vestiar în limba lor

Sună paradoxal, dar spaniola am învățat-o prin clasele II-IV urmărind telenovele la televizor. Nu aveam posibilitatea să facem antrenamente iarna, decât foarte rar, iar în fiecare zi după școală stăteam acasă. Mă uitam la telenovele și cu părinții. Suntem mulți în tenis care au învățat așa. Legat de colege, dacă sunt din Spania sau America de Sud vorbesc în spaniolă. Dacă sunt vorbitoare de franceză, vorbesc în franceză. Așa le e și lor mai ușor, iar eu exersez. De la 4 ani am început engleza și franceza, acasă, cu o doamnă. A văzut că pot să învăţ destul de repede și venea săptămânal. Era o prietenă de familie.

Atmosfera de la turnee și din vestiar este complet diferită față de ceea ce te-ai aștepta. Tenisul își obligă jucătorii să stea în același vestiar. 

Depinde de starea fiecăreia de spirit. De cele mai multe ori în vestiare ne întâlnim puțin înaintea începerii competiției. Venim cu două zile înainte, iar toată lumea e agitată, să se pregătească. În timpul competiției e și mai greu pentru că toți suntem angrenați în această stare pe care ne-o inducem, în care dorim să jucăm cât mai bine și să câștigăm.

În vestiar e destul de multă liniște. Atmosfera e calmă, liniștită. Într-adevăr se mai simt anumite stări de nervozitate. Înainte de meciuri e liniște, toată lumea e într-un colț, se concentrează. Noi avem un vestiar pentru toți jucătorii. Mi se pare interesant să vezi toate jucătoarele de top într-un singur loc. Fiecare are tabietul ei. E o experiență. Mai tragem cu coada ochiului să mai învățăm câte ceva, mai ales de la cele cu experiență. Sunt și prietenii între noi, suntem deschise. Nu suntem într-o bulă în care să nu vorbim. Eu sunt o fire deschisă.

Care sunt tabieturile tale înainte de partidă?

Intru cu căștile și ascult anumite melodii care îmi ridică pulsul. Înainte să ajung pe culoar fac o încălzire în vestiar, încerc câteva minute să vizualizez mental loviturile bune, câștigătoare sau chiar pe mine câștigând o partidă. Din momentul în care intru pe teren îmi pun într-o anumită parte termobag-ul și cealaltă gentuță. Îmi scot o gentuță cu șervețele. Am și un gel de mâini pe care îl pun într-o parte, să-mi fie ușor să-l iau în pauze. Fără să vreau, în pauze, îmi suflu nasul, îmi dau cu gel pe mâini, mă șterg cu prosopul pe toate părțile. E foarte amuzant. Mama mi-a zis văzându-mă o dată la televizor: „Măi Mihaela, nu te mai șterge la subraţ în pauze că se vede ciudat”. „Mama și ce vrei să fac, să stau cu transpirația?! Dacă așa simt, mă șterg”. Asta fac la fiecare pauză. Nici nu știu dacă am nevoie sau e doar obișnuința. Nu am niște tabieturi. Sunt unele jucătoare care joacă cu aceeași pereche de șosete până la finalul competiției, spălându-le în fiecare seară.

Ce muzică alegi?

Personal, simt că îmi dă aripi. Mă concentrez mai mult și am un alt ritm cu care intru pe teren. O muzică mai lentă m-ar adormi, mi-ar aduce o stare de calm.

Lucrez cu o psihologă, sportivă, special pentru a fi cât mai concentrată sau pentru a depăși anumite clipe dificile în anumite partide. Și eu le-am simțit pe propria piele, chiar și anul ăsta când am avut destule suişuri și coborâșuri. Au fost multe meciuri în care conduceam, câștigam primul set, chiar și la începutul setului doi reușeam să conduc, dar mai apoi se întorcea jocul, se complica tot. În decisiv era strâns, câștiga cea care era mai fresh, mai fit. Eu aveam și durerile… Știam că dacă nu reușesc să câștig cât mai rapid se poate complica meciul. Nu îmi era ușor să joc un timp atât de lung cu durerile de la gleznă și umăr.

Viața sportivului de performață este făcut din durere. Ce dureri are Miki acum?

Când mă ridic din pat dimineața mă dor ambele, inevitabil. La antrenamente umărul. Glezna e mai bine față de cum era la începutul anului sau la mijlocul sezonului.

Când te încălzești durerile mai trec, dar ele revin pe parcursul jocului. Tot anul acesta cel mai rău mă supăra umărul când serveam. Au și fost comentarii la adresa serviciului: „Nu mai ai aceeaşi viteză, aceeași siguranță”. Eu în subconștient încercam să nu mai simt acea durere. Când am stat două luni jumătate plecată, după Wimbledon, când am plecat în America și apoi în Asia, la un moment dat nu mai rezistam cu durerea. Psihic simțeam că mi-a ajuns în creier. Mai făcusem între timp o fasceită plantară la călcâiul stâng și o fractură de stres la călcâiul drept. Eram extrem de stresată. În timul verii durerea era aproape maximă, între 7 și 9 pe o scară de la 1 la 10. Ajunsesem înainte de Roland Garros, de Wimbledon să fac o pauză de două săptămâni fără să joc, doar cu injecții și recuperare. Mă antrenam acolo. Am avut o pauză în aceste 7, 8 săptămâni, iar în 4 dintre ele nu am jucat deloc, doar am făcut recuperare pentru a-mi da o șansă să fiu mai bine.

Nu mai ai același ritm într-un meci, aceeași viteză de reacție. Când ai meciuri sau antrenamente mai puține categoric nu mai ești aceeași persoană. Anul trecut aveam meciuri pe care le jucam din instinct, datorită faptului că acumulasem meciuri și încredere prin rezultatele bune. După ce m-am accidentat în august din cauza acelei arbitre toate astea s-au schimbat. Am făcut o pauză de câtva luni, am reintrat în competiție. La începutul anului mă simțeam mai bine, am fost în Australia, am jucat bine împotriva lui Venus Williams, a fost Fed Cup. Odată cu această rutină cu meciuri și antrenamente, bineînțeles că durerile apar. Făcusem injecții cu cortizon, și PRP-uri. Tot ce se poate face. Dacă nu aș fi făcut sport de performanță eram ok. Puteam să desfășor activități de zi cu zi fără atâta recuperare, dar la acest nivel nu ai cum dacă nu faci o recuperare extrem de strictă și nu te ții de ea cap coadă.

Accidentarea sa a fost una oribilă

Dacă nu era ea să nu accepte să oprim meciul câteva minute până se usca suprafața, nu mă accidentam. Poate câștigam, poate pierdeam acel meci, dar încrederea cu care jucam, rezultatele pe care le aveam erau bune. Urma US Open. Eram foarte aproape de a prinde Turneul Campioanelor, cel mare. Eram undeva la locul 13 în clasamentul pentru Turneul Campioanelor.

Am insistat. Totul era live în toată lumea, există înregistrările. Am rugat-o să oprească și nu a vrut. A spus că pentru ea nu e ud. După două puncte am alunecat și mi-am rupt ligamentul la gleznă. Și acum îmi e atât de milă de mine când mă uit la pozele cu glezna de atunci. Exact ca în filmele de groază în care oamenii sunt vineți, roșii. Era imensă, umflată oribil.

Arbitra cu pricina s-a întâlnit apoi cu ea

Nu am mai vrut să o bag în seamă. A venit să își ceară scuze a doua sau a treia zi când am mers la club. Am lăsat-o să spună ce avea de spus, dar vinovată e atât ea cât și supervizorul. Probabil ea a întrebat dacă pe alt teren nu ploua atât de rău. Terenul central era puțin diferit ca suprafață. Acesta era mai alunecos.

După ce s-a accidentat, WTA a introdus schimbări în competiții

De când cu accidentarea mea, anul acesta, la orice mică ploaie, la ceva ce îi deranjează pe jucători, imediat se întrerupe meciul, se așteaptă, nu se intră pe teren. Pentru ei a fost o lecție, dar pentru mine cariera mi-a fost dată peste cap.

Accidentările au însoțit-o de-a lungul vieții sportive

Am mai avut 2 operații la genunchi și doi ani nu am jucat.

Nimeni în afară de părinții mei nu mai credeau în mine. Ei și apropiații. Nici eu nu mai credeam în mine. Încă jucam, dar mă dureau genunchii. Vedeam că nu pot câștiga mai mult de un meci, două. Nu știam ce să mai fac. Simțeam că nu reușesc să depășesc acel prag cu durerea. Prin urmare mă gândeam că am 27 de ani, am fost locul 140 cu 3, 4 ani înainte să mă operez la genunchi. Am spus că trebuie să fac ceva pentru că nu mai vedeam nicio șansă. Cu banii eram în pierdere constant. În acel moment mă gândeam că pot prinde un loc în străinătate. Făcusem doctoratul și credeam că o să mă ajute. Am mers și am jucat echipe în Olanda unde mai jucasem cu un an în urmă și am fost foarte dezinvoltă. Cei de acolo s-au ocupat de mine și de accidentare. Oarecum în acea joacă, pentru că nu era o competiție ce se puncta în WTA, am câștigat împotriva unor jucătoare de tot 150, 200, una dintre ele chiar de 100. Părinții mi-au spus cu câteva luni în urmă: „Cum de nu ești top 100? Uite ce joc ai! Ești incredibilă! E păcat. Le-ai bătut pe fetele astea, ele nici nu au văzut mingea”. De acolo am început să joc niște turnee ITF pe care le-am câștigat. Astea mi-au dat un impuls. Genunchii mă dureau din ce în ce mai puțin, iar când vedeam asta automat nu mă mai gândeam la durere, ci focusul era pe lovituri. Mi-am spus că dacă nu reușesc nimic în 2017, anul viitor mă las.

Apoi m-am calificat prima oară la un Grand Slam pe tablou, la US Open. De abia atunci am realizat că eu pot fi top 100 și pot să joc la un nivel înalt. Atunci m-am convins singură. Pur și simplu jucam programată. Eram la foc automat. Mergeam, jucam, nu mă gândeam decât la cum aș putea să joc cât mai bine, să am cât mai multă încredere. Nu mă gândeam la rezultat, la puncte, la clasament, la nimic. Mergeam și jucam pentru a vedea ce urma la finalul anului.

Singurătatea este, însă, cel mai greu lucru pentru un jucător de tenis

Erau puțini susținători la turneele ITF. Acolo e groaznic. Pornind de la organizare până la interesul celor din jur. De multe ori eram singură de ziua mea la concursuri. Câștigam sau pierdeam, eram singură. Mergeam singură la concursurile ITF. E foarte costisitor. Dacă nu ai susținere financiară din partea familiei sau sponsori acest sport e foarte greu de practicat la nivel înalt. Sunt zeci de mii, sute de mii de euro pe care le cheltuiești fără a ști dacă vei câștiga ceva înapoi. Dacă joci cel mai mic turneu ITF și câștigi, după taxe rămâi cu 1.500 de dolari dintre care tu plătești avion, cazare, masă pentru tine și chiar pentru antrenor dacă vii cu cineva. E posibil să fii aproape pe 0 sau pe minus. Mai mergeam cu alte jucătoare din România și stăteam amândouă în cameră dacă nimeream același turneu. Mai făceam antrenamente împreună.

Mă sfătuiam mereu cu părinții. Tatăl meu e și antrenorul meu, vorbeam cu el despre tactică, despre ce e de făcut a doua zi. Mereu țineam legătura. Am rămas constant în contact cu familia, cu preparatorul fizic, cu psihologa.

Tatăl său i-a fost și antrenor

E bine, dar e și dificil. Nu e ușor. Partea bună e că te cunoaște de mic și cu siguranță îți dorește doar binele. Nu are nimic de ascuns. Nu urmărește să câștige cât mai mulți bani. Câteodată însă poți lua unele lucruri personal, te poți supăra. Atmosfera nu mai e aceeași. Noi avem nevoie de o atmosferă plăcută, relaxantă, pentru că tensiunea nu ne face bine. Dacă intrăm supărați într-un meci, nu mai ești la fel de concentrat.

Tata. Cum e tatăl de fapt?

E un om liniștit, cerebral. Câteodată au mai fost și momente în care ne-am supărat. Nu țipăm. Dacă nu ne convine ceva o luăm însă personal. Nu mai spunem nimic.Tata nu m-a forțat niciodată cu nimic. Poate aș fi vrut să fie puțin mai dur când eram mică. A fost tare bând și bun cu mine. Are o iubire necondiționată pentru mine și de multe ori cred că a lăsat de la el. Sunt încăpățânată de fel și nu am fost cea mai blândă. Sunt mai independentă. De multe ori știam ce greșesc și ce trebuie să îndrept. Poate de asta îmi susțineam punctul de vedere. Trebuia să-mi spună de mai multe ori ca să știu că are dreptate. Nu e ușoară o relație de tată antrenor cu jucătorul. De multe ori nu rezistă. Sunt puține exemple din tenis în care s-a reușit. Nu e totul roz. Te pune să muncești, dar nu mai mult decât trebuie. De multe ori eu voiam să recuperez timpul pierdut.

Începutul în tenis a fost firesc. La fel și continuarea

Părinții mă luau de la grădiniță și mergeam pe „Ștrandul tineretului”. Ei jucau tenis, iar eu îi urmăream. Băteam cu mingea la zid, mai dădeam peste fileu cum reușeam. Ușor ușor am început să joc. După școală mergeam în fiecare zi. Când am început antrenamentele nu mai aveam timp să merg cu copiii să mă joc în spatele blocului. Am fost în școală în două sau trei excursii: la Peleș și la mare. Nu aveam timp. La un moment dat aș fi vrut. Mă mai lăsau, dar nu până târziu. Trebuia să-mi fac și temele. Eram conștiincioasă și la școală, nu voiam să iau premii mici. Am luat premiul I până în clasa a VII-a sau a VIII-a. Profesorii erau foarte plăcut surprinși. Chiar dacă lipseam voiam să îmi fac temele, să răspund. Eram mai timidă, nu genul de persoană care să iasă în evidență, prima în față, dar dacă eram întrebată răspundeam, dacă voiam ridicam mâna, dar stăteam mai în spate.

La 8 ani am jucat primul concurs național. Am pierdut 6-0, 6-0 cu sora Monicăi Niculescu, Gabriela Niculescu. Ele erau deja foarte bune. Începuseră competițiile mai devreme. Am plâns mult atunci, dar am început apoi să mai câștig câte un meci. Pe la 10, 11 ani am început să câștig concursuri. Eram în primele 6 din țară. Atunci au realizat și ai mei că am potențial. Eram mai dezvoltată decât ceilalți. Eram mai înaltă, mai plinuță. De când m-am operat de polipi mi s-a schimbat metabolismul. Tata a văzut că am potențial și mi-a spus că ar trebui să fac mai multe sacrificii dacă îmi doresc o performanță în tenis. Ei mi-au spus la început că e mai mult ca o joacă.

Dacă nu joc două săptămâni, în două zile de antrenament am 80% din potențialul maxim. Reușesc să îmi revin foarte repede la o formă sportivă bună. La fel a fost și atunci, dar mi-au spus că nu e chiar în regulă să merg la joacă ca ceilalți copii dacă vreau tenis.

Primii bani te-au impulsionat?

Au fost la 16 ani când am jucat prima oară la un turneu ITF de senioare în România. Am pierdut în primul tur și cred că au fost 100 de dolari sau 80.

