Sala de așteptare

„Cine urmează?” – întreb la intrarea în sala de așteptare, unde singurul semn al vechiului sunt două dulapuri metalice uitate pe acolo. Se vede că s-au băgat bani: linoleumul e din cel dintr-o bucată, ușile-s de PVC, iar pentru că am mai fost, știu că aparatura medicilor e de calitate.

„Eu!” –  îmi răspunde prima femeie așezată strategic lângă ușă. „Dar ne-a rugat doamna doctor să mai stăm, că o să ia pe cineva de la oncologie întâi.”  Asistentele tocmai vin cu o doamnă , așezată într-un scaun cu rotile. Două secunde, cât o văd din spate, baticul nu poate ascunde urmele chimioterapiei. Din părul cenușiu au rămas doar smocuri.

Grupului deja prezent i se adaugă pas cu pas pacienți cu trimitere de la alte secții. Femei și bărbați se așează pe băncile formate din trei traverse tari de lemn. Oare cât durează, cât o să ne țină? „Suntem mulți domnule, spune un bărbat. Dar stai, ce să faci? Știi cât e un doppler în oraș? Două milioane, o grămadă de bani.”

O femeie grasă, însuflețește atmosfera. Se plânge de o durere de picior: „Mi-au scos Sintromul de două zile și nu mă mai lasă durerea. Nici nu pot să pun piciorul în pământ.” Dar mai tare se plânge de copii și de căsătoriile lor: „Mai bine să ai fete, decât băieți cu nurori! Niciuna n-a vrut să mă aducă azi la spital . Și au mașină. Auzi, dar și eu am vândut casa și nu le-am dat nimic. Mi-am luat o garsonieră, că ăștia mă lăsau sub cerul gol.”  Doamnele de peste culoar o aprobă tare.

Doamna doctor iese din nou. „Cine are programări?” Nu știam că-mi mai trebuie, pe lângă programare, și o hârtie pentru care, îmi spune, se stă ceva vreme la registratură. Norocul meu e că sunt însoțit și rezolv problema. Femeia grasă nu are programare: „Nu mai pot, doamnă, de durere!”. „Păi, nu sunteți azi la mine.” „Dar, știți, a vorbit un șofer de la salvare de la oncologie cu dvs.”.  „Acum știu, stai aici.”.

La cabinetul alăturat celui la care aștept e adusă o femeie în cărucior. E albă var și doar într-un maieu. Au învelit-o într-un cearceaf din care îi ies doar brațele, odată pline. Pielea e acoperită de pete vinete de mărimea unei monede de 50 de bani. Părul alb e răvășit, iar singura urmă de feminitate sunt doi cercei de aur. E împinsă de asistentă, iar soțul, intimidat de agitația din jurul său, cară un dosar de acte. Doctorița lor îi întoarce înapoi la etajul unu să facă o electrocardiogramă.

Doctorița mea îi spune femeii grase să intre și apoi, înarmată cu un pix, încearcă să facă față unui fel de invazii barbare. E calină, monument de răbdare. E un cerc în jurul ei de vreo 10 oameni: „Măi, azi sunt singură, asistenta e în concediu. Sunt și doctor și femeie de serviciu și infirmieră. Luați-mă încet!”

E o minune cum felul ei blând, nepotrivit cu lumea din jur, blochează bărbați trecuți bine de 50 de ani: „Cine te-a trimis la mine: Ai scrisoare medicală?Uite ce trebuie să faci. Tu? Tu nu ești azi la mine.” Omul dă în bâlbâială. „Nu știu doamnă, nu-s de aici.” Noroc că o asistentă aflată în drum îl ia de o aripă și țipă la el: „Nu ți-am spus să te duci în spate? Uite acolo la cabinetul cu canapelele alea.” Un alt bărbat întreabă, până învățăm cu toții de pe hol, cum trebuie să se pregătească pentru examenul ecografic de peste câteva zile. În fața medicilor, până și oamenii bătrâni se transformă în copii cuminți. Iar așteptarea în săli fără personalitate e un dat pe care nu-l poți discuta. Printre nervii momentului, știi că aici se caută salvare și dicuțiile nu-și au rost.