Ambiția e nativă. Îmi amintesc bine cum eram mică și cum sunt acum. Mi-am dovedit singură că sunt ambițioasă. Nu am vrut să renunț la acest sport din pricina accidentărilor. Mereu îmi reproșam că toate mi se întâmplă mie, că nu pot juca astfel încât să fiu sus. Nu înțelegeam de ce mă doare. Nu voiam să mă las de tenis din cauza acestor dureri. Nu suport. E viața mea, e pasiunea mea. Mi-am sacrificat totul pentru ea. Îmi doresc să fac performanță din acest lucru. E ca un job. Au fost multe momente dificile. Zile întregi când plângeam, nu știam ce să fac, dar nu voiam să renunț la tenis din cauza asta.

Furia pe teren este una dintre mărcile Mihaelei. Toată lumea îi știe izbucnirile

Anul acesta am încercat să diminuez din furie. Multe persoane mi-au transmis că e mai bine să fiu aceeași persoană ca anii trecuți. Sunt mulți care mi-au reproșat asta și sunt îndreptățiți. Până la urmă nu e un comportament demn de un sportiv de nivelul acesta. Nu era frecvent, dar într-adevăr, mă uit și eu la ceilalți jucători de top. Din afară nu se vede frumos. Am avut anul trecut câteva ieșiri mai neplăcute. Pe toate le am însă, pentru că simt că am dreptate. Erau la adresa unor mingi greșite de arbitri. E normal să greșească fiindcă nu le pot ghici sau vedea pe toate. De câteva ori am avut dreptate la hawk-eye. Unde nu era hawk-eye, așa cum a fost și anul trecut, la acel meci pe iarbă în care am avut niște ieșiri față de arbitru, se vedea pe reluare că am avut dreptate. Comportamentul însă nu era ok, recunosc. Am lucrat pe chestia asta. Dacă ești calm, simți că ești mai moale. Mie îmi trebuia un impuls mai vulcanic.

Cum derutează adversarii celelalte jucătoare

Sunt jucătoare. Eu nu sunt genul care să apelez la aceste lucruri. Vreau să fiu fair-play, nu să păcălesc adversarul cu asta. Am jucat cu Sharapova de 2 ori anul trecut și era introdusă noua regulă. Nu mai are voie cu noul regulament, dar bătea mingea de foarte multe ori. La un moment dat obosești tot uitându-te după minge. Unele jucătoare țipă când lovesc mingea. Și asta te poate deranja, dar trebuie să ne adaptăm. Eu una respect fiecare jucător. Accept fiecare tabiet. Fiecare e cu staff-ul lui înainte de meci. Jucătoarele nu stau atât de mult în vestiare, ci mai mult afară, în zona de încălzire sau în cea de Playersʼ Lounge, pregătind tactica pentru meci.

Sharapova e atât de greu abordabilă pe cât se spune?

E mai retrasă. Până la urmă nu e de judecat pentru că ea este genul care a declarat că tenisul e un job pentru ea și că îl tratează ca atare. Ea vine, își face treaba și pleacă. În viața de zi cu zi e foarte ok. E extrem de respectuoasă față de echipa ei.

Sufletul vestiarului cine este?

Dintre americance sunt câteva. Sunt multe fete zâmbărețe. Jennifer Brady e foarte ok, e open. Petra Kvitova e relaxată. Wozniacki la fel. Am fost prietene bune când eram la juniorat. Apoi am fost departe din cauza accidentărilor. Când ne-am revăzut a fost foarte drăguță cu mine. Ne salutăm, vorbim, am făcut și antrenamente împreună. Tatăl ei mereu vorbește cu mine. E o fată foarte ok.

Fericirea după turneele câștigate

Aș fi vrut să mă exteriorizez mai mult. Nu știu de ce m-am abţinut. Acum, dacă aș mai câștiga un turneu, cu siguranță o să mă las pe spate pe teren. Am fost destul de modestă, așa sunt eu. Nu vreau să ies cu ceva în evidență. Am plutit puțin. A fost foarte rapidă trecerea. În după-amiaza aceea, după finală, a trebuit să zbor la Toronto. Era seara zborul, ajungeai a doua zi dimineață la Toronto. Eram dată peste cap, nu dormisem. Nici nu am mai apucat să fac antrenament în ziua aceea. Am jucat a doua zi cu Wang. Am câștigat, iar a doua zi m-am accidentat, la meciul cu Svitolina. Nici nu am apucat să mă bucur că a venit imediat partea de tristețe.Venisem în America cu o amică, fostă jucătoare din Polonia cu care am mai jucat dublu. Imediat după meci am sunat acasă. Părinții erau în extaz.

Tata a trebuit să își lase job-ul la un moment dat ca să plece cu mine la concursuri. Doar mama lucra, nu era ușor. Eram conștientă de sacrificiile părinților mei. Mi-am spus de mică faptul că atunci când voi ajunge să câștig îndeajuns de bine o să am grijă de ei cum au avut ei grijă de mine. S-a întâmplat asta. De câțiva ani îi ajut. Nu vorbesc de planul material neapărat, ci cu orice.

Îți faci cadouri?

Iau avion la noapte. Plec în Franța câteva zile. Am ceva treabă. Nu am avut timp în ultimii ani să merg prin magazine. Case, mașină, lucrurile astea au venit. Visam de mică la asta. Toți visăm la o casă, o mașină, o vacanță. Vacanța nu a mai venit de câțiva ani încoace. Sper să vină. Era programată în octombrie, dar dacă a trebuit să urmez perioada asta de recuperare am anulat vacanța. Stau acasă și mă recuperez. Am apartamentul meu, am mașina, dar nu pun preț pe aceste lucruri. Cel mai mult contează să fii sănătos.

 

Simona Halep: ”Ar trebui să începem să fim mult mai buni”

Dincolo de spectacol și emoții mai putem rămâne cu ceva din victoria Simonei? Iată ce povestește prietenul meu Boți pe Facebook:

Într-un meci în care Serena o batea rau de tot (1-0 la seturi, 3-0 deja in setul doi) Simona il cheama pe teren pe Darren si ii cere aproape disperata sfaturi. La care Darren i-a spus zambind: “azi te bate si te bate tare. Joaca exceptional, nu vad ce poti sa faci. Singura optiune pe care o vad este sa ma duc eu acum la ea si sa o iau la bataie pe marginea terenului”. “Nu, nu te duce ca, la cat de pornita si de tare este azi, te bate si pe tine”. (Citat aproximativ – din memorie). Au ras amandoi acolo, pe teren. Apoi Simona a reintrat in meci unde a fost batuta scurt – si viata a mers inainte. Odata ce accepti realitatea, te focusezi pe ceea ce poti sa faci, nu pe ceea ce ai fi putut sa faci daca realitatea era alta. Cateodata inseamna sa mergi pur si simplu mai departe zambind.

Cumva povestea asta se completează de minune cu declarația de sâmbătă seară a Simonei:

„Ar trebui să începem să fim mult mai buni, să credem în noi, să privim lucrurile într-un mod pozitiv. Pentru că negativă toată lumea poate să fie, este ușor. Dar dacă privești lucrurile pozitiv, ai o șansă mult mai bună să faci ceea ce-ți dorești și să faci lucrurile mai bine.”

Ce ne spune Simona este că în viață poți să greșești, poți să ai zile proaste, important e să faci mai departe ce faci bine. Și să faci partea ta de bine, neașteptându-i pe alții. Se poate aplica asta la nivelul unei nații? În mod evident, nu. Dar se poate aplica la nivelul indivizilor care vor și care pricep. Tot ce avem de făcut este să mergem mai departe și să facem ceea ce putem face. 

Pas cu pas o să vină și performanța, oricare ar fi ea. Pentru că dacă vrem să avem succes trebuie să fim în preajma lui mereu. Așa cum a fost și Simona. La un moment dat o să vină. 

“Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă”

Ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă astăzi trebuie să ne uităm în spate. Wimbledon este cel mai mare turneu din istorie, iar Simona joacă cu cea mai mare jucătoare din istorie. E momentul care ar putea să-i aducă gloria deplină. Nu mai există turneu pe lumea asta ca Wimbledonul și nu pentru iarbă, ci pentru modul în care organizația de acolo a spus lumii că este cea mai importantă.  Și toată lumea s-a supus. Cu o singură mare excepție: Andre Agassi care este chiar poveste tenisului. 

Agassi ajunge ca adolescent în ”cel mai faimos loc al tenisului.” Și are onoarea să joace pe terenul doi, numit atunci ”terenul cimitir.” Asta pentru că o grămadă de mari campioni și-au dat acolo duhul sportiv. ”Londra pare cel mai straniu loc cu putință. Mâncarea, autobuzele, tradițiile venerabile. Până și iarba de la Wimbledon miroase altfel decât cea de acasă, puțină cum e. ”

”Mai deranjant este că oficialii de la Wimbledon par să aibă o plăcere arogantă în a le spune jucătorilor ce să facă și ce să nu facă. De ce trebuie să mă îmbrac în alb? Nu vreau să mă îmbrac în alb. Ce-i interesează pe oamenii ăștia cum mă îmbrac? 

Mai mult de atât mă simt jignit că sunt oprit și sunt blocat și făcut să mă simt nedorit. Joc în acest turneu, dar sunt tratat ca un intrus, nici măcar nu mi se dă voie să mă antrenez pe terenurile pe care voi juca. Am restricție la terenurile acoperite  din partea de sus a străzii. În consecință, prima dată când lovesc o minge pe iarbă este prima dată când joc la Wimbledon. Și ce șoc. Mingea nu sare cum trebuie, nu sare deloc pentru că asta nu e iarbă, este gheață dată cu vaselină. ..Când arunc o privire să văd dacă spectatorii mi-au observat disconfortul văd că sunt chiar în capul meu.”

Agassi nu va mai participa la Wimbledon ani la rând, dar se va întoarce pentru că știe că nu e glorie mai mare. La fel simte și Nadal. A pierdut în 2006, dar era recunoscător că se află pe acel teren la 20 de ani. A pierdut în 2007 și a plâns jumătate de oră în vestiar. Nu a crezut că mai revine vreodată. A plâns atât de mult, încât a fost singura dată când unchiul Toni, ”cel mai dur om din lume”, nu l-a certat. Și Nadal folosește cuvântul venerabil în autobiografia sa. Cred că cei care calcă acolo percep asta imediat. Și mai e ceva

”Liniștea. Asta te șochează când ajungi pe terenul central de la Wimbledon. Lovești mingea de gazonul moale și nu se aude nimic, o arunci în aer pentru serviciu, lovești și auzi ecoul propriei lovituri. Și al loviturilor ce urmează. Gazonul îngrijit, istoria bogată, arena străveche, jucătorii îmbrăcați în alb, mulțimea politicoasă, tradiția venerabilă-toate se combină pentru a te izola de lumea exterioară. Sentimentul acesta îmi prieste, aerul de catedrală al terenului central îmi ajută jocul. ”

”Am visat mereu să joc la Wimbledon. Unchiul meu Toni care mi-a fost antrenor toată viața mi-a inoculat de mic gândul că acest turneu este cel  mai important.”  Înțelegeți ce-a simțit Nadal aseară. Și un amănunt de culoare. În vara lui 2008, în timp ce era la Roland Garros, lui Rafa i se năzare să ia o mașină de lux. I-a spus tatălui său, dar așa tare s-a rușinat apoi de acest gând, încât îi venea să se ascundă. Un șoc pentru întreaga familie, mai ales că Rafa a fost crescut ca un copil modest. Tatăl i-a promis că-i dă voie doar dacă o să câștige Wimbledon-ul. Doar dacă o să câștige pe iarbă.

În fine, zeul suprem, Roger Federer de opt ori câștigător la Wimbledon, la finalul primei victorii. ”În timpul pregătirilor pentru ceremonia de premiere, liniștea se lasă, cu evalvie parcă, peste Centre Court. Conform protocolului folosit din anul 1887, ducele de Kent îi înmânează lui Federer așa numitul Challenge Cup, un trofeu de argint aurit cu două toarte, înalt de 47 de centimetri și decorat cu un mic ananas în vârf, poate cel mai frumos și mai important trofeu din tenis. Federer îl ridică deasupra capului, neîncumetânsdu-se încă să-l sărute.” 

Venerabil, cel mai important, cu tradiția cea mai lungă. Aici este fata noastră astăzi. Greu de spus ce are în inimă și-n minte, dar posibil de bănuit. Mai mult trebuie să câștige în fața celei mai mari jucătoare din istorie. Și e singura care o poate face. E doar la un pas pentru a face drumul de la vedetă la legendă. Și doar ea știe cum, căci la noi încă nu se calcă pe iarbă. 

   

SiMonica. În sport minunile nu țin nici trei zile

Acum că lucrurile s-au mai răcit, parcă nu mai doare atât de tare. Pe noi. Pe Simona sunt convins că o doare și copsa pe care a căzut și încheieturile de la șase ore de sprinturi și lovituri explozive. Sufletul cred că le doare pe toate pentru că nu este alt drum, fără suflet, până acolo. 

Știu că oamenii de tenis vor  face nenumărate analize din care va reieși ce și unde s-a greșit. Poate Irina să fi jucat întâi, poate Miki a doua, poate Simo nu mai putea duce și un dublu. Cine știe acum la final? Eu v-aș invita să căutăm eșecul în altă parte. 

Cred că o victorie se construiește cu ani în urmă. Aunci când se pun cărămizile. Când se încheagă grupul, când se adună experiența. Astfel, noi am ajuns până aici ca urmare a eforturilor Simonei din ultimii cinci ani. Ca o locomotivă a tras toată echipa asta după ea. Dar pentru a câștiga e nevoie de un grup compact. 

Uitați-vă un pic la echipa Franței. Din 2016 încoace a jucat semifinală, finală și sferturi. Adică a fost constant la cel mai înalt nivel. În ultimii 23 de ani, în afara a trei ediții, Franța a fost mereu la acest nivel. Ba a și câștigat de două ori competiția. Iar în cei trei ani lipsă, atunci când a picat în afara grupei mondiale, a știut ce a avut de făcut ca să se întoarcă. Australia, la fel. Din 2011 are patru ediții cu sferturi de finală

Succesul în sport nu este o sinusoidă. El este o linie, un platou care încărcat cu muncă și ambiție, la un moment dat dă rezultatele așteptate. Nu se poate altfel. Îți trebuie, sistem, muncă, investiții și răbdare. Iar noi am crescut bine și frumos din grupa a doua. Vom ști că putem avea succes peste doi sau trei ani, dacă și anul următor vom fi a același nivel. Și dacă mai apare o jucătoare de top 30. În rest, minuni s-au mai văzut, dar nu țin decât trei zile.  

Stere Halep: ”Nu e cea mai fericită zi din viața mea”

Căutați repede în minte ce vă rămâne după meciul Simonei de la Paris. Cursa aceea incredibilă dintr-un colț într-altul la 3-0, în decisiv? Sau venirea la fileu la o scurtă de neajuns, apoi alunecarea în echer și liftarea mingii peste plasă, doar ca o secundă mai târziu să facă un voleu de rever? Sau privirea aceea care spune: ”băi, eu nu plec de aici, sunt pregătită să stau până diseară” Poate îmbrățișarea cu Cahill, doi oameni care știu c-au urcat un Everest.

Eu aș căuta un pic mai sus. Cu două rânduri mai sus. Acolo unde familia Halep s-a îmbrățișat în trei. Cu tatăl, Stere, pupând-o apăsat pe Simona în timp ce-și cuprinde soția și fata în aceeași îmbrățișare. Insula asta, singură și neclintită în mijlocul unei arene de tenis și apoi în mijlocul a milioane  de privitori din toată lumea e temelia a tot ceea ce înseamnă Simona. Visele ei se împart la trei, ca și drumul făcut până aici. 

Mai mult

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!