Eu, însă,încep să cedez. Traveresele băncii îmi intră rău în fund. E incomod, nu e niciun geam și toate discuțiile și întrebările din jurul meu mă obosesc.

Singurul moment în care doctorița înțepenește e atunci când un bărbat, ce-l bănuiesc băut, o întrerupe repetat. : „Doamna doctor, doamna doctor!” „Da, măi omule, spune!”  „Pot să beau o cafea?”…

Femeia albă, învelită în cearceaf e adusă înapoi de la electrocardiogramă. Numai că soțul a uitat rezultatele în cabinetul de mai sus. Asistenta se strâmbă precum fotbaliștii la o ratare uriașă. Soțul e trimis înapoi. Femeia se uită atent la bătrânul de lângă mine: „Vă știu de la dializă”. „Da, da” îngână, speriat parcă de vocea ce i se adresa.

Un alt grup, de data asta mamă, tată, fiu, caută același cabinet vecin cu cel unde aștept. Trec pe lângă el de trei ori. Nici măcar medicii sau asistentele întâlnite pe culoar nu-i pot ajuta. O face o infirmieră , ieșită dintr-o cameră ca un dulap, care miroase rău a varză călită. Mirosul plutește peste rândurile de așteptare și schimbă un pic intensitatea discuțiilor.

Soțul femeii albe se întoarce tocmai la timp să intre în cabinetul  vecin. Căruciorul nu încape însă: „Ce fac eu cu ea acum?”, se aude doctorița lor, nervoasă. „Rezolv eu!” se precipită bărbatul trăgând speriat de cărucior în toate părțile.  Inițiativa lui e aproape inutilă de vreme ce trebuie să meargă la un alt cabinet, unde îi conduce chiar doctorița. Se întorc 45 de minute mai târziu. „Nu mai vreau aici”, îi spune. „Te-am rugat să nu mă mai aduci aici” se aude aproape înecată în plâns. Liniștiți-vă doamnă, îi spune asistenta. Vocea înceată a femeii nu trece dincolo de marginea scaunului ei.  Împrejuru-i, discuțiile despre copii, medici și pastile continuă netulburate. Infirmiere plimbă grăbite scaune cu bolnavi, asistentele aleargă să rezolve treburi urgente, familia de trei caută în continuare cabinetul, iar pe deasupra tuturor plutește acru mirosul de varză.

Ochii bărbatului stau să se întunece, trupul îi coboară a deznădejde și se sprijină încet de un perete. Cu mâinile își îmbrățișează iubirea. Ea își pune capul pe burta sa, iar el o mângâie încet, ca într-un descântec. Femeia închide ochii, cutele îi dispar, iar – pentru o  privire – trupu-i e iarăși tânăr și puternic, mustind a viață și a libertate. Ca atunci când sala asta de așteptare era o închipuire rezervată doar celor bătrâni.

E rândul meu să intru. Stau pe canapea, cum îmi spune doctorița: „Știți, e una din acele zile când mi-ar plăcea să știu să înjur”. Consultul e întrerupt de un doctor tânăr: „Doamna doctor, e un copil de la dializă care are o problemă cu fistula și trebuie văzută.” „Am pacienți programați care așteaptă de 4 ore”, îi spune. „Nu mă înțelege greșit, nu e singurul ecograf din spital”. „Are 7 ani și e cu mască de oxigen, doamnă.” Doctorița oftează ca și cum ar alunga un gând: „Adu-l!” Abia am timp să mă îmbrac. Intră o targă în jurul căreia se îngrămădesc mai mulți medici și asistente. Mânuța de om nici nu se vede între ei. Nu sunt emoții și nici vorbe. Oamenii ăștia au văzut multe. Ba chiar un zâmbet e îndreptat către puiul mic  ascuns între fire și perfuzii: „O să fie bine, o să fie bine!”

Mă strecor printre ei și fug! Fug departe ca de un purgatoriu.

Despre autor
Blogul striblea.ro s-a născut pentru a da voce pasiunilor mele, de la cărți la fotbal, gândurile mele care nu au loc la tv și, deseori, poveștile...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *